$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1970: În această zi, a plecat în eternitate actorul Grigore Vasiliu Birlic. Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, judeţul Suceava. Numele său de naştere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind o poreclă pe care a primit-o datorită succesului înregistrat cu piesa având acelaşi nume, jucată la începutul carierei sale, poreclă adăugată apoi ca supranume. A absolvit, în anul 1924, cursurile Liceului „Nicu Gane" din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi, iar în timpul studiilor a făcut şi figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aşa a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, la a cărui recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia „Musca spaniolă" de Arnold şi Bach.

Ca urmare a succesului de care s-a bucurat în faţa publicului, a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Tot aici s-a mai remarcat în piesa „Amanetul" de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa, precum şi în rolul Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale.După mai multe tentative nereuşite, a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, ulterior mutându-se la Conservatorul din Bucureşti.Calităţile actoriceşti, expresivitatea i-au fost remarcate de regizori. Regizorul Aurel Maican îl aduce în 1933 la Bucureşti, unde avea să joace în anii următori, pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu. S-a remarcat în această perioadă mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu. A jucat astfel în piesele „Micul Weber" şi „Otto Elefantul" de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea" de A. Vercourt şi Jean Bever, „Prostul din baie" de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase" de A. Birabeau şi G. Dolley, „Părintele căţeilor" de Glinger şi Taussig, „Împăratul" de Luigi Bonelli. A urmat rolul titular din farsa „Birlic" de Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. 

Grigore Vasiliu a înregistrat un succes uriaş, iar identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-şi ia pentru totdeauna numele personajului interpretat. Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum şi în numeroase filme, excelând în roluri în registru comic. După naţionalizarea teatrelor particulare în 1948, s-a întors ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. A jucat, de asemenea, şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom" de Moliere (1961).Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit au fost montate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti de Sică Alexandrescu. A interpretat rolurile Coana Eftimiţa în „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea", Crăcănel în „D'ale carnavalului", Iordache Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută".A mai jucat în „Doctor fără voie" de Moliere, „Mielul turbat" de Aurel Baranga, „Revizorul" de N.V. Gogol, „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu, în „Ultima oră" de M. Sebastian. A jucat, de asemenea, în „Nunta lui Krecinski" de Suhovo-Kobâlin, în piesa „Topaze" a lui Marcel Pagnol şi în „Omul cu mârţoaga" de George Ciprian. 

În cinematografie, el a debutat în anul 1934 în filmul „Bing-Bang" (alături de Stroe şi Vasilache, care semnează şi regia), după care au urmat: „Doamna de la etajul II" (1937), regia Dezideriu Major; „Viaţa învinge" (1951), regia Dinu Negreanu; „Vizita" şi „Lanţul slăbiciunilor" (1952), regia Jean Georgescu; „Arendaşul Român" (1952); „O scrisoare pierdută" (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu (alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu); „Directorul nostru" (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan şi H. Nicolaide); „Două lozuri" (1957), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi; „D-ale carnavalului" (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheles; „Doi vecini" (1958), regia Geo Saizescu; „Băieţii noştri" (1959), regia Anastasia Anghel, Gheorghe Vitanidis; „Telegrame" (1959), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi (alături de Ştefan Ciubotăraşu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Mihai Fotino, Dem Rădulescu); „Aproape de soare" (1960), regia Savel Stiopul; „Bădăranii"(1960), după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi; „Întâlnirea" (1961), regia Aurel Miheles; „Post-restant" (1961), regia Gheorghe Vitanidis; „Doi băieţi ca pâinea caldă" (1962), regia Andrei Călăraşu; „Lumină de iulie" (1963), regia Gheorghe Naghi; „Paşi spre lună" (1963), regia Ion Popescu-Gopo (alături de Radu Beligan, Florin Piersic ş.a.); „Mofturi 1900" (1964), regia Jean Georgescu; „Titanic vals" (1964) de Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu; „Serbările galante" (1965), regia Rene Claire; „Corigenţa domnului profesor" (1966), regia Haralambie Boroş; „Steaua fără nume" (1966), regia Henri Colpi. Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din „Două lozuri", Crăcănel din „D'ale carnavalului", Costăchel Gudurău din „Telegrame", Spirache Necşulescu din „Titanic vals", Jupân Canciano din „Bădăranii", Brânzovenescu din piesa „O scrisoare pierdută" ş.a. 

A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic. A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu actriţa Angela Mateescu, apoi cu actriţa Valeria Nanci, dar nu a avut copii. Cea de-a doua soţie, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soţul ei în filmul „Titanic vals" (1964), precum şi la Teatrul Naţional în piesa „Topaze" (1968) de Marcel Pagnol.Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în 1953 titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă", apoi şi titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice". A murit la 14 februarie 1970 la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/grigore-vasiliu-birlic-3645/

http://infopuls.ro/2016/05/20/povestea-vietii-marelui-actor-grigore-vasiliu-birlic-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-din-istoria-teatrului-si-filmului-romanesc/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-impresionanta-a-marelui-birlic-de-ce-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-romani-din-istorie

http://www.rador.ro/2019/01/24/portret-grogore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-satirei-farsei-si-comediei/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/16/romani-celebri-grigore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-comediei--160521

$___$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1976: În această zi, a murit sculptorul Oscar Han. Născut la București, la 3 decembrie 1891, din tată de origine germană și mamă româncă din Vrancea, a studiat sculptura și desenul la Academia de Arte Frumoase (1909-1914) din București, în atelierele lui Dimitrie Paciurea și Frederic Storck. A debutat ca sculptor, pe când încă nu împlinise 20 de ani și s-a făcut remarcat, în 1911, cu lucrarea „Cap de fetiță". Ulterior, în anul 1917, a făcut parte dintre cei 30 de artiști trimiși pe front de Marele Cartier General al armatei române, pentru a realiza lucrări inspirate din luptele purtate de armata română. Oscar Han a fost membru al „Grupului celor patru", din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato.

Fiind artistul preferat al Casei Regale, este cel care a realizat statuia regelui Carol I al României, amplasată în curtea Castelului Peleș din Sinaia, dezvelită la 26 septembrie 1933. A participat la Saloanele Oficiale din București, la diferite expoziții de artă românească în străinătate, dar și la unele manifestări internaționale la Veneția, Anvers, Paris, Haga, Amsterdam, Barcelona.Opera sculptorului, influențată de maniera clasică de reprezentare, este sobră și transpune plastic valori ale portretului fizic și moral al personalităților pe care le reprezintă, așa cum se remarcă în portrete, precum „Pârvan", „Eminescu", „Iorga", „Eschil", „Sofocle", „Dante". Când abordează compoziția monumentală, miza cade pe retorica gestului, pe concretizarea imperioasă a materialului figurativ, așa cum reflectă — „Victorie" (1932), „Constantin Brâncoveanu", (1936), „Mihail Kogălniceanu" (1937), „Anghel Saligny" (1958). 

Aparent, lucările lui Oscar Han au multe în comun cu sculptura lui Rodin fiind caracterizate prin note de clasicism, scenografie complexă, sexualitate, reprezentarea detaliilor anatomice, totuși acestea sunt lipsite de darul de a insufla viață personajelor.Printre cele mai importante opere ale sculptorului se numără: „Sărutul", „Nud de femeie", „Tinerețe", „Pe gînduri", „Horia, Cloșca și Crișan". Statuile celor trei martiri ai Răscoalei de la 1784, unicate, se află la Casa Memorială „Cezar Petrescu" din Bușteni, județul Prahova. 

Sculpturile turnate în bronz „Sărutul", „Nud de femeie", „Tinerețe" și „Pe gânduri" sunt expuse, alături de alte șapte lucrări semnate de Oscar Han, la Muzeul de Artă din Constanța. De asemenea, patru dintre lucrările artistului se regăsesc în colecția de artă din Muzeul Județean Vâlcea, în timp ce altele pot fi admirate la București, în Casa memorială „Ion Minulescu — Claudia Millian", la Muzeul Național de Artă al României, sau la Muzeul Zambaccian. La acesta din urmă este expusă lucrarea „Arcașul" — o statuetă turnată în bronz, în anul 1934, cu înălțimea de 114 cm.Alte mari opere realizate de artist se regăsesc în toată țara. Printre acestea amintim: monumentul „Victoria de la Mărășești", inaugurat la 21 septembrie 1934, la Mărășești, Oscar Han fiind primul cetățean de onoare al acestui oraș; bustul lui Mihai Eminescu, din bronz, dezvelit în curtea mănăstirii Putna în 1926; statuia compozitorului George Enescu, din Parcul Tineretului din Buzău (1974); statuia domnitorului Ștefan cel Mare amplasată în Parcul central din Piatra-Neamț (1974); statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, inaugurată în 1968 în fața palatului princiar, cu ocazia aniversării semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. De asemenea, o serie de astfel de lucrări pot fi admirate în București: bustul tenorului Nae Leonard ridicat în 1929, în parcul Kiseleff; bustul scriitorului Alexandru Vlahuță, amplasat, în 1943, în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu; statuia lui Mihail Kogălniceanu, ridicată în 1936, în Piața Mihail Kogălniceanu; statuia lui Constantin Brâncoveanu, din bronz, realizată în 1939 și aflată în curtea bisericii Sf. Gheoghe-Nou, unde este înmormântat domnitorul.Oscar Han a scris o monografie despre cel care i-a fost profesor, sculptorul Dimitrie Paciurea, precum și numeroase cronici plastice și articole reunite, în 1970, în volumul „Dălți și pensule". A fost distins cu titlul de maestru emerit al artei (1964), cu ordinul „Steaua Republicii Socialiste România" clasa I (1972). Oscar Han a murit la 14 februarie 1976.

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Editura Cugetarea, București, 1999.

https://documents.tips/documents/oscar-han.html

http://artindex.ro/2012/05/16/han-oscar-2/

http://www.sculpture.ro/fisa.php?id=295

https://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/calendar-de-fapte-mari/oscar-han-%E2%80%9Esculptorul-paciurea%E2%80%9C/

$$$

 14 februarie - „Ziua Sf. Valentin", ziua darurilor şi a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală şi în SUA; această zi este marcată şi în România, deşi la români există „Dragobetele", o sărbătoare dedicată „zeului” dragostei cu acelaşi nume, care se celebrează la diferite date, în funcţie de zonele ţării, între 24 februarie şi 25 martie. Nu se cunoaşte cum a evoluat obiceiul în timp, dar tradiţia modernă a apărut în special în Statele Unite, când americanii au început trimiterea de „valentine” scrise de mână undeva pe la începutul anului 1700. În 1840, Esther A. Howland a început comercializarea primelor felicitări realizate în masă, una din acestea aflându-se expusă la British Museum. 

Potrivit Greeting Card Association, de Ziua Îndrăgostiţilor se trimit în jur de un miliard de felicitări. De la primele „valentine” scrise de mână, în prezent spectrul cadourilor sau surprizelor dăruite de cei care sărbătoresc această zi este mult mai larg, plecând de la felicitările electronice, ciocolata fină în formă de inimioare sau cupidoni şi buchete multicolore de flori, până la cadouri extravagante sau vacanţe scumpe. Există foarte multe controverse asupra realului Sfânt Valentin, de la care a pornit această sărbătoare a îndrăgostiţilor. Cel mai vechi Valentin se pare că a fost un teolog de origine egipteană, învăţăturile acestuia fiind combătute de Tertulian şi Sf. Irineu. Un al doilea Valentin a fost tot un preot, devenit episcop de Terni. El a fost martirizat în anul 180 d. Hr., în perioada persecuţiilor împăratului Aurelian. Moaştele sale sunt venerate şi astăzi la Biserica Sf. Valentin din Terni. Un alt preot creştin, pe nume Valentin, a trăit în timpul împăratului roman Claudius al II-lea, care l-a întemniţat şi a murit ca martir, în închisoare. Diverse legende, apărute în evul mediu în Anglia şi Franţa, îl aduc în prim plan pe acest preot şi îi dau titulatura de „sfântul patron al îndrăgostiţilor”. Pe lângă toate acestea, alegerea lui ca „sfânt al îndrăgostiţilor” vine, probabil, din asocierea cu sărbătoarea păgână a Lupercaliei – un festival al fertilităţii, pe care romanii îl celebrau la 15 februarie. Într-una dintre ele, Valentin ar fi fost un martir roman, care în timpul împăratului Claudiu al II-lea ar fi ajutat creştinii şi tinerii care doreau să se căsătorească în ascuns, motiv pentru care a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 14 februarie 270. Se spune că împăratul Claudiu era convins că bărbaţii nu vor să se înroleze în armată datorită logodnicelor şi soţiilor, de aceea a interzis căsătoriile. Potrivit unei alte legende, Valentin, în timp ce se afla la închisoare, s-a îndrăgostit de fiica paznicului închisorii, care obişnuia să-l viziteze în timpul detenţiei. Înainte de a muri, Valentin i-ar fi trimis acesteia o scrisoare, pe care a semnat-o „De la al tău Valentin”, expresie care se foloseşte şi astăzi.

Chiar dacă majoritatea statelor europene aveau în tradiţia lor un echivalent al acestei sărbători, treptat, obiceiul a fost adoptat mai întâi de ţările vestice şi, după 1990, şi de România. Deşi aveau o sărbătoare a iubirii, cunoscută sub numele de Dragobete, o tradiţie milenară, care marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei şi a apropierii, românii au importat şi Ziua Îndrăgostiţilor. Până la urmă, mai multe sărbători pentru iubire nu strică! 

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobetele, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de „blajinitatea” Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. Mai șmecheraș și mai...mioritic...

Surse:

https://a1.ro/news/social/calendar-ortodox-14-februarie-ortodocsii-nul-praznuiesc-pe-sfantul-valentin-id732544.html

https://ziarulunirea.ro/ziua-indragostitilor-sau-valentines-day-se-sarbatoreste-in-14-februarie-legenda-sfantului-valentin-310065/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-fost-sfantul-valentin-un-martir-si-trei-legende

http://www.radioresita.ro/40506/povestea-zilei-indragostitilor-care-este-legenda-sfantului-valentin

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie…

- Calendarul creștin ortodox: Sf. Cuv. Auxentie, Maron şi Avraam

- Calendarul creștin greco-catolic: Sf. cuv. Auxenţiu; Chiril şi Metodiu - patronii Europei

- Calendarul creștin romano-catolic: SS. Ciril, călug. şi Metodiu, ep., patroni ai Europei; Valentin, pr. m.

- „Ziua Sf. Valentin" - Ziua darurilor şi a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală şi SUA; această zi este marcată şi în România, deşi la români există „Dragobetele", o sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume, care se celebrează la diferite date, în funcţie de zonele ţării, între 24 februarie şi 25 martie.

- 1602: S-a născut, la Pier, Francesco Pietro Cavalli (m.1676), compozitor, cântăreţ, organist şi dirijor italian, unul dintre întemeietorii şcolii veneţiene de operă.Elev al lui Claudio Monteverdi (1567-1643), a compus opere, muzică bisericească şi de cameră.

- 1766: S-a născut Robert Malthus, economist britanic. Thomas Robert Malthus (d. 23 decembrie 1834) a fost un teoretician economic englez, fondatorul teoriei care îi poartă numele, conform căreia populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Teoria sa este cunoscută sub numele de malthusianism; ca o consecinţă a acestei relaţii dintre populaţie şi starea economică, Malthus considera că sărăcia, bolile, epidemiile şi războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă.

- 1779: A murit James Cook, navigator englezn. 1728) 

-1811: S-a născut Domingo Faustino Sarmiento, scriitor şi om politic argentinian (m. 1888) 

- 1819: S-a născut inginerul american Christopher Sholes. Prima maşină de scris comercială a fost brevetată în 1868, din dorinţa inginerului mecanic american Christopher Latham Sholes, de a produce invenţii pentru a îmbunătăţi soarta omenirii. Sholes meşterea la o maşină care să imprime automat numărul paginilor din cărţi, când i s-a sugerat că ar putea încerca o construcţie mai complexă, care să poată imprima toate literele alfabetului. El şi-a extins creaţia folosind la bază un vechi telegraf căruia i-a adăugat taste pentru tot alfabetul. Patentul Sholes & Glidden a fost vândut pentru 12.000 dolari, deoarece Sholes a refuzat să o mai folosească sau să o recomande pentru utilizare.El a realizat şi tastatura cunoscută sub numele „Qwerty". 

- 1820: S-a născut Victor-Emmanuel (m.1878), al II-lea, rege al Sardiniei (1849-1861) şi primul rege al Italiei unificate (1861-1878).Sprijinit de nobilimea liberală moderată şi pe burghezia monarhică, a realizat unificarea Italiei, prin războaie dinastice şi combinaţii diplomatice. 

- 1821: A încetat din viaţă, la Budapesta, Petru Maior (n.1761), ilustru cărturar iluminist, filolog şi istoric român, unul dintre „corifeii Şcolii Ardelene”, militant de seamă pentru drepturile culturale şi politice ale românilor din Transilvania.

- 1869: S-a născut Charles Thomson Rees Wilson, fizician, laureat al Premiul Nobel (d. 1959).Charles Thomson Rees Wilson (d. 15 noiembrie 1959) a fost un fizician şi meteorolog scoţian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1927 pentru inventarea camerei cu ceaţă.

- 1876: Americanii Alexander Graham Bell (1847-1922) şi Elisha Gray (1835-1901) au depus, la Oficiul de Patente al SUA de la New York, cerere de brevet pentru invenţia telefonului (brevetată la 7.III.1876); primul, la ora locală 12:00, iar al doilea la ora 14:00; pe această diferenţă s-au bazat cei care i-au atribuit lui Bell invenţia în procesul care i-a opus multă vreme pe cei doi inventatori       

- 1885: S-a născut Max Horkheimer, filosof şi sociolog german; cunoscut mai ales ca fondatorul „Şcolii de teorie critică" de la Frankfurt (m. 1973)

- 1888, 14/26: La 14 februarie 1888 (ora 20:30) se inaugura, printr-un ciclu de conferinţe, Ateneul Român (prima conferinţă a fost ţinută de scriitorul Alexandru Odobescu); clădirea a fost construită între anii 1886 şi 1888, prin stăruinţa lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, pe bază de subscripţie publică, desfăşurată sub sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu".

- 1889: S-a născut regizorul polonez Richard Boleslawski (m.1937).A lucrat în Polonia, Franţa, Germania şi SUA, iniţial ca operator şi actor.A realizat filme cu distribuţii răsunătoare (Greta Garbo, Clark Gable, Fredrich March).

- 1890: S-a născut Nina Hamnett, pictoriţă şi scriitoare britanică (m. 1986)

- 1893: A încetat din viaţă,la Bucureşti, publicista română Maria Rosetti (n.1820).Este considerată prima ziaristă româncă. Ziarul „Mama şi copilul” a fost redactat aproape în întregime de ea, între anii 1865-1866. O parte din scrierile sale au fost adunate în volumul Scrieri din 1864 şi 1865, publicat de unul din fiii săi, Vintilă C. A. Rosetti.

- 1898: S-a născut Sorana Ţopa, actriţă, iubită deopotrivă de Mircea Eliade şi de Emil Cioran (d. 1986); a fost prima interpretă a domnişoarei Nastasia, eroina lui George Mihail Zamfirescu din piesa omonimă; a avut şi preocupări literare (a scris versuri, eseuri, piese de teatru), fiind o prezenţă familiară în cercul literar "Sburătorul", condus de Eugen Lovinescu (m.1.XI.1986). 

 - 1891: S-a născut prozatorul Gheorghe Banea (m. 1967) 

- 1901,14/27: S-a născut, la Burdusaci, jud. Bacău, Miltiade Filipescu (m.1993), geolog şi paleontolog român. Membru titular al Academiei Române (1963). A fost profesor la Politehnica din Timişoara şi la Universitatea din Bucureşti. Ca cercetător în domeniul micropaleontologiei a descoperit genuri şi specii noi în cretacicul superior al flişului Carpaţilor Orientali.A pus în valoare proprietăţile curative ale apelor minerale şi a mofetelor de la Covasna. A fost distins cu titlurile de Profesor Emerit (1964) şi Om de Ştiinţă Emerit (1970).

- 1902: S-a născut Ion Călugăru, publicist, dramaturg şi prozator român (d. 1956) 

 - 1906: S-a născut actorul Ion Manta (m. 1996) 

- 1907: S-a născut, la Băbeni, jud.Vâlcea, poetul român Dragoş Vrânceanu (m.1977). Liric de orientare modernistă, chiar hermetică, a publicat volumele: Cloşca cu puii de aur (1934), Poemele transhumanţei (1968), Cântecele casei de sub pădure (1973) şi Cântecul vremilor (1975).

- 1913, 14/27: A murit Angelo De Gubernatis, filolog şi scriitor italian; specialist de sanscrită, este şi autorul unor lucrări despre cultura şi civilizaţia indiană; membru de onoare străin al Academiei Române (1895) (n.7.IV.1840)  

- 1916: S-a născut Masaki Kobayashi, regizor, scenarist şi producător japonez de film (m. 1996) 

- 1924: A încetat din viaţă, la Bucureşti, folcloristul român Iuliu A. Zanne (n.1855), autorul monumentalei colecţii folclorice Proverbele românilor (1895-1903).

- 1925: S-a născut, la Cahul, Pavel Dimitriu (m.1996), istoric basarabean. A colaborat în calitate de autor şi coautor la elaborarea lucrărilor: Moldova în epoca feudalismului (6 vol.), Istoria R.S.S. Moldoveneşti (2 vol.), Letopiseţele Ţării Moldovei de Ion Neculce, Grigore Ureche şi Miron Costin.

- 1928: S-a născut, la Pardoşi, jud. Buzău, Radu Cârneci, poet şi publicist român. A debutat editorial cu placheta de versuri Noi şi soarele (1963), urmată de volumele: Orgă şi iarbă (1966), Umbra femeii (1968), Centenar îndrăgostit (1969), Oracol deschis (1971), Cântând dintr-un arbore (1971), Banchetul (1973) ş.a. 

- 1930: S-a născut, la Chişinău, Elena Uţă-Chelaru, pictoriţă română, de origine basarabeană, stabilită în România din 1940. A debutat, în 1964, cu o expoziţie personală la Bucureşti. A pictat naturi statice, peisaje, portrete şi studii de nud etc.A creat şi grafică de carte.

- 1931: S-a născut Gheorghe Achiţei, eseist şi estetician 

- 1931: S-a născut actorul Octavian Cotescu. Octavian Cotescu (n. Dorohoi, Botoşani - d. 22 august 1985, Bucureşti) a fost un actor român de succes, din generaţia de aur. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în teatru, film, teatrul de televiziune şi teatrul radiofonic. Activitatea de scenă a fost dublată şi de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) „I.L. Caragiale" din Bucureşti, unde a ocupat şi funcţia de rector în perioada 1981-1985. 

- 1931: S-a născut, în Bodeşti, jud. Neamţ, Gheorghe Achiţei, eseist şi estetician român. Profesor şi rector al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti.Este autorul unui mare număr de eseuri, în majoritate de estetică.A fost interesat de unele fenomene contemporane din artele plastice româneşti. 

- 1932: S-a născut Anca Balaci, prozatoare şi traducătoare (din scriitori foarte diferiţi ca factură şi valoare); soţia criticului şi istoricului literar Alexandru Balaci. Anca Balaci a absolvit Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice, a Universităţii din Bucureşti (1954). A fost profesoară la Academia Militară (1954-1957), redactor şi şef de secţie la Editura Ştiinţifică (1954-1969), asistentă la Catedra de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti (1965-1967). Este membră a Academiei Internaţionale de Propagandă Culturală de la Roma. A debutat în 1961 ca traducătoare, domeniu în care s-a afirmat de-a lungul anilor prin numeroase transpuneri din limbile franceză şi italiană, unele realizate în colaborare cu soţul său, Alexandru Balaci.

- 1935: S-a născut Grigore Vieru, poet din R. Moldova; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1990).Grigore Vieru (n. satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

- 1936: S-a născut poeta Doina Sălăjan 

- 1937: S-a născut Paraschiv Oprea, compozitor şi pianist; timp de două decenii a condus Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii Române..Paraschiv Oprea (n. 1937, Drăgăşani, d. 21 martie 2004,Bucureşti) a fost un dirijor, compozitor şi pianist român.A condus orchestra de muzică populară Radiodifuziunii Române, Rapsodia Română. A interpretat şi muzică populară, romanţe, muzică de cafe concert, de estradă, a cântat la acordeon, pian şi vioară.A colaborat cu diferite orchestre şi ansambluri artistice, a participat la diferite emisiuni muzicale la radio şi TV.

- 1937: S-a născut Dumitru Ţepeneag, scriitor român.Dumitru Ţepeneag (n. 14 februarie 1937, Bucureşti) este un prozator român-francez contemporan stabilit la Paris.Este membru marcant al grupului oniric, teoretician al onirismului literar românesc. I s-a retras cetăţenia română printr-un decret prezidenţial, în 1975, după care s-a stabilit la Paris, unde, pentru câtva timp, a fost unul dintre animatorii exilului literar românesc.După 1990, face naveta între Paris şi Bucureşti, unde desfăşoară o intensă activitate publicistică şi editorială.Este unul dintre traducătorii cei mai importanţi de limbă franceză în limba română şi viceversa.A tradus romancieri ca Alain Robbe-Grillet, Pinget, eseişti ca Albert Béguin,filozofi ca Jacques Derrida, Alexandre Kojève etc. Din română în franceză a tradus din operele unor poeţi contemporani, printre care Leonid Dimov, Daniel Turcea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Emil Brumaru şi Mircea Ivănescu.În anul 2008 i se decernează Premiul Uniunii Latine pentru întreaga activitate literară.

- 1944: S-a născut regizorul britanic de film Alan Parker (format la şcoala filmului publicitar)

- 1946: S-a născut cântăreţul de muzică uşoară Gil Dobrică..Gil Dobrică (n. 1Dăbuleni; d. 17 aprilie 2007, Craiova) A fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul şi rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii şi preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui fan declarat a fost) şi alţi artişti de gen.

- 1945: S-a născut Hans Adam II, suveranul principatului Liechtenstein (încoronat la 15.VIII.1990)

- 1948, 14-16: Are loc, la Bucureşti, Conferinţa pe ţară a femeilor, la care se hotărăşte constituirea organizaţiei unice de femei din România, Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR); preşedinte de onoare, Ana Pauker; preşedinte executiv, Constanţa Crăciun . 

- 1963: S-a născut Alice Barb, actriţă şi regizoare de teatru.

- 1970: A murit actorul Grigore Vasiliu Birlic (n. 1904). 

- 1973: A fost inaugurată Casa memorială Mihail Kogălniceanu din Iaşi. Muzeul reconstituie ambianţa şi atmosfera epocii în care a trăit în camerele sale credinciosul sfetnic al domnitorului Unirii, Mihail Kogălniceanu.

- 1975: A murit Sir Julian (Sorell) Huxley, biolog (a influenţat dezvoltarea embriologiei moderne) şi filosof englez; primul director al UNESCO (1946-1948) (n. 1887)

- 1976: A murit sculptorul Oscar Han (n. 1891) 

- 1981: A murit istoricul Vasile Maciu; specialist în istoria modernă a României; membru corespondent al Academiei Române (n.30.XII.1904) 

- 2002: A murit dirijorul german Günter Wand (n. 1912)

- 2005: A fost asasinat premierul libanez Rafik Al-Hariri (n. 1944)

- 2010: A murit scriitorul britanic Dick Francis, autor de romane poliţiste (n. 1920)

$$$

 EDGAR ALLAN POE

1) Biografia sa

Edgar Allan Poe, un renumit scriitor, poet și critic literar american, s-a născut pe 19 ianuarie 1809, în Boston, Massachusetts. Circumstanțele vieții sale timpurii au fost marcate de tragedie și tristețe. Ambii părinți ai lui Poe, David Poe Jr. și Elizabeth Arnold Poe, au fost actori și au murit când el era doar un copil mic. Rămas orfan la frageda vârstă de trei ani, Edgar a fost luat în grija lui John și Frances Allan, un cuplu înstărit din Richmond, Virginia. Familia Allan l-a crescut, oferindu-i o educație formală și mijloacele de a-și urma interesele pentru literatură.

De-a lungul vieții sale, Poe a demonstrat o aptitudine remarcabilă pentru scris și a excelat în studii. A urmat cursurile Universității din Virginia, dar constrângerile financiare l-au determinat să părăsească universitatea după o scurtă perioadă. Cu toate acestea, pasiunea sa pentru literatură și poezie a rămas neclintită. În 1827, Poe s-a înrolat în Armata SUA, unde a servit timp de doi ani. În această perioadă, a publicat prima sa colecție de poezii, „Tamerlane and Other Poems”, dar aceasta nu a atras o atenție semnificativă.

După ce a părăsit armata, Poe s-a confruntat cu o călătorie tumultoasă pentru a se impune ca scriitor. S-a confruntat cu dificultăți financiare și chiar cu pierderi personale, inclusiv moartea iubitei sale soții, Virginia Clemm, cu care s-a căsătorit când aceasta avea doar treisprezece ani. În ciuda greutăților, talentul lui Poe ca scriitor era incontestabil. Operele sale au început să fie recunoscute, iar el a devenit cunoscut pentru povestirile sale stranii și gotice, adesea aprofundând teme precum moartea, nebunia și supranaturalul.

Scrierile critice ale lui Poe au fost, de asemenea, foarte apreciate, iar el a devenit un critic literar proeminent al timpului său, cunoscut pentru analizele sale ascuțite și incisive. Printre cele mai faimoase lucrări ale sale se numără „Corbul”, „Inima care spune povestea”, „Prăbușirea Casei Usher” și „Crimele din strada Morgue”. Stilul său de scriere, caracterizat printr-un ton întunecat și melancolic, a lăsat un impact de durată asupra genurilor horror și mister.

Din păcate, viața lui Edgar Allan Poe a luat sfârșit prematur când a fost găsit delirant și dezorientat pe străzile din Baltimore, în octombrie 1849. A fost dus la spital, unde a murit câteva zile mai târziu, la vârsta de 40 de ani. Cauza exactă a morții sale rămâne un mister, adăugând o aură de enigmă vieții acestui geniu literar. În ciuda vieții sale scurte, contribuțiile lui Edgar Allan Poe la literatură continuă să fie celebrate și admirate până în ziua de azi, consolidându-i moștenirea ca unul dintre cei mai influenți scriitori din istoria literară americană.

2) Lucrări principale

Corbul (1845):

Poate cea mai faimoasă poezie a lui Poe, „Corbul”, spune povestea tulburătoare a unui bărbat vizitat de un corb vorbitor, care îl duce în pragul nebuniei, în timp ce se luptă cu durerea și pierderea. Ritmul și repetiția poemului, împreună cu tonul său melancolic, l-au transformat într-un clasic în lumea poeziei.

Inima care spune povestea (1843):

Această povestire scurtă este o explorare înfiorătoare a capacității minții umane de a se simți vinovată și paranoia. Naratorul anonim insistă asupra sănătății mintale a victimei în timp ce povestește crima pe care a comis-o, bântuit de sunetul bătăilor inimii victimei care le răsună în minte.

Prăbușirea Casei Usher (1839):

În această poveste gotică, Poe țese o narațiune tulburătoare despre o vilă în decădere și locuitorii acesteia, familia Usher. Povestea explorează teme precum nebunia, blestemele familiale și puterea subconștientului.

Crimele din Rue Morgue (1841):

Considerată adesea una dintre cele mai vechi povestiri polițiste, această poveste îl prezintă pe C. Auguste Dupin, un detectiv amator strălucit. Dupin își folosește intelectul ascuțit pentru a rezolva un caz de crimă derutant la Paris, demonstrând abilitatea lui Poe pentru mister și deducție.

Groapa și pendulul (1842):

Această poveste urmărește un narator anonim care se trezește prins în capcană și condamnat la moarte în timpul Inchiziției spaniole. Descrierile îngrozitoare ale închisorii și ale sfârșitului iminent creează un sentiment de teroare care persistă mult timp după încheierea poveștii.

Annabel Lee (1849):

O altă poezie emoționantă și frumoasă de Poe, „Annabel Lee”, este o lamentație a iubirii pierdute. Naratorul deplânge moartea iubitei sale, Annabel Lee, și exprimă o legătură eternă cu ea, chiar și în moarte.

3) Teme principale

Moarte și mortalitate:

Poate că tema cea mai predominantă în operele lui Poe este moartea. El portretizează adesea mortalitatea ca pe o prezență iminentă, iar povestirile și poeziile sale se învârt frecvent în jurul morții celor dragi, a fricii de a muri sau a contemplării vieții de apoi. Fascinația lui Poe pentru moarte ar fi putut fi influențată de numeroasele pierderi pe care le-a suferit în propria viață.

Nebunie și nebunie:

Narațiunile lui Poe explorează adesea adâncurile nebuniei și granițele fragile dintre sănătate mintală și demență. Personajele sale sunt frecvent bântuite de propriile minți tulburate, iar căderea lor în nebunie dictează intriga multora dintre povestirile sale.

Atmosferă gotică:

Poe este considerat un maestru al literaturii gotice și folosește cu măiestrie atmosfere întunecate și stranii în operele sale. Decoruri sumbre, conace dărăpănate și peisaje sinistre contribuie la atmosfera tulburătoare care pătrunde în poveștile sale, sporind sentimentul de neliniște și groază.

Supranaturalul și inexplicabilul:

Poe împletește elemente supranaturale și inexplicabile în multe dintre povestirile sale, estompând granițele dintre realitate și necunoscut. Fantomele, aparițiile și evenimentele din altă lume adaugă la senzația de mister și suspans din operele sale.

Izolare și alienare:

Sentimentul de izolare și alienare este un motiv recurent în scrierile lui Poe. Personajele sale se trezesc adesea izolate de societate sau deconectate emoțional de ceilalți, ceea ce duce la sentimente de singurătate și disperare.

Vină și conștiință:

Multe dintre povestirile lui Poe explorează tema vinovăției și a chinului pe care îl aduce. Personajele sale sunt bântuite de acțiunile lor din trecut, iar greutatea vinovăției lor îi duce la nebunie sau autodistrugere.

4) Poe și literatura americană

Edgar Allan Poe ocupă un loc proeminent în literatura americană, fiind una dintre cele mai influente și mai durabile figuri ale acesteia. Stilul său unic de scriere, caracterizat prin explorarea macabrului și a misteriosului, l-a diferențiat de contemporanii săi și a lăsat o amprentă indelebilă asupra peisajului literar al timpului său. Contribuțiile lui Poe la diverse genuri, inclusiv poezie, nuvele și critică literară, au avut un impact profund asupra generațiilor ulterioare de scriitori.

Cariera literară a lui Poe a coincis cu apariția romantismului american, o mișcare literară care punea accent pe emoție, imaginație și experiența individuală. El a îmbrățișat idealurile romantice în operele sale, infuzându-și poveștile și poeziile cu emoții intense și explorând psihicul uman în formele sale cele mai întunecate și complexe. Fascinația sa pentru moarte, nebunie și supranatural a atins coarda sensibilă a cititorilor, deoarece a abordat temerile și dorințele universale.

Ca pionier al genului povestiri scurte, influența lui Poe asupra literaturii americane nu poate fi supraestimată. Povestirile sale, precum „Inima care spune povestea” și „Prăbușirea Casei Usher”, au stabilit standardul pentru povestirea scurtă modernă prin narațiunile lor concise și construite cu precizie. Crearea sa a genului polițist cu personajul C. Auguste Dupin a pus bazele misterului și povestirilor polițiste care aveau să urmeze.

Poe nu a fost doar un scriitor talentat, ci și un critic literar perspicace. Prin recenziile și eseurile sale, a susținut importanța artei și a esteticii în literatură. A pledat pentru unitatea efectului, subliniind necesitatea ca fiecare element al unei opere literare să contribuie la impactul emoțional general. Teoriile și principiile sale critice au influențat scriitorii ulteriori și au contribuit la modelarea dezvoltării criticii literare americane.

În ciuda realizărilor sale literare, viața personală a lui Poe a fost marcată de tragedie și greutăți. Luptele sale cu sărăcia, alcoolismul și moartea prematură a celor dragi au contribuit la farmecul enigmatic care îl înconjoară. Acest sentiment de mister și aura artistului torturat au contribuit la fascinația durabilă pentru Poe, atât ca scriitor, cât și ca individ complex.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Edgar Allan Poe în lumea literaturii și nu numai este atât durabilă, cât și multilaterală. Fiind unul dintre pionierii romantismului american și maestru al macabrului, influența sa asupra generațiilor ulterioare de scriitori nu poate fi supraestimată. Operele lui Poe continuă să captiveze cititorii, evocând emoții de la frică și suspans la tristețe și introspecție. Inovațiile sale literare, împreună cu explorarea aspectelor mai întunecate ale psihicului uman, i-au consolidat poziția de figură semnificativă în dezvoltarea literaturii americane.

Impactul lui Poe asupra genului de povestiri scurte este deosebit de remarcabil. Abilitatea sa de a crea narațiuni concise și strâns împletite, împreună cu utilizarea iscusită a suspansului și a profunzimii psihologice, au stabilit un nou standard pentru povestire. Multe dintre povestirile sale au devenit clasice, frecvent studiate și adaptate în sălile de clasă și au inspirat nenumărați autori să exploreze tărâmurile groazei, misterului și necunoscutului.

Mai mult, crearea de către Poe a genului de ficțiune polițistă cu personajul C. Auguste Dupin a pus bazele popularului gen polițist care a urmat. Poveștile sale polițiste de pionierat le-au introdus cititorilor conceptul de investigator strălucit și deductiv, deschizând calea pentru detectivi literari emblematici precum Sherlock Holmes și Hercule Poirot.

Dincolo de literatură, impactul lui Poe se extinde și asupra culturii populare, operele sale servind drept inspirație pentru numeroase filme, emisiuni de televiziune și adaptări. Imaginile și temele sale au fost țesute în diverse medii artistice, influențând nu numai scriitori, ci și artiști vizuali, muzicieni și cineaști. Ambianța stranie și gotică pe care a creat-o continuă să rezoneze cu publicul din întreaga lume.

În ciuda morții sale premature la vârsta de 40 de ani, influența lui Edgar Allan Poe nu a făcut decât să se intensifice în timp. El a devenit un simbol al artistului enigmatic și torturat, captând imaginația cititorilor atrași de misterios și necunoscut. Teoriile sale literare și perspectivele critice au modelat, de asemenea, studiul literaturii și continuă să fie discutate și analizate de către cercetători.

6) Câteva citate

„Tot ceea ce vedem sau percepem nu este decât un vis într-un vis.” – Edgar Allan Poe

„Am înnebunit, cu lungi intervale de o sănătate mintală cumplită.” – Edgar Allan Poe

„Cuvintele nu au puterea de a impresiona mintea fără oroarea desăvârșită a realității lor.” – Edgar Allan Poe

„Cei care visează ziua sunt conștienți de multe lucruri care le scapă celor care visează doar noaptea.” – Edgar Allan Poe

„Am iubit cu o iubire care era mai mult decât iubire.” – Edgar Allan Poe

$$_

 EDWARD ELGAR

Edward Elgar (1857-1934) a fost un compozitor englez cunoscut mai ales pentru muzica sa orchestrală și oratoriile. Printre cele mai îndrăgite lucrări ale lui Elgar se numără marșurile sale Pomp and Circumstance , care au inspirat coralul Land of Hope and Glory , o piesă patriotică emoționantă, adesea considerată al doilea imn național al Marii Britanii după God Save the King .

Tinereţe

Edward William Elgar s-a născut pe 2 iunie 1857 în Broadheath, Worcestershire, Anglia . În timp ce Edward era încă un copil, familia s-a mutat în apropiere de Worcester. Tatăl său era organist la biserica locală, acorda piane și deținea un magazin de muzică, astfel încât tânărul Edward era înconjurat de muzică în majoritatea zilelor. Edward a învățat să cânte la vioară (singura sa educație muzicală formală) și a cântat în orchestra locală. A progresat până la a cânta într-o formație camerală, iar la începutul vârstei de douăzeci de ani - după o scurtă perioadă ca funcționar într-un birou de avocatură - era suficient de încrezător pentru a încerca să-și creeze o carieră în muzică. Edward a cântat, a dirijat și a predat vioara în Worcestershire. De asemenea, a învățat singur compoziția folosind cărți și, prin experimentare, a dobândit cunoștințe de contrapunct și orchestrație. În 1882, s-a alăturat orchestrei lui William Stockley din Birmingham. A continuat să-și cultive propria educație muzicală vizitând Parisul și ascultând-o pe Camille Saint-Saëns (1835-1921) la Théâtre de la Madeleine. A dobândit o experiență mai valoroasă în calitate de compozitor renumit la Festivalul celor Trei Coruri de la Worcester din 1884, unde a cântat în orchestra dirijată de Antonín Dvořák (1841-1904), aflat în vizită.

Personaj și familie

Istoricul muzical Michael Kennedy spune următoarele despre personajul lui Elgar:

„Personalitatea lui Elgar era complexă, aspectul său, acela al unui moșier de la țară cu câini la cârmă, era o postură adoptată în mod conștient, care completa frecventele sale afirmații de tip mecanism de apărare, cum că nu avea niciun interes pentru muzică. Dificultățile sale timpurii și prejudecățile împotriva religiei sale [ catolicismul romano ] au lăsat răni pe care succesul și onorurile nu le-au vindecat niciodată.”(Arnold, 624)

Lui Elgar îi plăcea pescuitul, golful, ciclismul, cursele de cai, vânătoarea de vulpi, plimbările cu câinii săi și zborul cu zmeul. Era fan al echipei de fotbal Wolverhampton Wanderers, iubea cuvintele încrucișate și era un mâzgălel pasionat. El a întruchipat Anglia de la începutul secolului al XX-lea:

„Era edwardian, înăbușit, o relicvă a colonelului Blimp și a Imperiului ... Era înalt, drept, cu mustață bogată, nasul coroiat și nările dilatate; își ținea umbrela la husă; toată ținuta lui era militară; hainele lui erau potrivite; era întocmai modelul unui membru al cluburilor edwardian.”(Schönberg, 568)

În 1889, Elgar s-a căsătorit cu una dintre elevele sale la pian, Alice Roberts, fiica unui general-maior în retragere al armatei indiene. Alice era cu nouă ani mai mare decât Elgar și, după o lună de miere pe Insula Wight, l-a convins să se mute la Londra, unde putea atrage mai ușor atenția directorilor muzicali și a editorilor. Cuplul a avut o fiică, Carice, născută în septembrie 1890. În anul următor, familia s-a mutat înapoi în Worcestershire și în orașul balnear Malvern, unde Elgar a continuat să compună și să predea muzică. În 1904, s-au mutat din nou, de data aceasta la Hereford. În 1912, familia s-a mutat din nou și s-a întors la Londra, de data aceasta într-o casă impunătoare din Hampstead.

Recunoaştere

Elgar a interpretat piesa sa orchestrală Sevillana la Crystal Palace în 1884, dar aceasta nu i-a dat startul carierei de compozitor. Având în continuare nevoie să predea muzică pentru a se descurca, Elgar a descris odată această ocupație ca fiind „ca și cum ai învârti o piatră de râșniță cu un umăr dislocat” (Steen, 865). A trebuit să aștepte încă câțiva ani pentru a-și face un succes remarcabil, care a venit în cele din urmă în 1890, odată cu uvertura sa Froissart . Această lucrare a avut premiera la un festival local și a fost apoi publicată de Novello. Enciclopedia de muzică clasică descrie Froissart ca fiind „o lucrare în întregime caracteristică prin panache-ul său cavaleresc” (280). Încet, la începutul anilor 1890, Elgar a câștigat un succes tot mai mare la alte festivaluri locale, în special cu cantatele sale Cavalerul Negru (1893) și Regele Olaf (1896). O altă lucrare din această perioadă a fost Lumina vieții (1896), un oratoriu. O faimă națională mai largă a venit în 1897, când Marșul Imperial de Elgar a fost interpretat pentru a celebra jubileul de diamant al Reginei Victoria (domnie între 1837 și 1901). În anul următor, a compus cantata Caractacus pentru Festivalul de la Leeds.

Elgar s-a impus ca un compozitor original cu Variațiunile sale Enigma (cunoscute și sub numele de Variațiuni pe o temă originală ). Lucrarea orchestrală este compusă din 14 variațiuni pe o temă, fiecare menită să portretizeze un prieten personal al lui Elgar; două dintre ele îl reprezintă pe Elgar (ultimul) și pe soția sa (prima). Subtitlul Enigma derivă din incapacitatea cuiva de a identifica cu siguranță melodia contrapunctică care străbate cele 14 piese. A 11-a Variațiuni Enigma este curioasă, deoarece folosește un triunghi simplu pentru a sugera eticheta cu numele de pe zgarda buldogului care se scutură după o baie în râul Wye (câinele aparținea lui G.W. Sinclair, organistul Catedralei Hereford). Variațiunile Enigma au fost interpretate pentru prima dată în iunie 1899 la St James' Hall din Londra. Interpretarea a fost dirijată de Hans Richter (1843-1916), care a devenit un important susținător al operei lui Elgar. Compozitorul și istoricul muzicii englez Hubert Parry (1848-1918) a spus odată despre Elgar: „Fiți atenți la muzica acestui om; are ceva de spus și știe cum să o spună” (Wade-Matthews, 416). Alți dirijori din Europa continentală au fost de acord cu Richter și Parry și, în consecință, Elgar a devenit cunoscut pe plan internațional.

Unul dintre cele mai îndrăgite cicluri de cântece ale lui Elgar este „ Imagini de mare”, iar această lucrare, bazată pe cinci poezii (una de Alice Elgar, alta de Browning), a fost interpretată pentru prima dată de contralto Clara Butt (1872-1936) în 1899 la Festivalul de la Norwich. Secolul XX a început bine pentru compozitor, când a fost însărcinat să scrie o lucrare corală pentru Festivalul de la Birmingham. „ Visul lui Gerontius” nu a fost de fapt bine primit de publicul de la prima audiență din cauza lipsei de timp pentru repetiții, dar a avut succes în Germania în anul următor și de atunci a fost recunoscută de critici drept una dintre cele mai mari lucrări ale lui Elgar. Elgar a fost, în orice caz, recunoscut acum ca unul dintre cei mai buni compozitori ai țării. În 1900, Elgar a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Cambridge, ulterior urmând să primească mai multe titluri onorifice, inclusiv de la Oxford și Yale. În 1901, a compus Uvertura sa „Cockaigne” .

Țara Speranței și Gloriei

Cireașa de pe tortul de recunoaștere cu mai multe niveluri a venit în 1902. Elgar a scris Oda sa de Încoronare, care urma să fie interpretată în iunie 1902 la gala de la Covent Garden din Londra, la care participau regele Eduard al VII-lea (domnit între 1901 și 1910). Din păcate, gala a fost anulată din cauza sănătății precare a regelui. Oda includea emoționantul „ Țara Speranței și Gloriei”, cu versuri de AC Benson. În cele din urmă, a avut premiera la Festivalul de la Sheffield în octombrie următor. Aprobarea regală a operei lui Elgar a venit în 1904, când a fost înnobilat. În 1911, i s-a acordat Ordinul de Merit.

„Țara Speranței și a Gloriei” fusese de fapt adaptată după secțiunea în trio a primului marș „Pomp și circumstanțe ” de Elgar , scris în 1901. Titlul acestor marșuri – alte patru au fost adăugate în următoarele două decenii – apare în „Othello” de William Shakespeare (1564-1616). Publicul a îndrăgit imediat marșurile. Elgar a scris în autobiografia sa:

„Nu voi uita niciodată scena de la sfârșitul primei dintre ele, cea în Re major. Oamenii pur și simplu s-au ridicat și au țipat. A trebuit să o cânt din nou – cu același rezultat; de fapt, au refuzat să mă lase să continui programul… Doar pentru a restabili ordinea, am cântat piesa a treia oară.”(Schönberg, 571)

„Țara Speranței și Gloriei” a devenit de atunci un fel de imn național neoficial, consolidând locul lui Elgar ca unul dintre cei mai importanți compozitori britanici.

Kennedy oferă următorul rezumat al stilului distinctiv de compunere al lui Elgar:

„Darul său pentru melodie stă la baza întregii sale opere; armonia sa este uneori bogat cromatică, alteori simplă și emoționant diatonică; utilizarea tonalității este adesea instabilă și evazivă, conferind muzicii un ton aerisit și fantastic; partitura sa este strălucitoare și colorată, cu o utilizare deosebit de impresionantă a texturilor de coarde; stilul său compozițional se bazează pe o predilecție pentru secvențe, pentru terțe ascendente, septime descendente și triade paralele.”(Arnold, 624)

Lucrări ulterioare

La domiciliul său din Hereford, între 1904 și 1906, Elgar a compus două simfonii, oratoriul „Regatul” și Introducerea și Allegro pentru coarde și orchestră. Compozitorul a fost onorat cu un festival de trei zile al muzicii sale la Covent Garden în 1904. Prima Simfonie a avut premiera în decembrie 1908 și a fost foarte apreciată; cererea a fost atât de mare încât lucrarea a fost interpretată de peste 100 de ori în primul său an. Elgar i-a dedicat simfonia lui Hans Richter.

Elgar și-a finalizat Concertul pentru vioară în 1910, care a reutilizat o parte din muzica pe care o compusese în tinerețe. În 1911, l-a înlocuit pe Richter în funcția de dirijor al Orchestrei Simfonice din Londra. În 1912, Elgar a scris oda „Muzicieni” și masca „Coroana Indiei” , care comemorau Ziua Durbar de la Delhi din anul precedent, când regele George al V-lea (r. 1910-1936) a fost încoronat împărat al Indiei. În 1913, a compus Falstaff , un poem simfonic. Apoi, dezastrul Primului Război Mondial a lovit Europa. Elgar a răspuns cu cantata sa „Spiritul Angliei” în 1917 și, în același an, „Marginile Flotei”, care a pus muzica și interpretarea pe o colecție de poezii de Rudyard Kipling (1865-1936) ce celebra efortul de război din perspectiva marinarilor britanici. Mai practic, Elgar a devenit agent de poliție special și s-a alăturat Rezervei de Voluntari Hampstead.

După război, Elgar a continuat să compună și să înregistreze discuri de gramofon. 1919 a fost un an aglomerat, în care a finalizat Concertul pentru violoncel, un cvartet de coarde și un cvartet de pian, pe lângă alte lucrări de muzică de cameră. Apoi s-a oprit. Deși a mai trăit încă 15 ani, Elgar nu a mai compus nicio lucrare majoră, cu excepția marșului final „Pomp and Circumstance ” din 1930. Motivul acestei pauze prelungite ar fi putut fi moartea lui Alice în aprilie 1920. Ea avea 71 de ani.

Cele mai faimoase opere ale lui Elgar

Printre cele mai faimoase lucrări ale lui Edward Elgar se numără:

2 Simfonii

Variațiuni Enigma (1899)

Ciclul de cântece Sea Pictures (1899)

Lucrare corală Visul lui Gerontius (1900)

Marșurile Pomp and Circumstance (1901-1930)

Oda Încoronării (1902)

Introducere și Allegro pentru coarde și orchestră (1906)

Lucrare solo romantică pentru fagot (1909)

Concert pentru vioară (1910)

Lucrare orchestrală de Falstaff (1913)

Sonata pentru vioară (1918)

Concert pentru violoncel (1919)

Moarte și moștenire

Poate că Elgar nu a mai compus în anii 1920, dar nu a abandonat muzica. În 1924, compozitorul a fost numit Maestru al Muzicii Regelui. În 1931, a fost numit baronet. Elgar a dirijat în această perioadă, un punct culminant fiind dirijarea lui Yehudi Menuhin (1916-1999) interpretând Concertul său pentru vioară în 1932. Apoi, tot în 1932, Elgar s-a întors brusc la compunerea unei lucrări grandioase. BBC a comandat o simfonie, iar când presa a aflat de proiect, ziarele au insistat ca compozitorul să o termine, dar timpul se scurgea. Edward Elgar a murit de cancer la Worcester pe 23 februarie 1934. A fost înmormântat lângă soția sa, Alice, în cimitirul din Little Malvern. Compozitorul a cerut ca nimeni să nu atingă Simfonia sa a Treia neterminată, dar în 1997, aceasta a fost finalizată de Anthony Payne.

Anglia nu mai avusese un compozitor important de la secolul al XVII-lea și de la Henry Purcell (1659-1695). Opera lui Elgar a reînviat aproape de una singură muzica clasică în Anglia. Elgar a fost extrem de popular în timpul vieții sale, dar o reacție a apărut după Primul Război Mondial, când a ajuns să reprezinte o epocă apusă. Rădăcinile sale provinciale, care au crescut într-o caricatură burgheză, edwardianismul său distinct și asocierea sa cu muzica naționalistă, toate îl contraziceau acum. În multe privințe, muzica lui Elgar era „un amestec de noblețe și nostalgie, [aceasta] definea spiritul britanic la sfârșitul epocii victoriene” (Wade-Matthews, 58). Dar epocile victoriană și edwardiană fuseseră aruncate în uitare de izbucnirea extraordinară a unui război mondial. Lumea postbelică părea să nu mai aibă nevoie de astfel de romantici demodați. Din anii 1960, însă, steaua lui Elgar a început să se ridice din nou, mai ales acum că dirijorii au început să interpreteze muzica sa așa cum fusese concepută și fără înfrumusețări excesive. Muzica sa a fost readusă la locul cuvenit printre cele mai bune compozitori britanici produși vreodată. Mai presus de toate, Elgar este astăzi recunoscut pentru individualismul, vitalitatea și modul în care a gestionat marile orchestre simfonice moderne, dovedindu-se a fi un maestru în extragerea întregului potențial interpretativ al acestora, folosind textura bogată a muzicii sale. După cum a remarcat odată compozitorul Fritz Steinbach (1855-1916), Elgar a fost „un geniu neașteptat și un deschizător de drumuri în domeniul orchestrației... Efecte complet originale, cu o virtuozitate aproape unică” (Schonberg, 569).

$$$

 EDWARD ELGAR

Edward Elgar (1857-1934) a fost un compozitor englez cunoscut mai ales pentru muzica sa orchestrală și oratoriile. Printre cele mai îndrăgite lucrări ale lui Elgar se numără marșurile sale Pomp and Circumstance , care au inspirat coralul Land of Hope and Glory , o piesă patriotică emoționantă, adesea considerată al doilea imn național al Marii Britanii după God Save the King .

Tinereţe

Edward William Elgar s-a născut pe 2 iunie 1857 în Broadheath, Worcestershire, Anglia . În timp ce Edward era încă un copil, familia s-a mutat în apropiere de Worcester. Tatăl său era organist la biserica locală, acorda piane și deținea un magazin de muzică, astfel încât tânărul Edward era înconjurat de muzică în majoritatea zilelor. Edward a învățat să cânte la vioară (singura sa educație muzicală formală) și a cântat în orchestra locală. A progresat până la a cânta într-o formație camerală, iar la începutul vârstei de douăzeci de ani - după o scurtă perioadă ca funcționar într-un birou de avocatură - era suficient de încrezător pentru a încerca să-și creeze o carieră în muzică. Edward a cântat, a dirijat și a predat vioara în Worcestershire. De asemenea, a învățat singur compoziția folosind cărți și, prin experimentare, a dobândit cunoștințe de contrapunct și orchestrație. În 1882, s-a alăturat orchestrei lui William Stockley din Birmingham. A continuat să-și cultive propria educație muzicală vizitând Parisul și ascultând-o pe Camille Saint-Saëns (1835-1921) la Théâtre de la Madeleine. A dobândit o experiență mai valoroasă în calitate de compozitor renumit la Festivalul celor Trei Coruri de la Worcester din 1884, unde a cântat în orchestra dirijată de Antonín Dvořák (1841-1904), aflat în vizită.

Personaj și familie

Istoricul muzical Michael Kennedy spune următoarele despre personajul lui Elgar:

„Personalitatea lui Elgar era complexă, aspectul său, acela al unui moșier de la țară cu câini la cârmă, era o postură adoptată în mod conștient, care completa frecventele sale afirmații de tip mecanism de apărare, cum că nu avea niciun interes pentru muzică. Dificultățile sale timpurii și prejudecățile împotriva religiei sale [ catolicismul romano ] au lăsat răni pe care succesul și onorurile nu le-au vindecat niciodată.”(Arnold, 624)

Lui Elgar îi plăcea pescuitul, golful, ciclismul, cursele de cai, vânătoarea de vulpi, plimbările cu câinii săi și zborul cu zmeul. Era fan al echipei de fotbal Wolverhampton Wanderers, iubea cuvintele încrucișate și era un mâzgălel pasionat. El a întruchipat Anglia de la începutul secolului al XX-lea:

„Era edwardian, înăbușit, o relicvă a colonelului Blimp și a Imperiului ... Era înalt, drept, cu mustață bogată, nasul coroiat și nările dilatate; își ținea umbrela la husă; toată ținuta lui era militară; hainele lui erau potrivite; era întocmai modelul unui membru al cluburilor edwardian.”(Schönberg, 568)

În 1889, Elgar s-a căsătorit cu una dintre elevele sale la pian, Alice Roberts, fiica unui general-maior în retragere al armatei indiene. Alice era cu nouă ani mai mare decât Elgar și, după o lună de miere pe Insula Wight, l-a convins să se mute la Londra, unde putea atrage mai ușor atenția directorilor muzicali și a editorilor. Cuplul a avut o fiică, Carice, născută în septembrie 1890. În anul următor, familia s-a mutat înapoi în Worcestershire și în orașul balnear Malvern, unde Elgar a continuat să compună și să predea muzică. În 1904, s-au mutat din nou, de data aceasta la Hereford. În 1912, familia s-a mutat din nou și s-a întors la Londra, de data aceasta într-o casă impunătoare din Hampstead.

Recunoaştere

Elgar a interpretat piesa sa orchestrală Sevillana la Crystal Palace în 1884, dar aceasta nu i-a dat startul carierei de compozitor. Având în continuare nevoie să predea muzică pentru a se descurca, Elgar a descris odată această ocupație ca fiind „ca și cum ai învârti o piatră de râșniță cu un umăr dislocat” (Steen, 865). A trebuit să aștepte încă câțiva ani pentru a-și face un succes remarcabil, care a venit în cele din urmă în 1890, odată cu uvertura sa Froissart . Această lucrare a avut premiera la un festival local și a fost apoi publicată de Novello. Enciclopedia de muzică clasică descrie Froissart ca fiind „o lucrare în întregime caracteristică prin panache-ul său cavaleresc” (280). Încet, la începutul anilor 1890, Elgar a câștigat un succes tot mai mare la alte festivaluri locale, în special cu cantatele sale Cavalerul Negru (1893) și Regele Olaf (1896). O altă lucrare din această perioadă a fost Lumina vieții (1896), un oratoriu. O faimă națională mai largă a venit în 1897, când Marșul Imperial de Elgar a fost interpretat pentru a celebra jubileul de diamant al Reginei Victoria (domnie între 1837 și 1901). În anul următor, a compus cantata Caractacus pentru Festivalul de la Leeds.

Elgar s-a impus ca un compozitor original cu Variațiunile sale Enigma (cunoscute și sub numele de Variațiuni pe o temă originală ). Lucrarea orchestrală este compusă din 14 variațiuni pe o temă, fiecare menită să portretizeze un prieten personal al lui Elgar; două dintre ele îl reprezintă pe Elgar (ultimul) și pe soția sa (prima). Subtitlul Enigma derivă din incapacitatea cuiva de a identifica cu siguranță melodia contrapunctică care străbate cele 14 piese. A 11-a Variațiuni Enigma este curioasă, deoarece folosește un triunghi simplu pentru a sugera eticheta cu numele de pe zgarda buldogului care se scutură după o baie în râul Wye (câinele aparținea lui G.W. Sinclair, organistul Catedralei Hereford). Variațiunile Enigma au fost interpretate pentru prima dată în iunie 1899 la St James' Hall din Londra. Interpretarea a fost dirijată de Hans Richter (1843-1916), care a devenit un important susținător al operei lui Elgar. Compozitorul și istoricul muzicii englez Hubert Parry (1848-1918) a spus odată despre Elgar: „Fiți atenți la muzica acestui om; are ceva de spus și știe cum să o spună” (Wade-Matthews, 416). Alți dirijori din Europa continentală au fost de acord cu Richter și Parry și, în consecință, Elgar a devenit cunoscut pe plan internațional.

Unul dintre cele mai îndrăgite cicluri de cântece ale lui Elgar este „ Imagini de mare”, iar această lucrare, bazată pe cinci poezii (una de Alice Elgar, alta de Browning), a fost interpretată pentru prima dată de contralto Clara Butt (1872-1936) în 1899 la Festivalul de la Norwich. Secolul XX a început bine pentru compozitor, când a fost însărcinat să scrie o lucrare corală pentru Festivalul de la Birmingham. „ Visul lui Gerontius” nu a fost de fapt bine primit de publicul de la prima audiență din cauza lipsei de timp pentru repetiții, dar a avut succes în Germania în anul următor și de atunci a fost recunoscută de critici drept una dintre cele mai mari lucrări ale lui Elgar. Elgar a fost, în orice caz, recunoscut acum ca unul dintre cei mai buni compozitori ai țării. În 1900, Elgar a primit un doctorat onorific de la Universitatea din Cambridge, ulterior urmând să primească mai multe titluri onorifice, inclusiv de la Oxford și Yale. În 1901, a compus Uvertura sa „Cockaigne” .

Țara Speranței și Gloriei

Cireașa de pe tortul de recunoaștere cu mai multe niveluri a venit în 1902. Elgar a scris Oda sa de Încoronare, care urma să fie interpretată în iunie 1902 la gala de la Covent Garden din Londra, la care participau regele Eduard al VII-lea (domnit între 1901 și 1910). Din păcate, gala a fost anulată din cauza sănătății precare a regelui. Oda includea emoționantul „ Țara Speranței și Gloriei”, cu versuri de AC Benson. În cele din urmă, a avut premiera la Festivalul de la Sheffield în octombrie următor. Aprobarea regală a operei lui Elgar a venit în 1904, când a fost înnobilat. În 1911, i s-a acordat Ordinul de Merit.

„Țara Speranței și a Gloriei” fusese de fapt adaptată după secțiunea în trio a primului marș „Pomp și circumstanțe ” de Elgar , scris în 1901. Titlul acestor marșuri – alte patru au fost adăugate în următoarele două decenii – apare în „Othello” de William Shakespeare (1564-1616). Publicul a îndrăgit imediat marșurile. Elgar a scris în autobiografia sa:

„Nu voi uita niciodată scena de la sfârșitul primei dintre ele, cea în Re major. Oamenii pur și simplu s-au ridicat și au țipat. A trebuit să o cânt din nou – cu același rezultat; de fapt, au refuzat să mă lase să continui programul… Doar pentru a restabili ordinea, am cântat piesa a treia oară.”(Schönberg, 571)

„Țara Speranței și Gloriei” a devenit de atunci un fel de imn național neoficial, consolidând locul lui Elgar ca unul dintre cei mai importanți compozitori britanici.

Kennedy oferă următorul rezumat al stilului distinctiv de compunere al lui Elgar:

„Darul său pentru melodie stă la baza întregii sale opere; armonia sa este uneori bogat cromatică, alteori simplă și emoționant diatonică; utilizarea tonalității este adesea instabilă și evazivă, conferind muzicii un ton aerisit și fantastic; partitura sa este strălucitoare și colorată, cu o utilizare deosebit de impresionantă a texturilor de coarde; stilul său compozițional se bazează pe o predilecție pentru secvențe, pentru terțe ascendente, septime descendente și triade paralele.”(Arnold, 624)

Lucrări ulterioare

La domiciliul său din Hereford, între 1904 și 1906, Elgar a compus două simfonii, oratoriul „Regatul” și Introducerea și Allegro pentru coarde și orchestră. Compozitorul a fost onorat cu un festival de trei zile al muzicii sale la Covent Garden în 1904. Prima Simfonie a avut premiera în decembrie 1908 și a fost foarte apreciată; cererea a fost atât de mare încât lucrarea a fost interpretată de peste 100 de ori în primul său an. Elgar i-a dedicat simfonia lui Hans Richter.

Elgar și-a finalizat Concertul pentru vioară în 1910, care a reutilizat o parte din muzica pe care o compusese în tinerețe. În 1911, l-a înlocuit pe Richter în funcția de dirijor al Orchestrei Simfonice din Londra. În 1912, Elgar a scris oda „Muzicieni” și masca „Coroana Indiei” , care comemorau Ziua Durbar de la Delhi din anul precedent, când regele George al V-lea (r. 1910-1936) a fost încoronat împărat al Indiei. În 1913, a compus Falstaff , un poem simfonic. Apoi, dezastrul Primului Război Mondial a lovit Europa. Elgar a răspuns cu cantata sa „Spiritul Angliei” în 1917 și, în același an, „Marginile Flotei”, care a pus muzica și interpretarea pe o colecție de poezii de Rudyard Kipling (1865-1936) ce celebra efortul de război din perspectiva marinarilor britanici. Mai practic, Elgar a devenit agent de poliție special și s-a alăturat Rezervei de Voluntari Hampstead.

După război, Elgar a continuat să compună și să înregistreze discuri de gramofon. 1919 a fost un an aglomerat, în care a finalizat Concertul pentru violoncel, un cvartet de coarde și un cvartet de pian, pe lângă alte lucrări de muzică de cameră. Apoi s-a oprit. Deși a mai trăit încă 15 ani, Elgar nu a mai compus nicio lucrare majoră, cu excepția marșului final „Pomp and Circumstance ” din 1930. Motivul acestei pauze prelungite ar fi putut fi moartea lui Alice în aprilie 1920. Ea avea 71 de ani.

Cele mai faimoase opere ale lui Elgar

Printre cele mai faimoase lucrări ale lui Edward Elgar se numără:

2 Simfonii

Variațiuni Enigma (1899)

Ciclul de cântece Sea Pictures (1899)

Lucrare corală Visul lui Gerontius (1900)

Marșurile Pomp and Circumstance (1901-1930)

Oda Încoronării (1902)

Introducere și Allegro pentru coarde și orchestră (1906)

Lucrare solo romantică pentru fagot (1909)

Concert pentru vioară (1910)

Lucrare orchestrală de Falstaff (1913)

Sonata pentru vioară (1918)

Concert pentru violoncel (1919)

Moarte și moștenire

Poate că Elgar nu a mai compus în anii 1920, dar nu a abandonat muzica. În 1924, compozitorul a fost numit Maestru al Muzicii Regelui. În 1931, a fost numit baronet. Elgar a dirijat în această perioadă, un punct culminant fiind dirijarea lui Yehudi Menuhin (1916-1999) interpretând Concertul său pentru vioară în 1932. Apoi, tot în 1932, Elgar s-a întors brusc la compunerea unei lucrări grandioase. BBC a comandat o simfonie, iar când presa a aflat de proiect, ziarele au insistat ca compozitorul să o termine, dar timpul se scurgea. Edward Elgar a murit de cancer la Worcester pe 23 februarie 1934. A fost înmormântat lângă soția sa, Alice, în cimitirul din Little Malvern. Compozitorul a cerut ca nimeni să nu atingă Simfonia sa a Treia neterminată, dar în 1997, aceasta a fost finalizată de Anthony Payne.

Anglia nu mai avusese un compozitor important de la secolul al XVII-lea și de la Henry Purcell (1659-1695). Opera lui Elgar a reînviat aproape de una singură muzica clasică în Anglia. Elgar a fost extrem de popular în timpul vieții sale, dar o reacție a apărut după Primul Război Mondial, când a ajuns să reprezinte o epocă apusă. Rădăcinile sale provinciale, care au crescut într-o caricatură burgheză, edwardianismul său distinct și asocierea sa cu muzica naționalistă, toate îl contraziceau acum. În multe privințe, muzica lui Elgar era „un amestec de noblețe și nostalgie, [aceasta] definea spiritul britanic la sfârșitul epocii victoriene” (Wade-Matthews, 58). Dar epocile victoriană și edwardiană fuseseră aruncate în uitare de izbucnirea extraordinară a unui război mondial. Lumea postbelică părea să nu mai aibă nevoie de astfel de romantici demodați. Din anii 1960, însă, steaua lui Elgar a început să se ridice din nou, mai ales acum că dirijorii au început să interpreteze muzica sa așa cum fusese concepută și fără înfrumusețări excesive. Muzica sa a fost readusă la locul cuvenit printre cele mai bune compozitori britanici produși vreodată. Mai presus de toate, Elgar este astăzi recunoscut pentru individualismul, vitalitatea și modul în care a gestionat marile orchestre simfonice moderne, dovedindu-se a fi un maestru în extragerea întregului potențial interpretativ al acestora, folosind textura bogată a muzicii sale. După cum a remarcat odată compozitorul Fritz Steinbach (1855-1916), Elgar a fost „un geniu neașteptat și un deschizător de drumuri în domeniul orchestrației... Efecte complet originale, cu o virtuozitate aproape unică” (Schonberg, 569).