$$$

 Dan Deșliu în două ipostaze

Cazul lui Dan Deșliu este unic în istoria disidenței românești pentru că reprezintă traseul invers al oportunismului: de la un fanatism comunist sincer și premiat, la o revoltă morală devastatoare. Născut în anul 1927, Deșliu nu a fost o victimă a regimului de la început, ci, dimpotrivă, a fost unul dintre „stâlpii” culturali ai acestuia în anii '50. Autor al celebrelor poeme de propagandă stalinistă „Lazăr de la Rusca” și „Minerii din Maramureș”, el a fost răsfățatul Partidului, tirajele cărților sale depășind milioane de exemplare. A fost periculos pentru sistem tocmai din acest motiv: când un om care a construit mitologia regimului se întoarce împotriva lui, lovitura de imagine este mult mai puternică decât critica venită din partea unui „dușman” clasic. Deșliu a fost dovada vie că utopia comunistă a eșuat atât de grav, încât și-a scârbit propriii profeți.

1. Gloria deșartă a realismului socialist În tinerețe, Dan Deșliu a crezut cu o naivitate oarbă în idealurile comuniste. Era talentat, dar și-a pus talentul în slujba minciunii, descriind o Românie fericită care nu exista. Pentru serviciile sale, a primit Premiul de Stat, bani și funcții. Era vedeta literară a epocii Gheorghiu-Dej. Însă, spre deosebire de alți oportuniști care mimau credința pentru avantaje, Deșliu a fost un credincios care, treptat, a început să vadă fisurile. Vizitele în teren, contactul cu realitatea mizeră a minerilor și țăranilor pe care îi cânta în versuri, l-au trezit la realitate. Anii '70 au marcat ruptura. A început să refuze compromisurile, să se retragă din viața publică și să își renege propria operă de tinerețe, considerând-o o „rușine”. A fost un proces dureros de penitență, în care fostul poet oficial a ales să devină un paria.

2. Scrisoarea care a înghețat apele în 1989 Momentul său de maxim curaj a fost luna martie a anului 1989. Într-o perioadă în care teroarea securistă era la paroxism, iar Nicolae Ceaușescu părea de neclintit, Dan Deșliu a trimis o scrisoare deschisă către Europa Liberă. Textul era un rechizitoriu violent la adresa dictatorului, numindu-l „un stăpân fără Dumnezeu” care a transformat România într-un cavou. Mai mult, Deșliu a făcut ceva ce puțini au îndrăznit: a intrat în greva foamei în propria casă, cerând respectarea drepturilor omului. Gestul său a creat panică la vârful PCR. Cum să îl arestezi pe autorul lui „Lazăr de la Rusca”? Ar fi fost o recunoaștere a falimentului ideologic. Așa că regimul a ales varianta arestului la domiciliu. Timp de luni de zile, blocul său din București a fost păzit de ofițeri de Securitate, iar el a fost izolat complet, devenind un simbol al rezistenței solitare.

3. Moartea suspectă din valurile mării Dan Deșliu a supraviețuit regimului pe care l-a contestat, dar nu a supraviețuit mult timp în democrație. Moartea sa, survenită la data de 4 septembrie 1992, rămâne unul dintre marile semne de întrebare ale tranziției. A fost găsit înecat în Marea Neagră, în stațiunea Olimp (sau Neptun), într-o zi în care marea era liniștită, iar el era un înotător excelent. Ancheta a fost superficială, concluzionând rapid că a fost un accident. Totuși, contextul politic era tulbure: Deșliu continua să fie o voce incomodă, criticând noua putere instalată după 1989 (pe care o vedea ca o continuare a vechilor structuri comuniste). Mulți apropiați sunt convinși că a fost vorba de o „lichidare” operată de foști securiști care nu i-au iertat trădarea din 1989 și vehemența ulterioară. Poetul care a început prin a scrie minciuni a murit apărând adevărul, lăsând în urmă o lecție despre puterea conștiinței de a se regenera.

Sursa: Istoria la culcare