$$$

 În Roma Antică, urina era o marfă atât de prețioasă încât Împăratul Vespasian a pus o taxă pe ea. Romanii colectau urina din latrinele publice și o vindeau spălătoriilor de haine. Motivul este chimic: urina stătută se transformă în amoniac, unul dintre cei mai puternici agenți de albire și curățare a grăsimilor. Toga romană albă imaculată se obținea, ironic, prin spălarea cu urină fermentată. Când fiul împăratului, Titus, s-a plâns că această taxă e dezgustătoare, Vespasian i-a pus o monedă sub nas și i-a spus celebra frază: „Pecunia non olet” (Banii nu au miros).

Acest proces de curățare avea loc în ateliere specializate numite „fullonicae”. Aici, sclavii sau muncitorii plătiți, numiți „fullones”, aveau sarcina dificilă de a călca în picioare hainele într-o serie de bazine mari. Țesăturile erau scufundate într-un amestec de apă, urină veche și pământ de piuă (o argilă care absorbea grăsimea). Mișcarea mecanică a picioarelor, similară cu cea a unei mașini de spălat moderne, agita lichidul și forța amoniacul să pătrundă în fibrele textile.

Chimia din spatele acestei practici este fascinantă și validă științific. Ureea, compusul organic principal din urină, se descompune în timp în amoniac și dioxid de carbon. Amoniacul este o substanță alcalină (bază) care neutralizează acizii și descompune murdăria, în special grăsimea naturală a lânii (lanolina). Fără acest agent degresant, togiile din lână ar fi rămas gălbuie, unsuroase și ar fi mirosit a oaie, fiind imposibil de purtat de elita societății.

Sistemul de colectare era unul bine pus la punct și integra cetățenii în ciclul economic. Pe străzile Romei erau amplasate vase mari de lut, numite „dolia”, tăiate la jumătate, care serveau drept urinale publice. Trecătorii erau încurajați să le folosească, contribuind astfel la materia primă necesară industriei textile. Aceste recipiente erau golite periodic de colectori specializați care transportau lichidul prețios către spălătorii, plătind taxa imperială pentru privilegiul de a-l utiliza.

Pe lângă albirea hainelor, urina avea și alte întrebuințări industriale esențiale în acea epocă. Tăbăcarii o foloseau pentru a îndepărta părul de pe pieile de animale și pentru a le înmuia înainte de prelucrare. De asemenea, anumiți compuși din urină erau utilizați ca mordant (fixator) pentru vopselurile textile, ajutând culorile să rămână vibrante pe țesături. Astfel, lichidul biologic era un ingredient cheie în mai multe ramuri ale economiei romane.

Introducerea taxei de către Vespasian, în anul 70 după Hr., nu a fost un act de avariție, ci unul de necesitate absolută. Imperiul tocmai ieșise dintr-un război civil devastator și din domnia extravagantă a lui Nero, care golise vistieria statului. Vespasian, cunoscut pentru pragmatismul său și originea sa modestă, a trebuit să găsească surse de venituri din orice domeniu posibil pentru a reconstrui Roma, inclusiv pentru a finanța construcția Colosseumului.

Importanța albului în societatea romană nu poate fi subestimată. Cetățenii care candidau pentru o funcție publică purtau o togă special albită cu cretă și spălată riguros, numită „toga candida” (de unde provine cuvântul „candidat”). Albul strălucitor simboliza puritatea morală și onestitatea. Paradoxal, această imagine a purității politice depindea direct de eficiența amoniacului derivat din deșeurile biologice ale populației.

Moștenirea acestei taxe a rămas vie în limbajul european timp de secole. Chiar și în epoca modernă, pisoarele publice din Franța erau numite „vespasiennes”, iar în Italia „vespasiani”. Numele împăratului a devenit sinonim cu toaletele publice, o asociere care, deși pare ironică, onorează de fapt spiritul său administrativ care a transformat o nevoie fiziologică într-o sursă de venit public și igienă urbană.

Din punct de vedere sanitar, amoniacul rezultat din fermentare acționa și ca un dezinfectant. Într-o lume fără antibiotice sau detergenți sintetici, spălarea hainelor în acest mediu alcalin ajuta la uciderea păduchilor, puricilor și acarienilor ascunși în pliurile togiilor de lână. Astfel, practica nu asigura doar estetica vestimentară, ci contribuia și la limitarea răspândirii bolilor de piele în aglomeratul oraș antic.

Lecția lui Vespasian despre bani și miros a devenit un principiu fundamental în economie: valoarea banului nu este dată de sursa sa, ci de utilitatea sa. Taxa pe urină („vectigal urinae”) a demonstrat capacitatea romanilor de a nu risipi nimic și de a recicla resursele disponibile. Ceea ce astăzi considerăm un deșeu scârbos, pentru antici era o soluție tehnică ingenioasă, vitală pentru funcționarea unei societăți obsedate de imagine și curățenie.