Neliniște
Tărâmul pădurii Somova era cutreierat de fantasmele întunecate care-și aruncau blestemele și otrava peste rădăcini ca niște lumini pâlpâitoare creând umbre ascuțite făcându-și simțită astfel prezența.
Păreau șiruri de limbi negre, străine printre mușchii verzi ai solului.
Grigore era ușor de controlat de întuneric, căci alcoolul pe care l-a consumat îl făcea vulnerabil.
Această slăbiciune era exploatată de spiritele malefice care bântuiau pădurea.
Gabriel ridică mâna stângă și își șterge cu ea sudoarea frunții încrețite de vânturile puternice și aspre care l-au mângâiat până în ziua aceasta, în care și-a ridicat o casă unde putea să se ferească de arșița ucigătoare și de furia furtunilor de foc.
Această casă, construită cu grijă și dedicare, îi oferea adăpost și o bază solidă pentru toate activitățile zilnice.
În grădina sa, Gabriel a plantat un cireș sălbatic din sâmburii păstrați cu grijă. Vlăstarul era voinic și dornic să înflorească în lutul fecund al pădurii. Acest cireș era o sursă de hrană și un simbol al renașterii și continuității vieții în mijlocul naturii.
De asemenea, Gabriel a cultivat o plantă asemănătoare cu Aloe Vera, din sucul căreia își prepara alifii pentru mâinile sale crăpate și uscate.
Aceste alifii îi erau de mare ajutor și pentru bandajarea rănilor pe care le căpăta în timpul vânătorii. Planta îi oferea un remediu natural pentru vindecarea rapidă și protejarea pielii.
Din carnea fragedă a vânatului, Gabriel își prepara mâncare hrănitoare, iar din blana cerboaicelor își croia haine călduroase pentru anotimpurile geroase.
Era protejat de frig, și folosea în mod sustenabil resursele naturale din jurul său.
Gabriel era și un meșteșugar talentat. Cioplea în lemn diverse obiecte de artă cu ajutorul unui vârf de cuțit pe care și-l făurise singur.
De asemenea, modela vase, farfurii și potire din lut, pe care le folosea pentru a bea apă și ceaiuri din plante, îndulcite cu rădăcini de fructe.
Aceste obiecte de artă erau practice și decorative, înfrumusețând casa.
În adâncitura unui copac, un roi de albine galbene cu dungi late negre își făcuseră stup.
Gabriel aduna mierea acestora, pe care o folosea ca aliment și pentru proprietățile sale medicinale.
Albinele reprezentau un alt element esențial al vieții sale în pădure, contribuind la polenizarea plantelor.
Masa pe care Gabriel mânca era din tablă, pe care o ungea cu grăsime și untură topită de vânat pentru a preveni rugina.
Păstra vinul dulce în potire înalte, sculptate cu formă de șarpe galben. Aceste potire erau folosite la ocazii speciale, adăugând un element de ritual și ceremonie în viața sa.
În casa sa, Gabriel avea și un aparat care emitea sunete asemănător unui radio. Partea de jos era din metal, cu butoane pentru producerea sunetelor și schimbarea volumului, iar partea de sus era din lemn cu bucăți de sârmă. Acest aparat îi oferea o conexiune cu lumea sunetelor, într-un mod primitiv, dar eficient.
Prin volumul dezlănțuit al aparatului se auzea sâsâitul șerpilor în mod neîntrerupt.
De la un perete la altul era legată o sfoară pe care atârnau blide artizanale.
Gabriel trăgea de sfoară pentru a produce un zgomot infernal, sperând să alunge musafirii fioroși.
Aceste metode ingenioase de autoapărare erau esențiale pentru supraviețuirea sa în mijlocul naturii sălbatice.
Când spiritele Întunericului se retrăgeau în carapacea lor, Gabriel aduna oasele ciutelor, pe care le colora cu vopsele obținute din dude movalii, roșu intens și maroul nucilor. Aceste oase colorate deveneau obiecte de artă, transformând resturile vânatului în ceva frumos și semnificativ.
Gabriel făcea și scaune din lemn, pe care le picta cu cenușă și cu albastru obținut din presarea la rece a florilor albăstrui. Aceste scaune erau funcționale și estetice, aducând un strop de culoare și viață în casă.
Își ridicase și un turn, un fel de ochean prin găurile căruia privea în depărtări, reușind în acest mod să anticipeze un atac păsăresc ori de mamifere înfometate. Acest turn îi oferea un avantaj strategic, permițându-i să observe mișcările potențialelor pericole din timp.
După o zi plină de activități, Gabriel se întindea extenuat pe marginea patului. Ațipea vreme de câteva minute, după care holba ochii mari, cu privirea țintită în tavan, unde zărea balauri uriași pe grumazul cărora un foc pâlpâind furios sculptează colaci rotunzi și sângerânzi.
Se ridica ca hipnotizat și întindea palmele să stingă focul uriaș și prăpăstios, ca apoi să se trântească în pat și să adoarmă într-un somn profund până în zorii următoarei zile.
Gabriel primise o aprobare specială de la spiritele pădurii să consume carne de vânat, dar cu o condiție strictă: să se orienteze doar spre exemplarele bătrâne sau rănite, până când își încheia misiunea de 40 de zile.
Habar nu avea câte zile au trecut și era deja neliniștit, simțind povara timpului și responsabilitatea pe care o purta.
Grigore, prietenul său, era adesea bântuit de spiritele întunecate. Gabriel simțea că prietenul său nu era în regulă și încerca să-l țină ocupat cu diverse activități în gospodărie, sperând că munca fizică și aerul curat îi vor face bine.
Într-o zi, Grigore se sperie de ceva din pădure și începe să tremure incontrolabil. Gabriel se apropie rapid de el.
– Ce-ai văzut, Grigore? întreabă Gabriel.
– O umbră, o umbră uriașă, răspunde Grigore, cu vocea sugrumată de frică.
– Stai liniștit, te duc la spital, îi spune Gabriel, hotărât.
Îl urcă pe Grigore pe cal și pornește în grabă spre cel mai apropiat spital.
Robby, calul său, simte urgența și aleargă cât poate de repede.
Ajunși la spital, Gabriel cere ajutor.
– Avem nevoie de ajutor! Prietenul meu a avut un șoc puternic, strigă Gabriel către personalul spitalului.
– Ce s-a întâmplat? întreabă o asistentă, venind în întâmpinarea lor.
– A văzut ceva în pădure și a intrat în panică. Trebuie să-l vedeți imediat, răspunde Gabriel.
– Îl ducem imediat în camera de urgență, spune asistenta, preluându-l pe Grigore.
Gabriel rămâne afară, îngrijorat, așteptând vești despre prietenul său. După câteva ore, un doctor vine să-i vorbească.
– Domnule, prietenul dumneavoastră va fi bine. A avut un șoc, dar cu îngrijire și odihnă își va reveni. Îl vom ține sub observație pentru câteva zile, spune doctorul.
– Mulțumesc mult, răspunde Gabriel, ușurat.
Grigore rămâne internat la spital, iar Gabriel se întoarce la casa sa, hotărât să fie și mai atent la starea bătrânului său prieten, știind cât de fragilă poate fi liniștea în tărâmul pădurii Somova.
Neliniștit de trecerea timpului și de misiunea sa, Gabriel continuă să respecte cerința spiritelor pădurii, vânând doar animalele bătrâne sau rănite, în speranța că va îndeplini cu succes sarcina de 40 de zile care i-a fost încredințată.
Casa Mireselor
În depărtări, în afundăturile încâlcite și întortocheate ale codrului, Femeia-Zburătoare, împreună cu camaradul său, Vulturul cu aripi lungi și gheare tari, continuau aventura lor pentru a găsi Perla Tămăduitoare.
Părăsiseră de câteva ore casa mireselor necununate.
Voiau să îl ghideze pe Gabriel către Tărâmul Mâinilor Negre, unde se afla Perla Tămăduitoare. Această țară era în 5D, unde se ajungea prin acel portal de pe hartă.
Pentru a putea ajunge acolo, trebuia ca balanța faptelor bune să se încline mai mult decât a celor rele.
Singura faptă rea, dar și de aici avea permisiune, era că ucidea animale pentru a supraviețui, promițând că după această misiune nu o va mai face.
A făcut fapte bune mărețe: a salvat sufletul morților din pădure împreună cu Ileana, și pe Grigore. Mai avea de salvat sufletul mătușii Silvia, care a avortat înainte de a o avea pe Ileana.
Pe măsură ce înaintau, se făcea din ce în ce mai frig și erau mai neagră zarea și pământul, iar fulgii de zăpadă neagră se învolburau noaptea în vântul tăios, ghemuindu-i pe cei doi sub blănuri.
— Mi-a înghețat și sângele din vene, tremură Femeia-Zburătoare, privindu-și partenerul.
Zburătoarea purta o rochie lungă care fâlfâia în furia vântului, în partea de jos, asemenea unor valuri înspumate, fluturând mânecile vaporoase.
Deasupra ținutei purta o vestă lungă de blană tăbăcită, de culoarea maro deschis.
Degetele de la o mână erau acoperite de inele mari cu pietre prețioase, iar mijlocul era prins într-o centură bătută în cristale negre.
Ciorile îi urmăreau din copacii acoperiți de zăpadă cenușie, croncănind fără astâmpăr, mișcându-și aripile ca niște bătrâni ostași legendari.
În casa mireselor necununate, liniștea era desăvârșită.
O doamnă dintr-o altă țară cumpărase casa părăsită și transformase locul într-un orfelinat.
Acesta era un loc de refugiu pentru copiii abandonați, unde fiecare suflet găsea alinare și îngrijire. Orfelinatul devenise cunoscut pentru atmosfera sa caldă și primitoare, în contrast puternic cu trecutul său sumbru.
— Ce loc frumos a devenit această casă, spuse doamna, privind cu mândrie la copiii care se jucau în curte.
Copiii alergau veseli prin curtea orfelinatului, umplând aerul cu râsete și veselie. Fiecare colț al casei era acum plin de viață și speranță, transformat complet de dorința doamnei de a oferi un adăpost și iubire celor care aveau cea mai mare nevoie de ele.
Grădina, cândva năpădită de buruieni, era acum un loc de joacă, unde florile colorate și pomii fructiferi aduceau un strop de magie în viața copiilor.
— Când am venit prima dată aici, totul era atât de trist și pustiu, rememoră doamna, trecându-și mâna prin părul unei fetițe care se agățase de poalele rochiei sale.
— Acum este un adevărat cămin, completă asistenta, admirând transformarea.
Casa mireselor necununate devenise astfel un simbol al renașterii și al noilor începuturi, oferind un acoperiș și o șansă la o viață mai bună pentru fiecare copil care trecea pragul.
Ploaia
Dincolo de câteva stânci, o nouă zi se insinua timid, strecurându-și razele aurii printre crăpăturile pereților casei lui Gabriel, vestind o primăvară zâmbitoare și plină de promisiuni.
Lumina soarelui pătrundea jucăuș înăuntru, mângâind treptat fiecare colț al încăperii, trezind la viață fiecare detaliu ascuns, ca o pictură delicată a naturii.
Gabriel, simțind adierea blândă și căldura revigorantă, se lăsă furat de farmecul acestei renașteri, învăluit de speranța și frumusețea unui nou început.
Un șoim cu aripi de bronz dădea târcoale deasupra hornului casei, inspector zburător, cu penele scânteind de bătrânețe și de prea mult zbor.
Gabriel, șezând pe marginea patului, își scărpină obrazul bărbos, apoi duse mâna, mângâindu-și gânditor barba înspicată cu alb.
Capul îi zvâcnea de durere, căci nu-și găsea liniștea, măcinat de gândul misiunii neîndeplinite și de absența calendarului care să-i rânduiască zilele.
Iese afară din casă și ia o plasă de pescuit cu găurile de dimensiuni mijlocii, punând în ea câteva oase de diferite mărimi și jucându-se cu aceasta, produce zgomote ciudate.
Aprinde un foc mic și, într-un ghioc, fierbe vin roșu amestecat cu mirodenii, boabe de piper alb și ierburi aromate.
O băltoacă străfulgeră în apropierea casei.
Gabriel ridică privirea și își vede calul cum paște liniștit.
— Robby, gustă și din cea mai dulce apă, îi zise bărbatul, trăgând aer în piept, încercând să alunge neliniștea și durerea de cap care nu-i dădeau pace.
Câteva păsări cu penaj viu colorat și cu ciripitul vesel ciuguleau din cojile de pâine căzute pe jos, aducând un strop de viață într-o lume aparent uitată.
Depărtarea colora pădurea Somova verde-cenușiu, iar vântul îi făcea bine pielii lui Gabriel, ca o mângâiere delicată.
Un nou fulger strălucea la orizont, desenând umbre bizare pe cerul întunecat.
Un șoim zbura în cerc, țipând deasupra tufișurilor.
Undeva, în depărtări, se aude un urlet ca de lup, iar gândurile lui Gabriel, călătorind pe aripile amintirilor, îl poartă înapoi la clipele copilăriei sale, când se juca cu săbii de lemn și bice împletite din coajă de copac.
În fața ochilor săi se conturează literele sculptate în porțile uriașe de fier ale unui atelier de confecționat unelte de pescărie abandonat.
Litere întunecate, de o tristețe adâncă, formau propoziții scurte într-o limbă pe care nimeni din sat nu o știa. Literele erau în ebraică și spuneau: „Fără violență.”
Lui Gabriel îi era limpede că va trebui să se întoarcă în sat și să regândească pescuitul. Dacă ne hrănim cu pești și îi ucidem, să nu îi facem să sufere.
Această conștientizare îi cuprinde sufletul ca o povară, obligându-l să-și revizuiască viziunea asupra vieții și asupra legăturii dintre om și natură.
În atelierul de confecționat unelte de pescărie, foarte vechi, locuia Fecioara-Păianjen cu mâinile albe, lungi și subțiri, și ochii mici și negri ca două mărgele lucitoare.
În ziua aceea, soarele avea să apună mai devreme ca de obicei și se înroșea ca o sobă încinsă, lipindu-se de cer ca de propria sa carapace.
Săgeți de foc, sângerii, încolăceau vântul ca dragoni fantastici printre aleile zărilor.
Pe Gabriel nu-l mai durea capul și simțea cum fiecare părticică de mușchi din corp se umflă, prizând puteri de Zeu.
Văzduhul era acoperit de o perdea roșie, scântei galbene și licăriri fantomatice de jar și scrum.
Fecioara-Păianjen, care făcea parte din Armata de Lumină din învelișul astral al Pământului, cu o măiestrie neîntrecută, țesuse o plasă protectoare în jurul capului lui Gabriel. Fiecare fir de mătase era impregnat cu o magie subtilă, menită să alunge durerea și să îi confere o forță divină. Această pânză, diafană și strălucitoare, se contura perfect pe capul său, emanând o lumină blândă și liniștitoare.
Gabriel simțea cum energia vindecătoare a Fecioarei-Păianjen îl învăluie, conferindu-i puteri și claritate mentală.
Gabriel își urcă privirea spre cer. Acesta devenea într-un ritm rapid din ce în ce mai roșu, mai vulcanic și mai mânios, parcă ar fi vrut să înfulece pământul dintr-o singură mușcătură.
Ramurile unui pin de un verde strălucitor în vidul acela roșiatic și înfricoșător indicau drumul pe unde goniră ciutele sălbatice și speriate, îmbulzindu-se în neantul codrului.
Vântul forma umbre de om și de cai, o armată celestă, forme negre și uriașe, cu frâie din piele naturală mahon întrețesute cu stacojiu și ruginiu.
Printre tufișurile agitate zărește o cornută de culoarea alb-cenușiu cum îi privea blând printre frunzișul cu umbre argintate.
O umbră de plumb neștiută întindea o pânză obscură pe pământ și cobora vijelia cu o falcă în ceruri și una în pădure.
Din sevele arborilor zburau rând pe rând, invadând tărâmul verzui, stoluri de păsări cu ciocul de foc.
Cerboaica fantasmă venea foarte aproape de ei. Gabriel observă că aceasta purta la gât un colier din oase mici, lunguiețe și arcuite, pictate în dungi și forme artistice inedite.
— Au mai fost și alții pe aici. Picioarele speranței noastre calcă pe urmele speranțelor altor ființe umane care au cutreierat și cercetat dinaintea noastră tainele nebănuite ale universului acestui codru de smarald.
Raze mari, violete și sidefate se împlântau printre crengile legănate ale copacilor ca niște păsări înfometate, iar alte raze mai mici atârnau ca niște lampioane de lumină, ca fructul necopt al unei vițe de vie.
Lumina și întunecimile luptau în văzduh.
Vântul tăcu și se auziră stropii grei de ploaie cum picurau printre rândurile vineții ale plopilor.
Forțele întunericului, instigate de Fecioara-Păianjen cu mâinile albe, se adunau pentru a aduce vijelia asupra pământului.
Furtuna se dezlănțuia cu o forță nemaiîntâlnită, cu vânturi turbate ce suflau umbre de om și de cai, transformând peisajul într-un tablou apocaliptic.
