_$$$

 Termenul de sindrom Stockholm a intrat în limbajul comun pentru a descrie o reacție psihologică paradoxală, însă puțini cunosc evenimentele dramatice care au dus la nașterea acestui concept în luna august a anului 1973. Totul a început la banca Kreditbanken din Stockholm, Suedia, când un evadat pe nume Jan-Erik Olsson a intrat în sediul băncii înarmat cu un pistol-mitralieră și a luat patru ostatici. Ceea ce trebuia să fie un jaf rapid s-a transformat într-o criză de șase zile, timp în care lumea a asistat la o transformare psihologică uluitoare. În loc să manifeste ură sau frică față de răpitorul lor, ostaticii au început să dezvolte o legătură emoțională neașteptată cu acesta și cu complicele său, ajungând să îi vadă pe polițiști drept adevărații dușmani.

Pe parcursul celor peste 130 de ore petrecute în seiful băncii, dinamica dintre agresor și victime s-a schimbat radical din cauza izolării și a fricii constante de moarte. Jan-Erik Olsson a alternat actele de amenințare cu gesturi de o bunătate calculată, oferind haine ostaticilor sau permițându-le să iasă din seif pentru scurte perioade, ceea ce a creat o dependență emoțională profundă. Una dintre ostatice, Kristin Enmark, a devenit vocea acestui fenomen, declarând în timpul unei convorbiri telefonice cu premierul Suediei că are încredere deplină în răpitori și că se teme că un asalt al poliției le-ar pune tuturor viața în pericol. Această inversare a loialității a șocat autoritățile și publicul, marcând momentul în care supraviețuirea a început să fie legată de bunăvoința agresorului.

După ce poliția a reușit în cele din urmă să neutralizeze răpitorii folosind gaze lacrimogene, comportamentul ostaticilor a continuat să sfideze logica obișnuită a victimizării. Aceștia au refuzat să depună mărturie împotriva lui Olsson și a complicelui său în timpul procesului, ba mai mult, au început să strângă bani pentru a le plăti avocații și cheltuielile de judecată. Kristin Enmark a menținut o corespondență de lungă durată cu Olsson, explicând mai târziu că legătura creată în seif nu a fost una de dragoste, ci o formă disperată de adaptare la o situație limită unde singura speranță de viață venea de la cel care deținea controlul absolut. Această loialitate post-traumatică a pus bazele studiilor psihologice asupra modului în care creierul uman procesează frica prin identificarea cu agresorul.

Criminologul și psihiatrul Nils Bejerot a fost cel care a folosit pentru prima dată denumirea de sindromul Stockholm pentru a descrie aceste reacții, deși în ultimii ani conceptul a fost intens dezbătut și criticat de mulți experți. Unii specialiști susțin că termenul a fost folosit inițial pentru a discredita criticile ostaticilor la adresa modului defectuos în care poliția a gestionat criza, transformând o reacție rațională de supraviețuire într-o patologie mentală. Indiferent de controversele medicale, evenimentele din anul 1973 au rămas un punct de referință în psihologia criminală, demonstrând că în condiții de stres extrem, granițele dintre victimă și călău se pot estompa într-un mod imprevizibil.

Sindromul Stockholm ne învață că mintea noastră are mecanisme de protecție uimitoare, capabile să rescrie realitatea emoțională pentru a asigura continuitatea vieții chiar și în cele mai ostile circumstanțe. Povestea celor patru ostatici care s-au pus scut în fața răpitorilor lor rămâne o lecție despre complexitatea naturii umane și despre modul în care izolarea și frica pot reprograma busola morală a unui individ, transformând un seif de bancă într-un laborator al psihicului uman sub presiune.

       Știai asta?