$$$

 S-a întâmplat în 5 februarie...

- „Ziua siguranţei pe internet" are ca scop promovarea utilizării într-un mod mai sigur şi responsabil a tehnologiei on-line şi a telefoanelor mobile, mai ales de către copii şi adolescenţi, precum şi conştientizarea şi educarea acestora asupra pericolelor navigării nesupravegheate pe internet; este un eveniment de anvergură europeană, desfăşurându-se anual în luna februarie, sub egida reţelei europene „INSAFE" - European Safer Internet Network în cadrul programului Safer Internet Plus al Comisiei Europene.

- 62: Orașul Pompeii era lovit de un cutremur catastrofal, cu 17 ani înainte de a fi distrus de erupția vulcanului Vezuviu

- 1679:A încetat din viaţă Joost van den Vondel (n.1587), poet şi dramaturg olandez.Împreună cu Pieter Corneliszoon Hooft (1581-1647) şi Constantijn Huygem (1596-1678) reprezintă „epoca de aur” a literaturii olandeze.Dramele sale baroce, cu subiecte biblice şi mitologice (Paştele evreiesc, 1612; Ierusalimul distrus, 1620; Inocenţa distrusă, 1625; Lucifer, 1654). În poezie a abordat toate genurile, situându-se printre marii poeţi ai secolului al XVII-lea (Poezii, 1647; Poezii diferite, 1682) etc.

- 1690:S-a încheiat, la Sibiu, tratatul dintre domnul Moldovei, Constantin Cantemir (1685 - 1693), şi Sfântul Imperiu Roman, reprezentat prin generalul imperial Donald Heissler 

- 1836: A apărut, la Bucureşti, până la 1838, sub redacţia lui Ion Heliade-Rădulescu şi Aaron Florian, Muzeul naţional, gazetă literară şi industrială, supliment săptămânal al Curierului românesc. 

- 1840: S-a născut John Boyd Dunlop, medic veterinar scoţian, care a inventat, din dorinţa de a perfecţiona tricicleta fiului său, prima anvelopă pneumatică (1888); doi ani mai târziu, în 1890, transformă invenţia într-o adevărată afacere şi înfiinţează, la Dublin, prima fabrică de anvelope („Dunlop Rubber Comapny Ltd.” (1889), care a devenit una dintre cele mai importante producătoare de pneuri din lume. (m. 1921)

 1840: S-a născut Sir Hiram Stevens Maxim, american de origine britanică, inventatorul primei arme de foc automate portabile, care-i poartă numele (1883) (m. 1916).Industriaş în domeniul tehnicii militare. A inventat (1883) mitraliera încărcată automat prin efectul reculului (mitraliera Maxim), a perfecţionat puşca automată, tunul şi mitraliera grea. 

- 1851, 5/17: S-a născut Ştefan Hepites, fizician şi meteorolog; organizator al reţelei meteorologice din România (în 1878 a înfiinţat, la Brăila, prima staţie de profil din ţară); membru al Academiei Române, vicepreşedinte al acestui for (1910-1913; 1919-1921) (m. 1922).

- 1859: A murit Alecu Russo, scriitor, ideolog al generaţiei de la 1848 (n.17.03.1819)

- 1861: S-a înfiinţat, la Sighet, Asociaţia Naţională pentru Cultura Poporului Român din Maramureş, cu o contribuţie însemnată în emanciparea culturală şi naţională a românilor, în păstrarea, conservarea şi transmiterea elementelor de identitate cultural-naţională locală. 

- 1866: S-a născut Sir Arthur Keith, anatomist şi antropolog britanic; specialist în studiul fosilelor umane şi în reconstituirea omului preistoric (m. 1955)

- 1867, 5/17: Se încheie pactul austro-ungar privind crearea statului dualist Austro-Ungaria, în cadrul căruia Transilvania rămâne încorporată Ungariei, anulându-i-se autonomia; proclamarea dualismului austro-ungar are urmări negative pentru românii transilvăneni, prin politica de discriminare şi deznaţionalizare promovată de autorităţile ungare 

- 1876: Apare prima revistă română de medicină din Transilvania “Higiena şi şcoala”, editată de Paul Vasici–Ungureanu 

- 1878: S-a născut André Citroën, constructor francez de automobile

- 1887: A avut loc, la Teatrul Scala din Milano, premiera operei Othello de Giuseppe Verdi 

- 1896:S-a născut filosoful Nicolae Bagdasar, traducător al lui Kant; membru corespondent al Academiei Române din anul 1943 (m. 1971).

- 1905: S-a născut J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu), compozitor, interpret, critic muzical, memorialist; considerat în anii ’30-’40 ai secolului XX ca fiind „prinţul romanţei româneşti";director al Radiodifuziunii Române în timpul guvernării antonesciene; părăseşte România clandestin, în anul 1947 (m. 1986, la Milano, Italia)

- 1905: A avut loc premiera piesei „Manasse” de Ronetti Roman, la Teatrul Naţional din Bucureşti, cu Constantin Nottara în rolul principal. Mai jos este afisul filmului facut in anul 1925 dupa aceasta piesa.

 - 1906: S-a născut actorul american de film John Carradine (m. 1988). A jucat pe scenele teatrelor din Los Angeles, San Francisco şi New York. A apărut în filme de toate genurile, dar a avut predilecţie pentru filmul de acţiune, fiind actorul preferat al lui John Ford în unele din capodoperele sale (Maria a Scoţiei; Uraganul; Diligenţa).

- 1911: S-a născut tenorul suedez Jussi Björling (m. 1960)

- 1914: S-a născut scriitorul american de literatură SF William Burroughs (m. 1997)

- 1914: S-a născut Alan Lloyd Hodkin, laureat britanic al premiului Nobel pentru medicină în anul 1963 (d.20.12.1998) 

- 1915: S-a născut Robert Hofstadter, fizician american (d. 1990) 

- 1919: A fost creată compania United Artist (UA), unele dintre cele mai mari studiouri cinematografice ale secolului trecut

- 1920: S-a născut Irina Eliade, traducătoare din literaturile franceză şi engleză; cadru didactic universitar (m. 1998)

- 1921: S-a născut Sir John Michael Pritchard, dirijor englez (m. 1989)

- 1922: S-a născut Teodor Boşca, traducător şi dramaturg; a tradus din sonetele Renaşterii italiene şi spaniole, precum şi Sonetele lui Shakespeare (m. 1987) 

- 1926: A murit André Gédalge, compozitor şi pedagog francez; printre elevii săi s-a numărat şi George Enescu (n. 1856)

- 1926: S-a născut actorul Matei Gheorghiu (m. 2003)

-1928:S-a născut (la Babuc/judeţul Durustor, azi în Bulgaria) Hristu Cândroveanu, critic literar şi poet aromân.A debutat cu volumul de lirică meditativă şi de notaţie Poeme (1973). În 1974 a editat Alfabet liric, culegere de cronici literare.A îngrijit Antologia lirică aromână (1975). A fost distins cu premiile Societăţii de Cultură Macedo-Română, a Fundaţiei Culturale „Cuza Vodă” şi a Fundaţiei „Andrei Şaguna”.

- 1932: S-a născut, la Tg. Mureş, Virgil Ardeleanu, critic literar român. A debutat cu volumul Însemnări despre proză (1967), după care a publicat culegeri de cronici literare: Proza poeţilor (1969), A urî, A iubi (1971), Prozatori şi critici (1975), Menţiuni (1978) etc. 

- 1933: A murit medicul Anibal Teohari; a pus bazele balneologiei moderne în România; fondator al Societăţii de hidrologie medicală şi climatologie (1922) şi al „Revistei de hidrologie medicală şi climatologie" (1924) (n.20.VIII.1873) 

- 1935: A murit Constantin C. Bacalbaşa, publicist („Bucureştii de altădată”) (n.21.08.1856) 

- 1936: La New York s-a prezentat în premieră filmul Timpuri noi, în care Charles Chaplin apare ca regizor, scenarist şi actor. Primul film vorbit al lui Charles Chaplin  

- 1939: A murit Gheorghe Ţiţeica, matematician, deschizător de drumuri în geometria diferenţială, membru, vicepreşedinte (1924-1925) şi secretar general (1929-1939) al Academiei Române (n.17.10.1873) 

 - 1940: S-a născut Hans Ruedi Giger, pictor, sculptor şi arhitect elveţian; autorul stilului biomecanic; a realizat efectele speciale pentru filmul Alien 

- 1942: S-a născut baritonul Eduard Tumagian (Tumageanian) 

- 1945: S-a născut Charlotte Rampling, actriţa britanică de film

- 1947: S-a născut Alexandru Pintescu, scriitor şi traducător (m. 2003) 

- 1947: A murit Scarlat Struţeanu, estetician, critic şi istoric literar; ginerele scriitorului Ioan Slavici (n. 1891) 

- 1947:A încetat din viaţă prozatorul german Hans Fallada (n.1893).A scris romane realiste, de fină observaţie, prezentând cu umor subtil viaţa omului simplu (Încotro, omule?, 1932; Lup între lupi, 1937; Gustav cel de fier, 1938; Fiecare moare singur, 1947) şi altele. (n. 1893) 

- 1949: Prin strădania acad. Radu Cernătescu (1894-1968) a fost fondat, la Iaşi, Institutul de Chimie, care din 1964 şi-a schimbat numele în Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni”.Institutul efectuează cercetări fundamentale în domeniul chimiei şi fizicii compuşilor macromoleculari şi în domeniul sintezei de polimeri. 

- 1953: A murit Iuliu Maniu, politician român, deputat în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României, preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, deţinut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet (n.08.01.1873, Badacin, Simleul Silvaniei).

- 1953:A încetat din viaţă chimistul român Negoiţă Dănăilă (n.1878), membru de onoare al Academiei Române (1939).A fost profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, fiind considerat drept unul dintre întemeietorii învăţământului românesc de chimie tehnică.S-a consacrat cercetărilor în domeniul chimiei organice aplicate, mai ales cu privire la produsele solului şi subsolului.

- 1957: S-a născut compozitorul de muzică uşoară Mircea Romcescu, soţul cântăreţei Olimpia Panciu; după 23 de ani petrecuţi în Danemarca, s-au întors recent în România 

- 1957: A fost arestat pentru „omisiune de denunţ” scriitorul Ştefan Augustin Doinaş, condamnat în iunie acelaşi an la 1 an de închisoare corecţională şi confiscarea averii (a fost reabilitat în anul 1969). 

- 1959: A încetat din viaţă, la New York, Kurt Sachs (n.1881), muzicolog german.A fost profesor la Conservatorul din Berlin, până în 1933, când a emigrat în Franţa. De aici, în 1939 emigrează în Statele Unite, unde este numit profesor la Universitatea din New York.A publicat lucrări importante în domeniul muzicii, printre care şi o scurtă istorie a muzicii universale. 

- 1962: S-a născut actorul Mihai Bisericanu 

- 1962: A murit compozitorul francez Jacques Ibert (n. 1890) 

-1963:A murit inginerul Ion (Iancu) Constantinescu; contribuţii în fondarea învăţământului de telecomunicaţii din România; a brevetat (1919) aparatul teletipografic, care stă la baza teleimprimatoarelor moderne (n.15.X.1884)  

- 1965: S-a născut Gheorghe Hagi, unul dintre cei mai valoroşi fotbalişti români din toate timpurile; în prezent, antrenor şi om de afaceri

- 1969: S-a născut solistul american Bobby Brown, una dintre cele mai populare vedete R&B ale anilor ˘80 şi ˘90 ai secolului al XX-lea, soţul cântăreţei Withney Huston

- 1971: Aselenizarea navei cosmice americane „Apollo 14" (a fost lansată la 31 ianuarie 1971, comandant al navei fiind Alan Shepard).

 -1978: A murit Bogdan Catul, pictor,fiul istoricului literar Gh. Bogdan-Duică (n.25.01.1897).

-1979: Are loc premiera filmului „Nea Mărin Miliardar" în regia lui Sergiu Nicolaescu, în rolul principal Amza Pellea

- 1986: A murit (la Milano, Italia) J. N. Manzatti (I. A. Mânzatu), compozitor, interpret, critic muzical, memorialist; considerat în anii ’30-’40 ai secolului XX „prinţul romanţei româneşti"; director al Radiodifuziunii Române în timpul guvernării antonesciene; părăseşte România clandestin, în anul 1947 (n. 1905)

-1986: A murit Grigore Băjenaru, scriitor român (n.13.12.1907).Este cunoscut pentru romanele sale Cişmigiu et Comp., în care prezintă viaţa de elev la Liceul „Gheorghe Lazăr”, situat lângă Parcul Cişmigiu, şi Bună dimineaţa, băieţi!, în care prezintă momente din viaţa sa de profesor.

- 1990: S-a înfiinţat, la Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român, continuatorul unor îndelungate tradiţii muzeale datând încă din 1875 când, la propunerea lui Titu Maiorescu, se constituia, pe lângă Muzeul de Antichităţi, cea dintâi "secţiune de artă textilă"; la 1.X.1906 a fost înfiinţat un muzeu autonom al artei ţărăneşti, Muzeul de Etnografie, Artă Naţională, Artă Decorativă şi Industrială.

- 1991: Franţa, Spania şi Italia au semnat protocolul cu privire la elaborarea unui sistem comun de rachete antiaeriene. 

-1993:A murit Joseph Leó Mankiewicz, scenarist, regizor şi producător american de film (n. 1909)

- 1994: A murit Marin Bucur, istoric literar, scriitor şi ziarist (n. 1929). A lucrat la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu” din Bucureşti. A prefaţat şi îngrijit ediţii ale unor scriitori români.A publicat romanele: Zi de vară până-n seară (1966) şi La apa Vavilonului (1971). A realizat monografii: Ovid Densuşianu (1967), C. A. Rosetti (1970) etc.

- 1998: A murit graficianul Pompiliu Dumitrescu (grafică de carte, afişe de film, ilustraţii pentru revistele de copii şi umoristice) (n. 1941)

- 2002: A murit (la New York) sculptorul Constantin Antonovici; ucenic al lui Constantin Brâncuşi între anii 1947 şi 1951, după ce trecuse prin atelierul croatului Ivan Meštrovič şi fusese prigonit de Garda de Fier; ulterior s-a stabilit în SUA (n. 1911) 

- 2003: Secretarul de Stat american, Colin Powell, prezintă în Consiliul de Securitate al ONU un rechizitoriu dur la adresa Irakului, precum şi probe, înregistrări ale unor convorbiri telefonice şi fotografii realizate de sateliţi, care dovedesc lipsa de cooperare a lui Saddam Hussein cu inspectorii ONU

- 2004: A murit John Hench, desenatorul oficial al celebrului personaj animat Mickey Mouse; apropiat colaborator şi asociat al lui Walt Disney, Hench a fost unul dintre artiştii care au avut o contribuţie însemnată la realizarea unor filme de desene animate devenite clasice, dar şi la crearea parcurilor de distracţii care poartă numele celebrelor studiouri cinematografice (n. 1908)     

- 2011: A intrat în vigoare noul tratat ruso-american de dezarmare nucleară START, semnat la 8 aprilie 2010, după schimbul de instrumente de ratificare dintre şefii diplomaţiei din cele două ţări 

- 2011: A murit actriţa americană Peggy Rea, vedeta din serialul „The Dukes of Hazzard” (n. 1921)

&&&

 ANDREAS GRYPHIUS

1) Biografia sa

Andreas Gryphius, născut Andreas Greif pe 2 octombrie 1616 în Glogau (actualul Głogów, Polonia), s-a impus ca unul dintre cei mai influenți poeți baroci germani. Viața sa a fost modelată de evenimentele tumultoase ale Războiului de Treizeci de Ani, un conflict care a lăsat urme indelebile asupra vieții politice, sociale și spirituale a țărilor germane. Copilăria timpurie a lui Gryphius a fost marcată de pierderi personale: tatăl său, un cleric luteran, a murit când Andreas era încă un băiat. Orașul său natal a fost atacat și devastat în mod repetat în timpul războiului, insuflându-i un profund sentiment de fragilitate umană și efemeritate care avea să-i domine mai târziu opera literară.

După ce a rămas orfan, Gryphius a ajuns sub protecția lui Michael Colerus, un prieten al tatălui său, care s-a asigurat că primește o educație umanistă temeinică. Colerus l-a luat pe Gryphius cu el la Fraustadt, unde băiatul a început să studieze latina și literatura clasică. Strălucirea sa academică timpurie i-a adus laude, iar în adolescență compunea deja poezie atât în latină, cât și în germană. În 1634, Glogau a fost ars din temelii de trupele imperiale, eveniment care a întărit preocuparea lui Gryphius pentru distrugere și suferință.

În 1636, Gryphius s-a înscris la Universitatea din Leiden, în Republica Olandeză, care pe atunci era un refugiu pentru intelectuali și refugiați religioși. Timpul petrecut în Olanda s-a dovedit a fi crucial: s-a cufundat în studii clasice, retorică și filosofie și a întâlnit ideile stoicismului și calvinismului care aveau să-i influențeze profund gândirea morală și literară. Mediul intelectual de la Leiden i-a permis să-și rafineze stilul poetic și să experimenteze cu forme dramatice.

În Olanda, Gryphius a descoperit și literatura și dramaturgia olandeză contemporană, care l-au inspirat să scrie propriile piese de teatru și tragedii poetice. A întreprins călătorii în Franța și Italia, îmbogățindu-și înțelegerea culturii europene și perfecționându-și fluența în mai multe limbi. La întoarcerea în Germania, a început să compună sonete, tragedii și comedii care reflectau atât rafinamentul său intelectual, cât și anxietățile sale spirituale.

În 1650, Gryphius a fost numit sindic în Glogau, un rol care i-a oferit o oarecare siguranță financiară și i-a permis să continue să scrie. Deși a deținut funcții publice, nu a încetat niciodată să se ocupe de întrebările metafizice și existențiale care l-au bântuit încă din tinerețe. Operele sale dramatice, precum Leo Armenius și Catharina von Georgien, au explorat teme precum martiriul, tirania și dreptatea divină, în timp ce sonetele sale au etalat o profunzime filosofică adesea temperată de credința religioasă.

De-a lungul vieții sale, Gryphius a fost martor la devastarea războiului și la fragilitatea realizărilor umane. Nu s-a recăsătorit niciodată după moartea prematură a soției sale, Anna Ottermann, și a suferit pierderea mai multor copii. Aceste tragedii personale, agravate de experiențele sale din timpul războiului, au alimentat tonul melancolic și introspectiv al scrierilor sale. Totuși, în ciuda sumbrității subiectelor abordate, opera lui Gryphius a indicat adesea rezistența spirituală și speranța mântuirii.

Andreas Gryphius a murit pe 16 iulie 1664 în Glogau, după ce și-a petrecut ultimii ani scriind și slujind comunității sale. A fost înmormântat în biserica locală unde predicase cândva tatăl său. Deși în timpul vieții sale s-a limitat în mare parte la sfera literară germană, moștenirea sa avea să crească în secolele următoare, cercetătorii recunoscându-l ca un maestru al expresiei baroce și un poet cu o perspectivă filosofică durabilă. Viața sa stă la baza profunzimii intelectuale și a puterii emoționale posibile chiar și în vremuri de mari frământări istorice.

2) Lucrări principale

Leo Armenius (1646)

O piesă tragică centrată pe împăratul bizantin Leon al V-lea, înfățișat ca un tiran căruia i se opune o rezistență dreaptă. Drama explorează teme precum tirania, martiriul și conflictul dintre puterea politică și justiția divină. Prezintă căderea împăratului ca pe o judecată morală și spirituală, aliniindu-se cu viziunea barocă asupra lumii a lui Gryphius.

Catharina von Georgien (1657)

Această tragedie spune povestea Sfântului Ketevan din Georgia, care suferă martiriul din partea conducătorilor perși pentru că a refuzat să renunțe la credința sa creștină. Piesa celebrează statornicia spirituală și sacrificiul de sine în fața persecuției religioase, exemplificând interesul lui Gryphius pentru virtutea eroică și triumful sufletului asupra suferinței pământești.

Carolus Stuardus (1649)

O relatare dramatică a execuției regelui Carol I al Angliei, această piesă oferă o portretizare plină de compasiune a monarhului ca figură martirică. Critică ascensiunea rebeliunii politice și evidențiază consecințele tragice ale prăbușirii autorității divine și regale. Gryphius face paralele între soarta lui Carol și preocupările mai largi legate de legitimitate și ordine.

Cardenio și Celinde (1649)

Cea mai cunoscută comedie a lui Gryphius, această piesă combină intriga romantică cu elemente satirice. Spune povestea a doi îndrăgostiți despărțiți de împrejurări și înșelăciune, dar în cele din urmă reuniți. Opera prezintă latura mai veselă a lui Gryphius și încorporează convenții teatrale baroce, cum ar fi identitatea greșită și rezoluția morală.

Horribilicribrifax Teutsch (1663)

O comedie farsă care batjocorește excesele militarismului și fastului german. Personajul principal este un soldat bombastic al cărui comportament absurd servește drept parodie a culturii mercenare din timpul Războiului de Treizeci de Ani. Piesa satirizează bravada și vanitatea, criticând în același timp haosul social al vremii.

Papinian (1659)

O tragedie bazată pe viața juristului roman Papinian, care este executat pentru că a refuzat să justifice uciderea unui împărat. Gryphius folosește cadrul istoric pentru a explora teme precum integritatea morală, legea și conflictul dintre etica personală și obediența politică. Piesa este marcată de tonul său stoic și profunzimea meditativă.

Tränen des Vaterlandes (1636)

Un sonet, adesea tradus ca Lacrimile Patriei, care este una dintre cele mai faimoase opere lirice ale lui Gryphius. Oferă o descriere dură a devastării provocate de Războiul de Treizeci de Ani, deplângând suferința, moartea și ruina lăsate în urma acestuia. Poemul este emblematic pentru fascinația barocă pentru vanitas și fragilitatea existenței pământești.

Sonette (mai multe volume, publicate de-a lungul carierei sale)

Colecțiile de sonete ale lui Gryphius conțin reflecții meditative asupra mortalității, timpului, credinței și efemerității gloriei lumești. Aceste poezii îmbină forma clasică cu intensitatea barocă, invocând adesea imagini religioase și cercetare filosofică. Sonetele sale rămân esențiale pentru moștenirea sa literară.

3) Teme principale

Vanitas (Tranziția și golul lucrurilor pământești)

Tema vanitatis - inutilitatea și efemeritatea gloriei lumești - se regăsește în întreaga operă a lui Gryphius, în special în sonetele sale. El meditează asupra decăderii civilizațiilor, a scurtimei vieții umane și a inevitabilității morții. În poezii precum Tränen des Vaterlandes, el deplânge modul în care războiul transformă orașele în cenușă și oamenii în cadavre. Această temă se aliniază cu tradiția barocă mai largă a memento mori, amintindu-le cititorilor de mortalitate și de nevoia de reflecție spirituală.

Suferință și martiriu

Multe dintre tragediile lui Gryphius se concentrează pe protagoniști care îndură suferințe intense pentru credințele sau principiile lor morale. În Catharina von Georgien, eroina alege moartea în locul apostaziei, în timp ce Papinianus prezintă un erudit juridic executat pentru convingerile sale etice. Aceste narațiuni ridică suferința ca o cale către adevărul etern, subliniind potențialul răscumpărător al durerii atunci când este îndurată cu stoicism și credință.

Credința religioasă și Providența divină

Viziunea luterană asupra lumii a lui Gryphius influențează profund scrierile sale. El afirmă în mod repetat ideea că dreptatea divină transcende înțelegerea umană și că suferința pe Pământ servește unui plan divin mai amplu. Personajele sale se confruntă adesea cu tragedii lumești, dar în cele din urmă ating triumful spiritual, în special în piese precum Carolus Stuardus, unde monarhul devine un martir asemănător lui Hristos. Sonetele sale conțin, de asemenea, rugăciuni, aluzii scripturale și reflecții asupra harului.

Tirania și abuzul de putere

Mai multe dintre dramele lui Gryphius critică puterea politică necontrolată și consecințele despotismului. Leo Armenius și Carolus Stuardus prezintă reprezentări contrastante ale conducătorilor: primul un autocrat crud, cel de-al doilea un suveran hirotonit de divinitate, distrus de rebeliune. Gryphius pune la îndoială legitimitatea autorității căreia îi lipsește o bază morală și explorează costul rezistenței și al ascultării deopotrivă.

Stoicism și integritate morală

Influența filosofiei stoice poate fi observată în reținerea emoțională și hotărârea morală a eroilor lui Gryphius. Figuri precum Papinianus și Catharina dau dovadă de o forță interioară de neclintit în fața morții. Acceptarea lor calmă a suferinței reflectă o viziune asupra lumii care prețuiește virtutea mai presus de supraviețuire, un mesaj deosebit de emoționant în lumea devastată de război a Germaniei secolului al XVII-lea.

Iubire și Răscumpărare

Deși mai puțin centrală decât temele sale mai întunecate, dragostea apare în mod special în comediile sale, precum Cardenio und Celinde. Aici, relațiile romantice duc la transformare personală și reconciliere. Gryphius folosește dragostea ca o forță de reînnoire morală, contrastând-o cu haosul și violența descrise în tragediile sale. Arcul răscumpărător din aceste lucrări mai ușoare oferă un contrabalans față de reflecțiile sale mai sumbre.

Satiră și critică socială

În comedii precum Horribilicribrifax Teutsch, Gryphius ironizează pretențiile militarilor contemporani și critică instabilitatea socială din epoca Războiului de Treizeci de Ani. Prin umor și exagerare, el expune vanitatea, lașitatea și iraționalitatea indivizilor care contribuie la decăderea societății. Satira sa vizează nu doar indivizii, ci și nebuniile culturale mai largi.

Devastarea războiului

Trăind Războiul de Treizeci de Ani, Gryphius prezintă războiul nu ca pe o acțiune nobilă, ci ca pe o forță a ruinei. Atât în poezie, cât și în proză, el descrie orașe distruse, trupuri violate și deziluzie spirituală. Poeziile sale de război, în special Tränen des Vaterlandes, transmit o viziune asupra Europei ca pe un pustiu, poetul fiind martor al suferinței sale și voce pentru judecata sa morală.

4) Gryphius ca poet

Andreas Gryphius ocupă un loc definitoriu în literatura barocă germană, în special prin măiestria formei poetice și profunzimea sa filosofică. Poezia sa, compusă în principal în structura sonetului, exemplifică tensiunea barocă dintre efemeritate și transcendență. Confruntându-se cu crizele morale și existențiale ale Războiului de Treizeci de Ani, versurile lui Gryphius sunt marcate de o introspecție emoțională intensă, solemnitate religioasă și o bogată orchestrație a limbajului. El a fost atât un cronicar al devastării epocii sale, cât și un ghid spiritual, indicând spre o ordine superioară, eternă, în mijlocul epavei lumii temporale.

Element central al artei poetice a lui Gryphius este utilizarea sonetului petrarhan, pe care l-a adoptat și l-a rafinat pentru a se potrivi ritmurilor lingvistice germane. Aceste poezii de paisprezece versuri, strict structurate, i-au permis să exploreze contrastele - între trup și suflet, viață și moarte, glorie și decădere. Poeziile sale încep adesea cu imagini vii ale distrugerii sau pustiirii, urmate de o rezoluție filosofică sau religioasă în sestetul final. Forma de sonet, cu simetria sa strictă, s-a împrumutat fascinației lui Gryphius pentru ordinea cosmică și morală, chiar și într-o lume dezordonată.

Limbajul său este dens metaforic și impregnat de o înflorire retorică, caracteristici distinctive ale stilului baroc. Gryphius a folosit frecvent antiteza, oximoronul și hiperbola, nu doar ca figuri ornamentale, ci și ca mijloace de a transmite contradicțiile existenței. Vocabularul său s-a inspirat din referințe clasice, aluzii biblice și dezbaterile teologice ale timpului său. În acest fel, versurile sale fac legătura între învățătura umanistă și spiritualitatea protestantă, creând o voce poetică atât erudită, cât și devoțională.

Una dintre cele mai notabile calități poetice ale lui Gryphius este tonul său sumbru, meditativ. Teme precum vanitas, moartea și judecata divină apar în întreaga sa operă. În poezii precum Es ist alles eitel (Totul este deșertăciune), el prezintă o viziune sumbră, dar contemplativă, asupra lumii ca fiind trecătoare și coruptibilă. Acest pesimism moral, însă, nu este nihilist; el indică în mod constant spre o speranță ancorată în mântuirea veșnică. Poezia sa servește astfel atât ca lament, cât și ca consolare, surprinzând complexitatea emoțională a luptei spirituale.

În ciuda gravității temelor sale, versurile lui Gryphius sunt marcate de o frumusețe lirică izbitoare. Sonetele sale sunt fin echilibrate în formă și cadență, iar imaginile sale - deși adesea întunecate - sunt redate cu o precizie evocatoare. El descrie orașe în ruine, războinici căzuți și peisaje pârjolite cu detalii picturale, dar leagă întotdeauna aceste imagini de o semnificație metafizică mai amplă. Prin astfel de imagini, el creează un univers poetic în care decăderea însăși devine un indicator către adevărul divin.

Gryphius a demonstrat, de asemenea, o capacitate remarcabilă de a canaliza durerea personală într-o reflecție universală. Pierderea tatălui, a soției și a mai multor copii își găsește ecouri discrete în poezia sa, deși rareori în termeni biografici evidenti. În schimb, el universalizează suferința prin cadre religioase și filosofice. Procedând astfel, el permite cititorului să se implice în durere ca pe o condiție umană comună, nu doar ca pe o durere privată. Această abordare adaugă profunzimii emoționale și accesibilității operei sale.

Influența sa ca poet se extinde dincolo de perioada barocă. Poeții germani de mai târziu, inclusiv cei ai mișcărilor romantice și expresioniste, au găsit în Gryphius un model de seriozitate lirică și onestitate existențială. Operele sale au continuat să fie studiate pentru inovația lor lingvistică și profundul lor angajament față de chestiuni teologice și morale. El rămâne o figură centrală în canonul literaturii germane, nu doar pentru realizările sale stilistice, ci și pentru relevanța durabilă a temelor sale.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Andreas Gryphius rămâne una dintre cele mai profunde și semnificative din punct de vedere stilistic figuri ale literaturii baroce germane. Opera sa, adânc înrădăcinată în anxietățile existențiale ale secolului al XVII-lea, a oferit o oglindă poetică a unei epoci definite de război, devastare și neliniște spirituală. Atât prin dramele, cât și prin sonetele sale, el a modelat o voce distinct germană, care a îmbinat învățătura umanistă cu convingerea creștină. Gryphius a fost printre primii care au ridicat limba germană la un nivel de sofisticare comparabil cu latina și cu literaturile vernaculare din Anglia și Franța, punând bazele cruciale pentru înflorirea ulterioară a poeziei germane.

Deși popularitatea sa a scăzut după moartea sa, Gryphius a fost redescoperit în timpul renașterii literare germane din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. Gânditorii romantici i-au admirat profunzimea introspectivă și fuziunea dintre frumusețea estetică și cercetarea metafizică. Concentrarea sa asupra suferinței interioare și a harului divin a rezonat cu idealurile romantice, iar criticii au început să-i reevalueze opera nu doar ca fiind ornamentată stilistic, ci și bogată din punct de vedere filosofic. Acest interes reînnoit i-a asigurat poziția în istoria mai amplă a literaturii europene.

Academia modernă l-a recunoscut din ce în ce mai mult pe Gryphius nu doar ca un poet al devoțiunii religioase și al tristeții, ci și ca un gânditor politic subtil. Piesele sale, văzute cândva doar ca tragedii morale, sunt acum înțelese ca meditații asupra autorității, rezistenței și dilemelor etice cu care se confruntă indivizii aflați sub tiranie. Portretizarea de către el a unor figuri precum Carol I al Angliei sau juristul roman Papinian abordează tensiunea dintre conștiință și ascultare - probleme încă relevante în discursul politic contemporan.

Moștenirea lui Gryphius este evidentă și în influența formală pe care a exercitat-o asupra poeziei germane. Utilizarea sa pionieră a sonetului, anterior subdezvoltată în literatura germană, a stabilit un standard pentru generațiile viitoare. Poeți ulteriori, precum Rainer Maria Rilke și Paul Celan, s-au bazat pe potențialul reflexiv al sonetului, chiar dacă i-au modernizat forma. Gryphius a demonstrat că poezia germană poate fi ambițioasă din punct de vedere intelectual, rezonantă emoțional și elegantă din punct de vedere formal, în același timp.

În cercurile academice și literare, Gryphius este studiat acum nu doar pentru contribuțiile sale lingvistice, ci și pentru acuitatea sa psihologică. Opera sa surprinde sufletul uman aflat sub presiune - sfâșiat între frică și credință, ruină și răscumpărare. Capacitatea sa de a întruchipa durerea personală în cadrul unei traume istorice colective a dus la comparații cu figuri precum John Donne sau George Herbert, plasându-l într-o tradiție barocă transnațională.

Pe lângă poezia și dramaturgia sa, rolul civic al lui Gryphius în Glogau și corespondența sa cu intelectualii din întreaga Europă exemplifică influența sa culturală mai largă. Nu a fost un pustnic, ci un participant activ la viața comunității sale, folosind literatura ca mijloc de educare, inspirare și consolare. Viziunea sa asupra poeziei ca vocație morală și spirituală avea să rezoneze cu generațiile ulterioare de scriitori care au considerat literatura o forță pentru reflecție socială și etică.

$$$

 ANTISTENE

1) Biografia sa

Antistene, o figură proeminentă a filosofiei grecești antice, s-a născut la Atena în jurul anului 446 î.Hr. A fost elev al lui Socrate, renumitul filosof cunoscut pentru metoda sa de interogare, care își propunea să stimuleze gândirea critică și autoexaminarea. Antistene a fost profund influențat de învățăturile lui Socrate, în special de accentul pus pe virtute și pe căutarea înțelepciunii. Cu toate acestea, opiniile filosofice ale lui Antistene aveau să se abată semnificativ de cele ale mentorului său.

Se știu puține lucruri despre copilăria lui Antistene, dar se crede că provenea dintr-o familie bogată. În ciuda originii sale privilegiate, a ales să ducă un stil de viață simplu și ascetic, respingând bunurile materiale și luxul. Acest angajament față de o viață virtuoasă și autodisciplină avea să devină esențial pentru credințele și învățăturile sale filozofice.

După moartea lui Socrate, Antistene a continuat să răspândească ideile mentorului său, dar și-a dezvoltat propriul sistem filosofic, care a ajuns să fie cunoscut sub numele de cinism. Cinismul, derivat din cuvântul grecesc „kynikos”, care înseamnă „asemănător unui câine”, reflecta credința lui Antistene în a trăi în conformitate cu natura și în respingerea normelor și valorilor convenționale. El a pledat pentru o viață simplă, independentă și independentă de convențiile și dorințele societății.

Filosofia lui Antistene a pus mare accent pe virtute și excelență morală, considerându-le cele mai înalte bunuri. El credea că adevărata fericire poate fi atinsă doar prin cultivarea virtuții și respingerea dorințelor lumești. Această respingere a materialismului și accentul pus pe virtute au rezonat cu mulți oameni dezamăgiți de corupția și excesele societății ateniene.

În ciuda stilului său de viață auster, Antistene era foarte respectat în cercurile intelectuale ateniene și a atras mulți adepți, inclusiv pe celebrul filosof Diogene din Sinope, care avea să devină unul dintre cei mai cunoscuți cinici. Învățăturile lui Antistene au influențat și alte școli de gândire, inclusiv stoicismul, care avea multe asemănări cu cinismul.

De-a lungul vieții sale, Antistene a rămas fidel principiilor sale filozofice, contestând înțelepciunea convențională și pledând pentru un mod de viață mai simplu și mai virtuos. Moștenirea sa ca unul dintre fondatorii cinismului și pionier al filosofiei etice continuă să influențeze gânditori și filosofi până în ziua de azi, amintindu-ne de importanța de a trăi în conformitate cu adevărata noastră natură și valori.

2) Intelectualismul etic

Antistene a fost un susținător al intelectualismului etic, un concept filosofic care subliniază inseparabilitatea virtuții și cunoașterii. Pentru Antistene, adevărata înțelepciune nu era doar înțelegerea intelectuală, ci și aplicarea practică în acțiunile și alegerile cuiva. El credea că cunoașterea fără virtute era lipsită de sens și că adevărata înțelepciune putea fi atinsă doar prin cultivarea excelenței morale.

În viziunea lui Antistene, căutarea cunoașterii era inerent legată de căutarea virtuții. El susținea că un comportament etic decurgea dintr-o înțelegere profundă a ceea ce este corect și just din punct de vedere moral. Această înțelegere necesita nu doar o perspectivă intelectuală, ci și un angajament de a trăi în conformitate cu propriile principii morale. Pentru Antistene, intelectualismul etic se referea la alinierea gândurilor, cuvintelor și acțiunilor cuiva cu adevărul moral.

Ideea de autocontrol și autodisciplină era esențială pentru intelectualismul etic al lui Antistene. El credea că adevărata înțelepciune implică depășirea propriilor pasiuni și dorințe și exercitarea controlului asupra propriilor impulsuri. Aceasta necesita o autoexaminare și o reflecție constante, precum și dorința de a contesta propriile convingeri și prejudecăți.

Accentul pus de Antistene pe intelectualismul etic poate fi observat în învățăturile sale despre importanța unei vieți virtuoase. El credea că virtutea este cel mai înalt bine și că fericirea poate fi atinsă doar prin urmărirea excelenței morale. Această subliniere a virtuții ca piatra de temelie a unei vieți pline de sens a fost un principiu central al sistemului său filosofic.

În plus, intelectualismul etic al lui Antistene i-a influențat și opiniile despre rolul filosofului în societate. El credea că filosofii aveau datoria de a da un exemplu, demonstrând prin propriile vieți principiile pe care le susțineau. Aceasta însemna să trăiască simplu și modest, să respingă capcanele bogăției și puterii și să acorde prioritate integrității morale mai presus de orice.

3) Contribuția sa la stoicism

Antistene a adus contribuții semnificative la stoicism, o școală filosofică apărută la Atena la scurt timp după moartea sa. Deși nu era stoic însuși, ideile și învățăturile lui Antistene au pus bazele multora dintre conceptele centrale ale stoicismului, influențând filozofi stoici de mai târziu, precum Zenon din Citium.

Una dintre contribuțiile cheie ale lui Antistene la stoicism a fost accentul pus pe viața în conformitate cu natura și respingerea dorințelor și atașamentelor convenționale. Aceasta se aliniază strâns cu credința stoică în a trăi în armonie cu ordinea naturală a universului și acceptarea a ceea ce este în afara controlului nostru. Pledoaria lui Antistene pentru o viață simplă și virtuoasă, liberă de căutarea bogăției, faimei și plăcerii, a rezonat cu învățăturile stoice despre importanța virtuții ca bine suprem.

Mai mult, accentul pus de Antistene pe stăpânirea de sine și autodisciplină a influențat și etica stoică. El credea că adevărata înțelepciune implică depășirea pasiunilor și dorințelor, o noțiune centrală în învățăturile stoice despre importanța cultivării liniștii interioare și a echilibrului în fața provocărilor vieții. Accentul pus de Antistene pe importanța integrității morale și a vieții în conformitate cu propriile principii a găsit ecouri și în etica stoică, care punea accent pe cultivarea înțelepciunii, curajului, dreptății și moderației.

În plus, respingerea de către Antistene a bunurilor externe și accentul pus pe virtutea interioară au rezonat cu învățăturile stoice privind distincția dintre ceea ce este sub controlul nostru (gândurile, atitudinile și acțiunile noastre) și ceea ce este în afara controlului nostru (circumstanțele externe). Stoicismul încurajează indivizii să se concentreze pe cultivarea virtuților și dezvoltarea unei mentalități rezistente, mai degrabă decât să se preocupe excesiv de evenimentele sau posesiunile externe, o noțiune care poate fi urmărită până la învățăturile lui Antistene.

4) Moștenirea sa

Moștenirea lui Antistene în istoria filosofiei este profundă, lăsând o amprentă indelebilă asupra generațiilor ulterioare de gânditori și influențând diverse școli filosofice. Fiind una dintre cele mai vechi figuri ale filosofiei occidentale, contribuțiile sale reverberează de-a lungul veacurilor, modelând peisajul intelectual al Greciei antice și nu numai.

În primul rând, Antistene este amintit ca un discipol al lui Socrate, întruchipând spiritul cercetării socratice și al raționamentului dialectic. Strânsa sa asociere cu Socrate nu numai că a contribuit la diseminarea ideilor mentorului său, dar a pus și bazele propriilor sale inovații filosofice. Angajamentul lui Antistene față de căutarea adevărului și introspecția morală a oglindit etosul lui Socrate, creând o linie filosofică ce a prețuit integritatea intelectuală și cercetarea etică.

Cea mai durabilă moștenire a lui Antistene constă în dezvoltarea cinismului, o mișcare filosofică ce a contestat normele sociale și a susținut o viață de simplitate și virtute. Ca fondator al cinismului, Antistene a inspirat o generație de filosofi, inclusiv pe iconicul Diogene din Sinope, a cărui respingere radicală a bogăției materiale și a convențiilor sociale a întruchipat etosul cinic. Principiile cinismului, înrădăcinate în disprețul lui Antistene pentru lux și accentul său pus pe autosuficiență și integritate morală, au continuat să rezoneze de-a lungul antichității și nu numai, influențând mișcări filosofice ulterioare, cum ar fi stoicismul.

Mai mult, ideile lui Antistene au găsit un teren fertil în filosofia stoică, în special în scrierile lui Zenon din Citium, fondatorul stoicismului. Accentul său pus pe viața în conformitate cu natura, cultivarea virtuții interioare și transcenderea dorințelor lumești a pus bazele eticii stoice, care urmărea să cultive înțelepciunea, curajul și rezistența în fața adversității. Concepția stoică despre eudaimonia sau înflorire se datorează mult viziunii lui Antistene despre o viață ghidată de excelență morală și liniște interioară.

Dincolo de influența sa directă asupra școlilor filosofice, moștenirea lui Antistene dăinuie ca o dovadă a puterii acțiunii individuale și a convingerii morale. Respingerea convențiilor sociale și a bogăției materiale servește ca o reamintire atemporală a importanței de a trăi în conformitate cu propriile principii, chiar și în fața opoziției sau adversității. Într-o epocă marcată de schimbări sociale rapide și incertitudine morală, angajamentul neclintit al lui Antistene față de virtute și adevăr rămâne la fel de relevant ca întotdeauna, inspirând generațiile următoare să urmeze vieți cu integritate morală și cercetare filosofică.

$$$

 BICIUL LUI OCCAM

1) Ockham, un filosof scolastic:

William de Ockham a fost un călugăr franciscan englez și un filosof scolastic care a trăit între 1287 și 1347. Este faimos pentru contribuția sa la dezvoltarea nominalismului, o mișcare filosofică ce pune accentul pe importanța indivizilor față de conceptele abstracte. Ockham a fost cunoscut și pentru lucrările sale în logică, metafizică și teologie.

William de Ockham s-a născut în Ockham, un sat din Surrey, Anglia. S-a alăturat ordinului franciscan la o vârstă fragedă și a studiat la Universitatea din Oxford. Ulterior, a studiat teologia la Londra și Paris, unde s-a familiarizat cu operele lui Aristotel și ale filozofilor scolastici. În 1323, a fost chemat la Avignon, Franța, pentru a apăra ordinul franciscan împotriva acuzațiilor de erezie. Ockham și-a petrecut restul vieții în Avignon, unde a continuat să scrie și să predea.

Filosofia lui Ockham este caracterizată de angajamentul său față de nominalism. Nominalismul este opinia conform căreia conceptele abstracte, cum ar fi universalele sau esențele, nu au o existență independentă. În schimb, ele sunt pur și simplu nume sau etichete pe care le folosim pentru a descrie grupuri de obiecte individuale. Ockham a susținut că singurele lucruri care există sunt obiectele individuale și relațiile dintre ele. De exemplu, o pisică nu este membră a unei categorii universale de „pisică”. În schimb, o pisică este pur și simplu un individ unic care împărtășește anumite caracteristici cu alte pisici.

Nominalismul lui Ockham a fost strâns legat de munca sa în logică. El a dezvoltat un sistem logic care sublinia importanța simplității și clarității. Briciul lui Ockham, cunoscut și sub numele de principiul parcimoniei, afirmă că, atunci când ne confruntăm cu explicații concurente pentru un fenomen, cea mai simplă explicație este de obicei cea mai bună. Acest principiu a fost adoptat pe scară largă în știință și filosofie și rămâne un instrument puternic pentru evaluarea teoriilor și ipotezelor.

În metafizică, Ockham era cunoscut pentru respingerea ideii aristotelice de hilemorfism, care afirmă că fiecare obiect este compus din materie și formă. În schimb, Ockham a susținut că obiectele sunt substanțe simple, indivizibile, care nu pot fi analizate mai departe. Această viziune a fost controversată la acea vreme și a reprezentat o îndepărtare de tradiția aristotelică dominantă.

Opiniile teologice ale lui Ockham au fost, de asemenea, semnificative. El credea că Biserica ar trebui să fie subordonată statului și l-a criticat pe Papă pentru implicarea sa în afacerile seculare. Ockham a respins, de asemenea, ideea infailibilității papale, argumentând că doar Scriptura și învățăturile primilor Părinți ai Bisericii puteau fi considerate surse de revelație divină.

Ideile lui Ockham au avut un impact semnificativ asupra gândirii occidentale, în special în domeniile științei și filosofiei. Nominalismul său și accentul pus pe simplitate au influențat dezvoltarea științei moderne, iar respingerea hilemorfismului a deschis calea pentru evoluțiile ulterioare ale metafizicii. Briciul lui Ockham rămâne un instrument puternic pentru evaluarea teoriilor științifice și filosofice, iar ideile sale continuă să fie studiate și dezbătute de către cercetători și astăzi.

2) Ce este briciul lui Occam?

Briciul lui Occam, cunoscut și sub numele de principiul parcimoniei, este un principiu filosofic și științific atribuit călugărului franciscan și filosofului englez William de Ockham (1287-1347). Este un principiu euristic sau de rezolvare a problemelor care afirmă că, atunci când ne confruntăm cu explicații concurente pentru un fenomen sau o problemă, cea mai simplă explicație este de obicei cea mai bună. Cu alte cuvinte, principiul recomandă evitarea presupunerilor sau entităților inutile atunci când se dezvoltă o ipoteză sau o explicație.

Principiul este adesea rezumat ca fiind „Entitățile nu ar trebui multiplicate fără necesitate”, ceea ce înseamnă că nu ar trebui introduse mai multe presupuneri sau explicații decât este necesar pentru a explica un fenomen. Acest principiu poate fi aplicat în diverse domenii, cum ar fi filosofia, știința și ingineria, pentru a ajuta cercetătorii și practicienii să dezvolte teorii sau soluții mai simple, mai elegante și mai eficiente.

Briciul lui Occam a fost utilizat și discutat pe scară largă de-a lungul istoriei și rămâne un principiu puternic și influent în filosofia și știința contemporană. Este important de menționat, totuși, că principiul nu este o regulă sau o lege strictă și că pot exista cazuri în care este necesară o explicație mai complexă pentru a explica un fenomen. Prin urmare, este crucial să se evalueze cu atenție fiecare caz și să se aplice Briciul lui Occam cu judecată, în lumina dovezilor disponibile și a contextului problemei.

3) Utilizarea filozofică a Briciului lui Occum:

Una dintre cele mai importante utilizări ale briciului lui Occam în filosofie este dezvoltarea teoriilor și explicațiilor. Filosofii încearcă adesea să explice fenomene complexe, cum ar fi conștiința, liberul arbitru sau natura realității, folosind cadre și modele conceptuale. Cu toate acestea, complexitatea acestor fenomene duce adesea la teorii concurente care pot fi dificil de evaluat.

Briciul lui Occam oferă un instrument pentru evaluarea acestor teorii, favorizând explicațiile mai simple față de cele mai complexe. De exemplu, în dezbaterea despre natura realității, Briciul lui Occam ar favoriza teoriile care postulează mai puține entități sau presupuneri decât concurenții lor. Acest lucru ar putea duce la o preferință pentru parcimonia ontologică, care susține că cea mai simplă explicație a realității este cea care necesită cele mai puține entități sau categorii fundamentale.

O altă utilizare a briciului lui Occam în filosofie este critica argumentelor și afirmațiilor. Principiul poate fi folosit pentru a contesta argumente care se bazează pe presupuneri sau premise inutile sau care implică o multiplicare inutilă a entităților. De exemplu, în dezbaterea despre existența lui Dumnezeu, briciul lui Occam ar putea fi folosit pentru a contesta argumente care postulează entități sau atribute inutile, cum ar fi o regresie infinită a cauzelor sau o zeitate omniscientă și omnipotentă.

Totuși, deși Briciul lui Occam a fost utilizat pe scară largă în filosofie, acesta are și limitele și provocările sale. O provocare este problema definirii a ceea ce se consideră o explicație „simplă”. Diferiți filozofi și discipline pot avea criterii diferite pentru simplitate, iar ceea ce poate părea simplu pentru o persoană sau un domeniu poate părea complex pentru alta. Această problemă a dus la dezbateri despre cum să se măsoare simplitatea și cum să se aplice principiul în mod consecvent.

O altă provocare este problema determinării momentului în care o explicație este „necesară”. Briciul lui Occam presupune că explicațiile nu ar trebui să introducă entități sau presupuneri inutile, dar nu este întotdeauna clar ce este necesar sau nu. Unii filozofi susțin că anumite entități sau presupuneri pot fi necesare în scopuri explicative, chiar dacă par complexe sau inutile la prima vedere. Această problemă a dus la dezbateri despre rolul presupunerilor metafizice și epistemice în explicație și construirea teoriei.

În ciuda acestor provocări, Briciul lui Occam rămâne un principiu important în dezbaterile filosofice contemporane. Este adesea folosit ca instrument euristic pentru a ghida cercetarea și raționamentul și poate ajuta filosofii și oamenii de știință să evite complexitatea inutilă și să dezvolte teorii și explicații mai elegante și mai eficiente. Cu toate acestea, este crucial să se aplice principiul cu judecată și să se evalueze fiecare caz cu atenție, în lumina dovezilor disponibile și a contextului problemei.

4) Aplicarea sa în alte științe:

În fizică, briciul lui Occam a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante pentru a explica fenomene complexe. De exemplu, teoria relativității speciale a lui Einstein se bazează pe presupunerea că legile fizicii sunt aceleași în toate sistemele de referință inerțiale. Această presupunere este mai simplă decât presupunerea alternativă că există un sistem de referință preferat și conduce la o teorie mai elegantă și mai consistentă.

În mod similar, principiul acțiunii minime, care afirmă că traiectoria parcursă de un sistem este cea care minimizează acțiunea, a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante în mecanica clasică și mecanica cuantică.

În biologie, briciul lui Occam a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante pentru a explica fenomene biologice complexe. De exemplu, conceptul de selecție naturală, care afirmă că organismele cu trăsături avantajoase au mai multe șanse de supraviețuire și de reproducere, se bazează pe presupunerea că variația trăsăturilor se datorează mutațiilor aleatorii. Această presupunere este mai simplă decât presupunerea alternativă că variația se datorează unui plan predeterminat și conduce la o teorie a evoluției mai elegantă și mai consistentă. În mod similar, conceptul de homeostazie, care afirmă că organismele mențin un mediu intern stabil, a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante în fiziologie și ecologie.

În psihologie, briciul lui Occam a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante pentru a explica procesele mentale complexe. De exemplu, principiul economiei cognitive, care afirmă că oamenii tind să utilizeze cele mai simple și mai eficiente procese cognitive pentru a îndeplini o sarcină, a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante de percepție, memorie și luare a deciziilor. În mod similar, conceptul de sine minimal, care afirmă că simțul sinelui este o experiență simplă și subiectivă ce rezultă din integrarea informațiilor senzoriale și motorii, a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante de conștiință și conștientizare de sine.

În economie, briciul lui Occam a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante care să explice fenomene economice complexe. De exemplu, conceptul de cost de oportunitate, care afirmă că costul unei alegeri este valoarea celei mai bune alternative la care se renunță, a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante de comportament al consumatorilor, producție și comerț. În mod similar, principiul avantajului comparativ, care afirmă că țările ar trebui să se specializeze în producerea de bunuri pe care le produc relativ mai eficient, a fost utilizat pentru a dezvolta modele mai simple și mai elegante de comerț internațional și dezvoltare economică.

$$$

 BOMBARDAMENTUL DRESDEI

1) Evenimente care au dus la Dresda:

În săptămânile premergătoare bombardamentului devastator al Dresdei din februarie 1945, avuseseră loc mai multe evenimente semnificative în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. În această etapă a războiului, puterile Axei, conduse de Germania nazistă, se confruntau cu o serie de înfrângeri pe mai multe fronturi. În decembrie 1944, forțele aliate lansaseră cu succes Ofensiva din Ardeni, cunoscută și sub numele de Bătălia de la Ardeni, respingând armata germană și provocând pierderi substanțiale.

Simultan, Frontul de Est a fost martorul avansului Armatei Roșii sovietice prin Europa de Est, apropiindu-se de granițele Germaniei. În ianuarie 1945, forțele sovietice au lansat masiva ofensivă Vistula-Oder, care se apropia rapid de Berlin. Liderii aliați, în special prim-ministrul britanic Winston Churchill și președintele american Franklin D. Roosevelt, doreau să grăbească sfârșitul războiului în Europa.

Orașul Dresda, situat în estul Germaniei, a fost în mare parte neatins de intensele campanii de bombardament care devastaseră multe alte orașe germane. Acest lucru s-a datorat parțial semnificației sale istorice și culturale, precum și importanței sale militare relativ scăzute. Cu toate acestea, pe măsură ce războiul s-a întors împotriva Axei, soarta Dresdei a fost pusă sub semnul întrebării. Orașul era văzut ca un potențial centru de transport și centru logistic pentru forțele germane. Acest lucru a dus la discuții între liderii aliați cu privire la vizarea Dresdei ca parte a strategiei lor mai ample de a slăbi capacitatea Germaniei de a purta război.

Situația din Dresda a fost complicată și mai mult de sosirea refugiaților care fugeau de înaintarea forțelor sovietice. Populația orașului se extinsese cu numărul de evacuați, creând o criză umanitară. Pe acest fundal, a fost luată decizia de a bombarda Dresda, pregătind scena pentru unul dintre cele mai controversate evenimente ale celui de-al Doilea Război Mondial.

Pe 13 februarie 1945, avioanele britanice și americane au efectuat un bombardament masiv asupra Dresdei, ducând la distrugeri pe scară largă și la pierderi tragice de vieți omenești, despre care vom discuta în secțiunile următoare.

2) De ce a fost bombardată Dresda?

Decizia de a bombarda Dresda în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost una controversată, iar mai mulți factori au jucat un rol în motivul pentru care orașul a devenit o țintă.

Dresda a fost aleasă ca țintă datorită locației sale strategice. Orașul era un nod de transport cu o rețea de căi ferate și drumuri care legau estul și vestul Germaniei. Acest lucru îl făcea un potențial centru logistic pentru armata germană, facilitând mișcarea trupelor și a proviziilor.

Deși Dresda nu era un centru industrial sau militar major, avea totuși unele facilități industriale, inclusiv fabrici care produceau echipamente și componente militare. Aliații credeau că deteriorarea acestor facilități ar perturba efortul de război al Germaniei.

La începutul anului 1945, forțele aliate avansau pe mai multe fronturi și își propuneau să grăbească sfârșitul războiului în Europa. Bombardamentul Dresdei a fost văzut ca parte a unei strategii mai ample de slăbire a capacității Germaniei de a continua lupta. Scopul era de a perturba rețelele de transport și comunicații germane.

Bombardamentul Dresdei a avut o componentă psihologică. Liderii aliați credeau că un bombardament masiv asupra unui oraș care nu fusese încă bombardat intens ar avea un efect demoralizant asupra populației germane și ar putea grăbi capitularea acestora. Acesta a făcut parte dintr-un efort mai amplu de a zdrobi moralul poporului german.

Unul dintre cele mai tragice aspecte ale bombardamentului de la Dresda a fost numărul mare de refugiați care au căutat adăpost în oraș. Pe măsură ce Armata Roșie înainta, mulți oameni din estul Germaniei au fugit la Dresda, sperând să găsească siguranță. Acest aflux de refugiați a creat o criză umanitară. Aliații erau conștienți de această situație, dar au continuat totuși bombardamentul.

Este important de menționat că decizia de a bombarda Dresda rămâne controversată, deoarece orașul era considerat în mare parte o comoară culturală și istorică, iar amploarea distrugerilor și a pierderilor de vieți omenești a fost imensă. Criticii susțin că semnificația militară a Dresdei a fost supraestimată, iar bombardamentul a fost disproporționat față de obiectivele strategice. Cu toate acestea, bombardamentul Dresdei a fost efectuat ca parte a efortului mai amplu al Aliaților de a pune capăt războiului din Europa cât mai repede posibil.

3) Barbaria la Dresda:

Bombardamentul Dresdei din februarie 1945 a fost adesea considerat un eveniment controversat și tragic, mulți susținând că a reprezentat o formă de barbarie din cauza inocenței percepute a orașului și a lipsei unei valori strategice semnificative. Aici, explorăm de ce Dresda a fost considerată de unii o țintă nepotrivită pentru o campanie de bombardamente atât de devastatoare.

În primul rând, Dresda nu a fost un centru industrial sau militar major. Spre deosebire de orașe precum Berlin sau Hamburg, aceasta nu a găzduit instalații de producție extinse legate de război sau o concentrare de infrastructură militară. Orașul era cunoscut în primul rând pentru semnificația sa istorică, arhitecturală și culturală. Centrul său istoric era plin de clădiri vechi de secole și comori culturale, inclusiv celebra Operă Semper și Palatul Zwinger.

În plus, Dresda nu era un centru important de transport sau logistică. Deși avea unele conexiuni feroviare, acestea nu erau esențiale pentru efortul de război german, iar întreruperea acestor legături de transport nu a fost văzută ca o lovitură decisivă pentru armata germană.

Orașul nu fusese supus unor bombardamente extinse înainte de februarie 1945, ceea ce a contribuit la percepția sa ca o țintă inocentă și nestrategică. Acest lucru contrasta cu orașe precum Londra, care înduraseră Blitz-ul, și orașe germane precum Hamburg, care se confruntaseră cu intense raiduri incendiare. Populația civilă a Dresdei era în mare parte nepregătită pentru ororile bombardamentelor aeriene, ceea ce a făcut ca distrugerile și pierderile de vieți omenești să fie și mai șocante.

Prezența unui număr semnificativ de refugiați la Dresda a agravat și mai mult tragedia. Persoane din estul Germaniei, fugind de avansul forțelor sovietice, căutaseră adăpost în oraș. Aceasta a creat o situație în care vulnerabilitatea civililor a crescut dramatic.

Criticii susțin că bombardamentul Dresdei a fost disproporționat față de valoarea sa strategică și că a reprezentat o pierdere teribilă de vieți omenești și de patrimoniu cultural. Aceștia consideră că orașul ar fi trebuit să fie cruțat de o campanie de bombardamente atât de intensă și distructivă, având în vedere inocența sa percepută în contextul războiului.

În această lumină, bombardamentul Dresdei a ajuns să simbolizeze complexitățile morale și etice ale războiului total, unde granițele dintre țintele civile și cele militare devin estompate. Dezbaterea din jurul acestui eveniment continuă și în ziua de azi, istoricii, factorii de decizie politică și publicul larg continuând să se confrunte cu întrebarea dacă distrugerea Dresdei a fost o acțiune necesară în contextul celui de-al Doilea Război Mondial sau un act de barbarie.

4) Germanii după Dresda:

Bombardamentul Dresdei a avut consecințe semnificative asupra armatei germane, atât imediat după raid, cât și în contextul mai larg al celui de-al Doilea Război Mondial.

Distrugerea Dresdei a avut un impact psihologic profund asupra populației germane, inclusiv asupra armatei. Vederea unui oraș istoric redus la ruine și tragica pierdere de vieți omenești au avut un efect demoralizant. Bombardamentul a întărit percepția în rândul multor germani că țara lor era atacată neobosit și fără milă, contribuind la un sentiment de lipsă de speranță și disperare.

Pagubele extinse cauzate de bombardamente au deviat resursele de la Frontul de Est. Armata germană a trebuit să aloce trupe, echipamente și materiale pentru a face față consecințelor imediate ale bombardamentelor și crizei umanitare din Dresda. Această diversiune a slăbit Frontul de Est German, care se afla deja sub o presiune intensă din partea Armatei Roșii Sovietice care avansa.

Rolul Dresdei ca centru de transport a fost perturbat de bombardamente. Distrugerea rețelelor feroviare și rutiere a creat provocări logistice pentru armata germană, îngreunând mutarea trupelor și a proviziilor acolo unde era nevoie de ele. Acest lucru a tensionat și mai mult efortul de război german.

Bombardamentul Dresdei, împreună cu alte campanii intense de bombardament împotriva orașelor germane, i-a determinat pe liderii militari germani să își reevalueze strategiile defensive. Aceasta a subliniat vulnerabilitatea orașelor și a centrelor de transport germane la raidurile aeriene ale Aliaților, ducând la o schimbare în tacticile și alocarea resurselor.

Bombardamentul Dresdei a fost unul dintre factorii care au accelerat inevitabila prăbușire a Germaniei naziste. Pe măsură ce Armata Roșie Sovietică își continua înaintarea asupra Berlinului, armata germană se confrunta cu o presiune crescândă pe Frontul de Est. Pierderile devastatoare și deteriorarea moralului populației civile au contribuit la capitularea forțelor germane în mai 1945.

5) Regrete legate de Dresda:

În urma bombardamentului Dresdei, au existat într-adevăr regrete din partea diverselor personalități aliate și oficiali militari, pe măsură ce amploarea distrugerilor și a pierderilor de vieți omenești a devenit cunoscută. Mai jos sunt câteva citate notabile ale diferitelor persoane cu privire la regretele lor legate de bombardament.

Șeful Mareșalului Aerian Harris, care era responsabil de Comandamentul Bombardierelor Britanice, a fost un susținător ferm al bombardamentului zonal al orașelor germane, inclusiv Dresda. Cu toate acestea, chiar și el și-a exprimat unele rezerve cu privire la raidul de la Dresda. În memoriile sale, el a scris: „Presupun că trebuie să accept faptul că distrugerea unui oraș atât de mare și splendid în această etapă târzie a războiului nu a fost, de fapt, necesară.”

Prim-ministrul britanic, care aprobase campania de bombardamente zonale, și-a exprimat unele îndoieli cu privire la bombardamentul de la Dresda. Se pare că a spus: „Distrugerea Dresdei rămâne o chestiune serioasă de întrebare la adresa desfășurării bombardamentelor Aliaților”.

Scriitorul american, care a fost prizonier de război la Dresda în timpul bombardamentelor, a scris despre experiențele sale în romanul său „Abatorul Cinci”. El a spus: „Nu există nimic inteligent de spus despre un masacru”.

Comandantul suprem al Forțelor Expediționare Aliate, generalul Eisenhower, și-a exprimat regretul cu privire la impactul bombardamentului asupra civililor. El a declarat: „Am fost împotriva acestui lucru din două motive. În primul rând, japonezii erau gata să se predea și nu era necesar să fie loviți cu acel lucru oribil. În al doilea rând, uram să văd țara noastră fiind prima care folosește o astfel de armă.”

Generalul Patton, cunoscut pentru abordarea sa agresivă în război, a comentat în jurnalul său despre bombardamentul de la Dresda: „Este clar că forțele aeriene, cu progresul lor lent în bombardament [Dresda], au transformat faza psihologică a războiului în avantajul lor”.

$$$

 O iubire adevărată care bate orice telenovelă ! 

.

Ea i-a scris 20 000 de scrisori de dragoste. Nu va fi niciodată soția lui. Iată cea mai deşirantă - şi frumoasă - poveste de dragoste întâmplată vreodată. 

Paris 1833. Victor Hugo, deja celebru, ( scrisese Notre - Dame de Paris) intră într-un teatru pentru a urmări punerea în scenă a noii sale piese. Printre actrițe se numără şi Juliette Drouet, 26 de ani, cunoscută pentru frumusețea sa extraordinară şi independența legendară.

În seara de 16 februarie va începe povestea lor de dragoste care va dura 50 de ani!

Era o problemă: Hugo era deja însurat.

Câteva luni mai târziu, Juliette face o alegere grea. Abandonează cariera actoricească - independența sa, veniturile, identitatea sa - şi se consacră cu trup şi suflet lui. Se instalează într-un mic apartament unde, zi după zi, aşteaptă vizitele scriitorului.

Când se plânge de plictiseală, Hugo îi spune : " Scrie-mi! Scrie totul."

Şi ea o va face.

Timp de cinci decenii, Juliette scrie peste 20 000 de scrisori - câteodată mai multe în aceeaşi zi. Scrisori de dragoste. De singurătate. De gelozie. Pentru că Hugo are în câteva rânduri mici aventuri cu alte femei. Scrisori trimise scriitorului sau păstrate de ea ( Hugo le va păstra pe toate).

Dar Juliette nu se limitează la scrisori. Ea devine secretara lui, copista. Îi transcrie manuscrisele la lumina lumânării, lucrând târziu în noapte. Îşi exprimă critici cărora el le acordă atenție.

Apoi, în 1851, totul se schimbă.

Victor Hugo devine inamicul politic al guvernului francez. Când lovitura de stat ( Napoléon III) transformă Parisul în câmp de lupte, poetul devine peste noapte un om căutat. Trebuie să părăsească Franța sau să rişte închisoarea sau mai rău. Soția lui e prea bolnavă să-l ajute dar Juliette o va face!

Cu riscuri imense personale face rost de documente false. Organizează deghizări.

Şi, mai presus de toate salvează manuscrise - printre altele două treimi din romanul neterminat la care scriitorul lucrează de ani. Acest roman va deveni " Mizerabilii ".

Dacă Juliette nu s-ar fi mişcat atât de bine în acel decembrie, probabil că s-ar fi pierdut unul din cele mai mari romane scrise vreodată !

Hugo se exilează în Belgia. Juliette i se alătură la câteva zile, purtând o valiză care conține opera vieții celebrului scriitor.

Exilul va dura 19 ani.

Tot acest timp, în insulele Jersey şi Guernesey, departe de atmosfera Parisului, Juliette îi rămâne alături. Nu în chip de soție. Nici măcar recunoscută public. Dar alături.

În exil Hugo termină marele său roman. Juliette este primul cititor care de altfel îl roagă în scrisorile sale să menajeze pe cât poate personajele ei preferate. Publicat în 1862, succesul lui este imediat.

În roman scriitorul fixează ziua nunții lui Marius şi Cosette pe 16 februarie - ziua când a început marea lor dragoste. 

Exilul ia sfârşit în 1870. Se întoarce în Franța sub aureola eroului național. Soția i-a murit în 1868. În ultimele ei luni, Adèle o acceptă pe Juliette - femeia cu care l-a împărțit pe Victor timp de 35 de ani.

Pentru prima oară Juliette poate fi recunoscută public.

Ultimii ani ai lui Hugo sunt legendari.

Când împlineşte 80 de ani, timp de 6 ore se defilează prin fața locuinței sale. Strada îi poartă deja numele. În tot acest timp Juliette îi rămâne alături. 

În 1833, după ani de suferință (un cancer la stomac), Juliette moare la 77 de ani. Familia scriitorului îl sfătuieşte să nu ia parte la funeralii. Hugo este devastat.

El îi supraviețuieşte încă doi ani. În aceşti ultimi doi ani pana scriitorului nu-şi mai găseşte magia alunecării pe hârtie.

Înainte de a muri, ai lui găsesc o însemnare pe care o scrisese în timp ce Parisul era asediat şi el se gândea că n-o să scape :

" Juliette D. mi-a salvat viața în 1851. Pentru mine, ea a traversat exilul. Niciodată sufletul ei nu l-a abandonat pe al meu. Fie ca cei care m-au iubit, s-o iubească! Cei care m-au iubit s-o respecte! Ea este vāduva mea."

Când moare Hugo, în 1885, două milioane de persoane sunt în convoiul funerar. Este înmormântat la Panthéon, alături de marii eroi ai Franței.

Marea dragoste care l-a susținut timp de 50 de ani s-a numit Juliette. Un amor care n-a fost perfect. Hugo, uneori infidel, o considera adesea o achiziție. Ea şi-a închinat întreaga viață acestui om care n-a meritat-o mereu. Dar, timp de 50 de ani au rămas împreună.

20 000 de scrisori, 50 de ani, un amor care a supraviețuit imperiilor.

Într-o lume care părea să facă relația lor imposibilă, ei au construit o dragoste care a durat mai mult decât exilul lui Hugo, mai mult decât imperiul lui N III, mai mult decât aproape orice "histoire d'amour" a secolului lor.

Juliette Drouet a dat totul lui Victor Hugo. 

În maniera sa imperfectă, i-a dat şi el ceva în loc : un loc în istoria literaturii alături de unul din cele mai mari nume ale ei.

un text tradus de pe net 

Bibliografie: 

Les lettres de Juliette Drouet à Victor Hugo (Edition Gallimard)

Histoire de l'exil de Victor Hugo ( L' Université de Paris)

Şi o poezie intercalată în romanul "Mizerabilii", care, aproape sigur, face trimitere la Juliette : 

LA CHANSON DE JEAN PROUVAIRE

"Îți mai aduci aminte de zîmbitoarea viață,

De anii noştri tineri ca pomii înfloriți,

Cînd ascultînd fierbinte de-a inimii povață

N-aveam decît o grijă: să fim. îndrăgostiți? 

Cînd vîrsta mea-mpreună cu vîrsta ta întreagă

Nu dau la adunare nici patruzeci de ani,

De se-arăta chiar iarna în casa noastră dragă,

Credeam că-i primăvara cu umbra de castani! 

Toți te priveau în juru-mi sub farmecul uimirii,

Cînd la Prado vreodată puteam mînca şi noi,

Mi se părea că pînă şi-n urmă trandafirii

Îşi întorceau spre tine învoltatele lor foi. 

O! cît e de frumoasă! şopteau atunci în pripă,

Şi ce frumos miroase cu părul ei în vînt!

Sub pelerină are pesemne o aripă

Ce pare că n-aşteaptă decît să-şi ia avînt. 

Cînd, unul lîngă altul, pe ulița bătrînă,

Noi rătaceam adesea, în legănat sfios,

Ar fi putut oricine să spună că se-ngînă

Aprilie şăgalnic cu maiul cel frumos. 

Stam fericiți în casă, cu uşa încuiată,

Muşcînd cu lăcomie din bunul fruct oprit,

Iar gura mea o vorbă dacă-ți şoptea, îndată

A ta îi da răspunsul atît de mult dorit. 

Ți-eram supus în toate şi tu supusă-n toate...

O! casă aurită în care te vedeam,

Umblînd doar în cămasă şi rezemată-n coate,

Privindu-ți tinerețea în ciobul unui geam! 

Şi cine poate-acuma să nu-şi aducă-aminte

De timpurile-acelea c-un cer mereu senin

De panglici, flori, mătase, de-acele dulci cuvinte

Cu care amorul nostru venea cu sacul plin! 

Eu îți cerşeam întruna, iar tu erai miloasă,

Îți sărutam pe fugă un cald şi fraged braț,

Divina Comedie ne folosea drept masă

La suta de castane mîncate cu nesaț. 

Cînd pentru-ntîia oară, în mica mea odaie,

Ți-am smuls o sărutare din gura ta de foc,

Tu ai plecat zbîrlită şi toată o văpaie,

Eu, palid şi cucernic, am stat uimit pe loc. 

Îți mai aduci aminte de-atîta fericire,

De şalurile-acelea ajunse cîrpe-acum?

O, lacrimile noastre de vis şi de iubire

Au luat şi ele astăzi al veşniciei drum!...

Traducere de LUCIA DEMETRIUS şi TUDOR MĂINESCU 

Bucureşti, 1985 Editura Univers

$$$

 

Perle din armata romana!  ( de pe vremuri apuse , epilații nu au prins acele vremuri)

1. V-ați parfumat ca niște

curve! Numai nevastă-mea și fiică-mea se mai parfumează așa.

2. Bateți trei pași și începeți să cântați cu stângul!

3. Măi rahat, nu mai mișca în formație că te mănânc!

4. Bagați la tărtăcuță, regulamentul nu poate fi încălcat absolut niciodată, cu excepția situațiilor prevăzute de regulament!

5. Să nu mai prind picior de soldat nebărbierit prin unitate!

6. Instrucția domnului medic militar Ionescu, cu tema „Cum rămân sănătos” se amână pe motiv de boală…

7. O mână criminală a dat cu piciorul și a spart chiuveta!

8. Am auzit un zâmbet în formație!

9. Sergentul Popescu va fi pedepsit cu cinci zile de arest pe motiv că imitând vocea locotenentului Ionescu a urlat ca un bou…

10. Să nu mai prind televizorul mergând noaptea prin cameră!

11. Dacă sunteți proști și nu țineți minte, cumpărați-vă un carnețel și un pix și țineți-le la buzunarul de la piept și vă puteți nota. Uite așa ca mine…

12. Varianta 2: Dacă sunteți prea proști să vă aduceți aminte scrieți-vă pe ceva. Și eu îmi scriu totul.

13. Aveți grijă la pragul ăla de sus. Dacă vă dați cu capul de el rămâneți proști pe toată viața. Și eu mi-am dat de trei ori, de aia știu…

14. Unuia i se face morala în fața plutonului: Aveți în față un măgar și un porc…(urmează muștruluiala și la sfârșit)… treci la loc în formație,

măgarule!

15. La instrucția de front, dom’ plutonier ordonă: „Pluton, alinierea în front câte unul! Pentru verificarea bocancilor, ridicați piciorul drept!”

Unul dintre soldați ridică, din greșeală, piciorul stâng, la care dom’ plutonier, văzând și un bocanc stâng ridicat, strigă imediat: „Bă, care ai

ridicat amândouă picioarele?”

16. Sergentul către soldați: – Trebuie să țineți dușmanul tot timpul în ochi…Ce te holbezi așa la mine,

soldat!?…

17. Fruntașul Popescu va fi pedepsit cu cinci zile de arest pe motiv că a fost găsit cu o persoană de sex feminin la gardul unității în loc să fie în pat…

18. Plutonierul față de soldat: „Bă, tu ești un mic căcat față de mine!”

19. Plutonierul către trupă: „Soldați, sunteți 3, împărțiți sectoru-n 4 și luați fiecare câte o bucată!”

20. Domn’ colonel, referitor la reinstaurarea disciplinei: „De azi întoarcem foaia cu 360 de grade și chiar mai mult!”

21. „Soldat răspunde numai prin da sau nu: cine te-a învățat să faci patul așa?”