$__

 ARTHUR RIMBAUD

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Charleville⁠(d), Champagne-Ardenne, Franța – d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere "Les étrennes des orphelins". În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric "Le Bateau ivre" ("Corabia beată"), pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar - în același timp - se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare. La propunerea lui Paul Verlaine, Rimbaud se stabilește în 1871 în locuința acestuia din Paris, unde întrețin până în anul 1873 o relație amoroasă. Se ajunge la ruptură definitivă în 1873, când Verlaine, încercând să-l ucidă, îi produce o rănire gravă.

Acest episod este redat de Rimbaud în poemul în proză "Une Saison en enfer" ("Un anotimp în infern"), care - prin dinamismul și radicalitatea stilistică a compoziției - marchează un punct de cotitură în istoria literaturii. Tot din această perioadă datează ciclul de poeme în proză "Les Illuminations" ("Iluminările"), creații vizionare, pline de explozie poetică a tiparelor convenționale. În acest ciclu se găsește celebrul "Sonnet des voyelles" ("Sonetul vocalelor"), în care, fiecăreia din cele cinci vocale, i se atribuie o anumită culoare.

Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la vârsta de 37 de ani.

BALUL SPÂNZURAȚILOR

În neagra, ciunta furcă, buna,

Ai diavolilor paladini

Dansează, tot dansează-ntruna,

Uscaţi, scheletici Saladini

Jupînul Scaraoţchi de ştreang îşi trage, crunte,

Micuţele paiaţe, pe cer hlizite-acum,

Şi, negre, cu papucul lovindu-le în frunte,

Le face să danseze în cîntec de Crăciun !

Paiaţele, izbite, în braţe ca şuviţe

Se-nlănţuie : orgi negre par piepturile lor,

Odinioară strînse de gingaşe domniţe,

Şi se ciocnesc întruna în lung, hidos amor.

Ura ! Voi, dansatorii lispiţi acum de burtă !

Aici poţi să te zbengui pe scenă-n lung şi lat !

Hop ! nu mai poţi şti dacă e dans sau dacă-i luptă !

La scipca-i Scaraoţchi tot scîrţîie turbat !

Călcîie crunte, totuşi, sandala n-or s-o roadă !

Şi-au lepădat cămaşa de piele-aproape toţi :

Puţin jenat e restul, dar poate să se vadă.

Căciuli pe cap le pune zăpada la netoţi :

Se prăbuşeşte corbul pe-aceste hîrci crăpate,

Le-atîrnă de bărbie un ciot de carne-abia :

S-ar zice că în sumbre încăierări s-ar bate

Viteji cumpliţi, izbindu-şi armuri de mucava.

Ura ! Ce vifor suflă la balul de schelete !

Mugeşte neagra furcă, cum urlă orgi de fier !

Vin lupii să răspundă din crînguri violente :

La orizont, ca roşul infern e-ntregul cer�

Hai, zgîlţîiţi-mi p-ăştia cu ifose funebre,

Ce ipocriţi prefiră cu cioatele lor mari

Mătănii de iubire pe palele vertebrate :

Aici nu-i mănăstire, voi răposaţi bizari !

O, iată că în toiul macabrului dans sare

În roşul cer un mare schelet nebun, ce-I dus

De-avînt, cum calul saltă pe aprige picioare :

Şi, tot de-ntinse funii simţindu-se condus,

Cu strigăte ca-n rînjet, puternic îşi cuprinde

Femurul, care crapă, cu degetele mici

Şi iar în bal ţîşneşte cu cînt de oseminte,

Cum în baracă intră din nou un măscărici.

În neagra, ciunta furcă, buna,

Ai diavolului paladini

Dansează, tot dansează-ntruna,

Uscaţi, scheletici Saladini.

BOEMĂ (Fantezie)

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate

Şi chiar paltonul îmi părea că-i ideal.

Mergeam sub ceruri, Muză, şi-ţi eram vasal:

Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,

Dar înşiram la rime, cufundat în vis.

Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,

Iar stelele-mi foşneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum şezând,

În serile acelea de septemvre, când

Simţeam pe frunte roua – vin ameţitor,

Şi când, rimând prin întunericul fantastic,

Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,

Proptindu-mi inima cu un picior!