$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie1934: La această dată, a murit Vasile Goldiş, politician român, membru de onoare al Academiei Române.Vasile Goldiş (n. 12 noiembrie 1862, Mocirla, azi Vasile Goldiş, Arad - d. Arad) a fost un pedagog, om politic, membru de onoare (1919) al Academiei Române. La 1 octombrie 1881 se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, cu bursă din partea Episcopiei Ortodoxe Române din Arad, la Universitatea din Budapesta (1881-1882 şi 1884-1885) şi la Universitatea din Viena (1882-1884).În anii studenţiei la Budapesta şi Viena activează în cadrul societăţilor studenţilor români Petru Maior şi România Jună. La 1 decembrie 1918, Vasile Goldiş rosteşte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia celebrul său discurs în care relevă asuprirea naţională şi socială exercitată de-a lungul veacurilor asupra românilor din Transilvania şi Banat, subliniind perenitatea acestora în condiţii vitrege, inevitabilitatea dezmembrării monarhiei austro-ungare, a eliberării popoarelor asuprite şi a constituirii pe ruinele acesteia a unor noi state naţionale. 

S-a născut la 12 noiembrie 1862 în casa bunicului din satul Mocirla, judeţul Arad (astăzi satul îi poartă numele). Este unul dintre cei trei copii ai preotului Isaia şi a Floarei Goldiş din Seleuş.Goldeştii îşi aveau originea în satul Chişcău din judeţul Bihor, unde se ocupau cu mineritul. Şi-a început studiile primare la şcoala confesională românească din Cermei, unde învăţător era tatăl său, apoi a trecut la şcoala romano-catolică din acelaşi sat, unde a învăţat ungureşte, apoi la şcoala germană din Panatul Nou (azi Horea), unde a învăţat limba germană şi în fine clasa a patra a făcut-o la Arad. Liceul l-a făcut tot la Arad şi l-a terminat ca şef de promoţie în 1881. În ciuda greutăţilor materiale din această perioadă, tânărul Goldiş se susţinea dând meditaţii, era un elev eminent, avea aptitudini deosebite pentru istorie, literatură şi filosofie.După terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Drept din Budapesta, iar din anul următor (1882) se mută la facultatea similară din Viena. Studiază în capitala Austriei până în 1884, apoi se reîntoarce la Budapesta şi reuşeşte, în ciuda dificultăţilor materiale care l-au urmărit tot timpul, să termine studiile superioare în 1886, obţinând diploma de profesor în istorie şi limba latină. 

În perioada studiilor la Viena devine membru al societăţii academice „România Jună”, iar la Budapesta, alături de Maniu, Lapedatu, Oniţiu şi alţii, va fi printre cei mai activi membri ai societăţii „Petru Maior” a studenţilor români. În toamna anului 1886, plin de datorii şi cu sănătatea şubrezită, îşi începe cariera didactică şi preia catedra la Preparandia din Caransebeş. La Caransebeş va sta timp de trei ani, până în 1889, apoi candidează şi obţine un post de profesor de istorie la liceul ortodox român din Braşov. Aici i-a avut colegi pe Valeriu Branişte şi Virgil Oniţiu, iar printre elevi i-a avut pe Octavian Goga, Sextil Puşcariu, Onisifor Ghibu, Ioan Lupaş, Octavian Taslăuanu, Iosif Popovici şi alţii. 

Ca pedagog şi profesor de istorie, face eforturi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de studiu, a bazei materiale şi în special procură numeroase hărţi istorice şi geografice.Şi pentru că realizează că învăţământul românesc suferă de numeroase lipsuri, se apucă el singur de scris manuale şcolare, bine gândite din punct de vedere pedagogic şi elaborate pentru a răspunde ţelurilor politice ale românilor ardeleni.Pe lângă activitatea pedagogică se afirmă şi în spaţiul cultural al românilor ardeleni. A publicat diverse studii de istorie sau literatură în revistele de cultură, a fost secretar al „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român” înfiinţată de Iosif Vulcan şi Alexandru Roman şi a înfiinţat împreună cu Ioan Russu-Şirianu ziarul „Tribuna poporului”, cu sediul la Orăştie şi mutat ulterior la Arad. Încă din primii ani ai şederii sale la Braşov, ia parte tot mai mult la viaţa politică. Stabileşte legături apropiate cu comerciantul Diamandi Manole şi cu profesorul Ghiţă Pop, se înscrie în societatea cultural-politică „Casina română” (va fi şi secretarul acesteia), se implică tot mai mult în politica locală. Se remarcă de asemenea ca un foarte bun orator. Dar la 1 septembrie 1901 se pensionează la cerere, pe motiv de boală, şi se reîntoarce în Arad, la chemarea unchiului său Iosif Goldiş, ajuns între timp episcop.

La Arad îşi reia activitatea pedagogică ca profesor şi director al liceului de fete. Este o perioadă în care condiţiile popoarelor oprimate din monarhia dualistă se înrăutăţesc pe zi ce trece, fapt care cauzează în schimb o intensificare a luptei naţionale. Acum se conturează abordarea politică activă a românilor ardeleni, iar Vasile Goldiş se află printre cei care militează pentru renunţarea la tactica pasivă adoptată în 1881.În 1906 este ales deputat în parlamentul de la Budapesta pentru circumscripţia Radna. În mandatul de patru ani (1906 – 1910),se alătură deputaţilor români, sârbi, slovaci etc. care pledează activ pentru recunoaşterea drepturilor politice şi democratice. Publică articole politice în „Tribuna”, ţine conferinţe şi discursuri, se luptă cu faimoasa lege Appony care ostraciza şcolile româneşti. Datorită intransigenţei şi combativităţii de care dă dovadă, devine un adversar de temut pentru guvernul maghiar şi va avea de înfruntat obstacolele întinse de autorităţi, mai ales cu ocazia alegerilor din 1910. În ciuda faptului că în cercul Radna, majoritar român, se bucura de toată popularitatea, autorităţile au pus în joc toate mijloacele pentru a asigura victoria candidatului guvernului Sandor Taganyi. 

La câteva întruniri electorale au loc ciocniri sângeroase între jandarmi şi alegătorii români în timp ce presa maghiară comentează pe larg faptul că guvernul va lua toate măsurile ca să nu fie ales.După eşecul de la alegerile din 1910 a participat la mai multe adunări generale ale românilor din diferite localităţi din Ardeal şi Banat, participă la redactarea unor memorii, colaborează la mai multe ziare.În această perioadă în PNR au loc disensiuni pe marginea direcţiei de urmat, iar Vasile Goldiş joacă rol de moderator, încercând să unească forţele. În 1911 i se încredinţează conducerea ziarului nou-înfiinţat „Românul” şi a Institutului tipografic „Concordia”. Sub conducerea lui Vasile Goldiş, ziarul „Românul”devine un „monitor general” al luptelor politice româneşti. În 1916, imediat după intrarea României în război, refuză să semneze în numele ziarului declaraţia de fidelitate cerută de Contele Tisza, motiv pentru care „Românul” este suspendat.În perioada primului război mondial, conducerea Partidului Naţional Român recomandă o atitudine politică moderată, însă Vasile Goldiş se împotriveşte vehement, neputând să asiste liniştit la abuzurile tot mai mari care au loc în monarhia pe cale de dezintegrare. În condiţiile înfrângerii definitive a monarhiei, membrii comitetului executiv al PNR se întâlnesc la Oradea şi hotărăsc să acţioneze în parlamentul Ungar în sensul autonomiei politice a românilor. Goldiş redactează declaraţia ce avea să fie prezentată Parlamentului, în care invocă dreptul naţiunii române de a dispune singură de soarta ei. Pretenţiile maghiare de a-i reprezenta pe români la Conferinţa de Pace sunt refuzate. 

Evenimentele se precipită şi la 29 octombrie se constituie Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, însărcinat cu punerea în practică a măsurilor prevăzute de Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie.Vasile Goldiş se află printre reprezentanţii acestui for. La 7 noiembrie Goldiş reînfiinţează ziarul Românul şi publică manifestul Către naţiunea română prin care preconizează înfiinţarea gărzilor şi consiliilor naţionale române. La 18 noiembrie publică un nou manifest important, „Către popoarele lumii”, în limbile română şi franceză, prin care arată hotărârea fără echivoc a naţiunii române din Transilvania de a se uni cu România. Într-o atmosferă extrem de tensionată, încep pregătirile pentru convocarea marii adunări naţionale. Textul convocării este redactat tot de Vasile Goldiş. Astfel, la 1 decembrie 1918, adresându-se „Măritei Adunări Naţionale" de la Alba Iulia, în uralele a celor peste 100.000 de reprezentanţi din toate ţinuturile locuite de români, Vasile Goldiş expune Rezoluţia Adunării de Unire cu România.Imediat după Unire este ales un Mare Sfat Naţional Român, cu atribuţii de parlament şi un Consiliu Dirigent cu atribuţii de guvern provizoriu al Transilvaniei.

Dintre cei 15 membri ai Consiliului, Vasile Goldiş este ales ministru al Cultelor şi Instrucţiunii publice, precum şi vicepreşedinte al Consiliului. La 12 decembrie tot el este numit în funcţia de preşedinte al delegaţiei ardelene care urma să prezinte Regelui Ferdinand actul unirii adoptat la Alba Iulia. În faţa Regelui va rosti o cuvântare memorabilă în care face bilanţul luptei de secole a poporului român pentru unitatea politică. Spre sfârşitul anului 1918, Goldiş este numit ministru în guvernul central de la Bucureşti condus de Ion I. C. Brătianu. Demisionează la 26 septembrie 1919, dar a doua zi, la 27 septembrie, este numit ministru fără portofoliu în guvernul de militari condus de Arthur Văitoianu. Va deţine această funcţie timp de şase luni. Între timp este ales din nou deputat în circumscripţia Radna şi membru de onoare al Academiei Române. Este propus preşedinte al Camerei Deputaţilor, însă din cauza neînţelegerilor cu Alexandru Vaida-Voievod, devenit între timp şeful guvernului, funcţia este preluată de Nicolae Iorga, care beneficiază de o mai mare susţinere politică.

După căderea guvernului Vaida-Voievod, este din nou numit ministru de stat fără portofoliu în Guvernul Averescu, la 18 martie 1920.Demisionează chiar a doua zi, revoltat de faptul că nu fusese consultat de guvern cu privire la chestiunile legate de Ardeal. Va reveni ca ministru abia în 1926, tot în guvernul Averescu. Va fi doar pentru scurtă vreme ministru al Artelor şi Cultelor, dar în acest scurt răstimp va avea o contribuţie semnificativă prin semnarea Concordatului cu Vaticanul. Cu toate că a fost ministru, rolul politic pe care l-a jucat după Unire a fost destul de limitat. Tensiunile din sânul conducerii PNR s-au intensificat datorită divergenţei de opinii cu privire la direcţia de urmat în politica ardeleană. În jurul lui Goldiş s-a format un grup de partizani care la 2 mai 1926 a rupt relaţiile cu Iuliu Maniu şi l-a proclamat pe Goldiş preşedinte al PNR. Susţinerea lui Maniu a fost însă mai mare, astfel că dizidenţa a eşuat. În anii care au urmat Goldiş avea să fie dur contracarat de Maniu şi în final s-a văzut nevoit să se retragă din viaţa politică. După retragerea din politică a continuat să activeze pe scena culturală în jurul „Astrei”, al cărei preşedinte a fost.Ultimii ani i-a petrecut la Arad, cu sănătatea şubrezită. În 1932 a fost internat într-un sanatoriu din Austria, datorită agravării stării lui de sănătate. Totuşi, la 1 decembrie 1932 a făcut tot posibilul pentru a ajunge la Arad şi a vorbi în faţa celor 25 mii de oameni strânşi în Piaţa Avram Iancu să aniverseze Unirea. S-a stins din viaţă la 10 februarie 1934 în locuinţa sa din Arad, în vechiul palat al ziarului „Românul”.I-au fost organizate funerarii naţionale, iar ziua înmormântării a fost declarată zi de doliu naţional.

Surse:

Şora, Gheorghe, Vasile Goldiş militant pentru desăvîrşirea idealului naţional 1 decembrie 1918, Editura Facla, Timişoara, 1980

http://www.dacoromania-alba.ro/nr08/goldis.htm

http://ziarullumina.ro/vasile-goldis-parinte-al-unitatii-romanilor-138085.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/10/02/1918-anul-marii-uniri-vasile-goldis-unul-dintre-simbolurile-unirii-transilvaniei-cu-romania--185407

http://centenarulromaniei.ro/discursul-lui-vasile-goldis-de-la-alba-iulia-1-decembrie-1918/

$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie1945: La această dată, Armata 1 Română începea operaţia pentru zdrobirea inamicului din Munţii Javorina (Cehoslovacia) (10 februarie – 18 martie). La 10 februarie 1945, sovieticii au decis reluarea ofensivei pe cursul superior al Hronului, după lupte grele purtate pe teritoriul Ungariei și în Budapesta. Armata 4 Română urma să arunce în luptă Corpul 2 Armată, pe flancul drept, în direcția Banská Bystrica și Corpul 6 Armată, pe flancul stâng, peste crestele Munților Metalici Slovaci, având drept țintă tot Banská Bystrica, pentru a cădea în spatele inamicului. Armata 40 sovietică, având în componență două mari unități române (Diviziile 18 și 21 Infanterie) urma să pătrundă spre Zvolen pe valea râului Slatina. În tot acest timp, Armata 1 Română a participat la operațiile desfășurate împotriva trupelor germano-ungare din munții Javorina, pilonul de rezistență al Armatei 8 Germane și dominați de înălțimi împădurite, cu puține posibilități de pătrundere. Armata 54 Sovietică urma să declanșeze o operație de învăluie, Armatei 1 Române revenindu-i rolul de a ataca frontal. Adică ce era mai greu de realizat... Generalul Nicolae Macici a decis să folosească trupele Corpului 7 Armată pentru lovitura principală. 

Între 18 decembrie 1944 și 12 mai 1945, pe teritoriul Cehoslovaciei, 16 divizii române de infanterie, cavalerie, munte și artilerie antiaeriană, Corpul I aerian, Brigada căi ferate, Regimentul de care de luptă și alte unități și formațiuni cu un total de peste 248.000 de militari, au participat la eliberarea Cehoslovaciei unde se aflau efectivele germane și ungurești. Trupele române au pătruns circa 400 de km. în dispozitivul inamic, pe un front situat între 50 și 130 de km, au forțat 4 cursuri de apă, au străbătut prin luptă 10 masive muntoase mai importante și au cucerit singure sau în cooperare cu forțe sovietice peste 1700 de localități, între care 31 de orașe. În acest timp, ostașii români au provocat inamicului pierderi cifrate la circa 23.000 de militari (morți și prizonieri), pierderile propii ridicându-se la peste 66.000 de militari(morți, răniți și dispăruți), adică aproximativ 30% din efectivele angajate în luptă. 

Un rol deosebit l-au jucat și trupele tehnice (geniu, pontonieri, transmisiuni etc) care de regulă au sprijinit trupele sovietice. Corpul I aerian a executat 2578 de misiuni cu 4981 ieșiri-avion, însumând 6304 de ore de zbor și a lansat 947 de tone de bombe. Principalele misiuni îndeplinite au constat în asigurarea sprijinului aerian nemijlocit pentru trupele aflate în ofensivă, lupta împotriva armatelor inamice, dezorganizarea transporturilor pe căile feroviare și rutiere, procurarea de informații, cercetarea câmpului tactic, etc. În folosul ofensivei româno-sovietice din Cehoslovacia a acționat Regimentul 2 Care de luptă (79 de tancuri și peste 1.000 de militari) în apropiere de Bratislava. 

În unele zone, trupele române au colaborat cu partizanii slovaci și cehi, iar în aprilie 1945, la flancul drept al Armatei 4, cu Corpul cehoslovac. Operațiile militare desfășurate de armata română în Cehoslovacia au avut rezultate deosebite.Timp de 146 de zile, forțele militare române au acționat în spațiul muntos din estul și centrul Cehoslovaciei, participând la operațiile de reducere a ieșindului pronunțat pe care îl făcea forntul germano-maghiar și care amenința pe flanc ofensiva grupărilor strategice sovietice pe direcția Varșovia-Berlin. La fel de importantă a fost și bătălia desfășurată de trupele române pentru lichidarea capului de pod inamic din spațiul Zvolen, de unde se profila o amenințare puternică pe direcția loviturii principale a Frontului 2 ucrainean aflat în ofensivă spre Viena și Brno, precum și asupra legăturii dintre această grupare strategică și Frontul 4 ucrainean. Importante rezultate strategice au avut și bătăliile din munții Fatra Mică și Carpații Albi, precum și din Moravia, ultima facilitând Frontului 4 ucrainean eliberarea orașului Omoluc și închizând spre nord încercuirea Grupului german „Schorner”, ultimul care mai rezista în centrul Europei. 

Manifestând un înalt spirit umanitar, ostașii români au ajutat autoritățile locale în reluarea activității în teritoriile din care trupele germane și ungare fuseseră înfrânte. Populația locală nevoiașă a fost ajutată cu alimente și medicamente. Comportarea lor demnă și civilizată a fost apreciată de populația civilă și de autoritățile cehoslovace, care au ridicat în cinstea militarilor căzuți în lupte numeroase monumente și obeliscuri la Lucenec, Zvolen, Piestany, Banovce, Kromeriz, Humpolec, Havlickub Brod și în multe alte locuri, pe ale căror plăci comemorative au înscris alese cuvinte de elogiu și recunoștință.

Surse:

https://crispedia.ro/batalia-de-la-zvolen-banska-bystrica-10-februarie-25-martie-1945/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/armata-romana-in-cehoslovacia

http://www.revista.forter.ro/17_bibvirt/pdf/001-165_de_ani_de_existenta_a_artileriei.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/foto-document-pentru-slovaci-romanii-sunt-eliberatorii

http://www.rador.ro/2015/04/08/opera%E1%B9%ADiunile-armatei-a-4-a-romana-pentru-cucerirea-mun%E1%B9%ADilor-tatra-mica-9-aprilie-5-mai-1945/

https://www.stindard.ro/historicum/partizani.pdf

$_$

 S-a întâmplat în 10 februarie 1947: La această dată, delegaţia României (Gheorghe Tătărăscu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămaceanu) semnează, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate, care încheia şi în plan diplomatic al doilea război mondial; României i se recunosc drepturile legitime asupra nordului Transilvaniei şi i se impune plata unor despăgubiri în contul reparaţiilor de război. Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie, 1946), a încheiat, în plan diplomatic, războiul mondial, fiind urmată de Tratatele de Pace semnate pe 10 februarie, 1947 dintre Aliați și statele Axei. De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia.De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflaserĂ Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia.

Pe 10 februarie s-a semnat Tratatul de Pace între Puterile Aliate şi Asociate (aşa s-au numit statele şi popoarele membre ale Coaliţiei antihitleriste – URSS, Marea Britanie, SUA, RSS a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zeelandă, RSS a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană – aliate în război cu România), pe de o parte şi România – pe de altă parte.Textul Tratatului de Pace, semnat de Ţara noastră la 10 februarie 1947, însoţit de alte documente, elaborate în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris, a fost publicat în volumul „România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris.Documente”.

După bătălia de la Stalingrad (2 februarie 1943) pentru cercurile conducătoare ale României devenise clar că războiul lui Hitler împotriva URSS este pierdut. Importanta era ieşirea din conflagraţie, iar soluţii erau mai multe, dar iniţiativa a preluat-o regele României Mihai I: la 23 august 1944 el a realizat o lovitură de stat, înlăturându-l de la putere pe Conducătorul Statului, mareşalul Ion Antonescu, care era şi el, la rându-i, în căutarea unei soluţii cât mai favorabile de ieşire din război. România a întors armele împotriva Germaniei naziste, fostul aliat de ieri.Din acel moment (23 august 1944) până la Victoria asupra Germaniei (9 mai 1945), fiind alături de ţările Coaliţiei antihitleriste, România a depus un efort colosal (militar, dar mai ales economic – produse petroliere, alimente, infrastructură, servicii etc) pentru apropierea cât mai grabnică a Victoriei asupra Germaniei hitleriste. În acest interval de timp scurt (23 august 1944 – 9 mai 1945), conform unor aprecieri facute de oameni politici şi experţi străini, România s-a situat pe locul al patrulea în cadrul Coaliţiei antihitleriste, datorită sacrificiului depus. Argumente:

1) Pe 8 ianuarie 1945 ziarul londonez „Sunday Times” remarca: „România este a patra naţiune, ca potenţial economic şi militar angajat în războiul antihitlerist”.

2) Pe data de 31 ianuarie 1945, deputatul laburist Ivor Thomas, a făcut o declaraţie în Camera Comunelor în care a subliniat:„De vreme ce România este a patra ca efective pe frontul împotriva Germaniei, ar fi cazul de a propune să i se acorde un statut de cobeligerantă”.

3) În 1956 istoricul francez J. Vidalenc a publicat un studiu, în care a enumerat câţiva indicatori ai contribuţiei militare româneşti şi a ajuns la următoarea concluzie:„Importanţa acestei contribuţii militare, care situează România în rândul patru al aliaţilor, după Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite, cel puţin pentru ultima fază a războiului, părea să anunţe un tratat de pace avantajos”.

Marile Puteri Aliate şi Asociate în anii celui de-al doilea război mondial nu au recunoscut România ca ţară cobeligerantă! „Marele Urs” de la răsărit pusese gheara pe România! În cadrul Conferinţei de Pace de la Paris (1946) România a fost tratată ca ţară înfrântă în război, i s-a dictat Tratatul de pace, foarte asemănător cu textul Armistiţiului din 12-13 septembrie 1944, impus de URSS României din numele Marilor Puteri.

Tratatul semnat de Romania cu puterile invingatoare specifica:

Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, Regatul Unit al Marei Britanii şi al Irlandei de Nord, Statele Unite ale Americei, Australia, Republica Sovietică Socialistă a Bielorusiei, Canada, Cehoslovacia, India, Noua Zelandă, Republica Sovietică Socialistă a Ucrainei şi Uniunea Sud-Africană, ca State aflate în război cu România şi care au purtat în mod activ războiul împotriva Statelor europene inamice cu forţe militare importante, desemnate în cele ce urmează cu numele de «Puterile Aliate şi Asociate», de o parte,

şi România de altă parte;

Având în vedere că România, care a încheiat o alianţă cu Germania hitleristă şi a participat, alături de ea, la războiul împotriva Uniunii Republicelor Sovietice Socialiste, a Regatului Unit, a Statelor Unite ale Americei şi a altor Naţiuni Unite, poartă partea sa de răspundere în acest război;

Având în vedere însă că la 24 August 1944 România a încetat toate operaţiunile militare împotriva Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, s’a retras din războiul contra Naţiunilor Unite şi a rupt relaţiile cu Germania şi Sateliţii ei şi că, după ce a încheiat la 12 Septemvrie 1944 un Armistiţiu cu Guvernele Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, Regatului Unit şi Statelor Unite ale Americei, lucrând în interesul tuturor Naţiunilor Unite, ea a participat activ la războiul împotriva Germaniei; şi

Având în vedere că Puterile Aliate şi Asociate cu România sînt doritoare să încheie un Tratat de Pace care să reglementeze, în conformitate cu principiile de justiţie, chestiunile aflate încă în suspensie de pe urma evenimentelor amintite mai sus,… şi constitue baza unor relaţiuni amicale între ele, îngăduind astfel Puterilor Aliate şi Asociate să sprijine cererea României de a deveni membră a Organizaţiunii Naţiunilor Unite, precum şi de a adera la o Convenţiune încheiată sub auspiciile Naţiunilor Unite,

Pentru aceste motive, au căzut de acord să proclame încetarea stării de război şi să încheie în acest sens Tratatul de Pace de faţă, desemnând, în consecinţă pe Plenipotenţiarii subsemnaţi care, după ce au prezentat deplinele lor puteri, găsite în bună şi cuvenită formă, s’au înţeles asupra dispoziţiunilor ce urmează:

PARTEA I

FRONTIERE

ART.1

Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I), vor fi cele care erau în fiinţă la 1 Ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare, care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă.Frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 Iunie 1940 şi cu Acordul sovieto-cehoslovac din 29 Iunie 1945.

ART. 2

Hotărîrile Sentinţei dela Viena din 30 August 1940 sînt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 Ianuarie 1938.

România s-a conformat acelor prevederi, a semnat Tratatul (la 10 februarie 1947) şi, ceva mai târziu, l-a ratificat. Marile Puteri (Comitetul Miniştrilor Afacerilor Externe ai URSS, SUA, Marii Britanii şi Franţei) au dictat frontierele României.Încă din vara anului 1941 poziţia URSS a fost: pentru ea, URSS, frontierele sunt cele existente la 22 iunie 1941.Iniţial Aliaţii URSS (Marea Britanie şi SUA) nu au fost de acord cu această poziţie (mai 1942), dar pe parcursul războiului viziunea occidentalilor s-a modificat, împărtăşind şi ei poziţia Kremlinului.

Tratatul de Pace, la articolul I, stipula: „Articolul I. Frontierele României, indicate în harta anexată Tratatului de faţă (Anexa I) [în culegerea dată de documente harta nu a fost reprodusă, dar frontierele fixate atunci sunt cele de astăzi ale României, cu excepţia Insulei Şerpilor, făcută cadou de către Petru Groza prietenului lui de la Kremlin Iosif Stalin, în 1948] vor fi cele care erau în fiinţă la 1 ianuarie 1941, cu excepţia frontierei româno-ungare care este definită în articolul 2 al Tratatului de faţă”.

Articolul 2 stipula: „Hotărârile şedinţei de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule şi neavenite. Frontiera dintre România şi Ungaria este restabilită prin articolul de faţă astfel cum exista la 1 ianuarie 1938”. Altfel spus, Tratatul de la Paris a anulat prevederile Dictatului de la Viena, prin care Germania şi Italia au obligat România să cedeze Ungariei nordul Transilvaniei.

După încheierea războiului, României i s-a restituit ceea ce era a ei.Dar de Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insulele de la Gurile Dunării nici nu s-a pomenit.Aşadar, victorioasă în războiul împotriva Germaniei hitleriste (nu fără ajutorul României), URSS şi-a redobândit teritoriile cucerite în perioada 1939 – 1940 (voievodatele de est ale Poloniei, parte a Finlandei, Basarabia, nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa, insule la Gurile Dunării).Pe parcursul anilor Occidentul a susţinut Mişcarea disidentă din ţările supuse comunizării, inclusiv – România, iar după prăbuşirea regimului comunist, România a fost admisă în Uniunea Europeană şi NATO. Este, fără îndoială, o reparaţie a istoriei: România – ţară europeană – a reintrat în familia unită a Europei.Mai rămâne, pentru noi, să vedem ce va fi cu Republica Moldova. Ori cu ghearele celor hulpavi de la Răsărit…

Surse:

xxx - „O istorie ilustrată a diplomaţiei româneşti. 1862-1947″, Bucureşti, 2011

https://lege5.ro/Gratuit/geztmnbzgm/tratatul-de-pace-cu-puterile-aliate-si-asociate-din-10021947

http://www.austlii.edu.au/au/other/dfat/treaties/1948/2.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/spolierea-romaniei-la-tratatul-de-pace-de-la-paris

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/08/01/semnarea-de-catre-romania-a-tratatului-de-pace-de-la-paris/

$$$

 S-a întâmplat în 10 februarie...

- 1355: Regele Ludovic I al Ungariei confirmă înţelegerea cu Nicolae Alexandru, care în schimbul unor garanţii de securitate, a acceptat suzeranitatea regală maghiară asupra Valahiei Transalpine („Ţara Românească")

- 1388: Menţionarea, pentru prima dată, a oraşului–cetate Suceava, drept capitală a statului feudal Moldova

- 1755: A murit Charles Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, baron de la Brède şi de Montesquieu), scriitor şi filosof iluminist francez (n. 1689).

- 1763: În urma Tratatului de pace de la Paris, Franţa a cedat Marii Britanii Canada şi teritoriile din America de Nord, de la est de râul Mississippi

- 1810: S-a născut Barabás Miklós, pictor maghiar din Transilvania (m. 1898).

- 1815: S-a născut Constantin Bosianu, jurist şi politician român (d. 1882) Constantin Bosianu a fost un jurist şi om politic român, membru de onoare al Academiei Române, premierul României între 26 ianuarie 1865 - 14 iunie 1865. A fost şi primul decan al Facultăţii de Drept din Bucureşti.

- 1835: S-a născut zoologul german Victor Hensen; este primul care a folosit denumirea de plancton (m. 1924)

- 1836: S-a născut Grigoriu Ştefănescu, geolog şi paleontolog; sub îndrumarea sa a apărut, în 1898, prima hartă geologică a României, la scara 1:200.000; membru al Societăţii Academice Române (m. 1911).

- 1836: S-a născut compozitorul şi dirijorul Eduard Wachmann; fondator, dirijor şi director al Societăţii filarmonice române din Bucureşti (1868-1906), prima orchestră simfonică românească având caracter permanent (m. 1908) .

- 1837: A murit A.S. Puşkin, scriitor rus (n.1799).

- 1840: Regina Victoria a Marii Britanii s-a căsătorit cu prinţul Albert

- 1851:S-a născut medicul Nicolae Manolescu, unul dintre fondatorii oftalmologiei moderne româneşti (m. 1910). 

- 1857: S-a născut Maria Cuţarida-Crătunescu, prima femeie medic din România (m. 1919)

- 1866, 10/11: Alexandru Ioan Cuza, primul domnitor al Principatelor Unite (1859-1862) şi al statului naţional România (1862-1866), este silit să abdice, ca urmare a complotului organizat de conservatori şi liberalii radicali, şi este exilat 

- 1867: Are loc, la Iaşi, premiera piesei „Răzvan vodă", de B.P. Haşdeu, prima dramă istorică românească importantă

- 1868: A murit David Brewster, fizician scoţian (n. 1781).

 - 1881: S-a născut Niculae M. Popescu, preot şi istoric; contribuţii referitoare la istoria Bisericii Ortodoxe şi a culturii medievale româneşti; membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1939-1943) (m. 1963) 

- 1882: Bogdan Petriceicu Haşdeu este ales membru al Societăţii de Lingvistică din Paris

- 1885: S-a născut Alice Voinescu, scriitoare româncă (d. 1961). 

- 1887: S-a născut Elisa Leonida Zamfirescu, prima femeie-inginer din lume (m. 1973)

- 1890: S-a născut Boris Pasternak, poet şi prozator rus, laureat al Premiului Nobel (d. 1960)

- 1897: S-a născut virusologul american John Franklin Enders; a preparat vaccinul împotriva poliomielitei; Premiul Nobel pentru medicină pe 1954, împreună cu conaţionalii săi Thomas Weller şi Frederich C. Robbins (m. 1985)

- 1898: S-a născut Bertolt Brecht, poet, dramaturg şi regizor german (m. 1956).

- 1902: S-a născut scriitorul Anton Holban (m. 1937).

- 1902: S-a născut Walter Houser Brattain, fizician american, laureat al Premiului Nobel (d. 1987). Împreună cu John Bardeen şi William Shockley, a inventat tranzistorul.Cei trei au împărţit în 1956 Premiul Nobel pentru Fizică pentru această invenţie.

-1904: Împăratul Japoniei a declarat, în mod oficial, război Rusiei, condamnând pretenţiile ruseşti asupra Coreei şi Manciuriei

- 1910: S-a născut soprana Maria Cebotari din R. Moldova (m. 1949, la Viena)

- 1916: S-a născut George Dan, poet şi traducător (m. 1972) 

- 1916: S-a născut poetul Haralambie Ţugui (m. 1996) 

- 1918: S-a născut părintele Iustin Pârvu, stareţ al Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ, întemeiată de el în anul 1991; călugăr din 1936, este considerat un mare duhovnic, urmaş al părintelui Cleopa; după război, datorită convingerilor sale anticomuniste a fost condamnat la 12 ani de temniţă grea; eliberat în 1964 (prin decretul de amnistiere a deţinuţilor politici din România), a slujit la Mănăstirea Secu până în 1975, când a fost arestat din nou şi i s-a stabilit domiciliu forţat la Mănăstirea Bistriţa; Revoluţia din decembrie 1989 a pus capăt prigoanei.În 1991, întemeiază Mănăstirea de la Petru Vodă - Neamţ, situată în comuna Poiana Teiului, judeţul Neamţ. al cărei stareţ şi principal duhovnic este.

- 1923: A murit Wilhelm Rontgen, descoperitorul razelor X. Wilhelm Conrad Röntgen (n. 27 martie 1845, Lennep, azi parte componentă a oraşului Remscheid, Renania de Nord-Westfalia — d. München) a fost un fizician german. Ca profesor al universităţii Würzburg, studiind descărcările electrice în tuburi vidate, a descoperit în anul 1895, emisia unor radiaţii penetrante, pe care le-a numit radiaţii X, care după moartea sa şi în ciuda testamentului său au fost denumite raze Röntgen. În anul 1901 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Fizică.

- 1930: S-a născut Ioanichie Bălan, scriitor, duhovnic şi arhimandrit român (d. 2007)  

- 1932: A murit scriitorul englez Edgar Wallace (n. 1875).

-1933: S-a născut actorul Victor Rebengiuc. 

- 1934: A murit Vasile Goldiş, politician român, membru de onoare al Academiei Române (n. 1862) 

- 1938: Înlăturarea guvernului O. Goga - A. C. Cuza; printr-o lovitură de stat, regele Carol al II-lea (1930-1940) dizolvă Parlamentul şi desfiinţează partidele politice, instaurând dictatura personală (1938-1940), şi numeşte în fruntea guvernului pe patriarhul Miron Cristea

- 1939: S-a născut cântăreaţa americană Roberta Fláck

- 1940: S-a născut Maria Butaciu, interpretă româncă de muzică populară.      

- 1941: Marea Britanie rupe relaţiile diplomatice cu România, extinzând şi asupra ei măsurile de blocadă (a doua conflagraţie mondială) 

- 1941: S-a născut Mihai Duţescu, poet şi prozator 

- 1942: Primul Disc de Aur a fost decernat de catre Compania RCA VICTOR americanului Glenn Miller, pentru melodia „Chattanooga Choo Choo" 

- 1945: Armata 1 Română desfăşoară operaţia pentru zdrobirea bastionului inamic din Munţii Javorina (Cehoslovacia) (10 februarie – 18 martie) 

- 1947: Delegaţia României (Gheorghe Tătărăscu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Voitec şi Dumitru Dămaceanu) semnează, la Paris, Tratatul de pace cu Puterile Aliate şi Asociate, care încheia şi în plan diplomatic al doilea război mondial; României i se recunosc drepturile legitime asupra nordului Transilvaniei şi i se impune plata unor despăgubiri în contul reparaţiilor de război

- 1949: A murit Octav Şuluţiu, prozator şi critic literar (n. 1909)

- 1950: S-a născut înotătorul american Mark Spitz, primul sportiv care a obţinut cele mai multe medalii de aur - şapte - la o singură ediţie a Jocurilor Olimpice (München, 1972); Spitz a deţinut acest record până în anul 2008, când a fost depăşit de conaţionalul său, Michael Phelps (care a obţinut opt medalii de aur la nataţie, la Jocurile Olimpice de la Beijing)

- 1955: România şi Iugoslavia au semnat un acord cu privire la stabilirea regulilor de navigaţie în sectorul comun al Dunării. 

- 1955: A murit actriţa Sonia Cluceru (n. 1892)

- 1956: S-a născut poeta Mariana Marin (m. 2003) 

- 1962: A murit poetul polonez Wladysław Broniewski (n. 1897)

- 1975: A murit poetul şi prozatorul Nikos Kavvadias, unul dintre cei mai populari poeţi ai Greciei (n. 1910)

- 1996: Un computer IBM, numit „Deep Blue", l-a bătut la şah pe campionul mondial rus Garry Kasparov; prima victorie a unei maşini asupra omului într-o competiţie sportivă clasică 

- 1997: A murit Constantin Drâmbă, astronom şi matematician român, membru al Academiei Române (n. 1907). 

- 2004: A murit jurnalistul de reportaj Nae Bădulescu; a lucrat la posturile de radio Europa Liberă şi BBC (n. 1962)

- 2005: A murit dramaturgul şi eseistul american Arthur Miller (n. 1915). A fost laureat al Premiului Pulitzer pentru Dramaturgie.

- 2008: A murit Ron Leavitt, creatorul serialului de televiziune „Familia Bundy" (n. 1947)

$$$

 În Roma Antică, urina era o marfă atât de prețioasă încât Împăratul Vespasian a pus o taxă pe ea. Romanii colectau urina din latrinele publice și o vindeau spălătoriilor de haine. Motivul este chimic: urina stătută se transformă în amoniac, unul dintre cei mai puternici agenți de albire și curățare a grăsimilor. Toga romană albă imaculată se obținea, ironic, prin spălarea cu urină fermentată. Când fiul împăratului, Titus, s-a plâns că această taxă e dezgustătoare, Vespasian i-a pus o monedă sub nas și i-a spus celebra frază: „Pecunia non olet” (Banii nu au miros).

Acest proces de curățare avea loc în ateliere specializate numite „fullonicae”. Aici, sclavii sau muncitorii plătiți, numiți „fullones”, aveau sarcina dificilă de a călca în picioare hainele într-o serie de bazine mari. Țesăturile erau scufundate într-un amestec de apă, urină veche și pământ de piuă (o argilă care absorbea grăsimea). Mișcarea mecanică a picioarelor, similară cu cea a unei mașini de spălat moderne, agita lichidul și forța amoniacul să pătrundă în fibrele textile.

Chimia din spatele acestei practici este fascinantă și validă științific. Ureea, compusul organic principal din urină, se descompune în timp în amoniac și dioxid de carbon. Amoniacul este o substanță alcalină (bază) care neutralizează acizii și descompune murdăria, în special grăsimea naturală a lânii (lanolina). Fără acest agent degresant, togiile din lână ar fi rămas gălbuie, unsuroase și ar fi mirosit a oaie, fiind imposibil de purtat de elita societății.

Sistemul de colectare era unul bine pus la punct și integra cetățenii în ciclul economic. Pe străzile Romei erau amplasate vase mari de lut, numite „dolia”, tăiate la jumătate, care serveau drept urinale publice. Trecătorii erau încurajați să le folosească, contribuind astfel la materia primă necesară industriei textile. Aceste recipiente erau golite periodic de colectori specializați care transportau lichidul prețios către spălătorii, plătind taxa imperială pentru privilegiul de a-l utiliza.

Pe lângă albirea hainelor, urina avea și alte întrebuințări industriale esențiale în acea epocă. Tăbăcarii o foloseau pentru a îndepărta părul de pe pieile de animale și pentru a le înmuia înainte de prelucrare. De asemenea, anumiți compuși din urină erau utilizați ca mordant (fixator) pentru vopselurile textile, ajutând culorile să rămână vibrante pe țesături. Astfel, lichidul biologic era un ingredient cheie în mai multe ramuri ale economiei romane.

Introducerea taxei de către Vespasian, în anul 70 după Hr., nu a fost un act de avariție, ci unul de necesitate absolută. Imperiul tocmai ieșise dintr-un război civil devastator și din domnia extravagantă a lui Nero, care golise vistieria statului. Vespasian, cunoscut pentru pragmatismul său și originea sa modestă, a trebuit să găsească surse de venituri din orice domeniu posibil pentru a reconstrui Roma, inclusiv pentru a finanța construcția Colosseumului.

Importanța albului în societatea romană nu poate fi subestimată. Cetățenii care candidau pentru o funcție publică purtau o togă special albită cu cretă și spălată riguros, numită „toga candida” (de unde provine cuvântul „candidat”). Albul strălucitor simboliza puritatea morală și onestitatea. Paradoxal, această imagine a purității politice depindea direct de eficiența amoniacului derivat din deșeurile biologice ale populației.

Moștenirea acestei taxe a rămas vie în limbajul european timp de secole. Chiar și în epoca modernă, pisoarele publice din Franța erau numite „vespasiennes”, iar în Italia „vespasiani”. Numele împăratului a devenit sinonim cu toaletele publice, o asociere care, deși pare ironică, onorează de fapt spiritul său administrativ care a transformat o nevoie fiziologică într-o sursă de venit public și igienă urbană.

Din punct de vedere sanitar, amoniacul rezultat din fermentare acționa și ca un dezinfectant. Într-o lume fără antibiotice sau detergenți sintetici, spălarea hainelor în acest mediu alcalin ajuta la uciderea păduchilor, puricilor și acarienilor ascunși în pliurile togiilor de lână. Astfel, practica nu asigura doar estetica vestimentară, ci contribuia și la limitarea răspândirii bolilor de piele în aglomeratul oraș antic.

Lecția lui Vespasian despre bani și miros a devenit un principiu fundamental în economie: valoarea banului nu este dată de sursa sa, ci de utilitatea sa. Taxa pe urină („vectigal urinae”) a demonstrat capacitatea romanilor de a nu risipi nimic și de a recicla resursele disponibile. Ceea ce astăzi considerăm un deșeu scârbos, pentru antici era o soluție tehnică ingenioasă, vitală pentru funcționarea unei societăți obsedate de imagine și curățenie.

$$$

 Apreciatul actor american Joe Pesci, interpret al unor personaje extrem de volatile într-o varietate de genuri cinematografice, împlinește astăzi, 9 februarie, vârsta de 83 de ani.

Joseph Frank Pesci s-a născut în 9 februarie 1943, la Newark, New Jersey. Pe când avea doar cinci ani, Pesci apărea deja în piese de teatru. Câţiva ani mai târziu, la vârsta de zece ani, făcea parte din echipa emisiunii de divertisment pentru copii "Startime Kids".

Celebritatea a câştigat-o în anul 1980, când a jucat, alături de Robert De Niro, în filmul lui Martin Scorsese "Raging Bull" pentru care a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. Mai târziu, avea să joace alături de De Niro şi în alte filme, precum "Once Upon A Time In America", "Goodfellas" (în care a fost distins cu premiul Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar) şi "Casino".

Pesci a jucat și în îndrăgita peliculă "Home Alone" (1990), interpretând rolul unuia dintre cei doi spărgători, alături de prietenul său Daniel Stern. A jucat şi în continuarea "Home Alone 2", în anul 1992.

Alte roluri celebre au fost în "JFK" şi "My Cousin Vinny", în 1991 şi 1992, apoi a apărut în seria de filme "Lethal Weapon".

În 2010 a mai jucat în "Love Ranch", iar în 2015 a reprezentat vocea unui personaj de desene animate din pelicula intitulată "A Warrior's Tail". În 2016 a apărut în documentarul musical "I Go Back Home: Jimmy Scott".

În anul 2019, Joe Pesci a lucrat din nou alături de Robert De Niro şi Martin Scorsese în filmul "The Irishman", despre asasinarea lui Jimmy Hoffa. Filmul este bazat pe cartea "I Heard You Paint Houses", despre confesiunea pe patul de moarte a unui gangster privind moartea liderului sindical Jimmy Hoffa. Joe Pesci a juca rolul lui Russell Bufalino, un şef mafiot suspectat de implicare în asasinarea lui Hoffa, al cărui cadavru nu a fost găsit niciodată.

$$$

 Italia, și în special Roma, poate provoca o boală reală numită „Sindromul Stendhal”. Este o afecțiune psihosomatică documentată medical. Turiștii care vizitează Italia, copleșiți de cantitatea imensă de artă, istorie și frumusețe concentrată într-un singur loc (Capela Sixtină, Colosseumul, Florența), suferă de amețeli, leșin, palpitații și chiar halucinații. Creierul nu poate procesa atâta perfecțiune estetică într-un timp scurt și intră într-un „scurtcircuit” emoțional. Este singura țară din lume unde frumusețea este, la propriu, amețitoare.

Numele sindromului provine de la celebrul scriitor francez Stendhal (Henri-Marie Beyle), care a descris această stare în 1817, în jurnalul său de călătorie „Roma, Napoli și Florența”. Vizitând Bazilica Santa Croce din Florența, el a simțit cum inima îi bate cu putere și cum viața se scurge din el, copleșit de sublimul frescelor lui Giotto și de mormintele marilor personalități. Această mărturie literară a rămas timp de secole doar o curiozitate istorică, până când știința a confirmat validitatea ei.

Recunoașterea medicală oficială a venit abia la sfârșitul anilor '70, grație psihiatrei italiene Graziella Magherini. Lucrând la spitalul Santa Maria Nuova din Florența, ea a observat că primea constant turiști străini cu simptome similare, fără o cauză fizică aparentă. După ce a studiat peste o sută de cazuri, a definit tabloul clinic al acestei reacții intense la artă, publicând o carte de referință în 1989 care a consacrat termenul în lumea medicală.

Manifestările fizice sunt variate, dar includ adesea o creștere bruscă a ritmului cardiac și o senzație acută de sufocare. Persoana afectată simte o dezorientare spațială, pierzându-și echilibrul sau capacitatea de a judeca corect distanțele. În fața unei capodopere precum „David” al lui Michelangelo sau a tavanului Capelei Sixtine, corpul reacționează ca la un șoc puternic, sistemul nervos fiind suprasolicitat de stimulii vizuali și emoționali.

Psihologii explică fenomenul printr-o supra-stimulare a neuronilor oglindă și a centrilor emoționali din creier. Vizitatorul nu doar privește opera, ci intră într-o rezonanță profundă cu ea, preluând inconștient încărcătura dramatică transmisă de artist. Granița dintre realitatea imediată și ficțiunea artistică se estompează, iar subiectul se simte absorbit în universul picturii sau al sculpturii, pierzând contactul cu propriul corp.

Cei mai predispuși la această afecțiune sunt turiștii educați, sensibili, care au așteptat o viață întreagă să vadă aceste monumente. Presiunea așteptării, combinată cu oboseala călătoriei și cu densitatea incredibilă de capodopere pe metru pătrat din orașele italiene, creează terenul perfect pentru această epuizare senzorială. Adesea, victimele sunt persoane care călătoresc singure și care au o imaginație bogată.

Deși Roma este copleșitoare prin dimensiuni și grandoare imperială, Florența rămâne epicentrul statistic al sindromului. Galeriile Uffizi sunt considerate un punct critic, unde succesiunea rapidă de lucrări de Botticelli, Caravaggio și Leonardo da Vinci nu lasă creierului timp de respiro. Este o formă de „indigestie” vizuală cauzată de expunerea la prea multă frumusețe într-un spațiu prea mic și într-un timp prea scurt.

Tratamentul este, din fericire, simplu și nu necesită intervenții complexe. Medicii recomandă scoaterea imediată a pacientului din mediul artistic și odihna într-o cameră liniștită, departe de statui, picturi și arhitectură elaborată. O simplă plimbare într-un parc obișnuit, privitul unui perete gol sau întoarcerea la hotel ajută sistemul nervos să se recalibreze și să revină la parametrii normali.

Deși localnicii sunt imuni, fiind obișnuiți de mici cu acest peisaj cultural dens, ei tratează cu seriozitate turiștii afectați. Personalul de pază din muzeele mari ale Italiei este instruit să recunoască semnele de leșin sau de panică în fața exponatelor celebre. Ei știu că, de multe ori, nu este vorba de o simplă deshidratare sau de căldură, ci de un impact emoțional autentic care necesită asistență calmă.

Sindromul Stendhal rămâne o dovadă fascinantă a puterii pe care arta o are asupra fiziologiei umane. El demonstrează că frumusețea nu este doar un concept abstract sau filosofic, ci o forță tangibilă care poate modifica ritmul inimii și chimia creierului. Italia rămâne astfel o destinație care trebuie consumată cu moderație, pentru a proteja spiritul de propria sa capacitate de a simți prea intens.