$$$

 Viața Sfântului Cuvios Zaharia Postitorul de la Lavra Peșterilor din Kiev, din Peșterile din Depărtare (XIII-XIV)

În cetatea Kievului erau doi bărbați slăviți prieteni între ei, Ioan și Serghie. Aceștia, venind în biserica cea de Dumnezeu împodobită a Pecerscăi, au văzut o lumină mai luminoasă decât a soarelui la icoana cea făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și înaintea ei au primit duhovniceasca frățime. Iar după mulți ani Ioan s-a îmbolnăvit de moarte și, lăsându-și pe fiul său Zaharia, care era numai de cinci ani, a chemat pe fericitul Nicon, egumenul Pecerscăi. Acela venind, a împărțit averea sa la săraci, iar partea fiului, adică o mie de bucăți de argint și o sută de aur, le-a dat lui Serghie, căruia i-a încredințat spre pază și pe fiul său Zaharia, fiind tânăr, ca unui prieten al său și frate credincios, poruncindu-i aceluia ca, atunci când va crește fiul său, să-i dea argintul și aurul. Acestea rânduindu-le, nu după multă vreme a răposat.

Ajungând Zaharia la cincisprezece ani, a voit să-și ia argintul și aurul său de la Serghie. Iar acesta, fiind rănit de diavol și socotind să dobândească bogăție, a voit să-și pierde viața și sufletul, căci a răspuns tânărului: "Tatăl tău a dat toată averea lui Dumnezeu și Aceluia să-I ceri argint și aur; El îți este ție dator, de te va milui. Iar eu nu sunt dator cu nici un galben, nici tatălui tău, nici ție. Aceasta ți-a făcut-o tatăl tău în a sa nebunie, că a împărțit toată averea sa în milostenie, iar pe tine te-a lăsat sărac și scăpătat".

Acestea auzindu-le, tânărul a început a plânge pentru a sa lipsă. Și a trimis cu rugăminte la Serghie, zicând: "Dă-mi măcar jumătate din moștenirea mea, iar ție să-ți rămână jumătate"; iar Serghie ocăra cu aspre cuvinte pe tatăl copilului. Zaharia cerea a treia parte, apoi a zecea și, văzându-se pe sine lipsit cu totul, a zis lui Serghie: "Dacă n-ai luat, vino și te jură în biserica Pecerscăi, înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, unde ai primit legătura iubirii de frați cu tatăl meu".

Serghie, neîndoindu-se, a mers în biserică și, stând înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicea, jurându-se: "N-am luat o mie de bucăți de argint, nici o sută de aur". Și a voit să sărute icoana, dar n-a putut să se apropie de dânsa. Apoi, ieșind pe ușă, a început a striga: "Cuvioșilor părinți, Antonie și Teodosie, să nu porunciți ca să mă piardă îngerul acesta nemilostiv, ci vă rugați Preasfintei Doamne, Născătoarei de Dumnezeu, ca să alunge de la mine pe diavolii cei mulți, cărora sunt dat, și să ia argintul și aurul cel pecetluit în cămara mea!" Și a cuprins frică pe toți. De atunci nu mai lăsau pe nimeni să jure înaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Deci luară vasul cel pecetluit și aflară în el două mii de bucăți de argint și două sute de aur, pentru că astfel a îndoit Domnul, Răsplătitorul celor milostivi.

Iar Zaharia tot aurul și argintul l-a dat egumenului Ioan, care era atunci, ca să-i cheltuiască precum va voi. Iar el s-a călugărit și și-a săvârșit viața în Sfânta Mânăstire Pecersca. Iar cu argintul acela și cu aurul au făcut o biserică cu hramul Sfântului Ioan Înaintemergătorul, nu departe de sfânta biserică cea mare a Pecerscăi, întru pomenirea boierului Ioan și a lui Zaharia, fiul său, și întru slava lui Hristos Dumnezeu și a Preacuratei Fecioare, Născătoarea de Dumnezeu, care mai ales în acel loc se preamărește, de la care darul ei cel minunat să nu fie depărtat în veci. Amin.

$$$

 Iubirea care a distrus un destin

Avea doar șaisprezece ani când viața ei s-a schimbat pentru totdeauna, într-un oraș fierbinte și plin de vise numit Manila, unde luminile scenei o făceau să creadă că lumea îi aparține, iar publicul îi răsplătea fiecare pas de dans și fiecare zâmbet cu aplauze sincere, fără să știe că în spatele acelor momente de strălucire se pregătea o poveste care avea să o urmărească până la sfârșitul vieții.

Isabel Rosario Cooper, pe care toți o alintau „Dimples”, era o adolescentă frumoasă și talentată, o prezență promițătoare în lumea divertismentului filipinez, când l-a întâlnit pe Douglas MacArthur, un bărbat de cincizeci de ani, general puternic și respectat, a cărui influență depășea granițele armatei și ajungea până în cele mai înalte cercuri ale puterii. Întâlnirea lor nu a fost începutul unei povești romantice așa cum ar fi putut crede o tânără visătoare, ci debutul unei relații ascunse, marcate de diferențe uriașe de vârstă, statut și libertate.

Când generalul a fost mutat la Washington, în 1930, a dus-o cu el, dar nu ca pe o parteneră recunoscută, ci ca pe o prezență discretă, instalând-o într-un apartament izolat, departe de ochii lumii și chiar de familia lui, iar viața ei s-a transformat într-o existență tăcută, dependentă emoțional și financiar de omul care îi promisese, poate, un viitor diferit. Ani întregi a trăit în umbra lui, fără să-și poată continua cariera, fără să-și poată construi propriul drum, ca și cum destinul ei ar fi fost suspendat între speranță și renunțare.

În 1934, când un jurnalist a descoperit relația și scandalul a început să amenințe reputația generalului, realitatea s-a schimbat brusc, iar ceea ce fusese cândva o legătură secretă a devenit un pericol pentru cariera lui strălucitoare; pentru a închide definitiv acest capitol, el i-a oferit o sumă mare de bani cu condiția să plece și să dispară din viața lui, iar Isabel, fără multe opțiuni, a acceptat, pornind singură spre Los Angeles cu speranța fragilă că își va regăsi visurile.

Dar Hollywoodul anilor ’30 nu era un loc primitor pentru o tânără actriță filipineză, iar rolurile puține și umilitoare, lipsa sprijinului și amintirea trecutului au apăsat asupra ei ca o povară invizibilă, în timp ce MacArthur își continua ascensiunea, devenind unul dintre cei mai celebri generali ai istoriei americane și întemeindu-și o nouă familie, ca și cum capitolul lor comun ar fi fost doar o umbră fără importanță.

Anii au trecut în anonimat și luptă interioară, iar viața Isabellei s-a scurs încet, marcată de dezamăgiri și oportunități pierdute, până când, în februarie 1960, la doar patruzeci și șase de ani, și-a încheiat singură povestea, într-un oraș care nu îi oferise niciodată cu adevărat locul pe care îl visase. Ziarele au amintit-o atunci mai ales ca pe „fosta iubită a generalului”, de parcă întreaga ei identitate s-ar fi redus la acea legătură care îi modelase destinul.

Povestea ei rămâne una despre putere și vulnerabilitate, despre vise fragile și despre modul în care uneori viața unei tinere poate fi deviată de forțe pe care nu le poate controla, amintindu-ne că în spatele marilor figuri istorice există adesea destine uitate, care merită să fie privite cu compasiune și înțelese în toată complexitatea lor.

#IstoriiUitare #DestineFrânte #PoveștiReale #PutereȘiVulnerabilitate #ViațăȘiAlegere

Crezi că astfel de povești sunt suficient de cunoscute sau încă mai există multe destine rămase în umbră?

$$$

 CIVILIZAȚIA TARASCANĂ

Civilizația tarascană (cunoscută și sub numele de Purépecha, după limba lor) a dominat vestul Mexicului și a construit un imperiu care avea să-l pună în conflict direct cu cealaltă mare civilizație mesoamericană din perioada postclasică, aztecii. Statul tarascană, cu capitala la Tzintzúntzan, pe Lacul Pátzcuaro, controla un imperiu de peste 75.000 de kilometri pătrați, al doilea ca mărime după imperiul aztec .

Origini culturale

Istoria civilizației tarascane a fost reconstituită din arhiva arheologică și tradiția orală locală, în principal din cele relatate în Relación de Michoacán , scrisă de călugărul franciscan Jeronimo de Alcala la mijlocul secolului al XVI-lea d.Hr. În timp ce tarascanii aveau o datorie culturală față de civilizațiile tribale anterioare Bajio și Michoacán, cultura Purépecha avea, de fapt, o istorie de peste două milenii. Tarascanii își aveau sediul în centrul și nordul regiunii Michoacán (care înseamnă „locul stăpânilor pescari”), în jurul bazinelor lacurilor Zacapu, Cuitzeo și Pátzcuaro (vestul Mexicului modern). Încă din perioada preclasică târzie (150 î.Hr. - 350 d.Hr.), societatea Purépecha s-a dezvoltat într-o cultură mai sofisticată, cu un grad ridicat de centralizare politică și stratificare socială, până în perioada postclasică mijlocie (1000/1100-1350 d.Hr.). Conform Relación , cel mai important trib era Wakúsecha (din grupul etnic Chichimec), al cărui șef Taríakuri a stabilit prima capitală la Pátzcuaro în jurul anului 1325 d.Hr.

Teritoriul controlat de statul tarascan era acum dublu față de generațiile anterioare, iar producția și comerțul cu porumb, obsidian, bazalt și ceramică au crescut în mod corespunzător. Creșterea nivelului lacului din bazinul Pátzcuaro a însemnat, de asemenea, că multe situri joase au fost abandonate, iar concurența pentru resurse a devenit din ce în ce mai acerbă. La fel, și în zonele mai înalte din Zacapu, concentrarea populației a crescut considerabil, astfel încât 20.000 de oameni locuiau în doar 13 situri. Această perioadă a fost marcată de o creștere a rivalităților locale între state și de o instabilitate generală în rândul elitei conducătoare, dar bazele marelui imperiu tarascan erau acum puse.

Începând cu perioada postclasică târzie (1350-1520 d.Hr., cunoscută și sub numele de faza Tariacuri în acest context), capitala tarascană și cea mai mare așezare se afla la Tzintzúntzan, pe brațul de nord-est al lacului Pátzcuaro. Tarascanii controlau, de asemenea, printr-un sistem politic extrem de centralizat și ierarhic, peste 90 de orașe din jurul lacului. Până în 1522 d.Hr., populația bazinului ajungea la 80.000 de locuitori, în timp ce Tzintzúntzan se mândrea cu o populație de 35.000. Capitala era centrul administrativ, comercial și religios al imperiului tarascan și sediul regelui sau Kasonsí. Au fost realizate proiecte extinse de irigații și terasare pentru a face o populație atât de mare sustenabilă pe baza agriculturii locale , dar importurile semnificative de bunuri și materiale au rămas o necesitate.

O rețea de piețe locale și un sistem de tributuri asigurau o cantitate suficientă de bunuri de bază, dar exista și o aprovizionare rapidă cu ceramică, scoici și metale (în special lingouri de aur și argint ), precum și forță de muncă, pentru a satisface cererea. În aceste piețe aglomerate se cumpărau și se vindeau fructe, legume, flori, tutun, mâncare preparată, produse artizanale și materii prime precum obsidian, cupru și aliaje de bronz . Statul controla mineritul și topirea argintului și aurului (în bazinul Balsas și Jalisco), iar producția de bunuri fabricate din aceste materiale prețioase venea prin intermediul unor meșteri pricepuți care probabil locuiau în complexul palatului din Tzintzúntzan. Există unele dovezi ale producției independente de aur și argint în regiunile de sud-est și de vest, compatibile cu dovezile centrelor administrative secundare și terțiare. În plus, tarascanii importau turcoaz, cristal de stâncă și pietre verzi, în timp ce din tributul local achiziționau bumbac, cacao, sare și pene exotice. Tarascanii erau ei înșiși cei mai importanți producători de clopote din staniu-bronz, cupru și aliaje de cupru (folosite în dansurile ceremoniale) din Mesoamerica.

Statul tarascan controla, de asemenea, alocarea terenurilor, minele de cupru și obsidian, pădurile, industria pescuitului și atelierele meșteșugărești în general. Cu toate acestea, gradul de control este neclar, iar comunitățile locale și liderii triburilor tradiționale ar fi putut acorda acces regal la aceste resurse. Aceste grupuri etnice diverse din cadrul imperiu, deși supuse politic lui Tzintzúntzan, și-au menținut, de asemenea, propria limbă și identități locale, dar în timp de război , tributul lor regulat către stăpânii lor tarascani era suplimentat de aprovizionarea cu războinici.

Conform Relación de Michoacán, nobilimea tarascană era împărțită în trei grupuri: regalitate, nobilime superioară și inferioară (elita Wakúsecha). Regalitatea locuia în capitală și în locul sacru Ihuátzio, care, de fapt, fusese fosta capitală tarascană. Înmormântarea unui rege tarascană este descrisă în Relación , unde anturajul conducătorului decedat este sacrificat pentru a-l însoți în tărâmul morților - 40 de sclavi bărbați, cele șapte sclave preferate ale sale, bucătarul, vinarsul, îngrijitorul de toaletă și, în final, doctorul care nu reușise să-i împiedice moartea .

Religie

Religia tarascană era condusă de un Mare Preot Suprem, care era șeful unei clase sacerdotale cu mai multe niveluri. Preoții erau ușor de identificat după dovleacul de tutun pe care îl purtau la gât. Religia tarascană susținea că bazinul Pátzcuaro era centrul cosmosului sau cel puțin centrul său de putere. Universul avea trei părți: cerul, pământul și lumea de dincolo. Cerul era condus de cea mai importantă zeitate, zeul soarelui Kurikaweri, a cărui soție era Kwerawáperi, zeița-mamă Pământ. Cel mai important copil al lor era Xarátenga, zeița lunii și a mării.

Se pare că tarascanii au luat divinități locale anterioare și le-au metamorfozat sau combinat cu zei tarasci complet originali. În plus, zeii triburilor cucerite erau de obicei încorporați în panteonul oficial tarascan . Kurikaweri era venerat prin arderea lemnelor și oferirea de sacrificii umane și vărsări de sânge, iar piramidele erau construite în onoarea zeilor tarasci, cinci la Tzintzúntzan și cinci la Ihuátzio. O caracteristică particulară a religiei tarascine era absența unor zei mesoamericani comuni, precum zeul ploii ( Tlaloc ) și zeul șarpe cu pene ( Quetzalcoatl ). Nici tarascanii nu foloseau calendarul de 260 de zile, dar foloseau anul solar de 18 luni, cu luni de 20 de zile.

Artă și arhitectură

O caracteristică unică a arhitecturii postclasice târzii tarascane o reprezintă structurile monumentale care combină piramide în trepte dreptunghiulare și circulare, cunoscute sub numele de yácata . Acestea au forma unor găuri de chei, dar au existat și piramide dreptunghiulare regulate. La Tzintzúntzan, cinci astfel de structuri se sprijină pe o platformă enormă de 440 m lungime. Yácata erau inițial placate cu plăci strânse din piatră vulcanică, iar săpăturile din interiorul lor au scos la iveală morminte bogate în artefacte. În fața yácatei erau plasate sculpturi pentru a primi ofrande sacrificiale ( chacmools ), la fel ca în multe alte culturi mesoamericane. La Ihuátzio există, de asemenea, un exemplu de teren pentru jocul de minge din Mesoamerica.

Ceramica tarascană era, de asemenea, distinctivă prin borcanele sale cu cioc și mânere în formă de pinten (uneori având forme de animale și plante), boluri tripod, vase miniaturale și pipe cu tijă lungă, toate bogat decorate. Tarascanii erau, de asemenea, metalurgiști foarte pricepuți, în special în argint și aur. În plus, erau experți în prelucrarea obsidianului, în special a bijuteriilor cu cercei și labret, care erau acoperite cu foi de aur și încrustate cu turcoaz.

Amenințarea aztecă

Imperiile contemporane în expansiune ale tarascanilor și ale vecinilor lor din sud/vest, aztecii, au intrat în cele din urmă într-o concurență directă pentru teritoriu și resurse. Într-un fel, aceste două mari puteri mesoamericane s-au contrabalansat reciproc. Tarascanii, probabil folosind subterfugii și sabotaj, i-au forțat pe azteci să se apropie la mai puțin de 80 de kilometri de Tenochtitlan (acum Mexico City ) în anii 1470 d.Hr., ceea ce a dus la un acord privind o frontieră nord-sud între râurile Lerma și Balsas, protejată de fortificații amplasate strategic pentru a controla văile vulnerabile. Odată cu această graniță asigurată, tarascanii și-au continuat politica de expansiune în alte părți. Cea mai bună sursă arheologică a puterii și inovației militare tarascane este fortăreața Acambaro. Fortărețe precum aceasta, strategiile militare pe care le-au folosit și utilizarea armelor de metal, toate acestea ajută la explicarea modului în care statul tarascan a reușit să rămână necucerit de puternicul imperiu aztec.

În ciuda ostilităților dintre cele două civilizații, există unele dovezi ale comerțului între ele, în special în puncte strategice, cum ar fi orașul comercial de frontieră Taximoroa, dar și prin intermediul triburilor locale care acționau ca intermediari în zonele „tampon” de frontieră. Înregistrările arheologice ale schimburilor culturale în ceea ce privește stilurile artistice sunt, însă, limitate la o mână de vase de ceramică găsite pe teritoriul partenerului comercial respectiv.

Când spaniolii au sosit în Michoacán în 1522 d.Hr., tarascanii, care anterior ignoraseră o cerere de ajutor din partea aztecilor, au ajuns la relații relativ pașnice cu noii stăpâni ai Mesoamericii și au devenit un simplu stat vasal.

$$$

 MADAME BOVARY - GUSTAVE FLAUBERT (Recenzie)

Madame Bovary este un roman de Gustave Flaubert publicat în 1857. Este o operă a mișcării realiste – considerată de unii drept prima operă adevărată de acest gen – și de o importanță majoră în literatura franceză.

Povestea se concentrează pe Emma Bovary, soția unui doctor de provincie, care se angajează în numeroase relații adulterine, ducând un stil de viață peste posibilitățile sale, în speranța de a scăpa de plictiseala și banalitatea vieții de provincie.

Flaubert s-a inspirat din afacerea Delamare, care are ca subiect un ofițer medical văduv care s-a recăsătorit cu o tânără. Ea era atrasă de lux și înconjurată de amanți, dar în cele din urmă s-a sinucis, lăsând în urmă o fiică; el însuși a dispărut un an mai târziu.

Romanul a fost imediat atacat pentru imoralitate și obscenitate, ceea ce i-a adus o expunere pe scară largă.

Rezumat

Romanul începe cu un moment din adolescența lui Charles Bovary, când acesta se trezește incapabil să se adapteze la noua școală și este ridiculizat de colegii săi. Își obține cu greu diploma de medicină și se stabilește în provincie pentru a deveni un medic de mâna a doua. Sub influența mamei sale, este forțat să se căsătorească cu o văduvă foarte în vârstă; ea moare la scurt timp după aceea, ruinată de notarul ei, care a dispărut cu averea ei.

La scurt timp după aceea, Charles se îndrăgostește de Emma Rouault, fiica unuia dintre pacienții săi, un fermier bogat. Îi cere soția, iar ea acceptă. Dar Emma a crescut într-o mănăstire, iar viața ei a fost impregnată de romane romantice: viața de căsătorit nu se ridică la înălțimea idealurilor ei romantice, iar ea este repede dezamăgită. Charles, pe de altă parte, este extrem de fericit și își consideră soția perfectă.

Într-o seară, familia Bovary este invitată la un bal extravagant ținut la La Vaubyessard, casa marchizului d'Andervilliers. În sfârșit, Emma întrezărește o realitate care se aliniază cu visele ei despre o viață plină de farmec, iar amintirea acelei seri o bântuie zile întregi. Singură la țară, visează la Paris, plictisită și deprimată, contemplând monotonia sumbră a vieții la sat în comparație cu fanteziile ei orbitoare. Acest lucru o apasă atât de mult încât se îmbolnăvește, în ciuda veștii despre sarcina ei. Sperând să-și recapete sănătatea, Charles decide să se mute în alt oraș, Yonville-L'Abbaye.

Acolo, familia Bovary îl întâlnește pe Léon Dupuis, un funcționar notarial care seamănă cu Emma: și el se plictisește, visează și el prin romane romantice. Îl întâlnesc și pe Homais, un farmacist vorbăreț și pretențios.

În cele din urmă, Emma dă naștere unei fiice, Berthe, ceea ce o dezamăgește: își dorise un fiu. Acest lucru nu îi atenuează depresia. Ea menține o relație platonică și romantică cu Léon înainte de a-și da seama de dragostea lui pentru ea. Apoi se simte vinovată și începe să joace rolul unei soții devotate lui Charles. Pierzându-și speranța de a o avea vreodată, Léon decide să plece să studieze dreptul la Paris. Emma este profund afectată de plecarea lui.

La scurt timp după aceea, în timp ce se află la un târg agricol, se lasă curtată de Rodolphe Boulanger, un vecin bogat pe care îl consideră foarte chipeș. Începe o aventură pasională, în legătură cu care Emma este orice altceva decât discretă și care devine curând cunoscută de toți locuitorii orașului. Doar Charles rămâne neștiutor, orbit de dragostea sa pentru Emma și neajutat de propria prostie. El însuși se confruntă cu alte probleme: reputația sa profesională este pătată atunci când dă greș la operația efectuată asupra unui bărbat cu picior strâmb, provocând amputarea acestuia de către un coleg.

Emma este dezgustată de incompetența soțului ei și se aruncă și mai pasional în aventura cu Rodolphe. El, însă, o tratează cu dispreț, în ciuda cadourilor pe care i le oferă, pentru care se îndatorează, și în ciuda planurilor ei de a călători și de a evada împreună. În cele din urmă, Rodolphe se satură de avansurile Emmei și, după ce refuză să fugă cu ea, o părăsește. Emma nu mai suportă și se îmbolnăvește din nou, ajungând chiar să se sinucidă.

Treptat, ea și-a recăpătat puterile, dar, în același timp, Charles a întâmpinat dificultăți financiare. A trebuit să împrumute bani pentru a-i achita datoriile Emmei și pentru a-i plăti îngrijirile medicale. Încă profund îndrăgostit, a dus-o totuși la opera din Rouen. Acolo l-au întâlnit pe Léon. Emma a fost apoi cuprinsă de valurile vechii lor povești de dragoste, iar cei doi au început o aventură. Emma făcea excursii săptămânale la Rouen, acumulând datorii la Lheureux, un cămătar care îi împrumuta bani la dobânzi exorbitante. Ca și în cazul primei sale aventuri, Emma nu a fost foarte discretă, iar de mai multe ori prietenii și familia ei aproape că i-au descoperit infidelitatea.

Dar, pe măsură ce timpul trecea, cei doi îndrăgostiți se săturau unul de celălalt. Emma, însă, nu știa cum să-l părăsească și a ales să devină din ce în ce mai exigentă. Între timp, datoriile lui crescuseră monstruos, iar lui Lheureux i s-au confiscat bunurile. Îngrozită că Charles ar putea descoperi situația, a încercat să strângă banii necesari contactând toți oamenii de afaceri pe care îi cunoștea, inclusiv pe Léon. A încercat chiar și prostituția cu Rodolphe. Dar când acesta a refuzat, a decis să se sinucidă cu arsenic. A murit în convulsii chinuitoare în fața unui Charles neajutorat și neîncrezător.

Charles Bovary petrece ceva timp idealizând amintirea soției sale. În cele din urmă, dă peste scrisorile lui Rodolphe și Léon și descoperă adevărul. În mijlocul nenorocirii, creditorilor și ruinei, moare singur de durere în grădina sa.

Portrete de personaje

Emma

Emma este un nume romantic care trebuie să facă referire la romanele care sunt sursa viselor eroinei („Emma” sună ca „a iubi”, care este scopul suprem al existenței sale). În schimb, numele de familie pe care îl moștenește de la Charles evocă „bovin”, adică un cuvânt de la țară, condiția ei reală.

Nu există nicio descriere a Emmei la începutul cărții, așa cum ar fi făcut-o Balzac: este un portret construit în mici detalii împrăștiate pe tot parcursul cărții . Cel mai adesea, ea este descrisă prin ochii unui personaj.

Părul Emmei este atributul ei definitoriu al feminității: se schimbă în funcție de dispozițiile ei. O bentiță atunci când este rezervată; „inele negre” în păr atunci când vrea să fie senzuală.

A fost educată la mănăstirea Ursulinelor din Rouen. Acolo i-a fost aprinsă imaginația citind romane romantice. Dar nu a păstrat nicio disciplină; era „mai sentimentală decât artistică prin temperament”. La părăsirea mănăstirii, a început să-i fie frică să trăiască la țară. S-a căsătorit cu primul pretendent care i-a fost prezentat, crezând că trăiește dragostea. De fapt, întreaga dezvoltare a romanului se află în această situație inițială: o tânără visătoare, lipsită de orice formație intelectuală sau morală reală, intoxicată de lecturi pe care abia le înțelege, care se căsătorește cu un bărbat mediocru destinat unei vieți mediocre. Din această perspectivă, s-ar putea considera chiar Madame Bovary un roman despre maturizare.

„Doamne, ce urât e copilul ăsta.”

Berthe contribuie la dezvoltarea psihologiei Emmei. Pentru ea, nașterea este o experiență negativă; își dorește un fiu pentru ca acesta să poată avea independența. Prin intermediul acesteia, Flaubert oferă o critică a condiției femeilor în societatea franceză a secolului al XIX-lea.

Berthe subliniază, de asemenea, lipsa sentimentelor materne ale Emmei. Aceasta este o modalitate de a-i expune egoismul, mai ales când îl folosește ca pretext pentru a-l vedea pe Rodolphe.

Carol

„Conversația lui Charles a fost la fel de plată ca un trotuar.”

Charles întruchipează mediocritatea : nu a reușit studiile, este incapabil să o ceară în căsătorie pe Emma, eșuează la operația de picior strâmb etc. În mod similar, viața la țară i se potrivește și nu caută nicio ascensiune socială sau intelectuală.

Charles este mai degrabă un spectator decât un actor în propria viață. Drept dovadă, se lasă dominat de femei (mama sa i-a ales studiile și prima soție, de exemplu). El există doar în relație cu Emma, chiar dacă, în mod remarcabil, romanul începe și se termină cu el.

Calitatea sa incontestabilă este bunătatea sa : o iubește cu adevărat pe Emma, dar nu o poate face fericită. De asemenea, el este singurul care creează o atmosferă emoționantă (plină de emoție) atunci când Emma moare; fără el, scena este foarte rece și lipsită de sentiment.

Orbul

El este cel care o însoțește pe Emma în ultimele momente ale vieții sale și are o funcție extrem de simbolică. O reprezintă pe Emma, care este incapabilă să vadă mediocritatea vieții sale. El amintește de tragedia antică prin intruziunea sa aproape supranaturală și infirmitatea sa (vezi figura mitologică a lui Tiresias).

Homais

Reprezentând tot ceea ce detestă Flaubert, este pretențios și oportunist, un maestru al retoricii goale. Este absorbit de sine și se consideră indispensabil. Merită remarcată asemănarea numelui său cu cuvântul latin *homo *, care înseamnă „om”. Astfel, Homais întruchipează universalitatea prostiei umane denunțată de Flaubert.

Cei fericiți

El este figura manipulatorului . Asemenea șarpelui din Grădina Edenului, el o conduce pe Emma spre căderea ei. Este misterios, tulburător, parând aproape detașat de poveste. Uneori apare brusc și pe neașteptate, prefigurând o nenorocire.

Îndrăgostiții

Toți întruchipează acel „ alt loc” la care își dorește ea, dar de care Emma se plictisește repede.

-Léon este un romantic simplu: se va căsători cu fiica notarului pentru a-și asigura poziția.

-Rodolphe este un fel de Don Juan al cărui scop este să întruchipeze iubirea fizică, pasiunea celor superficiali.

Domenii de analiză pentru Madame Bovary

În căutarea unei fericiri idealizate: Bovarysme, între nemulțumire și deziluzie

Emma oscilează între idealism și mediocritatea cotidiană . Dezamăgirile repetate îi amplifică sentimentul de eșec. Emma nu crede că poate găsi fericirea în realitate. Prin urmare, ea manifestă interes doar pentru personaje fictive.

Tragedia Emmei este că se amăgește mereu în legătură cu sentimentele ei, crezând că trăiește sentimente pe care, de fapt, nu le simte.

Ea se concepe întotdeauna ca fiind altceva decât este: aceasta vom numi bovarysme.

În relațiile sale romantice, Emma experimentează deziluzia ca pe un fel de punct culminant:

-Charles întruchipează rapid tot ceea ce Emma detestă și de care vrea să scape: mediocru, lipsit de ambiție, stângaci, lipsit de carismă...

-Léon este obiectul unei iubiri platonice, care se manifestă prin discursurile romantice pe care le rostește.

-Rodolphe o manipulează pe Emma pe tot parcursul relației lor: este un seducător strategic care ține trei discursuri lungi, dintre care unul chiar înainte de prima lor întâlnire sexuală.

-Doar vicontele, pe care îl întâlnește pentru scurt timp, păstrează o imagine perfectă în ochii Emmei, tocmai pentru că aceasta nu-l cunoaște.

În cele din urmă, singura experiență cu adevărat autentică pe care o va avea Emma este cea a sinuciderii. Va fi trebuit să înfrunte încercarea morții pentru a întâlni autenticitatea.

Prostia umană

Flaubert folosește caricatura și ironia pentru a-și face personajele ridicole. Ironia este prezentă în mai multe forme în roman: prin satira socială, dar și printr-o chestionare a limbajului.

Tehnicile sunt folosite pentru prima dată în cazul lui Charles Bovary: acesta are dificultăți academice și profesionale, iar prostia sa o împinge chiar, fără să vrea, pe Emma în brațele iubitului ei (în special când trebuie să meargă la Rouen). El întruchipează arhetipul soțului înșelat.

Homais este și cel care afișează cea mai mare pretenție, într-un mod mai mult sau mai puțin ilegitim. Nu se simte nici o secundă responsabil pentru moartea Emmei. Succesul său social, descris la sfârșitul romanului, este modul lui Flaubert de a denunța o societate care nu recompensează decât incompetenții.

Este demn de remarcat faptul că, pentru Flaubert, a fi burghez era cel mai grav defect. Era „dezgustat” de acest subiect. Pentru Flaubert, „oricine gândește josnic” este burghez. Rodolphe, Léon, Lheureux și mai ales Homais întruchipează figura burghezului.

Stilul narativ și alegerile

Flaubert nu caută să știe totul despre personajele sale, așa cum face naratorul omniscient al lui Balzac. Nici nu oferă un portret exhaustiv (complet) al personajelor sale, ci procedează cu mici detalii de-a lungul capitolelor, care se completează și se îmbogățesc reciproc pe măsură ce progresează.

Descrierea expresivă este folosită în mod special: Flaubert nu ezită să descrie același loc de mai multe ori, văzut de personaje diferite, în circumstanțe diferite.

Această descriere oferă un sprijin puternic pentru analiza psihologică : se stabilește o corespondență strânsă între sentimentele eroinei și reprezentarea spațiului din fața ochilor ei.

De exemplu, somnul lucrurilor, păduchele de lemn care se târăște, statuia deteriorată, totul se transformă în echivalentul său subiectiv: dezamăgiri, descurajare, plictiseală. Degradarea lumii corespunde degradării psihologice.

Comparativ cu Balzac sau Stendhal, Flaubert folosește mai puțin frecvent discursul direct (dialogul). Flaubert însuși spune că aceste dialoguri se reduc la „monologuri”, deoarece sunt „conversații” pe care nimeni nu le ascultă. Fiecare personaj este lăsat în singurătatea sa, deoarece nu există schimb de replici.

Prin urmare, Flaubert favorizează discursul indirect liber pentru a transmite gândurile și psihologia personajelor sale.

Discursul indirect liber se recunoaște în principal după context. Fără verb introductiv, fără marker subordonator (nici „că”, nici „dacă”), respect pentru succesiunea timpurilor verbale, ci menținerea punctuației și a markerilor de modalitate (prezența judecății naratorului) prin anumiți termeni: adverbe, adjective.

Discursul indirect liber exprimă conținutul gândurilor personajului și permite cititorului să se simtă mai aproape de gândurile personajului, creând astfel un „efect realist”.

Exemplu:

„Amintirea lui Rodolphe... îi pătrunsese în suflet. Era atât de bun, atât de blând, atât de generos!”

Nu există verbe introductive, sentimentele Emmei sunt exprimate direct, iar punctuația expresivă este menținută. Cititorul participă, în gând, la entuziasmul Emmei. Este un fel de „dialog intern”.

Scopul ironic al textului

Totuși, știm că această afirmație este relatată de un narator care nu-l poate considera pe Rodolphe o persoană „bună și generoasă”. Din această discrepanță dintre ceea ce spune și gândește personajul și viziunea naratorului asupra lumii provine efectul ironic al discursului relatat.

Aceasta este marea forță a discursului indirect liber: îi permite cititorului să se poziționeze atât în interiorul, cât și în afara personajului, să perceapă entuziasmul Emmei, dar și naivitatea ei. Subiectivitatea pătrunde în narațiune.

Polifonia textului

Stilul lui Flaubert este caracterizat și de multiplicarea vocilor narative . Unitatea subiectului vorbitor este pusă sub semnul întrebării , prefigurând principalele tendințe narative ale secolului XX. Uneori este neclar cui să atribuim remarcile, judecățile și comentariile.

Ritmul ternar

Aceasta este o caracteristică a stilului lui Flaubert. El folosește o enumerare în trei părți, demonstrând dorința de a traduce realitatea cât mai precis posibil: de exemplu, Charles, „bărbia pe piept, mâinile împreunate, ochii fixi”. Acest ritm în trei părți fie exprimă această dorință de realism meticulos, fie transmite, în discursul personajelor, un efect oratoric și grandilocvent adesea caracteristic discursului romantic.

Impersonalitate

Flaubert a ales în mod deliberat să lipsească din cartea sa:

„Fără lirism, fără reflecție, fără personalitate auctorială.”

Orice obiect poate fi demn de scris despre:

„Autorul, în opera sa, trebuie să fie precum Dumnezeu în univers, prezent pretutindeni, vizibil nicăieri.”

Dorința lui Flaubert pentru impersonalitate provenea din neîncrederea sa față de romantism. Însă adevărata motivație a lui Flaubert era să țintească universalul : pentru a obține o generalitate mai mare, trebuie să deposezi expresia de aspectele sale excesiv de personale .

„Fără monștri, fără eroi.”

Mai mult, Flaubert era reticent în a aparține unei „școli” literare: nu-i plăceau etichetele, motiv pentru care nega apartenența la vreo mișcare.

Natura vizionară a stilului lui Flaubert în Madame Bovary contribuie la transformarea acestui roman într-o operă seminală și fundamentală pe care mulți romancieri ar revendica-o ulterior ca fiind a lor.

„Doamnă Bovary, asta sunt eu”

Această celebră expresie, rostită de autor, merită o explicație:

-O dragoste comună pentru lectură și visare cu ochii deschiși

-Emoțiile pasiunii , pe care le-a trăit alături de Elisa Schlésinger și care l-au inspirat pentru Educație sentimentală

-Dezgust și plictiseală față de societatea umană , care se reflectă în opera sa printr-un pesimism și o tristețe manifestă

În loc să evadeze într-un vis cu ochii deschiși, Flaubert a căutat să combată aceste tendințe mortale sublimând realitatea prin intermediul operei artistice.

$$$

 EDGAR RICE BURROUGHS

Edgar Rice Burroughs a fost un scriitor american de povești de aventură, cunoscut mai ales pentru crearea unuia dintre cele mai populare și mai durabile personaje din ficțiune, Tarzan . Burroughs, care provenea dintr-un mediu privilegiat și a devenit frustrat în cariera sa în afaceri, a început să scrie povești science fiction înainte de a veni cu ideea unui om crescut de maimuțe în jungla africană.

Premisa esențială a poveștilor cu Tarzan nu avea prea mult sens. Și Burroughs, întâmplător, nici măcar nu văzuse o junglă. Dar publicului cititor nu-i păsa. Tarzan a devenit enorm de popular, iar Burroughs s-a îmbogățit pe măsură ce faima lui Tarzan creștea, datorită aventurilor sale portretizate în filme mute, filme sonore, seriale radiofonice, benzi desenate și, în cele din urmă, în programe de televiziune.

Tinereţe

Edgar Rice Burroughs s-a născut pe 1 septembrie 1875 în Chicago, Illinois. Tatăl său a fost un om de afaceri prosper, iar Burroughs a fost educat în școli private în copilărie. După ce a urmat cursurile Academiei Militare din Michigan, s-a înrolat în Cavaleria SUA și a servit timp de un an în Vestul American. Nu a acceptat viața în armată și se pare că a folosit legăturile familiale pentru a ieși și a se întoarce la viața civilă.

Burroughs a încercat mai multe afaceri și s-a stabilit la un loc de muncă pentru importantul retailer Sears, Roebuck, and Company. Frustrat de ideea de a-și începe propria afacere, a început să scrie în speranța de a părăsi lumea afacerilor.

Carieră de scriitor

În 1911, când publicul era fascinat de teoriile despre ceea ce păreau a fi canale pe suprafața planetei Marte , Burroughs a fost inspirat să scrie o poveste bazată pe planta roșie. Povestea a apărut pentru prima dată într-o revistă science fiction și, în cele din urmă, a fost publicată ca o carte sub titlul „ Un prinț de pe Marte” .

Povestea îl are în prim-plan pe John Carter, un domn din Virginia care se trezește pe Marte. Burroughs a continuat cartea originală cu altele care îl prezintă pe John Carter.

În timp ce scria cărțile despre un om de pe Pământ transplantat pe Marte, Burroughs a venit cu un alt personaj plasat într-un mediu bizare. Noua sa creație, Tarzan, era fiul unui aristocrat englez a cărui familie era izolată pe coasta africană. Mama sa a murit, iar tatăl său a fost ucis, iar băiatul, al cărui nume englezesc era John Clayton, a fost crescut de o specie de maimuță necunoscută lumii exterioare.

Conform lui Burroughs, Tarzan este un copil sălbatic care crește neatins de problemele civilizației. Cu toate acestea, uneori se manifestă și el aristocratic, iar el se poate simți confortabil în societatea civilizată.

Un alt personaj emblematic creat de Burroughs a fost iubita (și eventuala soție) a lui Tarzan, Jane, fiica unui profesor american care rămâne blocată în junglă și se intersectează cu Tarzan.

Fenomenul lui Tarzan

Primul roman cu Tarzan, Tarzan din maimuțe , a fost publicat în 1914. Cartea a fost suficient de populară pentru a-l inspira pe Burroughs să scrie mai multe cărți cu personajul. Personajul a devenit atât de popular încât au început să apară versiuni ale filmelor mute ale poveștilor cu Tarzan, iar Burroughs s-a mutat în California pentru a putea supraveghea producția lor.

Unii scriitori au devenit precauți în a se asocia prea strâns cu un personaj. De exemplu, Arthur Conan Doyle , creatorul lui Sherlock Holmes, a încetat să mai scrie despre detectivul fictiv pentru o vreme, până când protestele l-au încurajat să reia activitatea. Edgar Rice Burroughs nu avea astfel de îngrijorări cu privire la Tarzan. A continuat să producă mai multe romane despre Tarzan, a încurajat realizarea de filme despre el și, în 1929, a contribuit la lansarea unei benzi desenate cu Tarzan, care a apărut în ziare timp de decenii.

În anii 1930, fostul înotător olimpic Johnny Weissmuller a început să-l joace pe Tarzan în versiunile cinematografice. Weissmuller a perfecționat „țipătul lui Tarzan”, iar interpretarea personajului de către el a devenit o senzație. Intriga filmelor cu Tarzan era destinată unui public de copii, iar generații de tineri telespectatori le-au urmărit la televizor de-a lungul deceniilor.

Pe lângă versiunile cinematografice, în perioada de glorie a dramelor radiofonice a existat un serial cu Tarzan care a distrat milioane de oameni. Și au fost produse cel puțin trei seriale de televiziune care îl prezintă pe Tarzan și aventurile sale.

Carieră ulterioară

Edgar Rice Burroughs a făcut avere de pe urma lui Tarzan, dar unele decizii de afaceri proaste, inclusiv jocurile de noroc la bursă chiar înainte de începerea Marii Depresiuni , i-au pus în pericol averea. A cumpărat o fermă în California pe care a numit-o Tarzana, care, în general, funcționa în pierdere. (Când comunitatea din apropiere s-a înregistrat ca fiind înregistrată, au folosit Tarzana ca nume al orașului.)

Simțindu-se mereu presat de bani, a scris romane cu Tarzan într-un ritm feroce. De asemenea, a revenit la science fiction, publicând mai multe romane cu acțiunea plasată pe planeta Venus. Folosindu-și experiența trăită în Occident în tinerețe, a scris patru romane western.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Burroughs a lucrat ca și corespondent de război în Pacificul de Sud. După război, s-a luptat cu o boală și a murit în urma unui atac de cord pe 19 martie 1950.

Romanele lui Edgar Rice Burroughs au adus profit, dar nu au fost niciodată considerate literatură serioasă. Majoritatea criticilor le-au respins drept aventuri de tip „pulp”. De asemenea, a fost criticat în ultimele decenii pentru temele rasiste care apar în scrierile sale. În povestirile sale, personajele albe sunt de obicei superioare popoarelor native din Africa. Tarzan, un englez alb, ajunge de obicei să domine sau să-i întreacă cu ușurință pe africanii pe care îi întâlnește.

În ciuda acestor defecte, personajele create de Burroughs continuă să distreze. Fiecare deceniu pare să aducă pe ecranele cinematografice o nouă versiune a lui Tarzan, iar băiatul crescut de maimuțe rămâne unul dintre cele mai recunoscute personaje din lume.

Surse:

„Edgar Rice Burroughs.” Enciclopedia Biografiei Mondiale, ediția a II-a, vol. 18, Gale, 2004, pp. 66-68. Biblioteca Virtuală de Referință Gale.

$$$

 EL DORADO

El Dorado („Omul Aurit” sau „Cel de Aur”) se referea la legendarii regi ai poporului Muisca ( Chibcha ) care au populat nordul Anzilor din Columbia modernă între anii 600 și 1600. Numele derivă de la ritualul de încoronare, când noul rege era acoperit cu praf de aur înainte de a sări în Lacul Guatavita.

De-a lungul timpului, El Dorado și-a extins sensul pentru a se referi la un oraș mitic pierdut și chiar la o întreagă regiune. Când conchistadorii spanioli au auzit aceste povești incredibile despre un oraș al aurului, au încercat toate mijloacele posibile pentru a-l găsi. În cele din urmă însă, spaniolii, exploratorii și căutătorii de comori care i-au urmat nu au găsit niciodată fabuloasele comori ale lui El Dorado.

Semnificația aurului

În culturile Columbiei antice, aurul fusese mult timp un material popular pentru prelucratorii de metal. De fapt, metalul nu avea o valoare anume ca monedă, în afară de cea de materie primă pentru schimb și, într-adevăr, se pare că, spre deosebire de alte culturi americane, aurul nu se limita la nobilime, ci era deținut și de straturile inferioare ale societății. Așadar, mai degrabă decât valoarea sa intrinsecă, aurul era apreciat datorită strălucirii, incoruptibilității, asocierilor spirituale (în special în ceea ce privește soarele) și prelucrabilității în mâinile meșteșugarilor. Artizanii pricepuți Muisca produceau opere de artă uimitoare folosind întreaga gamă a repertoriului bijutierilor, în special tehnica cerii pierdute.

Operele de artă din aur și aliaje de aur erau oferite zeilor în cantități uriașe și îngropate în locuri sacre, astfel încât echilibrul cosmosului să fie menținut și dezastrele naturale să fie evitate. Foarte des, ofrandele erau figurine cunoscute sub numele de tunjos , care reprezentau în detaliu oameni care purtau obiecte precum scuturi, arme și instrumente muzicale. Cel mai faimos exemplu de tunjo este o plută de aur pe care stăteau figuri turnate purtând bijuterii, a cărei semnificație este discutată mai jos. Pluta a fost găsită într-un vas de lut în interiorul unei peșteri și se află acum la Museo del Oro din Bogotá.

Muisca prețuiau aurul datorită strălucirii, incoruptibilității și asocierii sale cu soarele.

Atât de mânați erau de setea lor de bogății, încât obiectivul oficial al guvernului spaniol în explorarea nordului Americii de Sud era, de fapt, găsirea aurului, topirea lui și expedierea unei cantități cât mai mari înapoi în Europa . Asocierea dintre Columbia antică și metalul prețios se reflectă în continuare în alegerea regelui spaniol a numelui pentru noul său teritoriu: Castillo del Oro . Dintre toate poveștile despre aur și smaralde împrăștiate în Columbia antică, a existat o anumită poveste care a stârnit în mod special interesul invadatorilor spanioli. Aceasta a fost o relatare, relatată de martori oculari, care se referea la ceremoniile fastuoase desfășurate în timpul încoronării unui rege Muisca.

Omul aurit

Legenda lui El Dorado apare în majoritatea relatărilor spaniole despre cucerirea regiunii, cum ar fi Historia general y natural de las Indias (1535-48) de Fernández de Oviedo, dar a fost documentată ulterior în cel mai mare detaliu de Juan Rodriguez Freyle în 1636 d.Hr., care a susținut că i-au fost spuse detaliile de nepotul ultimului conducător al Guatavitei. Una dintre cele mai vechi reprezentări ale legendei în artă provine dintr-o gravură din 1599 de Theodor de Bry, care înfățișează doi servitori aplicând aur pe corpul unei a treia persoane.

Conform legendei, așadar, printre Muisca, când era necesar să se încoroneze un nou monarh, bărbatul care urma să devină rege se pregătea pentru marea sa zi cu o perioadă de abstinență. Reclus într-o peșteră, i se interziceau ardeii iuți, sarea și femeile . Când a sosit în sfârșit ziua încoronării, viitorul rege a călătorit la Lacul Guatavita, un lac îndepărtat format într-un crater vulcanic stins, la nord de Bogotá-ul de astăzi, pentru a oferi ofrande zeilor, astfel încât aceștia să-i poată binecuvânta domnia. A făcut acest lucru mergând în centrul lacului pe o plută. Pluta, făcută din stuf, era încărcată cu comori de aur și smaralde, iar pe ea erau așezate patru arzătoare mari de tămâie. Tămâia era moque , iar brazierele, alături de cele amplasate în jurul malurilor lacului, emanau nori de fum gros, care trebuie să fi adăugat la misterul ceremoniei.

De la Sir Walter Raleigh până la exploratorii secolului al XX-lea, expediții extravagante și costisitoare au încercat să găsească orașul auriu El Dorado.

Cea mai fantastică comoară dintre toate, însă, era chiar persoana regală. Fusese dezbrăcat și acoperit complet cu un strat lipicios de rășină pe care fusese suflat praf fin de aur. Rezultatul a fost un om strălucitor de aur; literalmente un „om aurit”. Pe plută călătoreau și patru însoțitori, îmbrăcați mai puțin spectaculos, dar totuși împovărați cu bijuterii grele de aur pe orice parte a corpului de care putea fi agățată. Marele moment a venit când, însoțită de trompete în masă și cântece de pe țărm, pluta a ajuns chiar în centrul lacului. În acel moment, liniștea s-a lăsat peste mulțime, iar însoțitorii au aruncat fabuloasa comoară de aur și bijuterii în lac, iar oamenii de pe țărm și-au aruncat și ei ofrandele de aur în apele sacre. Punctul culminant al ceremoniei a venit când regele de aur însuși a sărit în lac și, când a ieșit, curățat de aur, devenise regele Muisca.

Istoria ulterioară

De la Sir Walter Raleigh până la exploratorii secolului al XX-lea, expediții extravagante și costisitoare pentru a găsi orașul aurifer El Dorado și bogățiile sale au fost organizate de-a lungul secolelor, dar niciuna nu a avut succes. În anii 1580, Antonio de Sepúlveda a avut probabil cel mai ambițios plan de a găsi aurul, când a tăiat o felie din marginea craterului lacului Guatavita pentru a seca lacul și a găsi comoara care trebuie să se fi acumulat pe fundul lacului în urma secolelor de ceremonii de încoronare. Unele artefacte din aur au fost găsite în jurul marginilor lacului, dar înainte ca lacul să se poată seca complet, o alunecare de teren a blocat tăietura și astfel nivelul apei lacului a început să crească din nou. Confruntați cu o revoltă a populației locale, spaniolii au fost forțați să renunțe la căutarea orașului mitic.

O altă expediție ambițioasă din 1909 a implicat compania engleză Contractor Limited. Și ei au încercat să sece lacul și au avut mai mult succes decât spaniolii. De data aceasta, metoda a fost săparea unui tunel sub lac și drenarea acestuia în acel fel. Cu toate acestea, când lacul a fost golit, a apărut o altă problemă, și anume că fundul moale al craterului era prea adânc pentru a susține orice greutate. Și mai rău, noroiul s-a ars rapid la soare și a devenit întărit ca cimentul. Întorcându-se la Bogotá pentru echipament de foraj, căutătorii de comori trebuie să fi fost descurajați când s-au întors la lac, deoarece în absența lor, noroiul se solidificase și în tunelul de drenaj, blocându-l, astfel încât lacul s-a umplut din nou. Fără mai mulți bani pentru a continua proiectul, englezii, la fel ca spaniolii și nenumărați alții înaintea lor, au fost nevoiți să abandoneze proiectul, luând doar o mână de mici artefacte de pe marginea lacului.

Rezultatele cumulative ale acestor expediții au fost, așadar, extrem de dezamăgitoare. S-a găsit aur, mărgele de piatră și ceramică , dar până acum nimic care să se compare cu bogățiile fabuloase descrise în legenda El Dorado. Poate că, totuși, acest lucru este potrivit, deoarece, la urma urmei, proprietarii inițiali ai aurului și bijuteriilor își intenționaseră ofrandele pentru soare și ca acestea să rămână pentru totdeauna acolo unde au fost date, pe fundul unui lac din munții îndepărtați ai Columbiei.

$$$

 ALFRED HITCHICK

Sir Alfred Hitchcock a fost un regizor de film anglo-american care a fost pionier în evoluții semnificative în industria cinematografică de la mijlocul secolului al XX-lea. Este cel mai cunoscut pentru producerea mai multor filme clasice, în special din genul thriller. Hitchcock este considerat unul dintre cei mai mari și mai influenți producători de film ai secolului al XX-lea. Printre cele mai faimoase filme ale sale se numără 39 de pași (1935), Fereastra din spate (1954), Vertigo (1958) și Psycho (1960).

„În documentar, materialul de bază a fost creat de Dumnezeu, în timp ce în filmul de ficțiune regizorul este un Dumnezeu: el trebuie să creeze viața.”

– Alfred Hitchcock – citat din Hitchcock (1984)

Primii ani ai vieții lui Alfred Hitchcock

Alfred HitchcockAlfred Hitchcock s-a născut pe 13 august 1899 în Leytonstone, Essex, Anglia, unde a studiat la Colegiul Romano-Catolic Salesian și mai târziu la Colegiul St. Ignatius. Copilăria sa nu a fost deosebit de fericită. Suferea de obezitate, rezultatul unei afecțiuni glandulare, iar părinții săi erau stricți și oarecum distanți. Când avea doar cinci ani, tatăl său l-a trimis la o secție de poliție cu un bilet prin care i se cerea să fie închis timp de 5 minute, ceea ce i-a lăsat o frică de autorități și în special de poliție pe viață. În copilărie, tânărul Alfred petrecea adesea timp singur, inventând jocuri și desenând hărți.

Când avea 15 ani, a părăsit facultatea pentru a studia la Școala de Inginerie și Navigație a Consiliului Județean din Londra; aceasta l-a calificat pentru a fi desenator. A obținut primul său loc de muncă la o companie de telegraf, dar cam în această perioadă a dezvoltat un interes tot mai mare pentru cinema, care era o inovație recentă. Seara, după muncă, se uita la filme și studia ziarele de specialitate din domeniul cinematografic.

Spre sfârșitul Primului Război Mondial, a încercat să se înroleze în armată, dar a fost respins din cauza greutății sale, deși ulterior a reușit să se înroleze pentru scurt timp ca cadet în Regimentul de Geniu Regal.

Primii pași în film

După război, a început să scrie povestiri scurte, care au fost publicate în revista internă a companiei sale. Hitchcock a dezvoltat, de asemenea, un interes pentru fotografie și noua artă a producției de film. A fost angajat în 1920 ca designer de cărți de titlu pentru o companie care avea să fie cunoscută mai târziu sub numele de Paramount Pictures. Cu muncă asiduă, Hitchcock a progresat în cadrul companiei și în cinci ani producea filme mute. În anii următori, a spus că filmele mute sunt „cea mai pură formă de cinema”.

La mijlocul anilor 1920, a călătorit în Germania, unde a învățat multe dintre tehnicile expresioniste emergente folosite în cinematografia modernă. După câteva filme timpurii dificile, a obținut primul său succes comercial și critic cu The Lodger: A Story of the London Fog (1927).

Până în 1929, el produsese zece filme; al zecelea film al său, Șantaj, a fost un moment semnificativ pentru el, deoarece a fost unul dintre primele filme „vorbitoare” - filme cu pistă audio.

Succes în anii 1930

La mijlocul anilor 1930, Hitchcock își consolida reputația de unul dintre cei mai importanți producători de film din Marea Britanie. Mai multe filme s-au dovedit a fi un mare succes, precum „39 de trepte ” (1935), „Sabotaj” (1936) și „Doamna dispare” (1938). Hitchcock s-a dovedit a fi un maestru în crearea tensiunii și a unei intrigi rapide; nu a captivat publicul în detalii, ci a creat scene cu tensiune dramatică. Hitchcock a fost pionier în utilizarea unor fundaluri celebre, fie repere celebre dintr-un oraș, fie din sălbăticia mlaștinilor scoțiene - „ 39 de trepte” (1935 ). Mai târziu în cariera sa, a folosit multe repere celebre, precum Muntele Rushmore în „North by Northwest ” (1959) și Statuia Libertății în „Saboteur” (1942).

Mutarea în America

Succesul criticilor lui Hitchcock în Anglia l-a determinat să fie abordat de David Selznick din Hollywood. În 1939, familia Hitchcock s-a mutat în California, unde a început să lucreze la un nou film. Primul său film, Rebecca (1940), a primit un premiu Oscar pentru cel mai bun film. Hitchcock nu era deosebit de îndrăgostit de America, dar se bucura de resursele mai mari disponibile studiourilor americane - acestea reprezentau o îmbunătățire față de bugetele mici ale producătorilor de film englezi.

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial (1943), s-a întors în Anglia, unde a produs două filme în franceză pentru forțele Franceze Libere. În 1945, a lucrat și ca editor de film pentru un documentar despre lagărele de concentrare eliberate de trupele britanice (Bergen-Belsen). Cu toate acestea, imaginile au fost atât de șocante încât documentarul a fost ulterior pus pe deoparte până la publicarea sa în 1985 ( Memoria lagărelor ); filmul a fost, de asemenea, relansat în 2014.

După război, Hitchcock s-a întors în America, unde și-a reluat lunga și de succes carieră cinematografică americană. În special, i-a plăcut să-și dezvolte talentul în crearea de filme psihologic interesante.

„Frica nu este atât de greu de înțeles. La urma urmei, nu ne-a fost cu toții frică când eram copii? Nimic nu s-a schimbat de când Scufița Roșie s-a confruntat cu lupul cel rău. Ceea ce ne sperie astăzi este exact același lucru care ne-a speriat ieri. Este doar un alt lup. Acest complex de frică este înrădăcinat în fiecare individ.”

– Alfred Hitchcock.

Epoca de Aur

Anii 1950 au fost epoca de aur a lui Hitchcock, producând filme clasice precum Dial M for Murder (1954), Rear Window (1954), Vertigo (1958), North by Northwest (1959) și Psycho (1960).

Psycho a fost cel mai cunoscut și mai profitabil film al lui Hitchcock. A doborât recorduri de box office, spectatorii s-au înghesuit să vadă acest nou film de gen horror de pionierat.

Hitchcock (la fel ca Walt Disney ) a fost, de asemenea, unul dintre cei mai timpurii care au adoptat noul mediu televiziunii. A fost gazda serialului TV Alfred Hitchcock Presents din 1955 până în 1965; rolul său important în prezentarea emisiunii l-a ajutat să devină unul dintre cei mai cunoscuți regizori de film și vedete media ai vremii.

În următoarele două decenii, producția sa a fost mai puțin prolifică, deoarece vârsta înaintată și sănătatea precară i-au limitat ritmul de muncă, dar a continuat să producă filme artistice până la moartea sa. Hitchcock a murit din cauza insuficienței renale pe 29 aprilie 1980, în timp ce se afla la domiciliul său din Bel Air, Los Angeles. Tocmai primise titlul de cavaler din partea Reginei.

Caracteristici ale filmelor lui Hitchcock

Filmele lui Hitchcock au adesea elemente similare. Ca răspuns la criticile aduse ideilor repetate, el a replicat odată: „Autoplagiatul este stil”.

Hitchcock l-a portretizat adesea pe vinovat ca pe un bărbat destul de fermecător. Adesea, un bărbat nevinovat era acuzat de vinovăție în primă instanță de către autorități, înainte de a-și putea dovedi nevinovăția. Actoarele sale principale erau adesea „blonde super cool”, precum Ingrid Bergman , Grace Kelly și Tippi Hedren. Aceste femei erau adesea rezervate și reci în filmele sale, dezvăluind puține emoții. Hitchcock a afirmat:

„Blondele sunt cele mai bune victime. Sunt ca zăpada virgină care lasă urmele însângerate la vedere.”

– Alfred Hitchcock, Interviu la CBS TV (20 februarie 1977)

Hitchcock se bucura și de un umor negru, care nu este întotdeauna evident. În cele din urmă, Hitchcock a dezvoltat o tradiție de a face scurte apariții în filmele sale.

Hitchcock avea reputația de a nu fi empatic cu actorii și de a fi un om dur în exerciții fizice. Se zvonea că ar fi spus că actorii sunt „ca vitele”, iar această remarcă i-a stârnit rădăcini lui Hitchcock (deși ulterior a spus că a fost citat greșit). Cu toate acestea, mulți actori au avut interpretări memorabile în filmele sale și au câștigat premii Oscar pentru performanțele lor. Hitchcock a fost nominalizat de cinci ori la premiul Oscar pentru cel mai bun regizor, dar nu a câștigat niciodată.

În 1956, a devenit cetățean american, deși a rămas cetățean britanic.

Citare: Pettinger, Tejvan . „Biografia lui Alfred Hitchcock”, Oxford, Marea Britanie.