AL. GHERGHEL
Al. Gherghel ( pronunția română: [alekˈsandru ˈɟerɟel] ; 27 aprilie 1879 — 20 decembrie 1951) a fost un poet simbolist român .
Născut la Pitești într-o familie de intelectuali, tatăl său, Ion, a fost profesor de germană la Câmpulung . Și-a petrecut copilăria și adolescența în acest din urmă oraș, unde a început să scrie versuri. A urmat primii doi ani de liceu la Colegiul Național Sfântul Sava din capitala țării, București , dar și-a finalizat studiile secundare la Pitești. El și Ion Minulescu , cu un an mai tânăr decât el, au editat pentru o scurtă perioadă o revistă literară numită Luceafărul, înainte ca aceasta să fie închisă de director. Intrat la Universitatea din București în 1904, unde a studiat la facultățile de Drept și Literatură, a studiat cu Titu Maiorescu și Mihail Dragomirescu și a fost coleg de clasă cu Vasile Pârvan , Panait Cerna , Ion Petrovici , Oreste Georgescu și I. Dragoslav .
Volumul său de debut, Cântece în amurg , a apărut în 1906. Atras în cercurile literare ale capitalei, s-a apropiat de cercul lui Alexandru Macedonski, precum și de cel al lui Ovid Densusianu și al revistei sale Vieața Nouă . Avea să întâlnească alți scriitori la Cafeneaua Kübler de pe Calea Victoriei . În martie 1908, la câteva luni după terminarea studiilor la București, a plecat la Berlin pentru a studia dreptul la Universitatea Humboldt , dar a trebuit să se întoarcă acasă din lipsă de fonduri. În acest moment, și-a început cariera de birocrat. După ce a promovat un examen, a devenit administrator de plasă la Brăhășești , apoi a ocupat același post în cartierul ieșean Târgu Cucului și la Cotești . În septembrie 1911, s-a stabilit la Constanța . După ce a predat o perioadă, s-a dedicat practicării dreptului și scrierii de poezie, din care a publicat șase volume. A murit în casa unui angajat pensionar de la Căile Ferate Române .
„DOBROGE ...
... Şi tristă şi pustie, din Dunăre la Mare
Îşi strecura tăcerea, câmpia dobrogeană
Comorile străbune, ea le-ascundea vicleană
Când năvăleau, lihnite, şuvoaiele barbare.
Sub nesfârşite lupte s-a frământat pământul
Săros şi fără vlagă din stepele ei moarte
Şi mulţi din cei ce către Apus aveau să poarte
Solia morţei - aicea şi-au regăsit mormântul.
De mii de ani Callatis îşi tăinuieşte-orgia
De marmoră şi aur. Şi-Adam-clisi – cetate
Romană, -ncearcă încă, din vremuri neuitate,
În ciuda bătrâneţei să-şi facă datoria.
Şi Histria păgână - ce doarme acum în dune
Şi Tomisul în care, şi-a plâns a lui durere
Ovidiu, toate, toate vorbesc cu-a lor tăcere
De artă ... de cultură şi de virtuţi străbune.
În nopţi pustii de toamnă când luna luminează,
Ca 'ntr-un decor de teatru, sinistră şi bolnavă,
Un scit îşi moaie vârful săgeţei în otravă
Şi-o flotă de trireme pe Pont înaintează ...
... Dar astăzi când trecutul e-atâta de departe
Când peste sarcofage trag boii brazda caldă,
Şi-n locul pietrei, grâul, în soare trupu-şi scaldă,
Când lumea lasă praful să cadă peste carte,
Tu, Dobroge, păstrează comoara ta uitată
În glia ta săracă, în glia ta bătrână
Şi peste cimitirul de taine, fi stăpână!
- Vor fi chemaţi şi morţii să mai vorbească-odată!”
SONET
În portul fără nume
Sosesc în port, din țări îndepărtate,
Corăbii albe - case plutitoare -
Pe calea stelelor nemișcătoare,
Pe drumul apelor întunecate.
Și-n zori, când zările-n potop de soare
Topesc comori de pietre nestemate,
Pe punțile în cântec deșteptate
Începe calda muncii sărbătoare.
Pe țărm se-ntind mătăsurile fine
Și fildeșul și fructele-aurite,
Și toată viața țărilor străine
Se scurge-n ritmul brațelor de-aramă
Ce strâng, departe, taine nesfârșite
Și-n portul fără nume le destramă!
SONET
Exodul
Spre port, încet, trec carele-ncărcate,
Și gloatele, în jurul lor, tăcute,
Conduc iluziile prefăcute
În scrum de vis, în vise sfărâmate...
E-un trist convoi de gânduri abătute,
Peregrinaj spre țărmuri fermecate,
Exodul sufletelor exaltate
De poezia vremilor trecute!...
Se duc, ca stolurile călătoare,
Când ultimul refren în inimi moare,
Să regăsească tainic, învierea,
În depărtări ce cheamă, cu tăcerea,
Cu veșnicul necunoscut din ele.
....................................
Și navele pornesc pe drum de stele.
SONET
Strada
...Și strada care doarme liniștită,
Înfășurată-n șalul de zăpadă,
De când începe-ntâiul fulg să cadă,
Ca o bătrână veșnic plictisită,
În anii tineri vrea să se revadă.
Se scutură de somn, și-n flori gătită
Apare, ca-n poveste, o ispită
În fața tuturor ce vor s-o vadă.
Și-și pune toți oleandrii pe trotuare,
Și-orchestrele cu cântece la modă,
Și dansuri noi de trupuri arse-n soare...
Dar pe când teii din a lor pagodă
Îi dau parfum și-o binecuvântează,
Un dric de-a lungul ei înaintează!
MELANCOLIE
Cu părul de-aramă, cu fețele stinse,
Vin tristele zile de toamnă târzie,
Și-n inima-mi soră cu lumea pustie
Ecoul apuselor doruri s-aprinse
- Simbolul atâtor ceasuri pierdute -
Prin vaste și negre ruine tăcute,
Cu florile morții pe veci presărate!
Și singur sunt astăzi pe vechea cărare;
În sufletu-mi plânge un glas al durerii,
Cu glasul de clopot în liniștea serii
Ce-și varsă parfumul pe văi solitare...
PRIBEGI
din Cântec în amurg (1906)
Þiganii triști se duc mereu,
Dar unde merg nici eu nu știu...
Naintea lor e neclintit
Un larg pustiu.
Păgâni, dar blânzi, în suflet
Plăpânde flori - melancolii -
Culese tainic din amurg,
În pribegii.
În ochii galbeni ard scântei,
Ca licăriri de-un ideal
Pe care-l văd sub magic vis
În zări de-opal.
Þiganii triști se duc mereu
În cânt de coarde tânguios...
Simbol în ei văd - negrăit -
De dureros!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu