Jurnalul Cristinei

joi, 5 noiembrie 2026

$$$

S-a întâmplat în 4 noiembrie1900: În această zi, s-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, jurist, sociolog şi om politic comunist; participant de seamă la planificarea și desfășurarea actului de la 23 august 1944; ministru al justiţiei între anii 1944 şi 1948; arestat în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, împreună cu pictoriţa Lena Constante, soţia sa, Elena Pătrăşcanu, filosoful Bellu Zilber, folcloristul Harry Brauner ş.a. Cum mai spuneam atunci când amintesc despre personalități controversate de pe la noi sau de prin alte colțuri de lume, eu nu ridic statui virtuale nimănui, ci încerc să prezint, atât cât pot de obiectiv, câteva date și informații despre subiect!

Lucrețiu Pătrășcau reprezintă o personalitate cu totul aparte în istoria modernă a României. A fost un intelectual cu studii în diferite domenii și un actor principal pe scena politică alfat în prima linie atunci când a venit vorba de luarea unei decizii care schimba radical cârmuirea ideologică a țării la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Pătrășcanu a fost un comunist convins însă a fost eliminat de propriul său partid pe care visa la un moment dat să îl conducă, printr-un proces stalinist de care nu era deloc străin.

Lucreţiu Pătrăşcanu s-a născut la Bacău. Tatăl său este scriitorul D.D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa, Lucreţia, provenea dintr-o veche familie boierească. Lucreţiu Pătrăşcanu a beneficiat de o educaţie aleasă şi a cunoscut în casa tatălui său personalităţi ale culturii române din acea vreme, precum C. Stere, I. Slavici, G. Galaction, M. Sadoveanu ş.a.Şcoala elementară a făcut-o la Bucureşti, apoi patru clase liceale la Iaşi, iar bacalaureatul l-a susţinut la Bucureşti, în 1919. A absolvit cu „'magna cum laudae'' ştiinţele juridice la Universitatea din Bucureşti în 1922, iar în 1925 şi-a luat doctoratul la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Leipzig, cu teza „Reforma agrară din România Mare şi urmările ei''.

Este atras din tinereţe de doctrina socialistă, aderând la mişcarea socialistă în 1919, iar în Partidul Comunist Român se înscrie chiar de la înfiinţarea acestuia, în 1921. A participat la câteva congrese ale Partidului Comunist, printre care cel de la Moscova din 1931, când a fost ales şi în Comitetul Central.În perioada interbelică, ca activist comunist este arestat şi încarcerat de câteva ori la Jilava, Văcăreşti, Târgu-Jiu. Ca avocat, s-a aflat pe banca apărării în procesele intentate comuniştilor. A scris în publicaţii de orientare socialistă: „Tineretul socialist'', „Socialistul'', „Viaţa muncitoare'', precum şi lucrări şi studii politice, economice, sociale, dintre care: „Un veac de frământări sociale'', „Sub trei dictaturi'', „Probleme de bază ale României'', „Curente şi tendinţe în filosofia românească''.Ca reprezentant al Partidului Comunist, are câteva întrevederi, începând din 1943, cu Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, precum şi cu reprezentanţi ai Palatului Regal, în vederea răsturnării dictaturii antonesciene, a scoaterii României din război şi alăturării acesteia de partea Coaliţiei Naţiunilor Unite.

A avut un rol important în desfăşurarea evenimentelor de la 23 august 1944. În noul guvern constituit în aceeaşi zi şi condus de generalul Constantin Sănătescu (23 aug. - 4 nov. 1944), Lucreţiu Pătrăşcanu deţine ad-interim portofoliul Justiţiei. Lucreţiu Pătrăşcanu s-a aflat în fruntea delegaţiei care a plecat la Moscova, la 29 august 1944, pentru încheierea armistiţiului cu Naţiunile Unite, şi a făcut parte din delegaţia oficială a României la Conferinţa de pace de la Paris din 1946, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej, Gheorghe Tătărescu, Florica Bagdasar, Ion Gheorghe Maurer.De asemenea, a condus delegaţia României la semnarea Tratatului de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, la 10 februarie 1947.

Este ministru al Justiţiei în Guvernul condus de dr. Petru Groza (6 mart.1945 - 30 dec. 1947). Între 1945-1948 a fost şi profesor de economie politică la Facultatea de Drept din Bucureşti.La Conferinţa PCR din octombrie 1945 a fost ales membru al CC al Partidului Comunist, iar în 1946 membru în Biroul Politic al CC, dar pentru scurt timp.Treptat poziţia sa în conducerea Partidului Comunist începe să slăbească. Lucreţiu Pătrăşcanu este perceput ca un contracandidat puternic pentru cei care doreau să obţină conducerea partidului, şi ca un redutabil adversar chiar de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim-secretar al PCR, cu care avusese conflicte şi opinii politice divergente atât înainte cât şi după 23 august 1944. La Conferinţa Partidului Comunist din 1945 i se aduc critici în legătură cu activitatea sa de la Ministerul Justiţiei. În 1946 susţine la Cluj un discurs, în cadrul căruia ar fi rostit fraza „Înainte de a fi comunist, sunt român'', motiv de a fi acuzat ulterior pentru „abateri în problema naţională''.Conflictul lui cu conducerea PCR de la acea vreme se adânceşte. În februarie 1948 nu mai este ales membru al CC al PCR, iar în martie 1948 este eliberat şi din funcţia de ministru al Justiţiei.

Este arestat la 28 aprilie 1948, din dispoziţia lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, dus într-o casă conspirativă a serviciilor speciale şi cercetat de către o comisie special alcătuită. La 24 august 1948 a fost emis şi mandatul de arestare, de către Parchetul Curţii Bucureşti, Lucreţiu Pătrăşcanu fiind acuzat că a fost „agent al Siguranţei burghezo-moşiereşti'' şi „agent al serviciului de spionaj englez'' şi că „a dus o activitate criminală pentru paralizarea acţiunilor PCR şi nimicirea din interiorul partidului''. În vara anului 1952 a fost constituit un colectiv special de anchetă, condus de Alexandru Drăghici, noul ministru de Interne, sprijinit şi de consilierii sovietici. Procesul, de tip stalinist, s-a desfăşurat între 6-13 aprilie 1954, în clădirea Tribunalului Militar Bucureşti.Sentinţa, dată la 14 aprilie 1954, a fost de condamnare la moarte.Ceilalţi inculpaţi în „procesul Pătrăşcanu'' au primit ani grei de închisoare, majoritatea fiind trimişi la Aiud.

Lucreţiu Pătrăşcanu a fost executat la închisoarea Jilava, la 17 aprilie 1954. A fost reabilitat politic la Plenara CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, împreună cu alţi lideri comunişti executaţi sau închişi în perioada în care în fruntea PCR şi a statului s-a aflat Gheorghe Gheorghiu-Dej. La 17 aprilie 1954, la numai trei zile de la pronunțarea sentinței, Lucrețiu Pătrășcanu a fost scos din celulă pe motiv că este dus la plimbare. A fost executat prin împușcare în ceafă în incinta pușcăriei Jilava. Pentru el a fost finalul unei vieți curmate tragic, un destin care l-a purtat până în funcțiile de conducere a României. A fost un om foarte ambițios, un intelectual autentic care înțelegea doza de superioritate pe care o avea în fața celorlalți lideri de stânga ai PCR. Probabil nu a știut să și-o controleze în mod adecvat fapt ce i-a fost fatal. Pătrășcanu și-a acceptat onorabil verdictul refuzând să solicite schimbarea sentinței în închisoare pe viață cu toate că știa că este nevinovat

Ironia istoriei face ca Lucrețiu Pătrășcanu să aibă parte de același tip de proces politic de care au avut parte opozanții PCR, procese de care el nu era deloc străin. Dimpotrivă...Acuzații false, dovezi fabricate și verdict stabilit încă din start. Paradoxul în cazul de față este că un om cu o inteligență peste medie așa cum a fost Lucrețiu Pătrășcanu a căzut în capcana unei doctrine politice în care el a crezut cu toată tăria. S-a înșelat și a sfârșit dramatic, executat de propria convingere ideologică.

Surse:

„Coposu-Confesiuni-Dialoguri cu Doina Alexandru”, Editura Vremea 2014

Lavinia Betea, Lucrețiu Pătrășcanu. Moartea unui lider comunist, București, Editura Curtea Veche, 2006

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/corneliu-coposu-despre-lucretiu-patrascanu

https://www.iiccr.ro/procesul-si-asasinarea-lui-lucretiu-patrascanu-aprilie-1954/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/lucretiu-patrascanu-destinul-fabulos-al-unui-om-asasinat-de-propria-convingere-politica

https://romanialibera.ro/aldine/history/cum-a-murit--in-realitate--lucretiu-patrascanu--223211

https://jurnalul.antena3.ro/special-jurnalul/patrascanu-a-primit-un-glont-in-ceafa-71798.html

$$$

S-a întâmplat în 4 noiembrie1944: La această dată, avea loc instaurarea celui de–al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. Data de 23 august 1944 a marcat răsturnarea guvernului condus de mareşalul Ion Antonescu în România, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în decursul căruia armata română se aliase cu Germania nazistă. România a întors armele împotriva fostului aliat şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei.

Regele Mihai I l-a demis şi arestat pe mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri. Actul de la 23 august 1944 a fost realizat de către o coaliţie formată din regele Mihai I, partidele democratice interbelice, liberal, ţărănist şi social-democrat, dar şi comunişti, aliate în Blocul Naţional Democrat şi mai mulţi ofiţeri superiori ai armatei, precum generalul Constantin Sănătescu.

Scopul principal al înlăturării guvernului Antonescu de la putere era trecerea imediată a ţării de partea Aliaţilor şi încetarea războiului împotriva acestora. Spre seara zilei de 23 august, este emis decretul regal prin care Constantin Sănătescu este numit preşedinte al Consiliului de miniştri. În noul guvern, fiecare partid din BND avea câte un reprezentant. Zilele următoare armata română a acţionat pentru oprirea ofensivei trupelor germane care primise ordin de la Hitler de a suprima puciul.

Pe 12 septembrie 1944, România a semnat armistiţiul cu Naţiunile Unite, care stabilea noul statut internaţional al ţării noastre: ieşirea din războiul antisovietic şi angajarea în lupta împotriva Germaniei hitleriste, plata unor însemnate despăgubiri de război, anularea dictatului de la Viena, stabilirea graniţei româno-sovietice din 28 iunie 1940. Astfel, România devenea o ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate. La 9 octombrie, s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%. În perioada următoare, efortul principal a fost îndreptat spre eliberarea nord-vestului Transilvaniei, în timp ce tancurile sovietice pătrundeau în Bucureşti.Pe plan intern, pe 13 octombrie, PCR şi PSD au denunţat în mod oficial actul de colaborare cu PNL şi PNŢ în cadrul BND, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. Acest fapt a stârnit o nouă criză politică, timp în care FND a pornit o uriaşă şi vehementă campanie împotriva partidelor istorice.

Pe 4 noiembrie, generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”, dar crizele provocate de comunişti şi socialişti au continuat. În acest context, Constantin Sănătescu şi-a depus mandatul pe 6 decembrie 1944. Două săptămâni mai târziu, este numit Şef al Marelui Stat Major, poziţie pe care o va îndeplini până pe 19 iunie 1945. Din acest moment, va fi inspector general al Armatei Române.În ultimii ani de viaţă a fost martor al comunizării ţării. Generalul Constantin Sănătescu a decedat pe 8 noiembrie 1947, la vârsta de 62 de ani.

În 6 decembrie 1944, după demisia lui Constantin Sănătescu, generalul Nicolae Rădescu a fost numit prim-ministru de către Regele Mihai I.Generalul Nicolae Rădescu s-a opus comuniștilor și a ținut, în luna februarie 1945, un discurs în care denunța tentativele comuniștilor de a instaura un regim totalitar. În cele din urmă Nicolae Rădescu a fost nevoit să demisioneze, ca urmare a presiunilor sovietice. S-a refugiat la Legația Marii Britanii și a reușit să fugă cladestin în Occident.

Surse:

Jurnalul generalului Sănătescu, ediţia a II-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

http://www.humanitas.ro/constantin-sanatescu

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/istoria-comunismului/istoria-comunismului-agonia-opozitiei-democratice-30306.html

$$$

S-a întâmplat în 4 noiembrie1946: La această dată, începea să funcţioneze oficial UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; la această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956). La originea înfiinţării UNESCO se află dorinţa unor ţări de a restabili sistemul lor de educaţie, încă înainte de încheierea primului război mondial.

Astfel, în anul 1942, în plin război mondial, guvernele unor ţări europene care s-au confruntat cu Germania nazistă şi aliaţii săi s-au reunit, în Marea Britanie, la Conferinţa Miniştrilor Educaţiei. Aceste ţări căutau metode şi mijloace pentru reconstruirea sistemului lor de educaţie grav afectat de război, de îndată ce pacea urma să fie restabilită. După această conferinţă, proiectul a luat amploare în scurt timp, căpătând practic expunere universală, inclusiv prin aderarea SUA la acest demers. Conferinţa Miniştrilor Educaţiei a convocat, pentru perioada 1-16 noiembrie 1945, la Londra, după sfârşitul războiului, o reuniune la care au participat reprezentanţii a 44 de state, tocmai pentru a crea o organizaţie pentru educaţie şi cultură, dar mai ales pentru o cultură comună a păcii, care să le reunească interesele. Impulsionate mai ales de Franţa şi Regatul Unit, grav afectate de război, delegaţiile statelor participante au decis crearea unei organizaţii care trebuia să stabilească „solidaritatea intelectuală şi morală a umanităţii” şi, în acest mod, să prevină, pe viitor izbucnirea unui nou război mondial.

La sfârşitul conferinţei, la 16 noiembrie 1945, 37 de ţări au semnat Actul Constitutiv al Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, documentul intrând în vigoare în anul următor, la 4 noiembrie 1946, fiind ratificat de 20 de state: Africa de Sud, Arabia Saudită, Australia, Brazilia, Canada, Cehoslovacia, China, Danemarca, Egipt, Franţa, Grecia, India, Liban, Mexic, Norvegia, Noua Zeelandă, Regatul Unit al Marii Britanii, Republica Dominicană, Turcia şi Statele Unite ale Americii. Prima sesiune a Conferinţei Generale a UNESCO s-a desfăşurat la Paris, în perioada 19 noiembrie – 10 decembrie 1946, cu participarea reprezentanţilor a 30 de ţări cu drept de vot.

În anul 1948, UNESCO recomandă Statelor Membre să declare învăţământul primar gratuit, obligatoriu şi universal. În anul 1951 au aderat la organizaţie Japonia şi Republica Federală Germană, doi ani mai târziu şi Spania a devenit membru, iar URSS a aderat la UNESCO în 1954. În anul 1960 a avut loc lansarea „expediţiei” din Nubia, Egipt, pentru a muta Marele Templu de la Abu Simbel pentru a se evita ca râul Nil să inunde situl după construirea barajului de la Aswan, una din marile realizări ale organizaţiei în domeniul patrimoniului universal. Au urmat 20 de ani de campanie susţinută a UNESCO, perioadă în care 22 de monumente şi complexuri arhitecturale de o valoare inestimabilă pentru umanitate sunt mutate – vorbim despre Moenjodaro (Pakistan), Fez (Maroc), Kathmandu (Nepal), Borobudur (Indonezia) sau Acropolis (Grecia).

De asemenea, în anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, organizaţia a lucrat la extinderea protecţiei drepturilor de autor în numeroase state care nu erau atunci părţi ale Convenţiei de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice – încheiată în 1886, astfel că în anul 1952 a fost semnată Convenţia Universală privind Dreptul de Autor, sub egida UNESCO, adoptată la Geneva şi revizuită, la Paris, în anul 1971.În anul 1956 Republica Africa de Sud s-a retras din UNESCO susţinând că unele dintre publicaţiile organizaţiei intervin în „problemele rasiale” ale ţării, iar în 1960, nu mai puţin de nouăsprezece state africane au devenit membre ale organizaţiei. În anul 1968, UNESCO a organizat prima conferinţă interguvernamentală care a avut ca scop o conciliere între mediul înconjurător şi dezvoltare, ceea ce în prezent numim „dezvoltare durabilă”, o iniţiativă care a dus la crearea Programului „Omul şi biosfera”.La 16 noiembrie 1972, la Paris, a fost semnată Convenţia privind Protecţia Patrimoniului Mondial Cultural şi Natural, un document important privind aprecierea şi protejarea unor opere create la nivel mondial.În anul 1975, este înfiinţată, sub auspiciile Naţiunilor Unite şi UNESCO, la Tokio, Universitatea Naţiunilor Unite.

Comitetul Patrimoniului Mondial UNESCO a fost creat în anul 1976, iar primele situri au fost înscrise pe lista Patrimoniului Mondial al organizaţiei în anul 1978.Tot în anul 1978, la 27 noiembrie, a fost adoptată Declaraţia privind rasele şi prejudecăţile de rasă, în cadrul Conferinţei Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite în domeniul învăţământului, ştiinţei şi culturii la sesiunea a douăzecea.În anul 1972, Republica Democrată Germană a devenit nou membru, iar în 1984 SUA se retrag din UNESCO, din cauza dezacordurilor majore cu conducerea organizaţiei. Un an mai târziu Regatul Unit al Marii Britanii şi Singapore se retrag şi ele din organizaţie, iar bugetul UNESCO cunoaşte o prăbuşire considerabilă, dat fiind faptul că atât SUA cât şi Marea Britanie erau contributori importanţi.

În anul 1980 au fost publicate primele două volume ale UNESCO privind „Istoria generală a Africii”, urmată şi de alte serii similare dedicate alte regiuni, îndeosebi din Asia Centrală şi Caraibe. Conferinţa Mondială privind Educaţia pentru Toţi, care a avut loc în anul 1990, la Jomtiem, Thailanda, lansează o mişcare globală pentru asigurarea educaţiei de bază pentru toţi copiii, tinerii şi adultii.În perioada 1991-1993 douăsprezece republici din fosta Uniune Sovietică s-au alăturat UNESCO, Federaţia Rusă fiind membru din 1992.Tot în anul 1992, a fost creat, sub egida UNESCO, programul „Memoria lumii”, care cuprinde arhive audio, cinematografice şi de televiziune.Africa de Sud, aflată sub conducerea lui Nelson Mandela, revine în componenţa organizaţiei în anul 1994, iar Regatul Unit al Marii Britanii redevine membru în 1997, urmată şi de revenirea SUA, în anul 2003.

Declaraţia Generală privind genomul uman şi drepturile omului, a fost adoptată şi proclamată la Conferinţa Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite din 11 noiembrie 1997, iar în anul 2001 a fost adoptată Declaraţia Universală privind Diversitatea Culturală, în cadrul Conferinţei Generale a UNESCO.În anul 2000, la Dakar, în Senegal, Forumul Mondial pentru Educaţie a solicitat statelor să asigure educaţia de bază pentru toţi până în anul 2015.În anul 2005, sultanatul Brunei a devenit al 191-lea Stat Membru al UNESCO, în 2007 Muntenegru este al 192-lea, Singapore – al 193-lea, din 8 octombrie 2007.În 27 octombrie 2011, Sudanul de Sud este al 194-lea membru, iar ultimul stat care a aderat la organizaţie este Palestina, din 23 noiembrie 2011.În prezent UNESCO are, deci, 195 de state membre organizate în 5 grupuri regionale – Africa, Statele Arabe, Asia şi Pacific, Europa şi America de Nord, America Latină şi Caraibele.

UNESCO are şi zece state asociate, primul teritoriu cu această calitate fiind Insulele Virgine Britanice, la 24 noiembrie 1983, iar ultimul stat asociat fiind Montserrat, la 3 noiembrie 2015. De asemenea, organizaţia are 55 de birouri regionale, prin intermediul cărora elaborează strategii, programe și activităţi în consultare cu autorităţile naţionale și alţi parteneri.UNESCO operează o serie de institute şi centre de specialitate, are 184 de delegaţii permanente, care reprezintă guvernele Statelor Membre la UNESCO şi are 199 de Comisii Naţionale în toată lumea, fiind singura agenţie ONU care are o reţea globală de organisme de cooperare naţionale, cunoscute drept Comisiile Naţionale pentru UNESCO, instituite de guvernele statelor membre, în conformitate cu articolul VII al Constituţiei UNESCO.

România a aderat la UNESCO la data de 27 iulie 1956, tot de la acel moment fiind constituită şi Comisia Naţională a României pentru UNESCO (CNR UNESCO).Prin H.G. 624/1995 Comisia a fost reorganizată, actul normativ stabilind caracterul Comisiei de instituţie publică cu personalitate juridică în coordonarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, precum şi rolul Comisiei de asigurare a legăturii României cu UNESCO şi de organism multidisciplinar de analiză, sinteză şi coordonare a programelor, proiectelor şi activităţilor din România ce decurg din Constituţia, rezoluţiile, programele/bugetele bi/multianuale elaborate de UNESCO. Comisia colaborează cu Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Academia Română şi cu alte instituţii şi organisme centrale.

CNR UNESCO este alcătuită din 70 de membri, numiţi prin ordin al Ministrului Educaţiei din rândul personalităţilor marcante ale învăţământului, vieţii cultural-artistice şi ştiinţifice româneşti. Preşedintele şi secretarul general al Comisiei sunt numiţi prin decizia primului – ministru, la propunerea Ministerului Educaţiei. Comisia este instituţia prin care se realizează relaţiile cu UNESCO – Paris şi cu alte instituţii UNESCO din străinătate, sub directa coordonare a Ministerului Afacerilor Externe şi a Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice. De asemenea, Comisia conlucrează cu Delegaţia permanentă a României la UNESCO, care este organismul Ministerului Afacerilor Externe care ţine legătura şi rezolvă direct problemele României la UNESCO – Paris.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale relaţiei ţării noastre cu UNESCO îl reprezintă siturile din România aflate pe lista Patrimoniului Monidal al organizaţiei. Astfel, ţara noastră are incluse în patrimoniul UNESCO 32 de obiective.

Dobrogea se înscrie pe lista patrimoniului mondial UNESCO cu Delta Dunării, începând cu anul 1992, fiind cel mai nou şi mai jos teritoriu al României, cu un relief în continuă formare şi remodelare. Este a doua deltă ca mărime din Europa.În anul 1993 au fost incluse în patrimoniul universal mănăstiri şi biserici din nordul Moldovei, lăcaşe de cult care se remarcă în primul rând prin vechime dar şi prin arhitectură, decoraţiuni şi pictură.

– Biserica „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul“ din comuna Arbore, judeţul Suceava, a fost ridicată în anul 1503, iar pictura care mai există şi astăzi a fost realizată la 1541.

– Mănăstirea Humor, cu hramul „Sfântul Gheorghe“, a fost ridicată în anul 1530, pe locul unei aşezări anterioare din secolul al XIV-lea. Mănăstirea se remarcă prin arhitectura armonioasă, fiind prima biserică din arhitectura moldovenească cu pridvor deschis.

– Mănăstirea Moldoviţa cu hramul „Buna Vestire“ este unul dintre cele mai importante monumente de artă veche românească, care prezintă, atât la interior, cât şi la exterior, picturi murale realizate în anul 1537

– Biserica Mănăstirii Pătrăuţi cu hramul „Înălţarea Sfintei Cruci“ a fost construită în anul 1487 de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, fiind o biserică de dimensiuni mici, dar foarte armonios proporţionată. Aici se remarcă tabloul votiv cu scena „Plângerii“ şi „Cavalcada sfinţilor militari“

– Mănăstirea „Sf. Nicolae“Probota a fost ctitorită în anul 1530, arhitectura ei fiind reprezentativă pentru Moldova secolului al XVI-lea.

– Biserica „Sf. Gheorghe“ din Suceava a fost ridicată între anii 1514-1522, iar picturile murale sunt remarcabile

– Biserica „Sf. Gheorghe“ a Mănăstirii Voroneţ, ridicată în anul 1488 de Sf. Voievod Ştefan cel Mare, se remarcă prin pictura exterioară, reprezentând „Judecata de apoi“, în care predomină un albastru unic, rămas celebru sub denumirea de „albastru de Voroneţ“.

Tot în anul 1993, pe lista patrimoniului universal UNESCO a fost înscrisă Mănăstirea Horezu din judeţul Vâlcea, ctitorită în anul 1690 de către Constantin Brâncoveanu. Construită în binecunoscutul stil brâncovenesc, mănăstirea este remarcabilă prin puritatea sa arhitecturală, prin echilibrul şi bogaţia detaliilor sculpturale, prin compoziţiile religioase care decorează lăcaşul, prin portretele votive şi prin picturile decorative. Şcoala de pictură murală şi iconografică înfiinţată aici în secolul al 18-lea este recunoscută pe plan mondial.

În anii 1993 respectiv 1999, din Transilvania au fost înscrise pe lista patrimoniului mondial UNESCO cu o serie de situri săseşti, cu biserici fortificate:

– Biertan este primul loc din Transilvania, considerat a fi foarte important pentru comunitatea internaţională, iar biserica de aici a fost construită între anii 1492-1515 şi este un rezultat al goticului târziu, cu elemente renascentiste la unele portale. Uşa sacristiei este considerată o capodoperă a genului.

– Câlnic a fost atestată pentru prima dată în secolul al XIII-lea

– Dârjiu cu biserica unitariană datează din secolele al XIV-XV-lea

– Prejmer, este cea mai puternică cetate ţărănească din Transilvania, un monument de valoare inestimabilă, biserica evanghelică, operă a goticului timpuriu cu influenţe cisterciene, a fost ridicată la anul 1250

– Biserica evanghelică de la Saschiz a fost ridicată între anii 1493-1496 şi se remarcă prin modul de fortificare a construcţiei

– Biserica „Sf. Petru“ din Valea Viilor datează din secolul al XIII-lea şi are aspectul unui turn puternic, fortificat, fiind înconjurată de ziduri puternic fortificate

– Biserica evanghelică de la Viscri, a fost ridicată spre sfârşitul secolului al XVI-lea în stil gotic.

În anul 1999, opt biserici din lemn din Maramureş intrau pe lista patrimoniului mondial UNESCO:

– Biserica Mănăstirii Bârsana cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică“, care a fost construită în anul 1720

– Biserica „Naşterea Maicii Domnului“ din Ieud (biserica din vale), care datează din anul 1717

– Biserica din Budeşti cu hramul „Sf. Nicolae“, construită în 1643, care păstrează şi astăzi picturi murale populare din anul 1762

– Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Rogoz, construită în anul 1633, a fost incendiată de tătari şi refăcută în anul 1717 şi se remarcă prin frumuseţea deosebită a decoraţiunilor

– Biserica „Sfânta Parascheva“ din Deseşti, atestată documentar în anul 1360 şi care deţine o colecţie de icoane pe lemn din secolul al XVII-lea şi pe sticlă din secolul al XIX-lea

– Biserica „Sfinţii Arhangheli“ din Plopiş datează din anul 1796

– Biserica din Poienile Izei cu hramul „Sf. Parascheva“ a fost construită în anul 1604 şi păstrează încă pictura murală în stil popular de la 1794

– Biserica din Surdeşti cu hramul „Sfinţii Arhangheli“, care a fost construită în anul 1767.

Tot în anul 1999, pe lista patrimoniului UNESCO intrau şi şase cetăţi dacice din Munţii Orăştiei:

– Sarmizegetusa Regia, fostul centru politic, administrativ şi militar al statului dac la finalul secolului I î.Hr. şi începutul secolului I d.Hr., este una dintre cele mai mari cetăţi de refugiu din Transilvania

– Băniţa se află pe un colţ de stâncă izolat, numit Dealul Bolii sau Piatra Cetăţii (902 m), la câţiva kilometri vest de oraşul Petroşani

– Costeşti-Blidaru este o cetate care datează din secolul al II-lea î.Hr şi a fost reşedinţă permanentă a regelui dac Burebista

– Cetatea dacică de la Căpâlna este amplasată pe culmea „La Cetate“, la 610 m altitudine

– Costeşti-Cetăţuie, o cetate cu turnuri de apărare, este amplasată pe Dealul Cetăţuia, la 561 m altitudine

– Luncani-Piatra Roşie, din satul Boşorod, cetate dacică de piatră cu cinci turnuri şi poartă, care datează din secolul I î.Hr.

Cetatea Sighişoara, este obiectiv UNESCO din anul 1999, fiind considerat cel mai atrăgător şi mai complet ansamblu urban medieval din România. Cetatea datează din secolele al XIV-XVII-lea, în interiorul ei întretăindu-se străzi înguste şi pavate, pe marginea cărora sunt aşezate case masive din cărămidă. În fine, în anul 2010, a fost înscrisă pe lista patrimoniului universal UNESCO, o altă mănăstire din nordul Moldovei, Suceviţa. Situată la 18 km de Rădăuţi, în judeţul Suceava, Suceviţa este atestată la începutul veacului al XVI-lea, pe valea râului Suceviţa, între dealuri, unde existau o biserică din lemn şi o schivnicie.

Surse:

https://whc.unesco.org

http://www.cultura.ro/unesco

https://radioromaniacultural.ro/documentar-70-de-ani-de-la-constituirea-organizatiei-natiunilor-unite-pentru-educatie-stiinta-si-cultura-unesco/

https://ccunb.ro/unesco/

http://www.rador.ro/2015/11/16/documentar-organizatia-natiunilor-unite-pentru-educatie-stiinta-si-cultura-unesco-70-de-ani-de-existenta-obiective-romanesti-in-patrimoniul-universal/

$$$

S-a întâmplat în 4 noiembrie1965: În această zi, a murit Elena Vianu, pictoriţă, critic, istoric literar şi eseist; soţia esteticianului Tudor Vianu. Elena Vianu (n. 5 noiembrie 1911, Bucureşti – d. Bucureşti) a fost o pictoriţă, eseistă, traducătoare şi critic literar. A fost fiica Elenei (născută Guţulescu) şi a lui Ştefan Irimescu, medic, şi soţia lui Tudor Vianu. Urmează în Capitală Şcoala Centrală de Fete (absolvită în 1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie, obţinând licenţa în filosofie cu menţiunea cum laude în 1934.

Îşi susţine doctoratul în filologie în 1962 cu teza Moraliştii francezi, tipărită în anul următor. Din 1955 îşi începe activitatea universitară ca asistentă la Institutul pentru Limbi Străine, continuând-o la Catedra de limba şi literatura franceză a Facultăţii de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii bucureştene, unde va avansa până la gradul de conferenţiar (1964).

Debutează în 1955 cu versiunea în limba franceză a poveştilor lui Ion Creangă, iar prima carte personală, monografia Racine, apărută în 1956, inaugurează preocuparea pentru studierea literaturii franceze. Colaborează la „Viaţa românească", „Secolul 20", „Studii de literatură universală", „Revista de filologie romanică şi germanică", precum şi la periodice din Franţa, Elveţia şi Germania; participă, în scurta sa carieră didactică, la câteva colocvii şi congrese peste hotare.

Se preocupă încă de la început de literatura franceză a veacului al XVII-lea, publicând în 1956 volumul Racine.Este, începând din 1956, titulara cursului de Istoria literaturii franceze clasice, pentru care redactează în franceză Cours de Littérature française. Le XVIIe siècle și îl publică în 1962. Este primul curs tipărit al unui cadru didactic al catedrei de limbă și literatură franceză. În teza de doctorat, Moraliștii francezi, 1963, dezvoltă cercetările desfășurate pentru elaborarea unui curs special intitulat Histoire des idées morales (de Montaigne à la Révolution Française). Separat, tot sub titlul Moraliști francezi, întocmește, traduce și comentează o antologie de texte din Montaigne, Pascal, La Rochefoucauld și La Bruyère (postum, 1966).

Dezvoltând interesul pentru prozatorii francezi ai veacului al XVIII-lea (care o condusese, în ultimul an la Catedră, 1964-1965, la a ține și un curs general de Istoria Literaturii franceze a secolului al XVIII-lea), Elena Vianu începe să lucreze la o nouă carte, la îndemnul profesorului francez Antoine Adam, despre romanul francez al secolului al XVIII-lea, rămasă în stadiu de fragmente.

Are participări la numeroase colocvii și congrese în țară și în străinătate (Lecții la Universitatea Humboldt, Institutul de Limbi și Literaturi romanice, Berlin, mai 1960; Colocviul „J.J. Rousseau", Royaumont, iulie 1962; Colocviul „J.J. Rousseau", Collège de France, octombrie 1962; Congresul „Le Siècles des Lumières", Geneva, iulie 1963).Articole în reviste românești și străine (Secolul 20, Viața Românească, Europe, Studies on Voltaire and the Eighteenth Century, Revue des Sciences Humaines). Un volum despre Eugène Delacroix (1960), în care autoarea evocă pe pictorul francez, în culori foarte vii, în mediul romantic al epocii sale.

Opera literară cuprinde:

• Racine, Bucureşti, 1956;

• Delacroix, Bucureşti, 1960;

• Cours de litterature francaise. Le dix-septieme siecle, Bucureşti, 1962;

• Moraliştii francezi, Bucureşti, 1963;

• Oameni şi idei, Bucureşti, 1968.

Surse:

http://www.revista-apostrof.ro

http://dir.md/wiki/Elena_Vianu?host=ro.wikipedia.org

http://www.referatele.com/referate/romana/Elena-Vianu/index.php

http://argesexpres.ro/index.php/cultura/19729-tudor-vianu-27-decembrie-1897-21-mai-1964-un-critic-literar-cu-vocatie-de-arhitect-in-lumea-ideilor-120-de-ani-de-la-nastere

$$$

Opera literară cuprinde:

• Racine, Bucureşti, 1956;

• Delacroix, Bucureşti, 1960;

• Cours de litterature francaise. Le dix-septieme siecle, Bucureşti, 1962;

• Moraliştii francezi, Bucureşti, 1963;

• Oameni şi idei, Bucureşti, 1968.

Surse:

http://www.revista-apostrof.ro

http://dir.md/wiki/Elena_Vianu?host=ro.wikipedia.org

http://www.referatele.com/referate/romana/Elena-Vianu/index.php

http://argesexpres.ro/index.php/cultura/19729-tudor-vianu-27-decembrie-1897-21-mai-1964-un-critic-literar-cu-vocatie-de-arhitect-in-lumea-ideilor-120-de-ani-de-la-nastere

$$$

S-a întâmplat în 4 noiembrie1970: În această zi, a plecat la cele veșnice Tudor Muşatescu, dramaturg, prozator, poet şi publicist (piese de teatru: „Titanic vals”, „…Escu”, „Visul unei nopţi de iarnă”). Dramaturgul și romancierul Tudor Mușatescu s-a născut la Câmpulung Muscel, la 22 februarie 1903. În ultimul interviu acordat în 1970, cu puțin timp înainte de a muri, dramaturgul spunea: „Dacă îmi recunosc un merit ca dramaturg este că oricare dintre personajele mele, înțepate cu un ac, va sângera sânge viu, uman”.

A absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Drept din cadrul Universității București, în 1924. În intervalul 1930-1940, a fost profesor de franceză și avocat, inspector general al teatrelor. A condus mai multe companii teatrale efemere: Teatrul din Sărindar (1940), Teatrul „Tudor Mușatescu” (1941-1942), Teatrul „C.A. Rosetti”, Teatrul Nostru și Teatrul Colorado (1943-1944).A fost membru în comitetul de conducere al Societății autorilor dramatici români, ales în 1945.

A scris schițe, romane, piese de teatru, însă adevărata sa vocație s-a dovedit a fi teatrul, în special comedia, Tudor Mușatescu fiind considerat de critici „un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialiene de moravuri” (Ovid S. Crohmălniceanu), prin tipologie, situații și dialoguri spirituale.A colaborat regulat, din 1919, la revista „Rampa”, precum și la reviste umoristice și magazine ilustrate. Ca dramaturg, a debutat în 1923 cu piesa „Focurile de pe comori”, scrisă în limba franceză și reprezentată la Paris. În 1925 au fost jucate pe scena Teatrului din Craiova alte două piese, „T.T.R.” și „Datoria”. Au urmat „Panțarola” (1928) și „Sosesc deseară” (1931), piese prin care a încercat o reabilitare a vodevilului.S-a impus cu comedia în trei acte, „Titanic Vals”, care a avut premiera la 21 noiembrie 1932, la Teatrul Național din București, fiind reprezentată și în multe orașe europene.

În 1926 a publicat primul și singurul volum de versuri, „Vitrinele toamnei”.A continuat cu schițe(„Nudul lui Gogu”, 1928; „Ale vieții valuri”, 1932), proză de experiment sub formă epistolară („Doresc ca micile mele rândulețe”, 1934; „Fiecare cu părerea lui”, 1970), romanul „Mica publicitate” (1935).

Piese la fel de apreciate au fost și satira dedicată politicii și politicienilor, „…Escu” (1933), dar și „Visul unei nopți de iarnă” (1937).A mai scris multe alte piese — comedii, drame, tragicomedii — , dintre care: „Între noi, femeile” (1940), „Teatru la domiciliu” (1944), „Țara fericirii” (1945), „Profesorul de franceză” (1946), „Al optulea păcat” (1946), „Madona” (1947), „Geamandura” (1950), „Doctoria” (1952).A scris comedii și în colaborare cu Sică Alexandrescu: „Figura de la Dorohoi”, „La iarbă verde”, „Teoria cocoșului”, „Miss România”, „Birlic”.

A realizat și adaptări de succes ale multor piese, printre care: „Coana Chirița”, „O crimă celebră”, „Țușca”, „Mizerabilii”.A prefațat culegeri de schițe vesele din autori români și străini și a scris o culegere de „Cuplete și scenete umoristice” (1950). A tradus, în colaborare, din K. Capek, Maiakovski, Ilf și Petrov. A murit la 4 noiembrie 1970.În 2010, cu ocazia a 40 de ani de la moarte, Editura Ars Docendi a reprodus, în ediție anastatică, singurul volum de versuri al lui Tudor Mușatescu, „Vitrinile toamnei” (1926).

Surse:

https://www.artline.ro/Tudor-Musatescu-30084-1-n.html

http://www.autorii.com/scriitori/tudor-musatescu/

https://www.cinemagia.ro/actori/tudor-musatescu-28678/

https://radioromaniacultural.ro/portret-dramaturgul-si-romancierul-tudor-musatescu/

https://www.teatral.ro/artist/tudor-musatescu

&&&

S-a întâmplat în 4 noiembrie…

- 1493: Expediţia lui Columb descoperă insula Guadelupa. Guadelupa (Guadeloupe) este un arhipelag în partea estică a Caraibelor. Este un departament de peste mări al Franţei (département d'outre-mer sau prescurtat DOM). Ca toate celelalte DOM-uri, Guadelupa este una dintre cele 26 regiuni ale Franţei (région d'outre-mer) fiind parte a Republicii Franceze şi a Uniunii Europene.Insula a fost descoperită de către europeni în cea de a doua expediţie a lui Cristofor Columb la data de 4 noiembrie 1493. Acesta a botezat-o Santa María de Guadalupe de Extremadura, după Fecioara Maria venerată la o mănăstire regală spaniolă din Guadelupa în regiunea Extremadura.

- 1575: S-a născut pictorul italian Guido Reni. Guido Reni (4 noiembrie 1575 - 18 august 1642), pictor italian, reprezentant al barocului.A fost elevul lui Denys Calvaert şi Lodovico Carracci, iar printre elevii săi s-a numărat Simone Cantarini.

- 1576: În Războiul de optzeci de ani, după ce soldaţii spanioli timp îndelungat nu au fost plătiţi de Regele Philipp al II-lea, încep prădarea oraşului belgian Anvers.

- 1592: S-a născut Gerard van Honthorst, pictor olandez din Epoca de Aur a picturii olandeze, cunoscut si ca Gerrit van Honthorst, iar in Italia ca Gherardo delle Notti pentru lucrările având ca subiect noaptea şi lumina lumânărilor.

-1751: La această dată a fost botezat Richard Brinsley Sheridan, autor dramatic şi om politic irlandez (m. 1816)

-1847: A murit compozitorul german Felix Mendelssohn-Bartholdy. Jakob Ludwig Felix Mendelssohn Bartholdy, în general cunoscut sub numele de Felix Mendelssohn (n.3 februarie, 1809) a fost un compozitor şi dirijor german, de origine evreiască, care a activat în perioada de început a romantismului.Lucrările sale includ simfonii, concerte, oratorii, piese pentru pian şi muzică de cameră.

- 1856: A murit Hippolyte Delaroche (n.17 iulie 1797), cunoscut mai mult sub numele de Paul Delaroche, pictor francez născut in Paris.

- 1872, 4/17: S-a născut omul politic Barbu Alexandru Ştirbei; preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ad-interim la Finanţe şi la Externe (în 1927); a fost desemnat, în 1944, să poarte tratative de armistiţiu, la Cairo, cu britanicii şi americanii; în septembrie 1944 a făcut parte din delegaţia română trimisă la Moscova pentru încheierea armistiţiului; membru de onoare al Academiei Române din 1929 (m. 1946)

- 1873: Americanul Anthony Iske a patentat maşina de tăiat carne în felii.

- 1873: Americanul John B. Beers a patentat prima coroană dentară din aur.

- 1876:S-a născut Nicolae Lupu, medic şi om politic, iniţial liberal (1907), ulterior membru al PNŢ (1918) sau al disidenţelor din acesta (Partidul Ţărănesc Democrat, pe care l-a creat în 1946); de mai multe ori ministru (m. 1947)

- 1879: A fost patentată prima casă de marcat de către James J. Ritty din Dayton, Ohio.

- 1885: S-a născut scriitorul austriac Felix Braun (m. 1973)

-1890: Inaugurarea la Londra a primului sistem de cale ferată subterană electrificată (metrou).

- 1892: A murit Florimond Hervé, compozitor, autor, printre altele, al operetei „Mam'zelle Nitouche” (n. 30.06.1825)

- 1899: Este publicată cartea lui Sigmund Freud, „Interpretarea viselor".

- 1900: S-a născut Lucreţiu Pătrăşcanu, jurist, sociolog şi om politic comunist; participant de seamă la înfăptuirea actului de la 23 august 1944; ministru al justiţiei între anii 1944 şi 1948; arestat în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, împreună cu pictoriţa Lena Constante, soţia sa, Elena Pătrăşcanu, filosoful Bellu Zilber, folcloristul Harry Brauner ş.a. (m. 1954, executat în închisoarea Jilava, după simulacrul de proces din 6-13 aprilie acelaşi an)

- 1900: S-a născut Luigi Lucioni, pictor peisagist american de origine italiană. Luigi Lucioni (d. 22 iulie, 1988) a fost un pictor american de origine italiană.A trăit şi a muncit mai mult în New York City, dar şi în Vermont.Naturile lui statice, peisajele şi portretele sunt recunoscute pentru realismul lor.

- 1901: S-a născut Henri H. Stahl, sociolog, jurist şi istoric; începând cu anul 1925 a participat activ la acţiunile de cercetări monografice iniţiate de Dimitrie Gusti, luând parte, până în 1955, la toate campaniile monografice de studiere a satelor româneşti; fiind unul dintre colaboratorii apropiaţi ai acestuia (alături de Victor Ion Popa, Mihai Pop şi Gheorghe Focşa), Henri Stahl l-a sprijinit pe profesorul Gusti în eforturile de a înfiinţa Muzeul Satului din Bucureşti (1936); membru corespondent, din 1974 şi membru titular, din 1990, al Academiei Române (m. 1991)

- 1903: S-a născut Ion Vasilescu, compozitor român (d. 01.12.1960)

- 1904: A murit Nicolae Basilescu, scriitor, publicist şi traducător (n. 1868)

- 1908: S-a născut Sir Joseph Rotblat, fizician polonez-evreu-britanic, laureat al Premiului Nobel 1995 (d.31.08.2005)

- 1909: S-a născut Ciro Alegría, scriitor, jurnalist şi om politic peruvian (m. 1967)

- 1916: S-a născut Ruth Handler, creatoarea americană a păpuşii Barbie şi cofondatoare a concernului „Mattel”, cea mai mare companie de jucării din lume, creată în 1945 (d.28.04.2002)

- 1919: S-a născut actorul de film american Martin Balsam (m. 1996)

- 1919: S-a născut cântăreaţa portugheză de fadó Lucilia do Carmo (m. 1998)

-1921:A murit arheologul suedez Oscar Montelius; fondatorul metodei tipologice în cercetarea arheologică (n. 1843)

- 1922: Exploratorul englez Howard Carter a descoperit mormântul lui Tutankamon, în Egipt.

- 1923: S-a născut Freddy Heineken, magnatul berii olandeze, preşedinte al Consiliului General al „Heineken Holding” (d.03.01.2002)

- 1924: A murit Gabriel Fauré, compozitor francez (n. 1845)

- 1928: Este invitat primul actor la microfonul Radiodifuziunii Române; actriţa Victoria Mierlescu a susţinut un recital de poezie; emisia inaugurală a Radioului românesc avusese loc cu câteva zile mai înainte, la 1 noiembrie

- 1930: S-a născut scriitorul Horia Aramă (m. 2007)

- 1938: George Enescu a terminat „Suita a III-a", „Săteasca"; prima audiţie a avut loc la 2.02.1939 la Carnegie Hall, cu orchestra Filarmonicii din New York

- 1939: S-a născut Boris Petroff, actor şi regizor la Teatrul Evreiesc de Stat (regie: „Motanul încălţat” – la Teatrul Ion Creangă)

- 1941: S-a născut Alice Mavrodin, muzicolog; redactor muzical (1965-1992) şi realizator (1992-1999) la Societatea Română de Radiodifuziune

- 1943: S-a născut Marlene Jobert, actriţă franceză cunoscută pentru roluri din filme comice: „Nu vom îmbătrâni împreună”, „Berzele fac numai ce le taie capul”

- 1944: Instaurarea celui de–al doilea guvern condus de generalul Constantin Sănătescu.

- 1946: Începe să funcţioneze oficial UNESCO - Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, instituţie specializată a ONU, cu sediul la Paris; la această dată a intrat în vigoare actul de constituire a Organizaţiei, semnat la 16.XI.1945, la Londra (România este membră a UNESCO din 27.VII.1956)

-1946: S-a născut Robert Mapplethorpe, fotograf american.

- 1947: A murit Alexandru C. Cuza, publicist şi om politic de extremă dreapta, creatorul doctrinei naţionaliste creştine; în 1923 înfiinţează, împreună cu Corneliu Zelea Codreanu, Liga Apărării Naţionale Creştine (din care, în 1927, Codreanu se desprinde, formând Legiunea Arhanghelului Mihail, devenită, ulterior, Garda de Fier, principala grupare fascistă din România); în 1935 LANC fuzionează cu Partidul Naţional Agrar condus de Octavian Goga, formând Partidul Naţional Creştin; în intervalul decembrie 1937 - februarie 1938 O. Goga şi A. C. Cuza conduc ultimul guvern format de partide înaintea instaurării dictaturii personale a regelui Carol al II-lea; membru titular al Academiei Române din 1936 (n. 1857)

- 1948: Lui T.S. Eliot i se decernează Premiul Nobel pentru Literatură

-1950: A fost semnată, la Roma, Convenţia Europeană privind Drepturile Omului; a intrat în vigoare la 3.IX.1953 (Convenţia a fost semnată sau ratificată de peste 30 de state; la 20.VI.1994, România a ratificat, la Strasbourg, Convenţia şi zece protocoale adiţionale)

- 1951: S-a născut Traian Băsescu, preşedinte al României după alegerile din decembrie 2004 (reales, pentru un mandat de cinci ani, în decembrie 2009)

- 1956: Invadarea Ungariei de către tancurile sovietice şi instalarea guvernului contrarevoluţionar condus de János Kádár; revoluţia maghiară a fost declanşată la 23 octombrie iar luptele au durat până la 14 noiembrie

- 1957: A murit compozitorul francez Joseph Canteloube (n. 1879)

- 1959: Piesa muzicala „Put Your Head on My Shoulder" interpretată de Paul Anka ajunge pe primul loc în topul Bilboard

- 1965: A murit Elena Vianu, pictoriţă, critic, istoric literar şi eseist; soţia esteticianului Tudor Vianu (n. 1911).

- 1966: Inundaţii în Veneţia şi Florenţa. Aproape un milion de volume din colecţia de la Biblioteca Naţională, documente de la Arhiva de Stat, tablouri au fost acoperite de apă.

- 1966: A murit Traian Chelariu, poet, prozator, eseist şi dramaturg; alături de Mircea Streinul, Iulian Vesper ş.a., a făcut parte din gruparea poeţilor bucovineni constituită la Cernăuţi în deceniul al patrulea al secolului XX; bogată activitate publicistică (a fost redactor şef al revistei „Glasul Bucovinei" şi a făcut parte din colectivele de conducere ale publicaţiilor „Junimea literară", „Orientări" şi „Universul literar") (n. 1906).

- 1969: A murit compozitorul ungar Szabó Ferenc (n. 1902)

- 1970: A murit Tudor Muşatescu, dramaturg, prozator, poet şi publicist (piese de teatru: „Titanic vals”, „…Escu”, „Visul unei nopţi de iarnă”) (n. 22.02.1903) Scrie epigrame, compune de unul singur o revistă scrisă de mână, „Ghiocelul", cu versuri, schiţe şi chiar cu o piesă de teatru, intitulată „Ardealul". A scris schiţe, romane, piese de teatru dar succesul i-a fost adus de teatru.La maturitate, atât ca vârstă, cât şi ca formaţie artistică, Tudor Muşatescu se dedică trup şi suflet teatrului, în calitate de dramaturg, traducător, director de scenă, de conducător şi proprietar de teatru. Criticii l-au considerat un fidel continuator, în perioada interbelică, al comediei caragialene de moravuri, prin tipologie, situaţii şi dialoguri spirituale. Debutul scenic l-a avut la Paris, în 1923, în piesa Focurile de pe comori.Piesele de teatru ale lui Muşatescu, cu deosebire comediile „Titanic-Vals", „...escu" şi melodrama „Visul unei nopţi de iarnă", au avut succes şi în străinătate.

- 1975: A murit inginerul Plautius Andronescu, unul dintre primii specialişti români în domeniul aparaturii electrotehnice; creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică de la Timişoara (n. 1893)

- 1979: Ambasada americană din Teheran a fost ocupată de militanţi iranieni, care au luat ostatice 90 de persoane

- 1980: Republicanul Ronald Reagan devine cel de-al 40-lea preşedinte al Statelor Unite

- 1982: A murit Jacques Tati, regizor şi actor de film francez (n. 1907)

- 1995:Yitzhak Rabin, general şi om politic israelian laburist, prim-ministru (1974-1977; 1992-1995), a fost asasinat de către un extremist evreu, la Tel Aviv, în cursul unui mare miting pentru pace (n. 1922). Datorită rolului important în procesul de pace în Orientul Apropiat şi în detensionarea relaţiilor cu Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei, Yitzhak Rabin a primit Premiul Nobel pentru pace pe 1994, împreună cu Shimon Peres, ministrul de externe israelian din epocă, şi Yasser Arafat, şeful OEP

- 2008: A murit Michael Crichton, autor american de literatură science fiction (faima a dobândit-o cu romanul „Jurassic Park"), regizor de film şi producător (n. 1942)

- 2008: Democratul Barack Obama a fost ales drept cel de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite, primul presedinte de culoare

- 2011: A murit jurnalistul american Andrew Aitken „Andy" Rooney, prezentatorul popularului program de analiză politică „60 minutes" al postului american de televiziune CBS (n. 1919)

$$$

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️ JOE DASSIN.....

-Nascut pe 5 noiembrie 1938 – d. 20 august 1980), cântăreț și compozitor americano-francez.

-La începutul anilor 1970 cântecele lui JOE DASSIN au atins primele poziții ale topurilor din FRANȚA, devenind un artist renumit în această țară.

-Faptul că era poliglot l-a ajutat să înregistreze cântece și în limbile germană, rusă, spaniolă, italiană și greacă, pe lângă cele în franceză și engleză.

-Când JOE DASSIN a învățat să cânte la chitară, absolvise deja studii solide la Universitatea din MICHIGAN și nu intenționa deloc să-și lege viața de muzică. Așa s-a întâmplat: crescut într-o familie înstărită, a căutat încă din copilărie moduri de a câștiga bani.

-Iar micile recitaluri cu chitara prin cluburile studențești îi aduceau cincizeci de dolari în weekend — o sumă deloc neglijabilă pentru un student. Obișnuința de a duce totul la perfecțiune l-a împins să continue studiul muzicii. AMERICA sfârșitului de deceniu cincizeci era cuprinsă de febra rock-and-roll-ului — un stil care nu-i era pe plac. De aceea JOE s-a urcat pe o navă spre EUROPA și acolo a pornit din nou de la zero.

-La un an dupa mutare, JOE DASSIN s-a îndrăgostit. La premiera filmului „IT’S A MAD, MAD, MAD, MAD WORLD ” a cunoscut-o pe actrița grecoaică MARIZ MASSIERA. În acea perioadă, locul muzicii în inima lui fusese luat de cinematografie — DASSIN lucra ca asistent de regie, însă pentru Mariz s-a întors, pentru o vreme, la vechea pasiune.

-Dornic să o impresioneze, a înregistrat o casetă amatoricească cu melodii interpretate de el. MARIZ, deja fermecată de farmecul lui, parcă a descoperit pentru prima oară timbrul catifelat al bărbatului iubit — și a înțeles că vrea să-și lege viața de viitoarea stea.

-DASSIN însuși nu râvnea la faimă. Da, îi plăcea să cânte, dar nu mai mult — încă din copilărie fusese un introvert modest, ce nu avea nevoie de admirația mulțimilor. Dar MARIZ își asumase deja misiunea.

-Caseta respectivă a dus-o la o casă de discuri, dorind mai apoi să-i ofere o plachetă unică drept cadou. Doar că angajații studioului s-au arătat interesați de tânărul interpret și i-au propus să înregistreze un album adevărat — propunere pe care DASSIN a respins-o categoric.

-Mariz l-a convins luni în șir până când, în cele din urmă, a cedat. Prima experiență nu a fost una încununată de succes: deși câteva posturi de radio au introdus piesele în rotație, acestea nu au devenit populare. Dar DASSIN intrase deja în joc. A înregistrat cântec după cântec, album după album, până când LES CHAMPS-ÉLYSÉES l-a făcut celebru.

-MARIZ, devotata lui parteneră, îi dăduse nu o dată de înțeles că așteaptă o cerere în căsătorie, înainte ca JOE să-i pună în cele din urmă inelul pe deget. La petrecerea de nuntă, DASSIN s-a îmbătat într-un restaurant slav din PARIS — pesemne în cinstea bunicului care emigrase cândva în AMERICA. Însă viața de familie a decurs liniștit. MARIZ nu era doar soție, ci și prieten, psiholog și purtătorul de cuvânt al lui DASSIN. Împreună formau o echipă excelentă.

-Relația lor s-a zdruncinat după o tragedie. Pe 12 septembrie 1973, MARIZ a născut un băiat, JOSHUA. Copilul a venit pe lume prematur și a murit după cinci zile. Cântărețul s-a cufundat într-o depresie profundă, din care munca l-a smuls cu greu. De MARIZ se îndepărta tot mai mult și, în cele din urmă, amândoi au început vieți noi — departe unul de celălalt.

.....CHRISTINE

-Există două versiuni ale felului în care s-au cunoscut. Potrivit celei mai probabile, JOE DASSIN și CHRISTINE DELVAUX au zburat cu același avion, de la GENEVA spre COURCHEVEL — însă artistul prefera o altă variantă. Într-o zi, la ROUEN, intrase într-un atelier foto pentru a developa un film, iar la tejghea se afla CHRISTINE. Dragoste la prima vedere — așa a fost. „CHRISTINE, ce vânt te-a adus la ROUEN?”, o întrebau cunoscuții, iar ea se mărginea să zâmbească.

„Joe era poet, romantic, un visător. Povestea noastră de dragoste i se părea prea banală. Ne-a inventat alta, asemenea unei povești fermecate sau a unui roman pentru femei. Un prinț frumos îndrăgostit de o păstoriță!”, a scris DELVAUX mai târziu în memoriile sale.

,De această dată nu a mai amânat nunta. O sărbătoare restrânsă în sudul FRANȚEI, ridicarea unui cămin familial, sarcina lui CHRISTINE și nașterea fiului lor, JONATHAN — în aparență, totul părea perfect. În realitate însă, viața lui DASSIN nu semăna deloc cu un basm.

-JOE avusese întotdeauna probleme cardiace, iar ritmul epuizant al concertelor și sesiunilor de studio nu făcea decât să-i agraveze starea. Când fiul lor împlinise șase luni, DASSIN era aproape gata să ceară divorțul, însă atunci CHRISTINE a anunțat că este din nou însărcinată.

-Cu o licărire de speranță că nașterea celui de-al doilea copil o va schimba, DASSIN a amânat ruptura. Însă după venirea pe lume a lui JULIEN, DELVAUX a revenit la vechile obiceiuri — și a sfârșit prin a-și pierde soțul și copiii.

-Ținând cont de comportamentul mamei, instanța a luat o decizie fără precedent pentru acele vremuri — a acordat tatălui custodia deplină asupra băieților.

-Pe 18 iulie 1980, JOE DASSIN s-a simțit rău chiar în timpul unui concert. Medicii au diagnosticat infarct miocardic și l-au trimis la un repaus forțat. În avionul spre TAHITI, a suferit al doilea atac — însă doctorii au reușit din nou să-i repornească inima.

-Alături îi erau mama, prietenii, cei doi fii — toți cei pe care îi iubea și cărora, din pricina muncii, le dăruise atât de puțin din timpul său. DASSIN spera ca această vacanță impusă să repare nedreptatea și să-i redea puterile.

-În seara de 20 august, întreaga companie lua cina la restaurant. JOE povestea ceva, când, deodată, s-a oprit și s-a albit la față. De această dată medicii au fost neputincioși: DASSIN a murit, stingându-se înainte de a împlini 42 de ani.

-A fost înmormântat în parcela familială a cimitirului evreiesc din HOLLYWOOD. Cântărețul a rămas un introvert chiar și după moarte: mormântul lui JOE DASSIN este închis vizitatorilor, departe de milioanele de admiratori.

Autor: Anna Stepțiura

❗️Materialul se sprijină pe surse biografice deschise și pe memoriile apropiaților lui Joe Dassin. Unele episoade pot avea un caracter subiectiv. Textul nu urmărește să judece sau să discrediteze vreo persoană, servind exclusiv drept prezentare istorico-biografică.

Marcus de seară

ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

RESPECT!

marți, 3 noiembrie 2026

$$$

S-a întâmplat în 2 noiembrie1816: În această zi, a murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant de seamă al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780).

Gheorghe Şincai (n. 28 februarie 1754, Şincai, judeţul Mureş - d. 2 noiembrie 1816, lângă Košice, Slovacia) a fost preot român greco-catolic, director al şcolilor din Transilvania, luptător pentru drepturile românilor transilvăneni, istoric, filolog, traducător, reprezentant al Şcolii Ardelene. S-a născut în satul Râciu de Câmpie, azi redenumit Şincai, în amintirea sa. A primit o bursă de studii la Roma, unde datorită faptului că învăţa bine, a fost luat sub ocrotirea cardinalului Ştefan Borgia, care era secretar la De Propaganda Fide. El l-a numit pe Şincai custode al bibliotecii acestei instituţii, iar apoi a cerut şi a obţinut pentru el de la papa Pius al VI-lea favoarea de a putea să viziteze şi bibliotecile Vaticana, Sopra la Minerva şi Benedictina. Şincai a primit inclusiv un specialist care să îl ghideze prin biblioteci, lucru pe care puţini alţii l-au primit înaintea lui. Borgia i-a indicat cărţile în care se vorbea despre români. La Viena, Gheorghe Şincai s-a împrietenit cu Samuil Micu, nepotul lui Inochentie Micu Klein. Cei doi au scris împreună, Şincai definitivând ulterior lucrarea intitulată „Dialogul despre originea limbii române".Aceasta a fost însă oprită de cenzură şi s-a pierdut.

La Blaj, Şincai a stat doisprezece ani. Pe durata cât a fost director al şcolilor din Transilvania a deschis mai mult de trei sute de şcoli noi. În acest timp nu numai că s-a ocupat de inspectarea şcolilor, dar a adunat orice document care făcea referire la români. A început să scrie „Hronica românilor şi a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările şi faptele unora faţă de ale altora nu se pot scrie pre înţeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese", dar a fost atacat puternic, fiind acuzat inclusiv de faptul că ar vrea să fie un al doilea Horea. Din cauza acestei lucrări şi acuzaţiilor care i se aduceau a căzut în dizgraţie, inclusiv episcopul greco-catolic al Blajului făcând ceea ce putea pentru a scăpa de el. Şincai este arestat la 14 septembrie 1794, iar după ce a fost eliberat din temniţă a rămas şi fără slujbă. Cu ajutorul episcopului greco-catolic de la Oradea, Samuil Vulcan, a plecat la Viena pentru a-şi căuta dreptatea la împăratul austriac, dar fără rezultat. Fără nici un venit, s-a aciuit la moşia contelui Vass, unde timp de şase ani i-a învăţat carte pe copiii acestuia.

În anul 1803, Şincai pleacă de la Oradea la Buda, unde împreună cu Samuil Micu lucrează febril, adunând documente şi interpretând faptele descrise în ele, dar S. Micu moare, iar Gheorghe Şincai rămâne să continue munca de unul singur. A tipărit astfel Calendarul de la Buda, la sfârşitul căruia a publicat, în anul 1807, „Istoria românilor". În anii care au urmat a publicat în acelaşi calendar şi în acelaşi mod fragmente din „Hronica românilor ...", până când în final aceasta a fost interzisă de cenzură. După această interzicere a operei sale, s-a refugiat pe moşia contelui Vass unde, după cum scria el însuşi „mă ocrotesc la feciorul Contelui Vass, cel mai bătrân, ca la nişte învăţăcei ai mei, până ce voi sfârşi munca pentru folosul Românilor, dintre cari unii mai vrea-m-ar mort decât să scriu unele ca acestea".Din această bucată a vieţii sale se cunosc puţine, lipsind informaţii despre el pentru diferite perioade de timp.

În 1811, Şincai apare la Oradea, unde este bine primit de Samuil Vulcan. Aici va lucra cu sârg la „Hronica Românilor ...", scriind numai despre perioada de până la 1739, moment la care se opreşte, de frică de a nu supăra autorităţile şi de a nu-i stârni pe duşmani. În 1812 pleacă pe jos la Blaj, ducând în spinare saci cu documente şi manuscrise. A fost primit rece de clerul greco-catolic, în rândurile căruia îşi făcuse duşmani când se făcuseră alegeri pentru episcop pentru Blaj, votând atunci pentru contracandidatul actualului episcop Bob. De la Blaj a plecat la Cluj, tot pe jos, pentru a cere autorizaţia de publicare a „Hronicii românilor ...". Cererea sa a fost respinsă, autorităţile afirmând ulterior că "opera e vrednică de a fi aruncată în foc iar autorul de pus în furci". Şincai a plecat dezamăgit spre Oradea, unde a fost găzduit din nou de Samuil Vulcan, care i-a promis că îi va face o copie a „Hronicii ...". Totuşi, după ce a terminat lucrarea, Şincai a dispărut fără ca nimeni să ştie încotro a luat-o. A fost văzut pentru ultima oară în Transilvania în anul 1814, apoi nimeni nu a aflat nimic despre el, nici măcar dacă şi când a murit.

S-a aflat doar târziu că Gheorghe Şincai a murit pe moşia contelui Vass, lângă Košice, în Slovacia, la 2 noiembrie 1816. Multe dintre lucrările sale sunt cunoscute numai după titlu, ele pierzându-se. Printre acestea se numără „Dialogul", o gramatică românească, un dicţionar românesc şi unul daco-român.O copie manuscris a „Hronicii ...", pe care Şincai o dăduse episcopului Vulcan în 1811 la Oradea, a ajuns într-o librărie vieneză, fiind cumpărată la licitaţie în 1833 de arhimandritul Gherasim Vida din Maramureş. În 1844 se tipăreşte la Iaşi partea din „Hronică ... " ce vorbeşte de evenimentele de până la anul 1000. În 1845 se tipăreşte la Buda o ediţie a acesteia, în care sunt publicate evenimentele de până la anul 1383.

În 1853, organizându-se comemorarea lui Gheorghe Şincai, domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, cumpără de la arhimandritul Vida manuscrisul „Hronicii ..." şi lucrarea e tipărită în întregime, pentru prima oară, de August Treboniu Laurian.Acesta a spus despre „Hronica românilor ..." a lui Şincai: „cât timp nu va fi publicată, Românii nu vor avea istorie".

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

http://www.e-communio.ro/stire5291-gheorghe-incai-reprezentant-de-seama-al-colii-ardelene

http://www.dozadebine.ro/gheorghe-sincai-reprezentant-marcant-al-scolii-ardelene/

http://www.autorii.com/scriitori/gheorghe-sincai/

http://www.rador.ro/2019/02/28/portret-gheorghe-sincai-reprezentant-de-marca-al-scolii-ardelene/

$$$

S-a întâmplat în 2 noiembrie1854: La această dată, a murit Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor. Anton Pann (născut Antonache Petrov, ulterior Petroveanu sau Anton Pantoleon, n. 1794 - 1797?, Sliven, Bulgaria - d. 2 noiembrie 1854, Bucureşti) a fost poet, publicist, traducător, compozitor şi profesor de muzică religioasă, presupus compozitor al muzicii Imnului Naţional al României.

Anton Pann s-a născut într-o familie de aromâni din Sliven, Bulgaria, pe atunci localitatea aflându-se în Imperiul Otoman. Tatăl său a fost Pantoleon Petrov, de meserie căldărar, iar mama sa s-a numit Tomaida. Tatăl lui Anton Pann a murit înainte de vreme, lăsând-o pe Tomaida văduvă, cu trei copii de crescut. În anul 1806, ca urmare a izbucnirii războiului ruso-turc, familia se mută la nord de Dunăre şi ajunge la Chişinău. Cei doi fraţi ai lui Anton se înrolează în armata ţaristă şi mor amândoi ca soldaţi la asediul Brăilei în anul 1809.

Anton Pann s-a căsătorit în anul 1820 cu o fata săracă, fără zestre, pe nume Zamfira Agurezean. Din această căsătorie va rezulta un fiu, Lazăr. El va fi dezmoştenit de tatăl său în anul 1849, pentru că îl defăima oricând avea ocazia. A. Pann îl va repune totuşi în drepturi prin testamentul său definitiv, iar Lazăr va moşteni tipografia tatăl său. Căsătoria cu Zamfira se va termina prin divorţ, după cca şapte ani. În anul 1826, el se îndrăgosteşte de Anica, nepoata Platonidei, stareţa Mănăstirii dintr-un Lemn. Aceasta era măritată şi a fugit cu Anton Pann peste munţi, la Braşov. Soţul ei a repudiat-o public. Anton Pann a trăit cu ea în concubinaj şi a avut doi copii cu Anica: pe Gheorghiţă, mort la o vârstă fragedă, şi pe Ţinea. După zece ani de trai în comun, şi această relaţie s-a destrămat. La 10 februarie 1840, el s-a căsătorit cu Ecaterina, o tânără de 18 ani, tot fată săracă, fără zestre. După moartea lui Anton Pann, deşi era desemnată de acesta ca executor al testamentului său, nu şi-a îndeplinit nici una dintre obligaţiile prevăzute (înmormântarea decedatului la schitul Roşioara, ridicarea unui monument de marmură în amintirea lui, călugărirea ei) şi s-a măritat foarte repede cu un fost ucenic al soţului.

Se presupune că Anton Pann a învăţat a vorbi româneşte în perioada 1806-1812, atunci când familia sa a locuit în Basarabia. În această perioadă el a intrat corist la biserica mare din Chişinău. În anul 1812, Anton Pann se mută la Bucureşti. Aici devine paracliser la Biserica Olari şi cântăreţ la Biserica Sfinţilor. Între 1816-1819, Pann studiază la şcoala lui Petru Efesiul. În tipografia acestuia va încerca să deprindă meşteşugul tipografiei. Nu este foarte sigur dacă Anton Pann a avut ocazia să audieze cursurile lui Gheorghe Lazăr, după cum informează unele surse. În jurul anilor 1826, a învăţat la Braşov, de la Ion Barac, „a compune versuri mai potrivite".

Înainte de anul 1821, împreună cu ieromonahul Macarie şi cu protopsaltul Grigorie de la Mitrolopie, face parte din comisia care avea scopul de a traduce în limba română cântările liturgice. Ceilalţi doi membri ai comisiei îl înșală pe Pann, tipărind la Viena o seamă de lucrări traduse în comun, dar fără a preciza şi numele său. În anul 1821, el se refugiază la Braşov, din cauza izbucnirii revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu. În anul 1826, el este dascăl la o şcoală a episcopiei din Râmnicu Vâlcea. Predă lecţii de muzică maicilor de la Mănăstirea dintr-un Lemn, de lângă Govora. De aici fuge la Braşov, ca urmare a unei aventuri amoroase cu nepoata stareţei mănăstirii. În perioada cât a stat la Braşov, a cântat la biserica Sf. Nicolae. În anul 1830, Pann se afla din nou în Ţara Românească, fiind învăţător de muzică pentru copii, la şcoala de la Podul Mogoşoaiei. În această perioadă a purtat numele de Anton Pantoleon.

În anul 1842, la 27 iunie, primeşte catedra de cântări bisericeşti de la Seminarul Mitropoliei, în urma decesului titularului de până atunci. În 1843 devine proprietar de tipografie. Cărţile pe care le va edita vor purta în partea de jos a coperţii inscripţia „În tipografia lui Anton Pann". În 1854 tipografia va deţine „două teascuri, unul de fier şi altul de lemn, cu cinci rânduri de slove, şi anume: tertia, tiţero, garmond, note orientale şi note europene, toate cu căştile lor; cum şi patru rânduri de ştempi şi matriţe, dimpreună cu un instrument de turnatul slovelor, două instrumente mai mici şi o maşină de tăiatul slovelor".În 1847 încearcă să îşi vândă, fără succes, publicaţiile religioase către „monastirile de peste Olt".

În 1848, el conduce corul Bisericii Creţulescu. În timpul acestui an va părăsi Bucureştiul, din cauza izbucnirii epidemiei de holeră. Se presupune că după 11 iunie, data izbucnirii revoluţiei paşoptiste din Muntenia, ar fi compus melodia „Un răsunet", pe versurile lui Andrei Mureşanu, care va deveni ulterior Imnul Naţional al României. Presupunerea nu are suport real chiar dacă aceasta a rămas cunoscută drept veridică în spaţiul public… Practic, el nu mai fusese demult la Brașov pentru a-l contacta pe Mureșanu și nu-i știa poezia!

Unii cercetători cred, cu argumente solide, că melodia era deja cunoscută în epocă, fiind cântată pe texte religioase precum „Din sânul maicii mele”, iar alții susțin că Mureșanu însuși ar fi contribuit la linia melodică. Alte surse bibliografice aflate în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Brașov spun clar că melodia a fost aranjată de către Gheorghe Ucenescu, dascăl la Școala Românească de pe lângă această biserică și fost ucenic al lui Anton Pann.

Documentele vremii, în speță raportul comisarului de Vâlcea, D. Zăgănescu, confirmă că manifestanții au cântat atunci un imn, dar nu rezultă clar că acesta ar fi fost „Deșteaptă-te, române!”... Este vorba despre Raportul nr. 10 prin care acesta informa ministrul Trebilor din Lăuntru al Ţărilor Româneşti că la data de 29 iulie 1848 cetăţenii oraşului, adunaţi în grădina Zăvoiului de la poalele Capelei, au cântat „o muzică vocală”... Datat în 30 iulie 1848, documentul anunţa că „ieri, joi 29 ale curgătoarei luni”, cetăţenii din Râmnicu Vâlcea au manifestat „într-o câmpie înconjurată cu arbori ce este la marginea cetăţii pentru constituţie, iar garda naţională a răspuns printr-un număr însemnat de arme cu salve detunătoare”. Aflându-se în acest „pompos constituţiu şi d-lui Anton Pann, profesor de muzică, împreună cu câţiva cântăreţi de aceeaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care a ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor românilor”. Personal, am mari rezerve faţă de localizarea la Râmnicu Vâlcea a locului unde s-ar fi cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”, asta cu atât mai mult cu cât Anton Pann nu a consemnat niciodată faptul că ar fi interpretat acest cântec, în acel an, în acea localitate! Din toate izvoarele palpabile și corecte reiese indubitabil că Braşovul a fost locul unde s-a născut şi a fost cântat prima oară acest imn. Poate că viitorul va limpezi această dilemă.

La 30 iulie 1848, Pann jură pe Constituţie, alături de cetăţenii din Râmnicu Vâlcea. În 1851, notorietatea lui Anton Pann atinge apogeul. Eforii Bisericii Sf. Nicolae din Braşov îi pun la dispoziţie elevi care doresc să înveţe arta muzicală. În acest an reuşeşte să vândă din ce în ce mai bine publicaţiile pe care le scotea la tipografia sa. În 1854 îşi scrie testamentul, cu propria sa mână.

A murit la 2 noiembrie 1854, de tifos, în casa sa din Bucureşti, de pe strada Taurului, numărul 12 (azi strada Anton Pann, numărul 20). A fost înmormântat în curtea Bisericii Lucaci, din apropierea locuinţei sale, din Bucureşti.Epitaful de pe crucea sa spune: „Aici s-a mutat cu jale/În cel din urmă an/Care în cărţile sale/Se citeşte Anton Pann./Acum mâna-i încetează,/La lumină cărţi să dea./Împlinindu-şi datoria/Şi talantul ne-ngropând,/Ş-a făcut călătoria,/Dând în lume altor rând."

Surse:

Pr. dr. Zaharia Matei, Profesorul, protopsaltul și compozitorul Anton Pann, Editura Basilica, 2014

Constantin Mohanu, Anton Pann – între spiritul balcanic și mirajul Europei, Editura Ager, București, 2005

Petre Anghel, 100 cei mai mari scriitori români: Anton Pann, Editura Lider, 2003

Foarţă, Ştefan (text, note, glosar, bibliografie) - Anton Pann - Povestea Vorbii, Editura Litera, Chişinău, 1998

http://www.clasic.radio/articol/anton-pann/2072581/5331/2

https://www.antonpann.ro

https://www.crestinortodox.ro/parinti/anton-pann-119001.html

https://editiadedimineata.ro/164-de-ani-de-la-moartea-celebrului-anton-pann-finul-pepelei-cel-istet-ca-un-proverb/

https://muzeulmuresenilor.ro/povestea-imnului-national/

$$$

S-a întâmplat în 2 noiembrie1950: În această zi, a murit George Bernard Shaw, dramaturg. George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin – d. 2 noiembrie 1950, Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanți dramaturgi de limbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât și în calitate de critic de artă și publicist politic.

George Bernard Shaw s-a născut la Dublin în Irlanda, în familia unui mic funcționar. Întrucât resursele materiale ale părinților erau foarte limitate, Shaw n-a putut merge la universitate, lucru pe care, de altfel, nu l-a regretat, socotind că „nu prea avea ce să învețe acolo". La vârsta de 20 de ani pleacă la Londra și își încearcă forțele în gazetărie și literatură. Primul său roman „Lipsă de maturitate" (Immaturity) i-a fost respins de editura „Chapman and Hall". Atras de mișcarea socialistă, devine în 1884 unul dintre fondatorii „Societății fabienilor" (Fabian Society), din care s-a format mai târziu partidul laburist englez. Scrie un mare număr de articole și pamflete pe teme sociale și politice, remarcându-se ca publicist cu un stil caustic și combativ. Continuă și activitatea literară și reușește să publice primele romane: „Un socialist individualist" (An Unsocial Socialist, 1884), „Profesiunea lui Cashel Byron" (Cashel Byron's Profession, 1885), „Dragoste printre artiști" (Love Among Artists, 1887).

Shaw este atras de teatrul realist al scriitorului norvegian Henrik Ibsen și scrie eseul „Chintesența Ibsenismului" (The Quintessence of Ibsenism, 1891), devine admirator al muzicii lui Richard Wagner, pe care îl apără împotriva publicului englez refractar în cartea „Wagnerianul perfect" (The Perfect Wagnerite, 1898). Încă din 1885 Shaw a început să scrie o piesă de teatru în colaborare cu William Archer, dar ei nu s-au putut înțelege și piesa a fost abandonată. Shaw a extras schițele inițiale și, dezvoltându-le, a creat prima sa piesă „Casele văduvilor" (Widowers' Houses), reprezentată în 1892. Această piesă și cele ce au urmat au provocat o adevărată controversă în lumea teatrală și literară.Popularitatea lui a crescut însă cu fiecare nouă piesă, iar la sfârșitul secolului Shaw era deja cunoscut ca cel mai de seamă dramaturg al timpului.

Devenit celebru, a continuat până la sfârșitul vieții să participe la viața social-politică. Poziția lui era ambiguă, salută revoluția socialistă din Rusia și se declară entuziast după vizita făcută în Uniunea Sovietică în anii 30, anii marilor epurări staliniste, în același timp condamnă regimurile totalitare și este adept al democrației. A murit în 1950 la vârsta de 94 de ani în reședința sa din Ayot Saint Lawrence.

În opoziție cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeștri ai artei realiste. Dar spre deosebire de Ibsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor și satiră, creând situații care uimesc la început prin caracterul lor neobișnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conțin, în fond, conflicte din viața reală, redate de autor cu multă finețe. Shaw smulge măștile, dezvăluind contradicțiile flagrante ale vieții. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă și rezolvată nu prin acțiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viața societății. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.

Pe lângă schimbul de scrisori cu personalități ale epocii sale, în special literați sau oameni politici, corespondența lui Bernard Shaw cu actrițele Ellen Terry și Mrs. Parick Cambell a rămas ca exemplu al genului epistolar, dezvăluind și multe întâmplări inedite petrecute în timpul îndelungatei sale vieți.

Surse:

https://biblacad.ro/UPC-Shaw.html

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1925/shaw/biographical/

https://www.biography.com/writer/george-bernard-shaw

https://www.biographyonline.net/writers/george-bernard-shaw.html

https://www.famousauthors.org/george-bernard-shaw

https://iubescsacitesc.ro/profildescriitor-george-bernard-shaw-simbol-al-dramaturgiei-in-limba-engleza/

$$$

S-a întâmplat în 2 noiembrie…

- 998: Sfântul Odilon, abatele de Cluny a celebrat pentru prima oară o comemorare a tuturor răposaţilor ordinului său. Această zi a devenit mai apoi în Biserica Catolică data la care sunt comemoraţi toţi credincioşii răposaţi.

- 1639: Cu sprijinul marelui vizir, Vasile Lupu obţine mazilirea lui Matei Basarab, intră în Ţara Românească şi se intitulează, în documentele emise, domn al Moldovei şi Ţării Româneşti.

- 1659: S-a încheiat domnia lui Gheorghe Ghica în Ţara Moldovei (3.03.1658 - 2.11.1659)

- 1699: S-a născut Jean Baptiste Siméon Chardin, pictor francez. Jean (Baptiste) Siméon Chardin (n. Paris - d. 6 decembrie 1779, Paris), a fost un pictor francez, considerat ca unul din cei mai mari artişti ai secolului al XVIII-lea. Este în special cunoscut ca maestru al naturilor moarte, al scenelor de viaţă şi al portretelor, domenii în care talentul artistului s-a desfăşurat în toată splendoarea lui. Stilul lui Chardin este atât de personal, încât nu poate fi asociat unei anumite perioade strict delimitate. Artistul activează în Franţa în epoca rococo-ului, în acelaşi timp cu Watteau, Boucher şi Fragonard, opera lui însă se caracterizează prin simplitate şi realism subtil, care va iniţia un curent burghez în pictura franceză.

- 1721: Petru cel Mare s-a autoproclamat împărat (țar) al Rusiei.

- 1739: S-a născut Carl Ditters von Dittersdorf, compozitor şi violonist austriac (m. 1799)

- 1755: S-a născut (la Viena) regina Maria Antoaneta, soţia regelui francez Ludovic al XVI-lea; fiică a împăratului Francisc I şi a împărătesei Maria Tereza; nepopulară în Franţa din cauza frivolităţii şi a respingerii oricăror iniţiative de reformă (m.16.X.1793, ghilotinată, în timpul Revoluţiei franceze, după doi ani de temniţă)

- 1765: Împărăteasa Maria Tereza a ridicat Transilvania la statutul de „mare principat", provincie nesupusă altui regat.

- 1784: A izbucnit marea Răscoală Ţărănească din Transilvania, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan

- 1785: Prima barca de salvare, construită de Lionel Lukin, a fost brevetată la Londra.

- 1815: S-a născut George Boole, matematician britanic, creatorul logicii matematice moderne. George Boole (d. 8 decembrie 1864) a fost matematician, logician şi filozof britanic. A fost creatorul logicii matematice moderne, al algebrei booleene, care, mai târziu, va sta la baza informaticii şi a realizării computerului.Biblioteca instituţiei University College Cork îi poartă numele.Există şi un crater lunar care este numit Boole.

- 1816: A murit Gheorghe Şincai, istoric, filolog, traducător, poet, reprezentant al Şcolii Ardelene. Spirit iluminist, a adus o contribuţie fundamentală în acţiunea de răspîndire a culturii în mediul rural din Transilvania şi a elaborat alături de Samuil Micu prima gramatică tiparită a limbii române: „Elementa linguae daco-romanae sive valachicae" (Viena, 1780) (n.28.02.1754)

- 1854: A murit Anton Pann, poet, compozitor şi culegător de folclor (n.~1796, la Sliven/Bulgaria). Anton Pann (născut: Antonie Pantoleon-Petroveanu) (data naşterii incertă, între 1793-1797, Sliven, Imperiul Otoman, azi Bulgaria - d. Bucureşti) a fost un poet, compozitor de muzică religioasă, profesor de muzică religioasă, folclorist, literat, publicist, de origine aromân, presupus greşit ca fiind compozitor al muzicii imnului naţional al României.A fost supranumit de Mihai Eminescu „finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb” în poemul Epigonii. Prin prescurtarea numelui de familie şi românizare va fi numit Anton Pann.

- 1864: Decret privind înfiinţarea Şcolii de Belle Arte din Bucureşti, înfiinţată din iniţiativa artiştilor Gheorghe Tattarascu şi Teodor Aman, a funcţionat în clădirea Monetăriei Statului până în 1912, când aceasta a fost demolată.

- 1869, 2/14: S-a născut Iulia Hasdeu, poetă română de limbă franceză; fiica lui Bogdan Petriceicu Hasdeu; a publicat în timpul vieţii doar patru poezii; creaţia sa, scurtă, dar densă, scrisă în limba franceză, a fost publicată postum de tatăl său (m. 1888). A fost un copil supradotat; la opt ani neîmpliniţi Iulia a trecut examenele cumulate ale celor patru clase primare.La 11 ani, Iulia Hasdeu a absolvit Colegiul Naţional „Sfântul Sava”, iar în paralel a urmat cursurile Conservatorului de muzică din Bucureşti, a plecat la studii la Paris. A studiat la Sorbona, începând de la vârsta de 16 ani, uimindu-şi profesorii cu talentul său.La 29 septembrie 1888, Iulia Hasdeu a murit de tuberculoză, la vârsta de 19 ani, şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu. Tatăl Iuliei, foarte afectat de moartea ei, a construit, în memoria acesteia, un castel la Câmpina, cunoscut sub numele de Castelul Iulia Hasdeu.

- 1873: S-a născut Dimitrie Paciurea, sculptor român. Dimitrie Paciurea (n. Bucureşti - d. 14 iulie 1932, Bucureşti) a fost un sculptor român. Stilul său simbolic şi reprezentaţional contrastează puternic cu stilul simplificat până la esenţa pură al contemporanului şi conaţionalului său Constantin Brâncuşi.Născut în Bucureşti, a studiat aici între 1890 şi 1894, apoi la Paris (între 1896 şi 1900). Debutează în 1894 la Expoziţia artiştilor în viaţă, fiind apoi prezent la Saloanele Oficiale, la manifestările „Cercului artistic" şi ale „Tinerimii artistice".În 1919 se află printre membrii fondatori ai Societăţii „Arta română".Operele îi sunt prezentate în expoziţii personale în Bucureşti, în 1907, 1922 (împreună cu Cornel Medrea), 1930.A participat la expoziţii de artă românească deschise la München (1913), Bruxelles (1930) şi la Bienala de la Veneţia (1924).Începând din 1909 a fost profesor de sculptură la Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Bucureşti.

- 1880: S-a născut istoricul american Theodor Riker; s-a aplecat asupra istoriei moderne a României: bun cunoscător al perioadei de dinaintea unirii Principatelor Române, precum şi al domniei lui Alexandru Ioan Cuza; membru corespondent străin al Academiei Române (1933) (m. 1952)

- 1881: A aparut primul numar al revistei „Contemporanul”, una dintre cele mai vechi reviste ale spiritualitatii românesti

- 1892: S-a născut Paul Abraham, compozitor ungar (m. 1960)

- 1894: Încoronarea ultimului ţar rus (1894–1917), Nikolai al II–lea Romanov (1868–1918). A sfârşit tragic, fiind executat, împreună cu familia sa, la 17 iulie 1918

- 1900: A avut loc, la Teatrul Naţional Bucureşti, premiera operei „Petru Rareş” de Eduard Caudella, după o nuvela de N.Gane.Acţiunea se petrece în Moldova anului 1529.

- 1901: In Piaţa Unirii din Iaşi a avut loc Tricentenarul morţii lui Mihai Viteazul, eveniment la care au participat delegaţii din toate provinciile româneşti.

- 1906: S-a născut Luchino Visconti, regizor italian de film, reprezentant al neorealismului în cinematografie („Rocco şi fraţii săi”, „Nopţi albe”) (d.17.03.1976)

- 1908: S-a născut Dimitrie Berea, pictor român (d. 1975)

- 1911: S-a născut Odysseas Elytis, poet grec(„Orientări”, „Maria Nefeli”, „Soarele întâiul”). Odysseas Elytis (pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis) (n.Heraklion, Creta - d. 18 martie 1996, Atena) este un scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979.

- 1912: Se înfiinţează Comisia de atletism, alergări pe jos şi concursuri, parte din Federaţia Română a Societăţilor Sportive. Acea comisie este de fapt precursoarea Federaţiei Române de Atletism, a 19-a federaţie pe lista mondială

- 1912: S-a născut lingvistul Gheorghe Ivănescu; specialist în istoria limbii române şi în lingvistica generală; membru corespondent al Academiei Române din 1965 (m. 1987)

- 1913: S-a născut Burt Lancaster, actor american. A primit Premiul Oscar în 1960.Numele său întreg este Burton Stephen „Burt" Lancaster. S-a născut pe 2 noiembrie 1913 şi a decedat pe 20 octombrie 1994.Este binecunoscut publicului pentru fizicul său atletic şi zâmbetul cuceritor care l-au transformat într-un adevărat Don Juan al marelui ecran.I se spunea „Domnul muşchi şi dinţi", într-un sens ironic, pentru frumuseţea corporală şi a zâmbetului. Pe parcursul carierei sale însă a acceptat roluri care au contrazis imaginea sa de băiat frumos. În anii '50 şi-a abandonat imaginea sa de cuceritor şi a fost privit drept cel mai bun actor al generaţiei sale.

- 1916: S-a născut prozatorul Laurenţiu Fulga (pseudonimul lui Laurenţiu Ionescu) (m. 1984)

- 1917: S-a născut actriţa americano-canadiană Ann Rutherford (m. 2012)

- 1920: S-a înfiinţat Societatea Compozitorilor Români; primul preşedinte - compozitorul George Enescu; în 1949 aceasta s-a transformat în Uniunea Compozitorilor din România.

- 1928: S-a născut Liviu Ionescu, compozitor şi dirijor (m. 2000)

-1929:S-a născut Richard Taylor, fizician american de origine canadiană.Richard Edward Taylor (n. Medicine Hat, Alberta, Canada) este un fizician american de origine canadiană, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1990, împreună cu Henry Way Kendall şi Jerome Friedman, pentru cercetările de pionierat privind împrăştierea inelastică în profunzime a electronilor pe protoni şi neutroni legaţi, cercetări esenţiale pentru dezvoltarea modelului quarkurilor din fizica particulelor.

- 1930: Cel mai mare avion din lume, DO-X, a decolat din Germania spre Amsterdam într-un zbor de probă.

- 1932: S-a născut Melvin Schwartz, fizician american. Melvin Schwartz (n. New York, SUA — 28 august 2006, Twin Falls, Idaho, SUA) a fost un fizician evreu-american, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică, în 1988, împreună cu Leon Max Lederman şi Jack Steinberger, pentru metoda razei de neutrini şi demonstrarea structurii de dublet a leptonilor prin descoperirea neutrinului miuonic.

- 1937: Pe cele cinci turnuri al Kremlinului se aprind stele din rubin.

- 1941: Postul Radio Iaşi a emis pentru prima oară la această dată, sub numele de Radio Moldova

- 1942: S-a născut Stefanie Powers, actriţă americană

- 1946: S-a născut dirijorul italian Giuseppe Sinopoli (m. 2001)

- 1946: A murit compozitorul Francisc Hubic (n. 1883)

- 1947:Ziaristul Howard Hughes face zborul de probă a celui mai mare hidroavion din lume, „Hercules", proprietatea şi realizarea lui. A fost unicul zbor al acestui gigantic hidroavion.

- 1950:A murit George Bernard Shaw, dramaturg şi critic literar irlandez („Pygmalion”, „Sfânta Ioana”, „Candida”) ; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1925. George Bernard Shaw (n. 26 iulie 1856, Dublin - d. Ayot Saint Lawrence) a fost un scriitor irlandez, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1925, considerat de unii critici ca unul din cei mai importanţi dramaturgi delimbă engleză de la William Shakespeare. Shaw s-a făcut cunoscut atât ca autor de piese de teatru, cât şi în calitate de critic de artă şi publicist politic.În opoziţie cu dramaturgia superficială a epocii, Bernard Shaw l-a luat ca model pe Ibsen, în care vedea pe unul dintre cei mai mari maeştri ai artei realiste. Dar spre deosebire deIbsen, al cărui teatru avea mai mult un caracter tragic, Shaw era înclinat spre umor şi satiră, creând situaţii care uimesc la început prin caracterul lor neobişnuit. Oricât de paradoxale ar fi însă, ele conţin, în fond, conflicte din viaţa reală, redate de autor cu multă fineţe.Shaw smulge măştile, dezvăluind contradicţiile flagrante ale vieţii. În majoritatea pieselor lui, problema este pusă şi rezolvată nu prin acţiune, ci prin replicile spirituale ale personajelor, care vorbesc deschis despre diferite aspecte din viaţa societăţii. Procedeul preferat al scriitorului este paradoxul. Sub masca unui bufon, el caută astfel să expună publicului adevăruri amare, îmbrăcându-le în forma unor paradoxuri pline de haz.

- 1955: S-a născut actorul Răzvan Ionescu

- 1955:Cercetătorii americani Carlton-Schwerdt şi Schaffer obţin în formă cristalină virusul care provoacă poliomielita.

-1956:URSS: Armata roşie (sovietică) reprimă sângeros protestul budapestanilor început în octombrie. Imre Nagy este arestat.

- 1960: A murit Dimitri Mitropoulos, dirijor, pianist şi compozitor american de origine greacă (n. 1896)

- 1964: S-a născut chitaristul Valter Popa, membru al formaţiei „Iris"

-1966: A murit Peter Debye, fizician şi chimist olandez stabilit în SUA; contribuţii în fizica cristalelor; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1936 (n. 1884)

- 1967: Preşedintele american Lyndon B. Johnson ţine o reuniune secretă cu cei mai de seamă lideri naţionali (Bărbaţii Înţelepţi) cărora le cere sfatul în privinţa atitudinii de adoptat faţă de refuzul tinerilor de a se mai înrola, protestând astfel împotriva războiului din Vietnam. Cei prezenţi au ajuns la concluzia că opinia publică trebuie să primească rapoarte optimiste despre desfăşurarea războiului.

- 1975: A murit Pier Paolo Pasolini, regizor, scenarist, scriitor, ziarist, teoretician şi critic de film italian (n. 1922)

- 1983: Martin Luther King Day: În Grădina Trandafirilor de la Casa Albă, preşedintele Ronald Reagan semnează legea care instituie o sărbătoare federală, care să fie celebrată an de an în a treia luni din ianuarie pentru comemorarea lui Martin Luther King

- 1988: Prima propagare de worm pe Internet.

- 1989: Jaguar este cumpărată de societatea Ford.

- 1991: Bartolomeu I devine Patriarh al Constantinopolului

- 1992: A murit Hal Roach, producător american de film, realizatorul celebrului cuplu „Stan şi Bran” (Stan Laurel şi Oliver Hardy) (n.1892)

- 1993: Camera Reprezentanţilor a SUA a votat în unanimitate pentru a acorda României clauza naţiunii celei mai favorizate (la 12.10.1993). Senatul american aproba şi el clauza (22.10.1993). La 2.11.1993, preşedintele SUA, Bill Clinton, a semnat textul Rezoluţiei comune a Camerei Reprezentanţilor şi a Senatului SUA privind ratificarea Acordului comercial între SUA şi România pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate

- 1995: Adunarea Generală a ONU a adoptat, cu o largă majoritate de voturi, Rezoluţia privind asigurarea respectării egalităţii limbilor oficiale la Naţiunile Unite şi combaterea supremaţiei limbii engleze; Rezoluţia, care prevede respectarea multilingvismului la ONU, precizează că engleza, araba, chineza, spaniola, franceza şi rusa sunt atât limbi oficiale, cât şi limbi de lucru ale Adunării Generale şi ale Consiliului de Securitate ale ONU, iar franceza şi engleza sunt limbi de lucru ale Secretariatului Organizaţiei

- 1998: A murit istoricul Ştefan Pascu; bogată şi variată activitate în domeniul istoriei medievale şi moderne a României; membru al Academiei Române (n. 1914)

- 2000: Primul echipaj de trei astronomi (2 ruşi şi un american) ajunge la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale.

- 2004: A murit, asasinat, Theo van Gogh, cineast şi scriitor olandez, realizatorul mai multor pelicule controversate (documentarul „0605") (n. 1957)

- 2005: A murit Lena (Elena) Constante, artistă plastică (artă decorativă şi ilustraţie de carte) şi scriitoare (memorialistică de detenţie); arestată în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, în „lotul Pătrăşcanu" (împreună cu Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, cu soţul său, folcloristul Harry Brauner, cu filosoful Bellu Zilber ş.a.) (n. 1909)

- 2007: A murit coregraful rus Igor Moiseev, fondatorul companiei de balet care îi poartă numele (n. 1906)

- 2009: A murit actorul spaniol José López Vázquez, considerat un simbol al cinematografiei iberice (n. 1922)

$$$

S-a întâmplat în 3 noiembrie1919: La această dată, istoricul Vasile Pârvan îşi inaugurează cursul de istorie la nou înfiinţata Universitate a Daciei Superioare din Cluj cu prelegerea: „Datoria vieţii noastre", în care a adus şi un omagiu jertfei depuse de tinerii ostaşi români la înfăptuirea unităţii naţionale a statului.

Eseist, istoric şi filosof al culturii, Vasile Pârvan s-a născut la Huruieşti, judeţul Bacău, la 28 septembrie 1882. Vasile Pârvan şi-a înscris numele printre cei mai de seamă oameni de cultură de la începutul secolului al XX-lea din ţara noastră, prin prelegerile sale exercitând în epocă o mare atracţie asupra intelectualităţii tinere, creând o şcoală istorică proprie, cu discipoli iluştri.A urmat secţia clasică a Liceului „Gh. Roşca Codreanu'' din Bârlad (1893-1900), unde a fost premiat de două ori la concursurile de istorie ale Societăţii „Tinerimea Română'' şi a absolvit secţia de istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1904).

La recomandarea lui Nicolae Iorga şi a lui Alexandru Sturdza a fost primit, ca bursier, la Universitatea din Jena (1904). După doi ani s-a mutat la Universitatea din Berlin, unde a studiat filosofia. Şi-a luat diploma de doctor în filosofie, la 9 ianuarie 1909, la Universitatea din Breslau, susţinând o teză despre naţionalitatea comercianţilor din Imperiul Roman. A debutat în publicistică la „Noua revistă română'' (1900). Din 1902 a început să colaboreze la „Convorbiri literare'', şi din 1903 la „Voinţa naţională'', „Tribuna poporului'' (unde semna uneori cu pseudonimul V. Andrei), „Luceafărul'' etc. În 1906 a aderat la Frăţia Bunilor Români, organizaţie creată de Nicolae Iorga, începând să colaboreze la „Sămănătorul'' şi „Neamul românesc''. Din 1907 a început să scrie şi pentru „Viaţa românească'' şi „Gazeta generală a învăţământului''.

A conferenţiat în cadrul Universităţii de Vară de la Vălenii de Munte, al Ligii Culturale pentru Unitatea Tuturor Românilor, a întreprins călătorii de studii în străinătate şi excursii ştiinţifice cu studenţii în Transilvania. A scos împreună cu Virgil Arion şi G. Bogdan-Duică, în 1913-1914, publicaţia „Românismul''. Vasile Pârvan a lucrat ca funcţionar la secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române (1903). A fost, apoi, profesor secundar la Bacău şi Iaşi (1904-1909), profesor suplinitor (din 1909) la Catedra de Istorie Veche, Epigrafie şi Antichităţi Greco-Romane a Universităţii din Bucureşti; director al Muzeului Naţional de Antichităţi (din 1910); director al Şcolii române din Roma (din 1921).A fost unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1913), în cadrul căruia a susţinut o serie de prelegeri.

Vasile Pârvan, considerat „părinte al arheologiei româneşti'', a conceput un important plan naţional de cercetări arheologice. În cadrul acestuia, Vasile Pârvan a efectuat săpături arheologice în aşezări şi cetăţi din Dobrogea şi Muntenia: la Histria (cetate descoperită de Vasile Pârvan în urma săpăturilor începute în 1914), la Callatis, la Ulmetum, la complexul dacic din Munţii Orăştiei, în aşezările neolitice şi dacice din Câmpia Dunării.În timpul primului război mondial şi-a continuat munca în refugiul de la Dobrovăţ, judeţul Iaşi, apoi la Odessa şi la Focşani. Reîntors la Bucureşti, şi-a reluat activitatea didactică, colaborând la „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială'' a lui D. Gusti, în care a formulat un întreg program de culturalizare, a participat hotărâtor la organizarea Universităţii din Cluj, precum şi la constituirea, în acelaşi an, a Institutului de Antichităţi şi de Studii Clasice în capitala Transilvaniei.I-a fost propusă, în 1918, preşedinţia Partidului Ţărănesc, însă a aderat la Partidul Muncii, alături de Paul Bujor, C. I. Parhon ş.a.

Profesor de istoria antică şi la Universitatea din Cluj, Vasile Pârvan a rostit prelegerea inaugurală „Datoria vieţii noastre'' (1919), a prezentat la Universitatea din Bucureşti dialogul platonic „Anaxandros'' (1920) dedicat tragediei greceşti, şi prelegerea despre „Ritmul istoric'' (1920). Alături de cursuri de istorie antică, a predat despre istoria religiilor: „Doctrinele salvării'' (1919), „Originea dramei antice'' (1920) şi „Istoria gândului liric în lumea mediteraneană'' (1922).A colaborat cu Academie des Inscriptions (Franţa) şi cu Academia dei Lincei (Italia), a redactat regulamentul şcolilor române din Roma şi Paris, a fondat cu Aristide Blank, D. Gusti şi Marin Simionescu-Râmniceanu, Editura Cultura Naţională (1920) şi a formulat inscripţiile pentru Arcul de Triumf din Bucureşti. De asemenea, a ţinut cursuri, a conferenţiat în ţară şi străinătate, a colaborat la publicaţii ştiinţifice, a întreţinut o permanentă corespondenţă cu oamenii de ştiinţă români şi străini, a participat la congrese ştiinţifice internaţionale.

A studiat îndeaproape istoria geto-dacilor, concepând şi realizând o operă monumentală „Getica. O protoistorie a Daciei în mileniul I a. Hr.'', în care, pentru prima dată, s-au găsit adunate la un loc şi interpretate istoric descoperirile arheologice şi numismatice din Dacia preromană. De asemenea, este autorul unor lucrări de referinţă, între care: volumul „M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus. „Studiu istoric'' (1909); „Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman'' (1911);„Cetatea Tropaeum. Consideraţii istorice'' (1911); „Ştiri noi despre Dacia Malvensis'' (1913-1914); „Ideile fundamentale ale culturii sociale contemporane'' (1919), „Începuturile vieţii romane la gurile Dunării'' (1923); „Dacia. Civilizaţiile străvechi din regiunile carpato-danubiene'' (1937) ş.a. În afara lucrărilor de strictă specialitate, Vasile Pârvan a publicat eseuri de filosofia culturii şi estetică, prelegeri şi discursuri comemorative.

Concepţia sa despre istorie a expus-o în lucrarea „Idei şi forme istorice'' (1920). A mai lăsat un volum de „Memoriale'' (1923). A iniţiat, pe când era director al Şcolii Române din Roma (1923), apariţia a două anuare ale acesteia: „Ephemeris Dacoromana'' şi „Diplomatarium italicum''.Personalitate de frunte a ştiinţei istorice româneşti, Vasile Pârvan a fost delegat permanent şi secretar al Uniunii Academice Internaţionale (din 1920) şi membru fondator al Comitetului Internaţional de Ştiinţe Istorice şi profesor agregat la Sorbona (1926), precum şi membru al unor organisme de prestigiu: Comisia Monumentelor Istorice, Institutul Arheologic German (din 1914), Academia Pontificale din Roma (de Arheologie), Academia dei Lincei (1927).

Membru corespondent (18 mai 1911) şi membru titular (18 mai 1913); vicepreşedinte (12 iun. 1920- 6 iun. 1923) şi secretar general (6 iun. 1923-8 iun. 1927) al Academiei Române. A fost secretar al PEN-Clubului român (1923). S-a stins din viaţă la 26 iunie 1927. Prin testament, şi-a lăsat averea Academiei Române, iar biblioteca a donat-o Şcolii Române de la Roma.

Surse:

http://www.enciclopedia-dacica.ro/?operatie=subiect&locatie=izvoare_romanesti&fisier=Parvan_Vasile_-_Datoria_vietii_noastre

http://www.autorii.com/scriitori/vasile-parvan/index.php

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/06/26/documentar-90-de-ani-de-la-moartea-istoricului-vasile-parvan-intemeietor-al-arheologiei-romanesti-04-02-00

http://digital-library.ulbsibiu.ro/dspace/bitstream/123456789/716/6/Anca_Sarghie_Radu_Stanca_si_obsesia_Thalie_prefata.pdf

http://surse.citatepedia.ro/din.php?a=Vasile+P%E2rvan&d=Datoria+vie%FEii+noastre

http://www.bjc.ro/wiki/index.php/Alma_Mater_Napocensis_–_Idealul_Universităţii_moderne:_prelegeri_inaugurale_la_Universitatea_din_Cluj_în_perioada_interbelică_%281919-1940%29_/_ediţie%2C_studiu_introductiv_şi_note:_Vasile_Puşcaş._-_Bucureşti:_Editura_Fundaţiei_Culturale_Române.

ShopMania

joi, 5 noiembrie 2026

marți, 3 noiembrie 2026