$$$

 În august 1987, zvonurile au început să se strecoare prin Milfield Hollow ca o boală lentă. Cineva văzuse lumini aprinse noaptea târziu la Cedar Ridge. Altul jurase că auzise cântări ciudate, rostite într-o limbă veche, purtate de vânt dinspre munte. Iar apoi a apărut vestea care a înghețat sângele comunității: Marcus și Evangelene urmau să fie căsătoriți.

Nu a existat invitație. Nu a existat ceremonie publică. Doar o adunare restrânsă, în interiorul uneia dintre cabanele Thornwick, cu ferestrele acoperite și ușile păzite. Pastorul local refuzase să oficieze. Medicii amenințaseră că vor raporta cazul. Autoritățile… nu au venit niciodată. În Milfield Hollow, muntele avea propriile reguli, iar Thornwickii se asiguraseră de-a lungul generațiilor că nimeni nu le va contesta.

Medicii care au aflat ulterior au fost îngroziți. Consangvinizarea, spusese unul dintre ei, nu este doar un risc — este o condamnare amânată. Malformații, boli genetice, colaps al descendenței. „Dacă vor avea copii,” spusese un altul, „va fi un miracol dacă vor supraviețui.”

Cornelius Thornwick a râs.

Pentru el, medicina modernă era o aroganță. Familia lui supraviețuise peste un secol în izolare. „Sângele nostru este curat,” spusese el. „Este ales.” Ce nu știa nimeni din sat era cât de mult se repetase acest tipar în trecut. Căsătorii între veri. Între frați vitregi. Linii de sânge închise ca niște cercuri care nu se mai deschideau niciodată. Fiecare generație mai izolată. Mai rigidă. Mai fragilă.

La început, Evangelene a dispărut din ochii comunității. Nu mai era văzută coborând în sat. Nu mai mergea la pârâu. Nu mai cânta. Când cineva o zărea, părea palidă, retrasă, cu o privire care nu mai aparținea unui copil. Marcus, în schimb, devenise mai dur. Mai autoritar. Umbla prin vale ca un om care nu se teme de nimic.

Apoi au început schimbările.

Animalele de la Cedar Ridge au fost primele. Câinii urlau fără motiv. Caii refuzau să se apropie de cabane. Păsările evitau zona. Un vânător a spus că a găsit un cerb mort, fără semne de luptă, cu ochii larg deschiși, ca și cum ar fi murit de spaimă.

În octombrie, Evangelene a început să țipe noaptea.

Nu erau coșmaruri obișnuite. Țipetele erau lungi, rupte, încărcate de panică pură. Uneori se auzeau cuvinte. Alteori, sunete care nu semănau cu nimic omenesc. Miriam spunea că fata era bolnavă. Cornelius spunea că este o „trecere”. Marcus nu spunea nimic — doar stătea lângă ușă, ascultând.

Pe 13 noiembrie, la ora 3:17 dimineața, ceva s-a rupt.

Când vecinii au îndrăznit, în sfârșit, să se apropie de proprietate, au găsit liniște. O liniște prea adâncă. Prea grea. Cabana principală era deschisă. În interior, urme de luptă. Mobilier răsturnat. Pereți zgâriați. Și pete întunecate pe podea, pe care nimeni nu a vrut să le numească.

Evangelene nu a mai fost văzută niciodată.

Marcus a dispărut la rândul lui, la câteva zile după. Cornelius a fost găsit mort luni mai târziu, în pădure, cu fața îndreptată spre munte. Oficial, cauza morții a fost „expunerea”. Neoficial, oamenii spuneau că ochii lui erau larg deschiși, plini de o groază pe care nimeni nu i-o mai văzuse vreodată.

Dosarul a fost închis. Fără anchetă serioasă. Fără explicații. Milfield Hollow a revenit la tăcerea sa obișnuită.

Dar cei care au trăit acolo știu că unele linii de sânge nu dispar. Ele se ascund. Așteaptă. Și uneori… se întorc.

„Nimic nu s-a terminat. Partea a III-a vine.”