$$$

 11 februarie 1946 – S-a născut pictorul Andrei Șchiopu.

Andrei Șchiopu (11 februarie 1946, Arad) este un pictor, scenograf, membru Uniunii Artiștilor Plastici din România, Filiala Cluj. A absolvit Facultatea de Desen a Institutului pedagogic din Cluj-Napoca (1968), cu profesorul Paul Sima. Expune frecvent în sinteze plastice județene și republicane, fiind prezent în edițiile 1978 și 1979 ale Festivalului Național Voronețiana, Suceava, precum și în expoziții cu caracter internațional: Berlin, Moscova, Amsterdam, Essen, Stockholm, Chișinău, Kiev etc. A organizat expoziții personale în Germania, Italia, Belgia. Pictor-scenograf al Operei Române din Cluj-Napoca, a realizat decoruri și costume pentru peste 60 spectacole, printre care: Carmen, Voievodul țiganilor, Liliacul, Vânzătorul de păsări, Bărbierul din Sevilla, Secretul lui Don Giovanni, Traviata, Cavalleria rusticana, Madama Butterfly, Cosi fan tutte, iar spectacolul de varietăți Viața ca la piață, la Teatrul Dramatic din Baia Mare a fost premiat într-un context național. Are lucrări în colecții de stat și muzeale din țară și în colecții particulare din România, Italia, Germania, Austria, Suedia, SUA, Canada, Franța, Spania, Portugalia, Ungaria, Grecia, Israel etc.

$$$

 11 februarie 1963: S-a stins din viață preotul Niculae M. Popescu.

Niculae M. Popescu (10 februarie 1881, Dâmbovicioara, Dâmbovița – 11 februarie 1963, București) a fost un preot ortodox și istoric, membru titular (din 1923) și vicepreședinte (1939–1943) al Academiei Române. A urmat Seminarul Nifon din București (1893–1901), Facultățile de Teologie și Litere-Filosofie din București, obținând licența la amândouă (în 1907, respectiv 1908).

A urmat apoi studii de specializare în lstorie și Bizantinologie la Universitatea din Viena (1910–1913), unde a devenit Doctor în lstorie (1913). A fost diacon la Mânăstirea Zamfira, la Capela Ortodoxă Română din Viena, la Biserica Cotroceni din București, director al cancelariei Mitropoliei Ugrovlahiei, preot la bisericile Schitul Măgureanu și Bradu Boteanu. În mediul didactic, a fost Director al seminarului Nifon și titular al Catedrei de Istoria Bisericii Române la Facultatea de Teologie din București, președinte al Secțiunii Istorice a Academiei Române (1941–1945). A colaborat la publicații ale vremii: Amvonul, Analele Academiei Române, Apostolul, Biserica Ortodoxă Română, Convorbiri literare, Glasul Bisericii, Mitropologia Olteniei, Universul Literar.

$$$

 11 februarie 1987: S-a stins din viață Radu Codreanu, biolog și citolog român, membru al Academiei Române.

Radu Codreanu (4 septembrie 1904, Tulcea – 11 februarie 1987, București) a fost un biolog și citolog român. Membru al Academiei Române din 1974.

 Membru titular al Academiei Române

S-a născut într-o familie de intelectuali, tatăl său Filip Codreanu fiind medic, iar mama sa Alexandrina Alexandrescu fiind licențiată în matematici. A urmat cursurile liceului Gheorghe Lazăr din București unde a înființat societatea „Știința” în cadrul căreia și-a manifestat ideile evoluționiste.

Între anii 1923 și 1926 urmează cursurile la Facultatea de științe a Universității din București. Își ia licența în anul 1927. O deosebită influență asupra formării sale ca biolog a avut-o Andrei Popovici Bâznoșeanu și Dimitrie Voinov. Sub îndrumarea lui Andrei Popovici Bâznoșeanu începe activitatea de teren și cercetările de laborator. Cu Dimitrie Voinov se inițiază în tainele histologiei comparate a nevertebratelor.

Voinov îl numește în anul 1924 preparator la laboratorul de morfologie animală. În acest laborator a activat până în anul 1939 ca asistent. În această perioadă vine în contact cu ilustre personalități ale biologiei românești, ca de pildă Ioan Cantacuzino, Paul Bujor, Grigore Antipa, Ion Borcea, Mihai Ciucă, Alexandru Ciucă, Gheorghe Zotta, Constantin Ionescu-Mihăilești, Ioan Ciurea. Tot în această perioadă vine în contact cu numeroase personalități din lumea biologiei franceze ca M. Caullery, Ch. Perrez, F. Mesnil, O. Dubosq, L. Leger. Cu asistenții acestora leagă prietenii ce vor dura decenii. În această perioadă începe studii parazitologice. Se ocupă de microsporidiile insectelor din ordinul Ephemeroptera. Cu aceste studii își dă doctoratul în științe naturale în anul 1939 la Facultatea de Științe a Universității din Paris sub îndrumarea lui Maurice Caullery. Teza sa de doctorat a avut o deosebită importanță deoarece a deschis un nou capitol în biologie, abordând domeniul neoplaziilor la nevertebrate.

La 1 ianuarie 1930 a fost transferat la Institutul de speologie al Universității din Cluj. Aici a colaborat cu profesorul Emil Racoviță, căruia îi va succede la catedra de biologie generală. La Institutul de speologie activitatea sa didactică și de cercetător durează până în 1945.

În anul 1945 revine la catedra de Biologie Generală, iar în anul 1949 trece la catedra de zoologie a nevertebratelor unde lucrează până în anul 1974 când se pensionează.

ACTIVITATEA ȘTIINȚIFICĂ

Activitatea sa științifică cuprinde peste 200 de lucrări științifice, multe din ele fiind deschizătoare de drumuri noi în biologie. Putem aminti câteva capitole ale biologiei la care Radu Codreanu a pus piatra de temelie:

studiul protozoarelor parazite la nevertebrate;

patologia insectelor - patobiologia;

taxonomia și zoogeografia unor viermi turbelariați și al unor grupe de crustacei, împreună cu Mihai C. Băcescu și Traian Orghidan.

$$$

 6 februarie 1998 – A încetat din viață actorul Constantin Bărbulescu.

Constantin Bărbulescu (Constantin Pace Bărbulescu, 17 aprilie 1917, București – 6 februarie 1998) a fost un actor de teatru și film; a interpretat peste 100 de roluri la mai multe teatre particulare și la Teatrul Național din București.

Actorul Constantin (Pace) Bărbulescu era fiul lui Ștefan (proprietar de cârciumă la București) și al Mariei Bărbulescu. S-a născut la 17 aprilie 1917 în București, a absolvit mai întâi Școala de Horticultură gr. II din București, după care a absolvit Conservatorul de Artă Dramatică, la clasa Marioarei Voiculescu. Sora lui Constantin Bărbulescu (decedată mult înaintea actorului) este mama actriței Rodica Popescu-Bitănescu, iar fiica actorului și a soției lui, actrița Matilda A. Ionescu (fiica unui învățător din Târgoviște și a unei Vârfureanu – veche familie de preoți și învățători de la Vârfuri, lângă Târgoviște), a fost soția violonistului și dirijorului Ilarion Ionescu-Galați. Livia Bărbulescu și Ilarion Ionescu-Galați au avut un fiu, violonistul Florin Ionescu-Galați, care are la rândul lui o fiică, Alexandra.

Actorul Constantin Bărbulescu descindea din vechiul neam Bărbulescu, moșneni din Poiana – Ialomița (localitatea cu cel mai important monument din jud. Ialomița, biserica de lemn ridicată în secolul al XVIII-lea, și care a avut prima școală atestată documentar în județ, școală care a fost găzduită, în secolul al XIX-lea, chiar în casa unui Bărbulescu, familie care a dat, în secolul al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea, mai bine de 10 dascăli și învățători la Poiana și în localitățile învecinate). Bărbuleștii s-au înrudit, de-a lungul timpului, cu familii precum Mavrogheni, Rosetti, Străjescu, Nenițescu, Codrescu, Macarovici, Mirescu, Iorga (din județul Râmnic) și cu personalități precum medicul Constantin C. (Tantinel) Iliescu, poeta Gabriela Melinescu sau actorul Puiu Călinescu (1920-1997). Dintre rudele lui Constantin Bărbulescu îi amintim pe: Barbu Bărbulescu (1780-1890; primar la Poiana în 1877), Costache Bărbulescu (1879-1943; proprietarul atelierului de veșminte al Mitropoliei și, apoi, Patriarhiei din București, apropiat al Patriarhului Miron Cristea), Dumitrache Bărbulescu (1885-1933; proprietarul Uzinelor Metalurgice și al Fabricii de Clopote „Démétre Bărbulescu” din Galați, în perioada interbelică, om politic liberal), Constantin M. Vasilescu-Doru (1905-1993; absolvent al Școlii de conductori-arhitecți din București, marinar de punte care a făcut de două ori ocolul Pământului, aviator, inspector financiar între 1927 și 1931, inventator, horticultor; căsătorit cu Rosa von Kraus, împreună cu care a ridicat, începând cu 1934, la Codlea, pe terenul primei unități horticole a tatălui Rosei, Întreprinderile Horticole C. M. Vasilescu-Doru, unele dintre cele mai moderne sere din Europa centrală și de est; tatăl Rosei, Thomas von Kraus, 1866-1930, era urmașul unui alt Thomas von Kraus, născut în 1663 și înnobilat de Împăratul Leopold I al Sfântului Imperiu Roman de Natiune Germana în 1702), colonelul Țențea (comandantul Garnizoanei Brăila, în perioada interbelică), Nicolae Stănescu (1911-1978; economist, deținut politic între 1952 și 1956), Vasile Stănescu (1915-2003; inginer, laureat al Premiului de Stat), Bogdan Stănescu (1919-1997; ofițer de carieră, profesor universitar), Mircea Stănescu (1923-2000; ofițer de carieră și inginer), Theodor Stănescu (1930-1998; medic psihiatru), Venera Vasilescu (n. 1932; deținătoarea unui record mondial la ciclism viteză, în 1953), Lucia Iorga (n. 1955; doctor în psihologie), Filip-Lucian Iorga (n. 1982; istoric și publicist).

Constantin Bărbulescu a interpretat peste 100 de roluri la mai multe teatre particulare și la Teatrul Național din București. A fost cunoscut în special pentru roluri precum cel al lui Tipătescu din "O scrisoare pierdută" de I. L. Caragiale, cel al Domnitorului Alexandru Ioan Cuza din filmul pentru televiziune "Cuza Vodă" difuzat de TVR în 1966, sau cel al lui Macbeth din piesa omonimă a lui Shakespeare. A mai jucat în "Cidul", "Regele Lear" de Shakespeare, "Patima roșie" de Mihail Sorbul etc.

$¢$

 DREPTUL LA NEUITARE…, Roman, februarie 1611. Domnitorului Țării Românești, Radu Șerban se refugiază cu oastea la Roman.

După moartea lui Mihai Viteazul ajunge pe tronul Țării Românești fostul paharnic Șerban, deținătorul celui mai întins domeniu feudal din epocă, care cuprindea 71 de sate și părți din sate. Domnia sa a fost a început propriu zis în vara anului 1602 și a durat până în anul 1611.

Un episod mai puțin cunoscut din viața acestui domn s-a consumat la Roman, în Țara de jos a Moldovei, unde acesta a fost nevoit să se refugieze pentru o vreme, spre sfârșitul domniei sale (1611). Iată împrejurările și cum s-au petrecut lucrurile!

În anul 1610 au început să apară semne neliniștitoare că noul principe al Transilvaniei, Gabriel Bathory, intenționează să treacă la acțiuni agresive împotriva vecinilor săi de peste Carpați, Moldova și Țara Românească. Radu Șerban încheiase între timp relații de prietenie cu noul domn al Moldovei, Constantin Movilă.

La 20 decembrie 1610 mercenarii lui Gabriel Bathory, după ce au prădat timp de cinci zile Țara Bârsei, au trecut peste Carpații înzăpeziți și au intrat prin surprindere în Țara Românească. Radu Șerban, fiind nepregătit, a fost nevoit să părăsească Târgoviștea și să se refugieze în Moldova, la Roman, cu acordul prietenului său Constantin Movilă.

Timp de trei luni oștile lui Gabriel Bathory au jefuit crunt Țara Românească; inclusiv bisericile și mănăstirile au avut de suferit, fiind prădate de sfintele odoare și de acoperișurile de plumb (topite pentru turnarea gloanțelor), iar mormintele profanate.

Între timp, Radu Șerban se străduia să-și adune oști în tabăra sa de la Roman și a reînnoit tratatul de alianță cu Imperiul Habsburgic (semnat la Roman, 20 febr.1611). Tabăra militară a Domnului muntean a fost probabil pe malul drept al Siretului, la Cetatea Nouă.

In luna mai, domnul cu oastea vine în Muntenia cu forţe căzăceşti şi poloneze, iar în iulie, Radu Șerban, cu toată oastea lui, a trecut Carpații, surprinzându-l pe Gabriel Bathory în tabăra de la Prejmer (aproape de Brașov), unde acesta se întărise cu principalele lui forțe. Gabriel Bathory a încercat să se retragă spre Brașov, dar Radu Șerban, deși avea trupele obosite după istovitorul marș peste munți, nu l-a lăsat ci l-a atacat la 9 iulie pe câmpia dintre Brașov și satul Sânpetru. Aici a avut loc lupta numită de istorici „A doua bătălie de la Brașov”(1611), unde românii și călăreții cuirasieri polonezi (angajați ca mercenari de către Radu Șerban) au zdrobit oastea transilvăneană, Gabriel Bathory scăpând cu fuga de pe câmpul de bătălie.

Imperiul Otoman nu putea însă admite alungarea protejatului său, Gabriel Bathory, de pe tronul Transilvaniei. O oaste turcească numeroasă, întărită și cu o hoardă tătărească, a invadat Țara Românească. Radu Șerban a revenit din Transilvania, dar a fost nevoit să se retragă spre Moldova, urmărit de turci și tătari. Oastea care îi mai rămăsese a fost atacată de urmăritori într-o pădure din apropierea Bacăului, la 30 septembrie 1611. În această ciocnire Radu Șerban a pierdut tunurile și carele cu provizii, împotmolite în noroaiele provocate de ploile de toamnă, dar și pe cei mai buni ostași ai săi, inclusiv călăreții cuirasieri polonezi, care s-au sacrificat pentru a asigura retragerea forțelor principale. Radu Șerban s-a dus la Suceava, de unde și-a luat familia, și a pornit pe drumul pribegiei spre Viena.

Radu Șerban a încercat să obțină sprijin militar de la Imperiul Habsburgic, pentru a reveni pe tronul Țării Românești, dar nu a obținut decât promisiuni și vorbe frumoase. Radu Șerban nu a mai apucat să-și revadă țara. S-a stins la Viena, în martie 1620, la vârsta de aproape 60 de ani, și sfârșitul i-a fost grăbit – după mărturia nepotului său, stolnicul Constantin Cantacuzino - de o „gravă și lungă boală de podagră”, urmare a vieții de oștean. Ca un omagiu adus luptătorului pentru cauza creștinătății, împăratul Ferdinand al II-lea a hotărât înmormântarea sa în Catedrala Sf. Ștefan din Viena, privilegiu rezervat familiei imperiale.

Dar urmașii nu l-au uitat și mormântul nu i-a fost acoperit de uitare, pentru că fiica sa Ancuța, căsătorită cu Nicolae Pătrașcu, fiul lui Mihai Viteazul, a adus mai târziu (în 1640) în pământul țării rămășițele tatălui și pe cele ale soțului ei. Osemintele lui Radu Șerban și ale lui Nicolae Pătrașcu au fost așezate într-un mormânt comun la Mănăstirea Comana, inscripția de pe mormântul lor amintind că au luptat „amândoi tare și vârtos pentru lege și pentru moșie cu păgânii turci și tătari”. Veșnică să fie pomenirea lor!

$$$

 Era un tânăr ofițer german care și-a văzut cu ochii camarazii ucigând civili - chiar și copii.

I-a denunțat.

Recompensa lui? Un pluton de execuție.

Și a durat 67 de ani până când Germania a recunoscut că, departe de a fi un trădător, acționase din conștiință.

Aceasta este povestea adevărată a lui Michael Kitzelmann.

Născut în Bavaria în 1916, a crescut într-o familie profund catolică. Când s-a alăturat Wehrmacht-ului în 1939, la doar douăzeci și trei de ani, a făcut-o ca mulți alți tineri din vremea sa: convins că își servea țara, nu un plan de exterminare. Era disciplinat, respectat, responsabil. Genul de ofițer pe care regimul era cunoscut pentru promovarea sa.

Dar în 1941 a venit invazia Uniunii Sovietice.

Și totul s-a schimbat.

Pe Frontul de Est, Michael a văzut mai mult decât brutalitatea războiului. A văzut cu propriii ochi unitățile speciale – Einsatzgruppen și milițiile colaboraționiste – civili masacrați: familii întregi, femei, bătrâni, copii. A văzut sate adunate în fața gropilor comune, împușcături sistematice, vieți șterse fără vinovăție sau proces. Și a descoperit că până și soldații „obișnuiți” participau adesea sau priveau în tăcere.

Pentru el, acesta nu mai era un conflict militar.

Era o crimă.

Credința sa catolică îl învățase valoarea sacră a vieții. Ceea ce se întâmpla încălca fiecare principiu moral în care credea. Michael nu putea participa. Cu atât mai puțin să rămână tăcut.

Așa că a vorbit.

A scris scrisori familiei sale, descriind sincer ceea ce vedea: împușcăturile, execuțiile, durerea celor nevinovați. A scris:

„Nu luptăm împotriva soldaților. Ucidem oameni fără apărare. Acesta nu este război: este o crimă.”

De asemenea, și-a exprimat dezacordul față de superiorii și camarazii săi, criticând deschis politicile criminale ale regimului. Dar în Germania nazistă, adevărul era mai periculos decât o armă.

Un camarad l-a reclamat la Gestapo pentru „demoralizarea trupelor”. Era o acuzație adesea folosită pentru a reduce la tăcere orice voce dizidentă.

A fost arestat în aprilie 1942.

Procesul militar a fost rapid. Verdictul era o concluzie previzibilă. A fost condamnat la moarte.

Michael Kitzelmann avea 27 de ani. Scria constant familiei sale despre credința sa, simțul datoriei și dorința sa profundă de a rămâne neclintit în valorile sale, chiar și în mijlocul ororii.

Pe 11 iunie 1942, a fost executat de un pluton de execuție.

Nu pentru lașitate.

Nu pentru trădare.

Ci pentru că a refuzat să închidă ochii la uciderea unor nevinovați.

După război, numele său s-a scufundat în uitarea birocratică. Oficial, a rămas un soldat executat pentru „demoralizarea trupelor”. Fără recunoaștere. Fără onoare.

Au trecut decenii.

Abia în 2009 statul german i-a redeschis cazul și i-a reabilitat oficial memoria, recunoscând că condamnarea sa a fost o nedreptate și că acțiunile sale au reprezentat un exemplu rar și puternic de curaj moral într-o perioadă în care a vorbi deschis putea costa viața cuiva.

Reabilitarea a venit prea târziu.

Pentru el. Pentru soția sa. Pentru familia sa.

Dar a venit pentru istorie.

Povestea lui Michael Kitzelmann ne amintește de un adevăr inconfortabil: în vremuri de violență și frică, majoritatea oamenilor tac. Ei spun că nu există alternative. Că a vorbi deschis este inutil. Că este mai bine să închizi ochii pentru a te salva.

Michael ar fi putut face la fel.

În schimb, a ales să vorbească.

Și această alegere l-a costat viața.

Nu a oprit războiul.

Nu a prevenit atrocitățile.

Dar a demonstrat că, chiar și în cele mai întunecate ore, conștiința poate rămâne vie.

A fost un tânăr ofițer care a refuzat să accepte moartea nevinovaților ca parte inevitabilă a conflictului.

Și, deși a durat 67 de ani, țara sa a recunoscut că, în mijlocul ororii, el alesese calea cea dreaptă.

$$$

 Numele ei era Judy-Lynn del Rey. Și a devenit cea mai puternică editură din istoria science fiction-ului.

S-a născut în 1943 cu nanism acondroplazic. Era minionă, dar în interiorul ei se afla un întreg univers. Crescută printre bibliotecile publice din New York, a devorat romane science fiction când lumea le considera doar ficțiune pulp pentru adolescenți. Ea, însă, a văzut viitorul literaturii.

A început de jos: secretară editorială la revista Galaxy, vârful science fiction-ului în anii 1960. În patru ani, era deja redactor-șef.

Apoi a apărut Ballantine Books.

Era anul 1973. Science fiction-ul și fantasy-ul erau tratate ca drojdia pieței editoriale. Fantasy? Vandabile doar dacă erai Tolkien. Judy-Lynn știa că sunt prostii. Și a decis să o demonstreze.

A făcut o primă mișcare riscantă: a rupt legăturile cu John Norman, un autor de bestselleruri, dar misogin. A fost un pariu. Nu-i păsa.

Apoi a venit pariul care avea să schimbe totul.

În 1976, cineva i-a oferit drepturile pentru un roman legat de un viitor film spațial. Regizorul era necunoscut. Studioul era sceptic. Hollywood-ul era convins că va fi un dezastru.

Judy-Lynn a spus da.

Romanul Star Wars s-a vândut în 4,5 milioane de exemplare înainte de lansarea filmului. Ea se autointitula „mama Star Wars”.

În anul următor, a fondat Del Rey Books, propria sa editură. Soțul ei, Lester, a editat cărțile fantasy. Ea s-a ocupat de tot restul.

Primul lor roman original? Sabia Shannarei de un tânăr autor necunoscut, Terry Brooks. A fost un fenomen.

Dar Judy-Lynn nu s-a oprit aici.

În 1977, a reînviat o carte uitată din 1973: Prințesa Mireasă. A relansat-o cu o copertă nouă surpriză și o campanie de marketing agresivă. Fără intervenția ei, nu ar fi existat niciodată un film. Niciun „Bună ziua. Numele meu este Inigo Montoya...”.

A publicat romanele Star Trek.

L-a contactat pe Stephen R. Donaldson și l-a convins pe Ballantine să publice întreaga trilogie Thomas Covenant într-o singură zi. Nimeni nu reușise vreodată.

A dus romanul „Dragonul Alb” de Anne McCaffrey pe primul loc în New York Times: o premieră pentru un roman science fiction.

Din 1977 până în 1990, Del Rey Books a plasat 65 de titluri pe listele de bestselleruri. Mai multe decât toate celelalte edituri science fiction și fantasy la un loc.

Concurenții au numit-o „Death-Rey Books”. A fost dominantă. Imbatabilă.

Arthur C. Clarke a numit-o „cea mai strălucită editoare pe care am întâlnit-o vreodată”.

Philip K. Dick a mers mai departe: „Cea mai bună editoare de la Maxwell Perkins încoace”.

Dar industria nu a iertat-o niciodată pentru că era o femeie mică de statură într-o lume plină de bărbați înalți și importanți.

Nu i-au acordat niciodată un premiu Hugo în timpul vieții. Niciodată o nominalizare. Doar laude șoptite, niciodată în public.

În octombrie 1985, Judy-Lynn a suferit o hemoragie cerebrală. A murit patru luni mai târziu. Avea 42 de ani.

Abia atunci comitetul Hugo a decis să o premieze.

Soțul ei, Lester, a refuzat premiul. El a spus că Judy-Lynn nu l-ar fi vrut. Că era prea târziu.

Avea dreptate.

Judy-Lynn del Rey câștigase deja.

Transformase science fiction-ul dintr-o distracție de nișă într-o forță culturală. Luase fantezia și o făcuse mainstream.

Pariase pe Star Wars când nimeni nu credea în ea.

Salvase Prințesa Mireasă de la uitare.

Publicase prima carte science fiction numărul unu din istoria New York Times.

Făcuse toate acestea în timp ce avea puțin peste un metru și jumătate înălțime.

Într-o lume care o subestima în fiecare zi.

Data viitoare când deschideți un roman fantasy, urmăriți un film Star Wars sau citați Prințesa Mireasă...

Acum știți cine a făcut toate acestea posibile.