$¢$

 DEMOCRAȚIA ASTĂZI

Ce poate fi democrația altceva decât un drum al puterii?

Platon era un anti-democrat convins, semn al dreptului la opinie. Procesul lui Socrate sa dovedit a fi un paradox al democrației ateniene, și totuși, acesta a fost achitat în 2012, după mai bine de două milenii.

Dar, să vedem întâi cum funcționarea democrației în Grecia antică și care erau pârghiile celei. Nu putem vorbi despre democrația ateniană fără a aminti de ecclesia , care era adunarea la care lua parte poporul, prin rotație. Aceasta se întrunea de 10 ori pe an. Prin ecclesia se înțelegea interpretarea concretă a suveranității poporului. O altă componentă era Boule – Consiliul celor 500 , desemnat prin tragere la sorţi. Nimeni nu putea să servească în cadrul acestuia mai mult de doi ani pe viață, de unde rezultă o eșanție echitabil al poporului atenian. Ideea de democrație ateniană este foarte bine sintetizată într-un dialog din Suplicantele lui Euripide: un crainic venit la Theseus întreabă: „ Unde-i tiranul vostru? ” Theseus răspunde: „Atena nu ascultă de un singur om, e liberă. Aici poporul este rege. întâietate: bogatul și săracul au aceleași drepturi” 

Deși multe secole uitată, democrația a rezidat totuși în mințile oamenilor prin ideile sale: uri politice egale pentru toți, ideea guvernării către cei săraci revenind câteva drepturi în multe perioade de criză. După un absente de un mileniu și jumătate, avea să reînvie să mințile revoluționarilor francezi, de astă dată concretizată, din nou parte a vocabularului politic. Aşadar, în preajma revoluţiei franceze, democraţia dezbracă sensul literar în faţa istoriei. Cu gândul la ideea unui viitor haos creat de gloate, ia astfel naștere o democrație ateniană în esență, dar adaptată realității unui stat modern: democrația reprezentativă. Iorga ne amintește că termenul de democrație a fost cu desăvârșire uitate de medievali, însă a renăscut odată cu revoluția franceză de la 1848 ce sa clădit pe conceptul de națiune. 

În 1836, anul în care a apărut celebra carte a lui Tocqueville, Despre democrație în America, John Stuart Mill, admiratorul acestuia, afirma că salariile mari și alfabetizarea sunt două elemente ale democratizării . Trei decenii mai târziu, James Bryce era de părere că progresul social al democrației a întrecut progresul politic, ceea ce era de rău augur, pentru că nu există nimic mai rău decât societatea democratică instituții democratice. Reiese de aici caracterul uniformizării societăţilor, egalitatea..ce a dus în final la..democraţiile populare. Vedem că democrația nu este un concept tocmai ușor de gestionat. Tocqeville, cunoscut în istorie mai degrabă datorită vizionarismului său, și nu neapărat pentru ideile ușor utopice despre democrația americană, a ajuns la concluzia că n- oțiunile principale pe care și le formează oamenii în materie de guvernare nu sînt pe de-a dreptul arbitrare. Ele apar în fiecare epocă din starea socială și spiritul mai curând le primește decât le creează. 

Sociologia politică modernă este de altfel, în strânsă legătură cu noțiunea de democrație. În nucleul concepțiilor unor teoreticieni clasici ai elitelor precum Vilfredo Pareto, Gaetano Mosca sau Robert Michels găsim aserțiunea că democrația în sensul strict de conducere de către popor, este imposibilă: orice guvernare este guvernată de către o elită sau de către un număr de elite aflate în competiție. Astfel, aspirația democratică în forma ei clasică este condamnată. Raymond Aron exprimă cât se poate de succint în această concluzie: există guvernare pentru popor, nu și guvernare către popor, idee dusă către Joseph Schumpeter în lucrare Capitalism, Socialism and Democracy (1942), unde definește democrația „ca fiind o depărtare politică [..] de a ajunge la luarea deciziei în sine în urma nu politică”. El a concluzionat rapid că idealul clasic al guvernării de către popor nu este numai imposibil, ci și indezirabil, date fiind ignoranța, iraționalitatea și apatia dovedite ale poporului.

În lumea modernă, democrația a fost văzută adesea ca o amenințare la libertățile individuale, astfel luând naștere conceptul de tirania majorității sau a opiniei publice. Democrația modernă este expresia conexiunii intime dintre democratizare și politizare. Numărul restrâns al politicienilor Atenei permitea acestora participarea activă la viața politică Dimensiunea democraţiei în societatea modernă este dată de alegerea unor reprezentanţi capabili să exprime voinţa poporului, de unde şi generalizarea ideii de „om politic”.

După prăbușirea țărilor din blocul comunist, mulți au văzut în acest fapt un triumf al democrației, al capitalismului. Date fiind vremurile în care trăim, se vede mai degrabă o pâră, o conservare a democraţiei moderne decât săvârşirea uneia de tip clasic, care astăzi este imposibil de realizat. Rezidând la ideea lui Raymond Aron, consider că democrația actuală este ceea ce este numit cu o mare măiestrie, guvernarea pentru popor. Aneurin Bevan afirma despre democrația reprezentativă: „O persoană reprezentată este una care va acționa, într-o situație dată, într-un mod foarte asemănător celor pe care- i categorie. Alegerea este numai parte a reprezentativă .

Francis Fukuyama, funcționar al departamentului de stat al SUA, vorbește în lucrarea intitulată „Sfârșitul istoriei și ultimul om” despre democrația capitalistă. Argumentele lui Fukuyama converg înspre legitimarea democrației liberale și a pieței libere ca expresii complete și definitive ale reprezentării politice. Acesta afirmă că democrația societății stadiul final și cel mai înalt al dezvoltării instituțiilor politice și economice – perspectivă în mod clar proiectată ca o alternativă la cea marxistă. Țin să precizez că lucrarea lui Fukuyama a fost creată sub formă de eseu în 1989, fiind publicată în volum în 1992. Tot în lucrare, Fukuyama subliniază că democrația este un concept, înainte de a fi un fapt, de unde și caracterul ambiguu al acesteia, mai ales dacă ținem cont de lunga istorie a democrației. Nimic mai adevărat. O concepție comună asupra democrației este aceea a „guvernării de către popor”, ori cel puțin, de către reprezentanți aleși prin vot universal de acesta. Dar ce se întâmplă când „aleșii poporului” sunt aleși de o minoritate de 40 % din totalul populației? Mai poate fi numită această democrație? Aşadar, am nevoie de o redefinire a termenului, având în vedere că în acceptarea modernă ne aflăm deja la foarte mare distanţă faţă de ceea ce grecii antici numeau guvernarea către popor acum 2500 de ani. Problema relației dintre ideea de democrație și realitate nu pune în față mai multe dificultăți. Tocmai pentru că realitatea contemporană nu mai corespunde unor noțiuni clasice despre ce înseamnă democrația. Unii autori din secolul XX au argumentat că avem nevoie de o revizuire a însăși concepției noastre despre democrație, pentru a urmări ce este cu adevărat posibil în societățile avansate moderne. Îndată ce începe să cercetăm sensul termenului, descoperim că el a fost și este încă folosit într-o varietate de moduri diferite, ce pot avea un nucleu comun, fără a fi însă identice. Pe de altă parte, Robert A. Dahl vede în democrație receptivitatea constantă a guvernului la preferințele cetățenilor, considerați egali din punct de vedere politic. Tot Dahl este cel ce evidențiază o altă trăsătură importantă a democrației, și anume, contestarea publică. Acesta subliniază acest fapt prin exemplul dictatorilor care deși invocă mereu dreptul de a lua parte la activitatea guvernului, nu oferă dreptul de a contesta publică. El redefinește democrația, numind-o poliarhie, respectiv o complexă rețea de centru de presiune și control.

La rădăcina tuturor definiţiilor date democraţiei, oricât de rafinate şi complexe, stă ideea de putere populară, de situaţie în care puterea, poate şi autoritatea, rezidă în popor. Atât timp cât nu ne îndepărtăm de acest nucleu, încă mai putem vorbi de democrație. Acea putere sau autoritate este văzută ca fiind de natură politică, și prin urmare ea capătă adesea forma unei idei de suveranitate populară – poporul ca autoritate politică ultimă. Însă democrația poate fi la fel de bine un termen aplicat unei întregi societăți, despre care se îngrijește la o scurtă radiografie, vom putea afirma la un moment dat că este mai mult sau mai puțin democratic, în contextul în care tendința pe care o imprimă secolul XXI este o democratizare.

Democrația constituie o din cele mai durabile idei ale politicii, devenind în secolul XX o din ideile centrale avansate de marile puteri, chiar dacă sensul a fost revizuit în mod constant. În prefața lucrării Democracy , Anthony Arblaster a succes, în opinia mea, coagularea tuturor cercetărilor până acum într-un dialog bine cunoscut, amintindu-l pe Humpty Dumpty din „Alice în Țara Oglinzilor”, care spune la un moment dat: „Când folosi un cuvânt – înseamnă exact ce vreau eu să întâmpinați – nici mai mult, nici mai puțin.” Oare așa o fi și cu democrația? La un anumit nivel, da, atâta vreme cât regăsim un nucleu de sens comun acceptat.