&&&

 S-a întâmplat în 27 mai1564: În această zi, a murit Jean Calvin, reformator religios francez, fondatorul calvinismului (sistem teologic protestant); conducător al republicii teocratice Geneva (1541); Calvin este, alături de germanul Martin Luther, unul dintre iniţiatorii reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice.

Jean Calvin, sau pur şi simplu Calvin (n. 10 iulie 1509, Noyon — d. Geneva), alături de Martin Luther, a fost unul din iniţiatorii Reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice romane. Calvin a dezvoltat o doctrină - Calvinismul - relativ diferită de aceea a lui Luther, în special în ceea ce priveşte practicarea cultului, considerată o radicalizare a lutheranismului. Jean Calvin s-a născut cu numele de Jean Cauvin la Noyon, în Picardia, Franţa. Martin Luther a scris cele 95 de teze în 1517, când Calvin avea 8 ani.

Tatăl lui Calvin, paznic al episcopului Noyon, l-a trimis la colegiul De la Marche şi apoi în continuare la Sorbona din Paris, pentru a studia dreptul. În 1532 devine doctor în drept la Universitatea din Orléans. Prima sa lucrare publicată a fost un comentariu al lucrării filozofului roman Seneca, De clementia. Adoptă curând principiile Reformei, pe care, începând din 1532, începe să le propage la Paris. Ameninţat cu închisoarea, se refugiază la Nérac, sub protecţia Margaretei de Navarra, favorabilă protestantismului. În 1534, în urma persecuţiilor suferite de protestanţii francezi, numiţi şi hughenoţi, este nevoit să părăsească Franţa.După peregrinări în Basel, Ferrara şi din nou la Paris, în 1536, convins fiind de reformatorul Guillaume Farel, Calvin se stabileşte definitiv la Geneva, unde este numit profesor de teologie. A trăit aici aproape jumătate din viaţă.

Principala operă a lui Calvin în istoria literaturii Reformei:

Învăţământul religiei creştine

- publicată în latină (Christianae religionis institutio) în 1536 la Frankfurt am Main (ediţia definitivă: 1559)

- publicată în franceză (Institution de la religion chrétienne) în 1541 la Geneva (ediţia definitivă: 1560)

Alte scrieri:

- De Clementia - un comentariu asupra operei cu acelaşi nume de Seneca (1532)

- Psychopannychia - împotriva sectei anabaptiste (1534)

- Catehismul Bisericii din Geneva

Calvin a publicat între altele şi diverse volume de comentarii ale Bibliei.Calvin nu recunoaşte decât două sacramente (Taine): Botezul şi Comuniunea (Împărtăşania).Respinge dogma prezenţei reale a „trupului şi sângelui Domnului" în împărtăşanie, invocarea sfinţilor, instituţia episcopatului, etc. Predicatorii sunt aleşi de către credincioşi şi fiecare din bisericile calviniste este condusă spiritual de un consiliu ales. Calvin crede într-o predestinare absolută a aleşilor şi celor condamnaţi la „judecata din urmă", respingând astfel complet liberul arbitru. Publicaţiile lui Calvin au difuzat ideile sale asupra unei biserici corect reformate, în multe părţi ale Europei.Calvinismul a devenit religia majorităţii populaţiei în Scoţia, Olanda şi părţi din Germania de nord şi a avut o influenţă mare în Ungaria şi Polonia. Majoritatea coloniştilor de pe coasta atlantică americană şi din New England erau calvinişti, inclusiv puritanii şi coloniştii olandezi din Noul Amsterdam (New York). Africa de Sud a fost fondată, începând din secolul XVII, de calvinişti olandezi (deşi câţiva erau de origine franceză sau portugheză), care erau cunoscuţi cu numele de Afrikaans. Sierra Leone a fost colonizată masiv de calvinişti din Noua Scoţie. John Marrant a organizat acolo o congregaţie sub auspiciile lui Huntingdon Connexion.Coloniştii erau în mare parte loialişti negri, afro-americani care au luptat pentru britanici în timpul revoluţiei americane.

Jean Calvin a călătorit la Strasbourg şi mai târziu prin cantoanele Elveţiei. Aflat la Geneva, Guillaume Farel l-a rugat să-l ajute la reforma bisericii. Calvin a scris despre rugămintea lui Farel: „M-am simţit de parcă Dumnezeu din cer şi-a pus mâna sa măreaţă pe mine pentru a mă opri din cursa mea".După optsprezece luni, reformele prea severe lui Calvin şi Farel şi amestecul lor în treburile statului au dus la exilarea celor doi.Timp de trei ani, Calvin activează la Strasbourg în biserica hughenoţilor francezi.Calvin a fost invitat mai târziu să se întoarcă la Geneva. El a reorganizat structura religioasă şi politică a oraşului, după bazele Bibliei, cu învăţători, sfat al bătrânilor şi diaconi. În 1559 Calvin a fondat o şcoală pentru educaţia copiilor şi un spital pentru nevoiaşi, precum şi Academia din Geneva sub rectoratul lui Teodor Beza.

Calvin a pus bazele unui guvernământ teocratic protestant intolerant, instituind o represiune severă a adversarilor reformei, mergând până la exil sau pedeapsa cu arderea pe rug (de ex. Michel Servet, acuzat de erezie privind dogma Sfintei Treimi). Femeile erau obligate să se îmbrace în negru şi nu aveau voie să se fardeze. Bazat pe texte din Vechiul Testament, a pornit o adevărată campanie de vânătoare a vrăjitoarelor şi de combatere a magiei, recurgând la tortură pentru recunoaşterea vinovăţiei. Constituţia statului teocratic al Genevei - astăzi l-am numi „fundamentalist religios" - prevedea pedeapsa cu moartea pentru blasfemie, erezie şi vrăjitorie. În anul 1545, în timp de câteva luni, 45 de femei au fost arse de vii ca vrăjitoare în faţa caselor pe care le-ar fi fermecat, după ce fuseseră torturate. În 1602, Anton Praetorius, un pastor calvinist din Germania, a protestat împotriva acestui aspect al teologiei lui Calvin, în publicaţia Gründlicher Bericht von Zauberei und Zauberern („Studiu aprofundat asupra vrăjitoriei şi vrăjitorilor").

Sănătatea lui Calvin a început să se deterioreze, suferind de migrene, hemoragii pulmonare, gută şi pietre la rinichi. Câteodată, trebuia să fie transportat până la amvon. Calvin a avut şi mulţi detractori, era ameninţat şi insultat. El îşi petrecea viaţa privată pe Lacul Geneva, citind Sfintele Scripturi şi bând vin roşu.Spre finalul vieţii sale, le zicea amicilor săi care erau proecupaţi de regimul său zilnic de muncă, „Ce? Vreţi ca Domnul să mă găsească lenevind când va veni?". Jean Calvin a murit la 27 mai 1564, şi a fost îngropat într-un mormânt simplu şi anonim, într-o parte a Genevei, aşa cum a cerut el.

Surse:

https://www.museeprotestant.org/en/notice/jean-calvin-1509-1564/

https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/02/18/jean-calvin-viata-si-opera/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/jean-calvin-viata-si-opera

https://www.britannica.com/biography/John-Calvin

https://calvin.edu/about/history/john-calvin.html

https://www.resursecrestine.ro/biogra fii/66075/jean-calvin

$$$

 S-a întâmplat în 27 mai1821, 27 mai/ 8 iunie: La această dată, prin trădarea căpitanilor săi, aflaţi în slujba eteriştilor, Tudor Vladimirescu, organizatorul şi conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, era ucis lângă Târgovişte, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti; înfruntările armate dintre pandurii lui Tudor şi otomani vor înceta spre sfârşitul lunii iulie. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a ținut din ianuarie până în mai, când liderul revoluționarilor a fost ucis mișelește, ciopârțit și aruncat în fântână. Care au fost cauzele precipitării unei acțiuni care se anunța de amploare și durată? Anul 1821 este plasat în plin „Concert European”. Acest concept a apărut după războaiele napoleoniene.Marile Puteri doreau menținerea situației existente prin înăbușirea oricăror tentative de zdruncinare a sistemului politic și consultarea permanentă în chestiuni de politică externă. Termenul de „Concert European” sau „Sistemul de la Viena” vine de la asemănarea, destul de vagă, cu o orchestră în care niciun instrument nu cântă mai tare ca altul pentru a se asigura armonia concertului. 

Statele care au inițiat acest proiect erau: Prusia, Austria și Rusia, puteri care țineau sub stăpânirea/influența lor popoare(Austria și Rusia) sau formațiuni politice(Prusia în cadrul Confederației Germane).În ianuarie 1821 în zona Balcanilor izbucnește o răscoală a popoarelor asuprite de otomani. Lideri erau pe de o parte, Tudor Vladimirescu, căpitan de panduri și locotenent în armata rusă decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir clasa a III-a” ca urmare a meritelor din războiul ruso-turc(1806-1812), iar pe de altă parte Alexandru Ipsilanti, general în armata țaristă, șeful Eteriei(„Societatea prietenilor”) organizație ce viza eliberarea Balcanilor, de fapt a Greciei, de sub stăpânirea musulmană. Peste tot pe unde umblă, Alexandru Ipsilanti promite că după izbucnirea răscoalei, armata rusă va veni în ajutor.Evenimentele se desfășoată altfel însă.

Aflat la Congresul de la Laybach(azi Ljubljana, pe atunci parte din Austria) țarul Alexandru I, la presiunile celorlalți lideri, condamnă pe 17 martie 1821 această întreprindere.Marile Puteri erau conștiente că o astfel de mișcare era favorabilă Rusiei și nu puteau permite sporirea puterii Petersburgului. Jurnalul oficial austriac anunță că șeful Eteriei „va fi scos din serviciuiul armatei Rusiei” și „i se face cunoscut că majestatea sa împăratul dezaprobă în chip formal întreprinderea sa și că nu se va putea aștepta niciodată la vreun ajutor din partea Rusiei”. În ceea ce-l privește pe Tudor, dezavuarea avusese loc mai devreme, în februarie, printr-un mesaj adresat de consulul general rus din București. Mai mult, lui Tudor i s-a retras ordinul ostășesc primit din partea țarului. Văzând dezavuarea țaristă, Tudor Vladimirescu, om cu un simț politic foarte bun își dă seama că mișcarea în forma ei de atunci nu avea cum să reușească. Ea pornise ca o revoltă a oprimaților împotriva marilor căpetenii „bisericești” și „politicești”. Repede acest conflict ar fi căpătat aspectul unui război civil și ar fi oferit Porții un motiv de intervenție.

Datorită acestor fapte, pe 23 martie 1821, Tudor ajunge la o înțelegere cu elementele progresiste ale conducerii Valahiei prin care el le garanta integritatea personală și a averii în timp ce vremelnica stăpânire a țării înțelegea scopul pozitiv al acțiunii lui Tudor și trecea la susținerea activă a ei.Acum s-a produs o ruptură între Tudor și oamenii săi care nu au înțeles utilitatea compromisului. În plus, Tudor a văzut că Eteria nu era o forță militară și politică pe care se putea baza. Peste tot prin Moldova pe unde umblaseră eteriștii făcuseră jafuri mai mari ca pe vremea fanarioților. Jafurile nu i-au îndestulat și când au ajuns în București au cerut două milioane de galbeni (unei vistierii sărace) pentru întreținera armatei. Mai mult ei nu erau interesați de soarta românilor ci doar voiau să-i utilizeze ca forță militară împotriva turcilor pentru a obține independența Greciei.

Pe tot parcursul secolului al XIX-lea, puterea otomană a scăzut cu fiecare an. Cu toate acestea nici la 1848 și nici la 1859 nu s-a putut scutura jugul turcesc, cu atât mai puțin nu se putea la 1821.În toate proclamațiile, domnul Tudor insistase că nu se ridicase împotiva Porții.Pe când se fortifica la Cotroceni, liderul pandurilor a primit de la pașa de Giurgiu „o scrisoare particulară, cu asigurarea că sultanul e dispus a dezrădăcina abuzurile din Țara Românească și a lua în seamă dreptele sale cereri”.Trimisul pașei comunicase în același timp, în secret, lui Tudor „că turcii nădăjduiesc în credința și cooperarea lui pentru alungarea lui Ipsilanti din Țara Românească”.Dacă-i ajută în acest scop cu credință, „sultanul îl va face chiar domn peste Principat”. Tudor, văzând obiectivele mișcării revoluționare atinse, a răspuns favorabil.A continuat totuși lucrările de fortificație- trata deci cu arma în mână. Corespondența este interceptată de eteriști și de aici lucrurile au mers spre pierzania lui Tudor.  Grecii au știut să se folosească de un defect al lui Tudor. M. Cioranu, aghiotant al lui Vladimirescu ne spune care era acesta. „Trebuie să spunem adevărul: Tudor era un om sever și de multe ori și la mai multe împrejurări foarte crud”. Tudor Vladimirescu dorea menținerea ordinii în rândul armatei sale și a integrității propietăților locuitorilor țării.

Astfel, la Bolintin Vale, Tudor a omorât „chiar cu mâna lui” doi flăcăi panduri de douăzeci de ani pentru că luaseră de la o casă de țărani două valuri de pânză.De la Bolintin la Găești, pe o distanță de doar 60 de km. a mai ucis pentru astfel de furtișaguri „cu ștreang și cu glonțul, douăzeci și doi de panduri în vârsta tinereții, bravi și făcuți pentru război”. La Cîrniciov a mai spânzurat doi panduri.Toate aceste acțiuni au dus la „nemulțumire și la desăvârșită dipserație și ură împotrivă-i”. Revelatorie asupra situației este o întâmplare petrecută înainte de așezarea în tabăra de la Golești. Tudor a cerut căpitanilor oștirii făgăduiala că vor răspunde cu viața lor pentru neorânduielile ce se vor produce în companiile lor. Toți căpitanii au dat promisiunea cerută, în afară de patru.Ei au răspuns că Tudor n-are nevoie de înscrisul lor, deoarece îi omoară în toate clipele fără niciun înscris.La aceasta, „Tudor a tăcut și, pornind de acolo s-a apropiat de satul Golești” unde s-a răzbunat crunt. Trei dintre căpitani au scăpat: doi au fugit și unul a fost cruțat la insistențele pandurilor. Ioan Urdăreanu a fost însă spânzurat.Profitând de acest fapt, eteristul Hagi Prodan obține de la căpitanii lui Tudor un înscris în care aceștia declarau că nu-l mai vor pe Tudor drept lider. 

A doua zi, pe 21 mai, ieșind în fața taberei, Tudor a fost imediat înconjurat de căpitanii săi. Simțind ceva în neregulă, el a decis ca trupul lui Urdăreanu să fie dat jos și îngropat cu onoruri militare în biserică. Încă înainte de terminarea ceremoniei, au sosit eteriștii. Cu scrisorile către turci în mână, l-au acuzat de trădare. Domnul Tudor a spus că va da socoteală pentru acțiunile sale doar în fața celui care este în drept să o facă. Eteristul Iordache i-a întrebat apoi pe panduri dacă vor în continuare căpitan pe slugerul Tudor ori pe Macedonski sau Hagi Prodan. „Căpitanii și pandurii, proști și supărați pe nechibzuita asprime a lui Tudor, au început să strige toți într-o glăsuire: Ba pe gospodar Macedonski și pe gospodar Hagi Prodan! Iar pe slugerul Tudor nu-l mai voim!...Atunci căpitan Iordache, intrând la Tudor, i-a cerut armele.Tudor, văzându-se părăsit chiar de ai săi, a dat armele”. Prizonierul este dus la Pitești în casa lui Iancu Mavrodol. Acolo, M. Cioranu spune că l-a zărit într-o cameră pe Tudor șezând pe un pat, sub paza lui Ghencea, în timp ce Iordache se plimba prin cameră. Cioranu pretinde că Tudor a spus: „Și ce vreți de la un om pe care, după vicleniile ce ați urmat, ați întors chiar oștirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi și cu totul străini de această țară? Gândiți-vă singuri printr-aceasta la ce căpătâi o să ieșiți? Vreți să mă omorâți?Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai înainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele m-am îmbrăcat în cămașa morții. Turcii sunt în țară, dar nu sunteți în stare și nu veți fi niciodată a vă bate cu dânșii cu ispravă”.

Pe 23 mai, dimineața, Tudor e dus la Târgoviște, într-o căruță de poștă, cu un arnăut înarmat la spate și alte trei sau cinci căruțe de arnăuți în urmă. În oraș a intrat pe un cal schilod, iar Tudor avea picioarele legate sub burta calului. E închis la vechea Mitropolie și predat lui Vasile Caraiva, un bețivan, supranumit „monstrul de la Galați” deoarece în acel port măcelărise fără temei o mulțime de locuitori turci, care nu aveau vreo implicare în sistemul represiv otoman. Vasile Caraiva, viitor cârciumar în Elada, l-a torturat pe Tudor pentru a afla unde sunt banii pe care era bănuit că îi ascunde, presupunere falsă. În loc de a-l preda divanurilor țării, așa cum se angajaseră, eteriștii au făcut un tribunal din niște boieri ce se intitulau pământeni. 

Acest instrument judiciar nu avea cum să aibă legitimitate din moment ce din el făcea parte, printre alți „pământeni onești”, și Geartoglu, un grec cunoscut că jefuia alimente și vite de la țărani, pe care apoi le negustorea „făcându-să un nepovestit jaf de să va pomeni în viitorul veac”. „Dar de teamă ca pământenii să nu se răscoale și să-l libereze, Ipsilanti a poruncit lui Caraiva de l-au omorât noaptea în taină, pe malul iazului ce curge pe lângă oraș și i-au aruncat cadavrul într-un puț de lângă grădina Geartol(Geartoglu)”.După mărturia unui contemporan „care a văzut cu ochii lui când l-au scos(pe Tudor) din lanțuri și l-au dat în mâna lui Vasile Caraiva”, Tudor a fost ucis la primele ore ale zilei de 27 mai. „Am auzit cei ce ne aflam în curte două detunături de pușcă spre odaia lui Caraiva, ce era în fundul curții Mitropoliei, unde ședea și egumenul Chiril. A doua zi de dimineață s-a zvonit în toată curtea Mitropliei c-au împușcat pe domnu Tudor Vladimirescu și că l-ar fi azvârlit în taină într-una din umblăturile de sus (din fund) ale Mitropoliei.”

Ulterior s-a dovedit că Tudor Vladimirescu avea dreptate în ceea ce-i privește pe eteriști. Aceștia au fost înfrânți de turci în lupta de la Drăgășani pe 7 iunie. Doar tinerii din „Batalionul sacru” se apără cu vitejie și mor eroic, iar ceilalți eteriști fug lamentabil în timp ce Ipsilanti, cel care a ordonat pieirea lui Tudor Vladimirescu, a stat departe de locul bătăliei... Toți cei care au fost implicați în uciderea lui Tudor Vladmirescu au murit în anonimat.

Surse:

Oţetea Andrei, Tudor Vladimirescu ’821, Bucureşti, 1971

Berindei, Dan, Revoluția Română din 1821, Editura Academiei Române, București,

1991

Bădiţoiu, Bogdan,Un document original din timpul Revoluţiei conduse de Tudor

Vladimirescu,„Revista arhivelor”, LII, 1997, nr. 2, pp. 156-163.

8. Bălaşa, Dumitru, Revoluţia din 1821 reflectată în însemnările micilor cronicari, aflate

pe filele unor vechi cărţi, „Mitropolia Olteniei”, XXXIII, 1981

Florescu, A., Despre Tudor Vladimirescu. Opinii autentice consemnate pe file de cărţi

vechi, „Mitropolia Olteniei”, XLII, 1990

https://jurnalul.antena3.ro/vechiul-site/old-site/suplimente/editie-de-colectie/ultimul-drum-al-lui-tudor-14846.html

http://www.eualegromania.ro/2018/10/21/miscarea-lui-tudor-vladimirescu-inceputul-miscarii-de-re desteptare-nationala/

$$$

 S-a întâmplat în 27 mai 1867: La această dată, împăratul Austriei (1848-1916), Franz Josef I, care se încoronase şi rege al Ungariei (1867-1916), a abrogat „Legea despre egala îndreptăţire a naţiunii române cu celelalte naţionalităţi şi religii”, precum şi „Legea despre caracterul oficial al limbii române în Transilvania” şi aprobă „Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria” (27.V/8.VI). Acordul de asociere – Ausgleich - dintre Austria şi Ungaria din anul 1867 punea capăt unei politici liberale iniţiate de Viena în perioada anterioară. Dieta de la Sibiu şi avantajele participării românilor din Transilvania la viaţa politică din imperiu vor fi pierdute cu ocazia inaugurării noului plan al împăratului Franz Josef I. Cauza principală a acestei pierderi era lipsa exerciţiului politic al românilor reprezentanţi în Dietă (48 de deputaţi împreună cu cei 33 ai comunităţii săseşti formau o majoritate confortabilă faţă de opoziţia maghiară şi secuiască).

Sesiunea Dietei de la Sibiu din anul 1863 propunea în unsprezece puncte o deschidere nemaiîntâlnită până atunci în viaţa Transilvaniei. Recunoaşterea politică a naţiunii române, folosirea limbii române în structuri administrative, adoptarea unei legi electorale, înfiinţarea unui tribunal suprem, introducerea cărţilor funciare, înfiinţarea unei bănci ipotecare sunt câteva din punctele susţinute de deputaţii români. Dintre acestea doar folosirea limbii române a fost acceptată, însă în şcoli confesionale (pe lângă bisericile ortodoxă şi greco-catolică), o situaţie amendată după anii 1880 şi 1905 de legi ale Parlamentului de la Budapesta, foarte restrictive în privinţa funcţionării unui învăţământ într-o altă limbă decât maghiara.

Vârfurile românilor din Transilvania considerau pe bună dreptate că o serioasă recunoaştere a drepturilor lor începea cu o solidă educaţie conjugată cu dezvoltarea unui sentiment patriotic şi de apartenenţă la teritoriul locuit. Din această cauză cele mai multe acţiuni politice au privit cucerirea drepturilor şi libertăţilor pentru o instrucţie individuală a românului transilvănean. Un deziderat împlinit mult mai târziu. Activismul – nonactivismul (pasivitatea politică) politic a fost axa sub care s-a manifestat Partidul Naţional Român din Transilvania. În vestul provinciei, cu deosebire în Banat, latura radicală şi-a găsit o mai bună receptivitate, însă nici măsurile reactive ale administraţiei maghiare nu au întârziat să apară.

Ponderea participării naţionalităţilor la viaţa politică şi socială din Transilvania încorporată la Ungaria a fost redusă. În administraţia centrală figurau 8.124 de funcţionari maghiari şi 135 români. În oraşe, proporţia a fost şi mai mică : 4.680 de funcţionari maghiari şi doar 91 de români. Mişcarea petiţionară a românilor din Transilvania a avut de asemenea câteva momente bune, însă fără prea mare succes. La 31 decembrie 1866 este înaintat un memoriu către împăratul Franz Josef. Doi ani mai târziu este publicat de gazete româneşti din Transilvania şi România Pronunciamentul de la Blaj, un real program de revendicări.Trebuie să menţionăm, totuşi, suportul economic şi financiar de care s-a bucurat opoziţia românească din Transilvania ,ce a fost posibil chiar în cadrele legilor din epocă, cu toate restricţiile sale. Un sistem de bănci comerciale şi în special de credit apar în proprietatea românilor. „Albina” – Sibiu, „Victoria” - Arad, câteva zeci de cooperative de credit care au modificat structura proprietăţii asupra pământurilor şi au întărit nivelul de trai al celor care contau şi la vot (în epocă, votul era îngăduit pe bază de venit şi plata impozitelor datorate. În perioada instalării regimului dualist, censul ajungea la 8 florini, plus capitaţia – impozitul pe familie), sume care nu erau la îndemâna oricui, ci doar a celor care aveau în proprietate cel puţin 12-14 hectare de pământ.

Desigur că e de luat în calcul chiar şi la o analiză sumară a efectelor Acordului de asociere pentru regimul dualist în Transivania situaţia externă a Austrriei şi României. Austria pierduse războiul cu Prusia, avea relaţii reci cu Franţa, probleme în Croaţia, diferende cu Serbia. România nu obţinuse încă independenţa sa de stat (abia în anul 1877), era dependentă de Sublima Poartă, atentă la Rusia şi preocupată să-şi ducă la îndeplinire cîteva date economice şi sociale care să o facă aptă pentru a emite pretenţii, pe picior de egalitate cu statele vecine. Un proces care ia timp şi multă perspicacitate şi compromis, diplomaţie. Astfel că ajutorul oferit de Bucureşti românilor din Transilvania s-a concentrat în aria societăţilor şi asociaţiilor culturale, ştiinţifice şi literare, altfel ar fi însemnat un fel de sinucidere politică.

Austria și Ungaria căpătau, în urma Ausgleich-ului, guverne, parlamente, administrații și miliții separate. Mai aveau în comun Casa Domnitoare, ministerul de Externe, cel al Economiei și Finanțelor, precum și cel de Război. Inițial, Curtea de la Viena credea că acest compromis, care oferea puterea liderilor maghiari care participaseră la Revoluția din 1848, va accelera procesul de reformare a Imperiului, însă fruntașii maghiari s-au opus schimbărilor dorite de împăratul Franz Jozef. De exemplu, Ungaria a blocat modernizarea armatei Imperiului, pentru că aceasta se afla sub controlul exclusiv al Vienei. De asemenea, autoritățile de la Budapesta au anulat formele de autonomie locală care datau de sute de ani în teritoriile pe care le controlau. Astfel, Transilvania și-a pierdut autonomia, spre nemulțumirea românilor care câștigaseră drepturi importante în timpul Dietei de la Sibiu, din perioada regimului liberal din Imperiul Austriac.

Totodată, autoritățile de la Budapesta au anulat autonomia și privilegiile sașilor, precum și pe cele ale secuilor. Drepturile naționale ale românilor, sârbilor și slovacilor, precum și cele ale croaților au fost nesocotite, astfel că au apărut numeroase mișcări de contestare a regimului dualist. Una dintre cele mai semnificative a fost Mișcarea Memorandistă a liderilor românilor din Transilvania, din 1892. Persecuțiile politice îndreptate împotriva liderilor mișcării memorandiste au atras oprobiul opiniei publice internaționale la adresa Ungariei. Au fost unele tentative de federalizare a Imperiului, precum cea condusă de românul Aurel Popovici, dar nu au avut succes. În cele din urmă, Dubla Monarhie și-a găsit sfârșitul în anul 1918, după doi ani în care tânărul împărat austro-ungar Carol a încercat să pună capăt războiului mondial declanșat de asasinarea rudei sale, arhiducele Franz Ferdinand, la Sarajevo. Transilvania și-a regăsit autonomia la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, sub conducerea Consiliului Dirigent, un guvern regional condus de Iuliu Maniu vreme de doi ani, până la integrarea Transilvaniei în Regatul României.

Surse:

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Madly/lucrare.pdf

Smeu, Georgeta - Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

https://www.descopera.ro/istorie/14678411-imparatul-franz-joseph-ultimul-mare-principe-al-transilvaniei

https://doctorat.ubbcluj.ro/sustinerea_publica/rezumate/2012/istorie/Bozga_Vasile_Ro.pdf

http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr65p1-4.pdf

https://www.rfi.ro/politica-100993-pagina-de-istorie-ziua-transilvania-pierdut-autonomia

http://www.romania-actualitati.ro/transilvania_in_vremea_imparatului_franz_josef_i-50852

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2016/12/22/cum-a-fost-vanduta-ungariei-de-catre-imparatul-austriac-franz-josep h-transilvania/

&&&

 S-a întâmplat în 27 mai1878: În această zi, s-a născut Isadora Duncan (d.1927). Isadora Duncan a fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influenţat coregrafia modernă a secolului al XX-lea. S-a născut la San Francisco într-o ambianţă familiară modestă, cu numele ei adevărat de Dora Angela Duncan.În timpul adolescenţei, s-a deplasat împreună cu unii din membrii familiei la Chicago sau New York, apărând ca balerină în diverse spectacole, fără vreun succes deosebit. 

Cariera sa profesională începe în 1896 cu ajutorul producatorului Augustin Daly, care o convinge să înceapă un turneu în Europa. Ajunsă la Londra, în faţa unui public cultivat şi înstărit, obţine un succes enorm, ceea ce i-a permis să-şi continue turneul pe scenele teatrelor din Viena, Budapesta şi Berlin. În 1904 deschide o şcoală de dans la Grünwald în Germania, propagând astfel noul său stil de dans, în care interpreta coreografic muzică de Beethoven sau alţi compozitori clasici. Urmară alte două şcoli la Paris (1914) şi Moscova (1921). Un turneu în Statele Unite în anul 1908 este mai curând un fiasco, publicul american neacceptând dansul pe o muzică ce nu fusese creeată anume pentru balet. În viaţa privată, alături de succesele profesionale, duce o existenţă dezordonată şi este lovită de evenimente tragice. Doi copii, o fiică dintr-o legătură cu scenaristul Edward Gordon Craig şi un fiu dintr-o aventură cu industriaşul Paris Singer, celebrul producător de maşini de cusut, mor într-un accident de circulaţie în 1913 la Paris, precipitându-se cu un automobil în Sena.

La sfârşitul unei perioade de depresie psihică, regăseşte energia necesară pentru a se ocupa intens de elevii săi, dintre care a adoptat şase, deveniţi oarecum înlocuitorii propriilor săi copii dispăruţi. În 1922 se căsătoreşte cu poetul rus Serghei Esenin, de care se separă după un an, neputând suporta excesele alcoolice şi violenţele acestuia. Viaţa sa a luat un sfârşit tragic în 1927 la Nisa, murind strangulată de un şal lung ce-l purta în jurul gâtului, prins de roata automobilului descoperit.  Stilul de dans al Isadorei Duncan era caracterizat de mişcări libere, curgătoare, încărcate emoţional, oglindind fascinaţia idealurilor antice cu privire la corpul omenesc în mijlocul elementelor naturii. În mod obişnuit apărea îmbrăcată intr-o tunică scurtă cu braţele, gambele şi picioarele goale, cu părul fluturând în aer, dând impresia unui dans improvizat.Stilul său coregrafic a fost preluat şi dezvoltat de maeştri ai baletului ca Mihail Fokin, Ted Shawn şi de dansatoarea Ruth Saint Denis.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Isadora-Duncan

http://www.sfmuseum.org/bio/isadora.html

https://www.imdb.com/name/nm0241984/bio

https://a1.ro/romania-danseaza/stiri/povestea-isadorei-duncan-cea-mai-mare-dansatoare-din-toate-timpurile-strangulata-de-propria-esarfa-id590729.html

https://www.qreator.ro/blog/isadora-duncan-dansatoarea-care-s-a-inspirat-din -imagini

$$$

 Actorul Omar Sharif a pierdut marea iubire a vieții sale, și-a risipit averea la jocuri de noroc, a trăit ani de zile între hoteluri și continente, iar mai târziu a recunoscut că faima l-a lăsat profund singur, deși devenise unul dintre cei mai admirați actori ai cinematografiei mondiale.

Golul acesta l-a urmărit o mare parte din viață.

Pentru că înainte de eleganță, carismă și succes internațional, Omar Sharif trăia deja un conflict interior puternic între identitate, ambiție, religie și dorință — suficient de intens încât să-i schimbe complet destinul.

Cu mult înainte de Lawrence of Arabia, Sharif a crescut în Egipt, într-un mediu privilegiat și multicultural, unde araba, franceza și engleza coexistau alături de influențele creștine, islamice și occidentale. Era inteligent, seducător, cultivat și neliniștit emoțional încă din tinerețe.

Apoi s-a îndrăgostit.

Și asta avea să schimbe totul.

Născut sub numele de Michel Demitri Shalhoub într-o familie creștină, actorul s-a convertit la islam pentru a se putea căsători cu celebra actriță egipteană Faten Hamama. Tot atunci a devenit Omar Sharif.

Relația lor a căpătat rapid o aură legendară în lumea arabă:

două vedete fascinante,

o poveste romantică idealizată,

un simbol cultural al epocii.

Dar ambiția îl împingea deja spre altă lume.

Succesul internațional a explodat odată cu „Lawrence of Arabia”, iar scena sa de apariție din deșert a devenit iconică: o siluetă minusculă care se apropie lent din orizont până când privirea intensă și prezența sa magnetică umplu ecranul.

Publicul occidental a fost fascinat.

Omar Sharif nu semăna cu starurile clasice de la Hollywood:

era arab,

misterios,

elegant,

intelectual.

Pentru mulți spectatori, el a reprezentat primul mare protagonist din Orientul Mijlociu prezentat nu ca stereotip, ci ca o figură romantică și carismatică.

A urmat apoi Doctor Zhivago, iar consacrarea mondială a devenit definitivă.

Însă poate cea mai tristă parte a poveștii sale este că succesul l-a îndepărtat tot mai mult de tot ceea ce i-ar fi putut oferi stabilitate emoțională.

Hollywoodul cerea călătorii permanente. Filmările internaționale îi consumau anii. Camerele de hotel au înlocuit ideea de acasă. În același timp, pasiunea pentru jocurile de noroc a devenit tot mai puternică. Cazinourile, pariurile și cursele de cai umpleau golurile dintre filme, deplasări și relații.

Mai târziu, Sharif avea să admită că a pierdut milioane.

Iar în timp ce publicul își imagina o viață plină de lux și glamour, actorul traversa în privat o singurătate profundă. Căsnicia cu Faten Hamama s-a destrămat sub presiunea distanței și a carierei, deși legătura emoțională dintre ei nu a dispărut niciodată complet.

Se spune că a considerat acel divorț unul dintre cele mai mari regrete ale vieții sale.

Regret care nu l-a părăsit niciodată cu adevărat.

Cei care l-au cunoscut îl descriau ca pe un om extrem de cultivat, spiritual și melancolic, dar și din ce în ce mai izolat în ciuda faimei globale. Putea vorbi ore întregi despre literatură, cinema, politică, istorie, bridge sau cai, însă părea să poarte permanent tristețea unui om care nu și-a mai găsit niciodată cu adevărat locul.

Faima îl transformase într-un cetățean al nicăieri.

Prea occidental pentru unii critici arabi.

Prea străin pentru o parte din Hollywood.

Prea celebru pentru o viață simplă.

Iar odată cu bătrânețea a venit și o nouă lovitură dureroasă: simbolul romantic admirat de milioane a început să vadă cum mitul tinereții și al frumuseții se destramă public, în timp ce problemele financiare și degradarea sănătății îi ocupau tot mai des titlurile din presă.

Vestea că suferea de Alzheimer i-a întristat profund pe admiratorii săi, pentru că inteligența și memoria lui Omar Sharif păreau parte esențială din farmecul său.

Mai ales la un actor ale cărui priviri păreau capabile să spună povești întregi fără niciun cuvânt.

Poate tocmai de aceea Omar Sharif rămâne atât de tulburător:

un om care a renunțat la părți din identitatea sa, la stabilitatea vieții sale și la marea lui iubire pentru a deveni una dintre primele mari vedete arabe cu adevărat globale…

iar apoi și-a petrecut deceniile între hoteluri de lux, cazinouri, platouri de filmare și continente, purtând în tăcere sentimentul că atunci când devii o fantezie pentru întreaga lume, s-a r putea să nu mai rămână aproape nimic care să te aștepte acasă.

&&&

 S-a întâmplat în 27 mai1941:În timpul celui de-al doilea război mondial, cuirasatul german Bismarck era scufundat în Atlanticul de Nord, acesta având 2.300 de oameni la bord. În 1939, în condiţii de secret total, Germania lansează la apă cuirasatul „Bismarck”, o adevărată provocare pentru marina engleză care nu a precupeţit niciun efort pentru a scufunda cel mai puternic crucişător al celui de-al doilea război mondial. Odată cu accederea lui Hitler la conducerea Germaniei şi reînarmarea celui de-al Treilea Reich, marina germană a conceput un amplu plan pentru ca până în 1997, flota germană să o egaleze ca putere de luptă pe cea britanică. În 1936, amiralul Erich Raeder, conducătorul marinei germane (Kriegsmarine) îi prezintă Fuhrerului „Planul Z” prin care Kriegsmarine trebuia să îşi asigure supremaţia navală prin construcţia unor puternice şi rapide nave de luptă.  

După trei ani de muncă asiduă, în februarie 1939, Germania lansează la apă cuirasatul „Bismarck”, cu şapte luni înainte de a începe cel de-al doilea război mondial. Cuirasatul avea un deplasament de 50.153 de tone, iar armamentul pe care-l purta era redutabil: opt tunuri de 38 cm, 12 tunuri de 15 cm, şi câte 16 mitraliere antiaeriene de 105 si 37 mm. Armura de protecţie a vasului, din oţel special, era groasă de 320 mm; aceasta îl făcea aproape de neatins într-un atac cu torpile din partea unor nave de război, singura preocupare reală pentru germani fiind un atac masiv cu bombe lansate de avioane inamice. În ciuda proporţiilor sale, vasul era capabil de o viteză maximă impresionantă:aproape 30 de noduri pe oră.

Căpitanul vasului, Ernst Lindemann, era unul dintre cei mai capabili ofiţeri ai marinei germane, celebru pentru calmul, priceperea şi talentul de a stabili cu echipajul relaţii de stimă reciprocă. La 18 mai 1941, Bismarck însoţit de crucişătorul Prinz Eugen a pornit în Atlantic în lupta împotriva convoaielor aliate realizînd un ocol mare în jurul părţii superioare a Islandei. Marina Regală a primit informaţii despre ieşirea în larg a celor două vase germane şi a format un grup de luptă pentru a le intercepta.

Pe 24 mai, Bismarck a fost reperat de către puternicul vas de luptă al marinei britanice, crucişatorul HMS Hood. A urmat un scurt schimb de focuri între cele doua vase. Tunurile puternice ale lui Bismarck au lovit în plin nava engleză care s-a scufundat în mai puţin de cinci minute. În aceeaşi confruntare, Bismark a avariat grav şi crucişătorul Prince of Wales.Înfuriat la auzul acestei veşti, premierul britanic Winston Churchill a ordonat scufundarea lui Bismarck, pentru a răzbuna distrugerea navei amiral a Regatului Unit. Întreaga flotă britanică pleacă în căutarea lui Bismarck care este localizat de aviaţia britanică. Royal Air Force reuşeste să atace il atace pe Bismarck şi să îl avarieze uşor. Totuşi, confruntarea afectase şi structura de suprafaţă a cuirasatului german. Crezându-se încă la adăpost, comandantul Lindemann a luat decizia întoarcerii în portul francez Brest, pentru reparaţii.

În cursul zilei de 26 mai, un atac cu torpile lansat asupra sa de către portavionul britanic HMS Ark Royal i-a crăpat în mod superficial blindajul. Avioanele torpiloare îl lovesc din nou pe Bismarck în tot cursul nopţii de 26 spre 27 mai, avariându-i cârma.Atacul decisiv a urmat în dimineaţa lui 27 mai 1941. Mai multe vase britanice, printre care cuirasatele HMS King George V, HMS Norfolk, HMS Rodney, l-au urmărit îndeaproape, torpilându-l şi bombardându–l. În aceste condiţii, fără cârmă şi cu viteza mult micşorată, cuirasatul Bismarck a primit lovitura de graţie din partea distrugătorul britanic HMS Dorsetshire. Din echipajul de 2 321 de oameni ai lui Bismarck au fost salvaţi numai 115.La auzul veştii că Bismarck a fost scufundat, Churchill a exclamat: „Mă întreb ce o spune acum şacalul” (adică Hitler).

Surse:

https://www.history.com/this-day-in-history/bismarck-sunk-by-royal-navy

https://www.bbc.co.uk/history/worldwars/wwtwo/ff4_bismarck_sunk.shtml

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/mitul-cuirasatului-bismarck-de-ce-a-fost-scufundat-atat-de-usor

https://www.descopera.ro/istorie/17523385-bismarck-nava-de-razboi-a-germaniei-naziste-care-a-tinut-la-respect-intreaga-flota-britanica-dar-pentru-putin-timp

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/cum-a-fost-scufundata-cea-mai-puternica-nava-din-cel-de-al-doilea-razb oi-mondial

&&&

 S-a întâmplat în 27 mai…

- 1525: A murit (executat) reformatorul protestant Thomas Müntzer, conducătorul războiului ţărănesc german din 1524-1525 (n. ~1490)

– 1564: A murit Jean Calvin, reformator religios francez, fondatorul calvinismului (sistem teologic protestant); conducător al republicii teocratice Geneva (1541); Calvin este, alături de germanul Martin Luther, unul dintre iniţiatorii reformei protestante, în opoziţie cu anumite dogme şi rituri ale Bisericii Catolice (n. 1509)

- 1600: Un hrisov apărut la această dată confima faptul că Mihai Viteazul devine „domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei", realizând prima unire politică a celor trei ţări române. Cercetări mai recente confirmă că apăruse, de fapt, un alt hrisov, datat la 10 mai, care confirma titulatura domnului Mihai emis la Hotin și trimis bistrițenilor.

- 1684: S-a născut William Kent (m.1748), arhitect,pictor şi peisagist britanic. Ca arhitect, a realizat, în stil palladian,Trafalgar Square şi Cazarma cavaleriei din Londra. S-a remarcat ca peisagist, fiind unul dintre creatorii grădinilor englezeşti (Stowe House; Rousham Hall, grădina Palatului Buckingham).

- 1703: A fost întemeiată, de către ţarul Petru cel Mare, capitala Rusiei la Sankt-Petersburg, numit şi Petrograd (1914-1924), apoi Leningrad (1924-1991) iar în prezent Sankt-Petersburg.

 - 1797: A fost executat François Noël Babeuf, om politic francez, reprezentant al curentului socialismului extremist în timpul Revoluţiei franceze (n. 1760) 

- 1799: S-a născut Jacques Halévy, compozitor şi pedagog francez (m. 1862)

- 1821, 27.V / 8.VI: Prin trădarea căpitanilor săi, aflaţi în slujba eteriştilor, Tudor Vladimirescu, organizatorul şi conducătorul Revoluţiei de la 1821 din Muntenia, este ucis lângă Târgovişte, din ordinul lui Alexandru Ipsilanti; înfruntările armate dintre pandurii lui Tudor şi otomani vor înceta spre sfârşitul lunii iulie (n. ~1780)

- 1840: A murit Niccolò Paganini, compozitor şi violonist italian, inovator al tehnicii violonistice (n. 1782). A efectuat turnee în marile oraşe ale Europei. Creaţia sa numără 24 de capricii pentru vioară solo, 4 concerte pentru vioară şi orchestră, o sonată pentru vioară şi chitară, cvartete, variaţiuni pe teme diverse şi un Allegro de concert (cunoscuta piesă Moto perpetuo).

- 1854: S-a născut, la Iaşi, Constantin Meissner (m.1942), pedagog român. Membru de onoare al Academiei Române. Face parte din galeria ctitorilor şcolii româneşti. Şi-a consacrat întreaga viaţă muncii de organizare a învăţământului primar şi normal-primar, sistematizării şi îmbunătăţirii procesului instructiv-educativ. Profesor şi director la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi (1879-1913), a contribuit la ridicarea prestigiului acestei instituţii, plasându-se pe primul lor în arena învăţământului din România. A făcut parte din cercul literar al Junimii şi a fost unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Titu Maiorescu.

- 1862: S-a născut folcloristul Alexandru Voevidca (m. 1931) 

- 1867: Împăratul Austriei (1848-1916), Franz Joseph I, care se încoronase şi rege al Ungariei (1867-1916), a abrogat Legea despre egala îndreptăţire a naţiunii române cu celelalte naţionalităţi şi religii, precum şi Legea despre caracterul oficial al limbii române în Transilvania şi aprobă Legea privind încorporarea Transilvaniei la Ungaria (27.V/8.VI)

- 1867: S-a născut scriitorul englez Arnold Bennett (m. 1931) 

- 1871: S-a născut Georges Rouault, pictor şi gravor francez; considerat un contemporan al cubismului, expresionismului şi fovismului, dar care nu şi-a revendicat însă niciodată apartenenţa la aceste mişcări; subiectul pe care se concentra mai mult in picturile sale era fragilitatea umană, zugravită în imagini cu judecători, prostituate şi clovni trişti („Micuţa Olimpia" - 1906); alte lucrări: decorurile şi costumele pentru opera de balet „Fiul risipitor" (Prokofiev), cartoane pentru tapiserii de Aubusson („Clovn rănit", „Mica Familie"), vitralii pentru biserica Notre Dame-de-Toutes-Grances din Assy, ilustraţii („Peisaje legendare" - 1929; „Divertisment" - 1943; „Miserere" - 1948 (m. 1958)

- 1878: S-a născut Isadora Duncan (m.1927). A fost o dansatoare americană, creatoare a unui stil expresiv în arta dansului, inspirat din dansul antic grecesc, care a influenţat coregrafia modernă a secolului al XX-lea. 

- 1879: Membrii Academiei au fost primiţi la Palatul Cotroceni de către domnitorul Carol I. Drept recunoştinţă pentru sprijinirea culturii (din iniţiativa şi pe cheltuiala sa, Academia Română a început publicarea lucrării lui Haşdeu „Etymologicum Magnum Romaniae"), suveranul a fost ales preşedinte de onoare al Academiei Române.

- 1887: S-a născut Kasimir Fajans (m.1975), fizician şi chimist american de origine poloneză. Stabilit în S.U.A. (1936). A publicat lucrări în domeniul chimiei fizice, fotochimiei şi radioactivităţii. A descoperit (1913), în acelaşi timp şi independent de F. Soddy, legea deplasării radioactive. 

- 1890: Brevetarea tonomatului (juke-box). A fost acordat un brevet lui Louis Glass si partenerului sau, William S.Arnold, pentru un fonograf dotat cu un mecanism cu monede. Acestia au instalat primul tonomat in San Francisco si au castigat aproape 1000 $, in sase luni.Jukebox sau tonomatul este un aparat cu discuri muzicale care se schimba automat prin introducerea unei fise. Acesta este capabil sa redea automat muzica inregistrata in mod traditional pe discuri. Melodia ce urmeaza a fi redata este selectata cu un sistem de taste (alfabetice si numerice), dupa introducerea unei monede. Tonomatul, care este in prezent un obiect de colectie, era folosit adesea in baruri, restaurante sau cafenele americane.

– 1894: S-a născut Louis-Ferdinand Céline, scriitor francez (m. 1961)

- 1894: S-a născut scriitorul american Dashiell Hammett, renumit autor de cărţi poliţiste (multe dintre ele ecranizate) (m. 1961). Dintre scrierile sale, unele transpuse pe ecran, cităm: Cheia de sticlă (1935), Şoimul blestemat (1942).A scris scenarii cinematografice originale (Străzile oraşului, 1931) sau după operele literare străine (De veghe pe Rin, 1944).

- 1896: La sediul ziarului „L’Indépendance Roumaine” din Bucureşti, a avut loc prima „reprezentaţie high-life”, cum numea presa, a cinematografului Lumière în România, la cinci luni după reprezentaţia pariziană.Clădirea se afla pe Str. Clemenţei nr. 1 (azi C. A. Rosetti), cf. Anuarului Bucurescilor 1883, 1885

- 1897: S-a născut Sir John Douglas Cockcroft, fizician englez; a realizat în laborator prima reacţie nucleară cu particule accelerate (1932) şi a construit primul accelerator de particule (acceleratorul Cockcroft-Walton); Premiul Nobel pentru Fizică pe 1951, împreună cu irlandezul Ernest T.S. Walton (m. 1967) 

- 1903: S-a născut inginerul Victor Bunea; a lucrat ca inginer de concepţie şi cercetător în industria maşinilor electrice din România; titular al unui mare număr de brevete valorificate în industria electronică; membru de onoare al Academiei Române (m.3.IV.1995) 

- 1905: S-a născut Ioan I. Ciorănescu, poet şi traducător (frate cu Alexandru şi George Ciorănescu); a lăsat o operă relativ bogată în ciuda morţii sale timpurii (m. 1926)

- 1908: S-a născut pictorul şi graficianul Eugen Gâscă (m.1989)

-1910: A murit bacteriologul german Robert Koch; se numără printre întemeietorii bacteriologiei moderne; una dintre cele mai importante descoperiri a fost bacilul tuberculozei, care-i poartă numele (1882); studii asupra unor boli tropicale, precum boala somnului; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1905 (n. 1843)

- 1913: S-a născut pictorul spaniol José Vela Zanetti, creatorul uneia dintre picturile murale închinate drepturilor omului expuse la sediul Naţiunilor Unite din New York (1953); autoexilat, în 1939, în Republica Dominicană, la sfârşitul războiului civil din Spania (m.4.I.1999) 

- 1923: S-a născut (în Germania) Henry Kissinger, diplomat şi om politic american; în calitate de consilier pe probleme de securitate naţională şi secretar de stat al SUA (1973-1977), a avut o influenţă majoră în politica externă americană între anii 1969 şi 1977, sub preşedinţii Richard Nixon şi Gerald Ford (a reprezentat SUA la tratativele de rezolvare pe cale politică a conflictelor militare din Vietnam şi Orientul Apropiat; rol important în stabilirea relaţiilor diplomatice ale SUA cu China); Premiul Nobel pentru Pace pe 1973 

- 1923: S-a născut renumita fotografă americană de origine austriacă Inge Morath; a obţinut recunoaşterea internaţională ca pionieră a fotografiei de presă; a fost soţia dramaturgului american Arthur Miller (m.30.I.2002)  

- 1928: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) Tudor Ţopa, prozator şi traducător; membru, alături de Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu, al „Grupului literar de la Târgovişte" (m. 2008)

- 1928: S-a născut Constantin-Ticu Dumitrescu, om politic creştin-democrat; fost preşedinte al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (1990-1998); fost deţinut politic (din 1949 până în 1964, anul graţierii deţinuţilor politici din România); senator în două legislaturi (1992-2000); autor al Legii 187/1999, referitoare la liberul acces la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii ca poliţie politică (Legea Ticu Dumitrescu); membru în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (2006-2008) (m.5.XII.2008) 

- 1929: S-a născut pictorul Petre Achiţenie (m. 2006)

- 1931: Primul zbor în stratosferă. Auguste Piccard si asistentul sau, inginerul Paul Kipfer, au efectuat primul zbor in stratosferă, decolând cu un balon din Augsburg, Germania până la o altitudine de 15.781 de metri.

- 1932: S-a născut Constantin Ionescu-Vovu, pianist şi profesor 

- 1933: Compania Walt Disney lansează filmul de desene animate Three Little Pigs (Cei trei purcelusi), primul film de animaţie în culori. Cei trei purceluşi este un basm popular european, datând din secolul al XVIII-lea, deşi originile sale pot fi chiar mai îndepărtate. Acesta prezinta povestea a trei purceluşi şi a unui lup. Povestea a devenit faimoasă in întreaga lume prin adaptarea cinematografică realizata de studiourile Disney în 1933. Melodia din film, Who’s afraid of the Big Bad Wolf … a devenit No. 1 în topurile muzicale.

- 1936: Nava de pasageri Queen Mary a plecat în primul ei voiaj, spre Franța. RMS Queen Mary, supranumită Old Lady, a fost un pachebot transatlantic britanic al companiei Cunard Line. Construit in Scotia, Queen Mary a fost lansat in septembrie 1934 şi a efectuat călătoria inaugurala pe 27 mai 1936. In prezent este transformat într-un hotel.

- 1937: Inaugurarea Podului Golden Gate în San Francisco.

-1939:  A fost adoptată Legea pentru organizarea şi funcţionarea învăţământului primar şi normal în România

- 1940: Sub presiunea evenimentelor militare din Vest, era semnat Acordul economic româno-german (numit „Petrol în schimbul armelor”), care adâncea dependenţa economiei României de Germania hitleristă. Pactul conţinea obligaţia ca ţara noastră să livreze petrol şi produse petroliere la preţul din 1938 şi să achiziţioneze armament la preţul zilei. În condiţiile existente, România nu avea alternativă

- 1941: S-a născut jurnalista Felicia Meleşcanu, cunoscut om de televiziune (m. 2004)

- 1941:Al doilea război mondial: Cuirasatul german Bismarck este scufundat în Atlanticul de Nord cu 2.300 de oameni la bord.

- 1947: S-a născut Liana Alexandra, compozitoare şi pianistă, doctor în muzicologie (m. 2011) 

- 1948: A apărut Decretul privind trecerea în proprietatea statului român a bunurilor fostei Case Regale 

- 1956: S-a născut Şerban Marinescu, regizor de film şi scenarist

-1958:A murit matematicianul Anton Davidoglu; contribuţii la studiul analizei matematice şi al ecuaţiilor diferenţiale; a fost primul rector al Academiei de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, înfiinţate în 1913 (în prezent, Academia de Studii Economice) (n.30.VI.1876) 

- 1964: A murit Jawaharlal Nehru, om politic şi scriitor indian; lider al partidului Congresul Naţional Indian din 1923; prim-ministru şi ministru al afacerilor externe al Indiei între anii 1947 şi 1964 (n. 1889)

- 1967: Inaugurarea portavionului USS John F. Kennedy

- 1972: A murit istoricul Vasile Grecu; s-a preocupat, îndeosebi, de istoria şi literatura Bizanţului, a influenţei exercitate de cultura bizantină asupra celei române; membru corespondent al Academiei Române din 1936 (n. 1885) 

- 1973: A murit istoricul şi arheologul Constantin Daicoviciu; în paralel cu activitatea didactică (la Cluj), a desfăşurat o vastă activitate de teren, conducând şantierele arheologice de la Sarmizegetusa, Veţel (Micia), Miograd (Porolissum) şi la cetăţile din Munţii Orăştiei; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1898) 

- 1974: S-a născut actriţa Medeea Marinescu

- 1978: A murit geograful Vintilă M. Mihăilescu; a pus bazele geografiei oraşelor în România pe principiul integrării în teritoriu; membru titular al Academiei Române din 1974 (n. 1890)

- 1981: S-a născut (la Bucureşti) balerina Alina Cojocaru, prim-balerină, din 2001, a Companiei Regale de Balet de la Covent Garden din Londra

- 1984: A fost resfinţită Biserica Neagră din Braşov, în urma lucrărilor de restaurare începute în anul 1970.

- 1994: Rusia: Revine în ţară, după un exil de 20 de ani, Aleksandr Soljeniţîn, scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 1970.

- 1998: Pachebotul Grand Princess (Marea Printesa) a pornit in voiajul inaugural.Cel mai mare pachebot (vas de croaziera) din lume a ridicat ancora la Istanbul, pentru calatoria inaugurala din Marea Mediterană.

- 2001: A murit Corneliu Buzinschi, prozator, editor şi gazetar (n. 1937)

- 2003: A murit compozitorul italian Luciano Berio (n. 1925)

- 2004: NASA a anunţat descoperirea unei noi planete, cea mai tanara dintre cele identificate până in prezent, având mai putin de un milion de ani.

- 2006: A murit (la München) Dieter Acker, compozitor şi profesor german originar din România (n. 1940, la Sibiu)

- 2007: Filmul „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile", al regizorului Cristian Mungiu, a câştigat, în premieră pentru cinematografia românească, Premiul „Palme d'Or", cea mai importantă distincţie a Festivalului Internaţional de Film de la Cannes 

- 2011: A murit actorul american Jeff Conaway, cunoscut pentru rolurile sale din producţiile „Taxi" şi „Grease" (n. 1950).

- 2011: A murit poetul şi muzicianul american, Gil Scott-Heron, considerat drept un inspirator al dezvoltării curentului rap (n. 1949) 

– 2012: A murit Ion Petrică, comparatist, traducător, istoric literar şi profesor; unul dintre cei mai importanţi slavişti români, renumit polonist (n. 1934)

– 2015: A mur t prozatorul, dramaturgul şi ziaristul Mircea Cavadia (n. 1950)

$$$

 Când a câștigat în sfârșit destui bani, și-a scos mama dintr-un spital de psihiatrie din Londra și a dus-o într-o vilă din California. După ani de sărăcie, foamete și suferință, voia să-i ofere în sfârșit liniște.

Însă trecutul nu dispărea atât de ușor.

Uneori, femeia nici măcar nu îl mai recunoștea. Alteori ascundea bucăți de pâine împachetate în hârtie în pantofi, un comportament ciudat rămas din vremurile în care foamea făcea parte din viața lor de zi cu zi. Chiar dacă ajunseseră bogați, frica de lipsuri părea să nu o părăsească niciodată.

Fiul ei era Charlie Chaplin.

Povestea lui nu a început însă cu Hollywoodul, ci cu lupta pentru supraviețuire. S-a născut în Londra, în 1889, într-o familie extrem de săracă. Tatăl său, alcoolic, a dispărut devreme din viața copiilor, iar mama lui, Hannah, se confrunta cu probleme psihice tot mai grave. Erau zile în care nu aveau suficientă mâncare și nopți în care nu știau unde vor dormi.

Chaplin a urcat pe scenă încă din copilărie, nu din pasiune, ci din nevoie. La doar câțiva ani, muncea deja pentru a-și ajuta familia. La un moment dat, el și fratele său au ajuns într-un adăpost pentru săraci, experiență care l-a marcat profund pentru tot restul vieții.

În 1913, destinul său s-a schimbat când a ajuns în Statele Unite și a intrat în lumea filmului. În timpul unei filmări, i s-a cerut să improvizeze un personaj comic. A ales pantaloni prea largi, un sacou strâmt, pantofi uriași, o baston și celebra pălărie melon. Așa s-a născut vagabondul Charlot, personajul care avea să devină cunoscut în întreaga lume.

Prin filmele sale, Chaplin nu oferea doar comedie. Vorbea despre sărăcie, singurătate, nedreptate și diferențele dintre oameni. Publicul râdea, dar în același timp era pus pe gânduri.

În The Great Dictator, Chaplin a renunțat pentru prima dată la tăcerea personajului său și a rostit unul dintre cele mai cunoscute discursuri din istoria cinematografiei, un apel împotriva dictaturii și a urii, într-o perioadă în care lumea era deja în pragul războiului.

Faima nu l-a protejat însă complet. În anii ’50, în timpul campaniilor anticomuniste din Statele Unite, Chaplin a fost suspectat că simpatizează cu idei considerate periculoase și a ajuns pe liste negre. În cele din urmă, a părăsit America și s-a stabilit în Elveția.

Abia după aproape două decenii s-a întors în Statele Unite. În 1972, a primit un Oscar onorific, iar publicul l-a aplaudat minute în șir într-unul dintre cele mai emoționante momente din istoria premiilor Academy Awards.

Charlie Chaplin a murit în 1977, în somn, în ziua de Crăciun. Însă povestea lui a rămas mult mai mult decât istoria unui actor celebru. A fost povestea unui copil sărac care a transformat propriile suferințe în artă și a reușit să facă întreaga lume să râdă, fără să uite niciodată cum ara tă foamea și umilința.

&&&

 MARGARETA, FLOARE RARĂ...🤍

               Legendă

    "Simbol al simplității, prospețimii și purității, margaretele sunt un adevarat compliment adus frumuseții.

In creștinism, margareta este considerată a fi floarea Sfintei MARIA MAGDALENA, fiind numită și "MAGDALENA" sau "FLOAREA INOCENȚEI". In secolul al XV, margareta devine în iconografie și un simbol al inocenței copilului IISUS.

   Margaretele sunt și stelele pământului. Se spune că, cu multe milioane de ani în urmă, stelele trăiau pe pământ. Într-o noapte însa, din motive neștiute, stelele au disparut pentru a aparea mai apoi pe bolta cerească. In locul lor au aparut margarete, considerate de atunci ca fiind stele ale pământului.

    O altă legendă ne povestește despre o prea frumoasă prințesa, pe nume MARGARETA. Fata, de o sensibilitate și un farmec aparte, încă de la naștere a fost promisă ca soție pentru Impăratul Florilor. Timpul trecea, și fata devenea pe zi pe trecea tot mai frumoasă. Pe la vârsta de 16 ani, MARGARETA întâlneste și se îndragostește de un print nespus de atrăgator și vitez. Dar împotriva dragostei lor, erau și părinții și destinul. Și pentru a lupta împotriva acestuia cei doi plănuiesc să fugă împreuna și să se căsătoarescă. Doar astfel putea scăpa de promisiunea făcută. Impăratul FLORILOR află însă toată tărășenia și îl provoacă pe prinț la duel. Cei doi se bat în sabii și în paloșe 3 zile și 3 nopți și în final, prințul este ucis. Speriată și îndurerată, MARGARETA fuge în munți, Imparatul FLORILOR fiind însă pe urmele ei. Văzând ca nu are scăpare, MARGARETA se roagă, plângând, ca mai bine sa moara decât să se căsătorească cu cel ce-i ucisese iubitul. Ruga îi este ascultată și MARGARETA moare, iar lacrimile-i devin șirag de perle. Indurerat și conștient de greșeala făcută, Imparatul FLORILOR o transforma pe MARGARETA într-o floare albă, pentru că aceasta să poată trăi veșnic fără ca cineva să o poată atinge. 

   MARGARETA a rămas de atunci simbolul puterii destinului, dar și a dragostei."🤍 

   Web

&&&

 ⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️MADELINE POTTER.....

     Tanara romanca de etnie rromă din familie de caldarari ajunsă profesoară la a 4-a mare Universitate din UK: „Am fost întrebată dacă am copilărit în căruță cu coviltir” 

    -MADELINE POTTER s-a nascut in 1989 inr-o familie de rromi din ROMÂNIA. Ea s-a mutat in ANGLIA dupa ce s-a casatorit cu un englez din BIRMINGHAM. 

    -In 2020, MADELINE si-a luat doctoratul la Universitatea din YORK (Nordul Angliei), iar in prezent predă la Universitatea din EDINBURGH, a patra mare universitate din UK, unde au studiat printre altii trei prim-miniștri britanici, 20 de laureați ai Premiului NOBEL și patru câștigători de Premiu PULITZER.

   -De curand, ea a a lansat în MAREA BRITANIE cartea "THE ROMA" - despre cultura și istoria romilor. In carte, tanara a scris si despre o serie de discrimari cu care s-a confruntat in copilarie, in tara natala.

   "Una dintre cele mai traumatizate experiențe a fost una pe care o relatez și în carte, când eram mică și niște fete se jucau «elastic». Când am vrut și eu să mă joc, ele au refuzat pentru că sunt de etnie romă", a spus MADELINE pentru ziarul Libertatea.    

   - Romanca a mai povestit si cum a fost palmuita de un politist intr-un parc in timp ce statea pe iarba si citea o carte. "Rasismul nu ține cont de ce faci. Dacă o persoană e plină de ură față de romi, te va urî indiferent de ce faci", marturiseste MADELINE.

    -Tanara a adaugat insa ca pentru ea rasismul de care s-a lovit a fost și un factor determinant pentru a reuși în viață si ca educația primită în ROMÂNIA a format-o într-un mod fundamental.

    sursa pagina:Anunțul UK

📷 madeline_cct [IG], [X]

            SUCCES!

     CONSIDERAȚI E, RESPECT!

&&&

 Avea 1,8 miliarde de dolari.....Și o obsesie: ca nimeni să nu afle vreodată acest lucru.

MARGARET CARGILL s-a născut într-una dintre cele mai înstărite familii ale Americii. Străbunicul ei fondase o companie cerealieră care avea să devină, mai târziu, gigantul CARGILL Inc. — o corporație cu o cifră de afaceri de peste 100 de miliarde de dolari anual. Familia număra paisprezece miliardari. Ea era una dintre cele opt moștenitoare.

Ar fi putut trăi în penthouse-uri luxoase, să colecționeze Ferrari și să organizeze recepții fastuoase unde numele ei ar fi fost rostit cu admirație și reverență.

În schimb, și-a cumpărat o roată de olar.

În timp ce verii ei ocupau locuri în consiliile de administrație, Margaret își petrecea zilele în ateliere de artă. Nu era fascinată de profiturile trimestriale, ci de motivele țesătorilor amerindieni — povești cusute în firele țesăturilor de-a lungul secolelor.

A dus o viață modestă. A absolvit facultatea la 34 de ani. S-a stabilit în California, împărțindu-și timpul între o căsuță de lângă ocean, o cabană în munți și călătorii prin deșert. Trecută bine de șaptezeci de ani, își încărca singură echipamentul într-o dubă veche și pleca împreună cu prietenii spre pădurile de pini. Conducea un Jeep ros de vreme și nu simțea nevoia unui șofer.

La un moment dat, un consultant financiar a venit cu avionul pentru a se întâlni cu ea.

Margaret a sunat la hotel:

— Fiți afară peste treizeci de minute. Vin să vă iau.

Omul se aștepta la o limuzină. În fața hotelului a apărut însă un Jeep vechi. La volan — o femeie trecută de șaptezeci de ani.

— Urcați!

Banii nu o impresionau. Nu cumpăra diamante. Cumpăra opere de artă create de o femeie din tribul Hopi, care le țesea manual luni întregi.

Însă Margaret avea un plan.

În jurul anului 1990, a început să se șteargă pe sine din propria generozitate.

Cecuri bancare anonime pentru Crucea Roșie. Fundații cu nume inventate. Vizite în organizații sub numele simplu de „Margaret”. Fără nume de familie. Fără camere. Fără publicitate.

În decurs de cincisprezece ani, a donat peste 200 de milioane de dolari.

Nature Conservancy. Smithsonian. Adăposturi pentru animale. Școli de muzică. Centre pentru îngrijirea vârstnicilor.

Nimeni nu știa cine se afla în spatele acestor donații.

Când o catedrală din San Diego era pe punctul de a se închide din lipsă de fonduri, o necunoscută a intrat fără să anunțe:

— Am auzit că aveți probleme financiare. Aș vrea să ajut.

A întins un cec. Episcopul a presupus că era vorba, probabil, despre 50 de dolari.

— Cui ar trebui să-i mulțumesc?

— Spuneți doar că a trecut pe aici un înger.

În plic erau 50.000 de dolari.

S-a întors iar și iar. Și au trecut zece ani până când episcopul i-a aflat numele.

Când un adăpost pentru animale mai avea nevoie de 1,57 milioane de dolari pentru a finaliza construcția, ea a pus o singură întrebare:

— De cât aveți nevoie?

— Cecul va ajunge săptămâna viitoare.

Dar cel mai important era altceva: venea întotdeauna să vadă ce au reușit să clădească banii ei.

La inaugurarea Muzeului Național al Indienilor Americani din Washington, stătea printre vizitatori. Privea cum copiii descopereau pentru prima dată arta popoarelor indigene. Nimeni nu bănuia că femeia încălțată comod donase milioane pentru ca acel lucru să devină posibil.

Intra pe ușile din spate, asculta discursurile de mulțumire adresate „binefăcătorilor anonimi” — apoi dispărea în liniște.

La 1 august 2006, Margaret s-a stins din viață la vârsta de 85 de ani.

Și abia atunci lumea i-a aflat numele.

Nu a avut soț și nici copii. Doar artă, prieteni, călătorii și o generozitate tăcută. Toate acțiunile sale la Cargill au fost lăsate moștenire în scopuri caritabile. Partea ei depășea 6 miliarde de dolari.

Astăzi, Margaret A. Cargill Philanthropies este unul dintre cele mai mari zece fonduri filantropice din Statele Unite, administrând active de peste 9 miliarde de dolari. Miliarde au fost deja distribuite, iar cauzele pe care le-a iubit vor continua să fie susținute încă multe generații de acum înainte.

Femeia care conducea un Jeep vechi și dormea într-un camper modest a creat un mecanism de ajutorare care salvează vieți până în ziua de astăzi.

Nu și-a dorit clădiri purtându-i numele.

Nu și-a dorit premii.

Nu și-a dorit ceremonii grandioase de recunoștință.

Voia doar să stea pe ultimul rând al unui muzeu. Să privească un copil descoperind arta pentru prima dată. Și să știe că ea făcuse acel moment posibil.

Fără ca nimeni să afle.

 

Voia să fie un înger.

Și, se pare, a reușit.

   sursa pagina: Marcus de seară

&&&

 În ziua în care am golit clasa, am înțeles că nu eu am îmbătrânit prea mult. Școala a obosit prea tare

    Copilul nu a ridicat vocea.

Asta m-a urmărit toată ziua.

   Dacă ar fi râs, poate ar fi fost mai simplu. Dacă ar fi fost obraznic, aș fi pus replica în categoria obișnuită a lucrurilor pe care un învățător le aude și le lasă să treacă. Dar băiatul de șapte ani a spus-o plat, fără răutate vizibilă:

   — Mama zice că sunteți depășită. Nici filmulețe nu știți să faceți.

   Depășită.....

   Am scris cuvântul acela în minte și l-am purtat cu mine până la finalul zilei, în timp ce scoteam planșele de pe pereți și puneam în cutii treizeci și cinci de ani de viață.....

    Mă numesc SILVIA POP. Am fost învățătoare într-o școală mică din ARAD. Am prins creta care îți usca degetele, cataloagele groase, primele calculatoare, tablele interactive, platformele online și părinții care au trecut încet de la “vă mulțumim” la “vă reclam”.

    Nu spun că trecutul era roz. Nu era.

  Dar exista un acord tăcut: copilul era al tuturor adulților care încercau să-l crească bine. Părintele nu vedea în profesor un adversar. Profesorul nu vedea în părinte un potențial proces. Când ne așezam la aceeași masă, nu porneam de la ideea că celălalt minte.

   Acum, uneori, intru într-o discuție cu familia unui copil și simt că am nevoie de avocat, nu de catalog.

   Am fost filmată în clasă... Am fost întreruptă de părinți care știau mai bine pedagogie după trei postări citite pe internet.... Mi s-a spus că sunt prea blândă.... Mi s-a spus că sunt prea strictă... Că cer prea mult... Că nu cer destul.... Că traumatizez.... Că nu impun limite... Că nu înțeleg generația nouă....

    Poate chiar nu o înțeleg complet...Dar știu ce văd.

   Văd copii care nu mai știu să se plictisească. Copii care vor reacție instant. Copii care vin dimineața cu ochii roșii, după ore petrecute în fața ecranelor. Copii care au vocabular de adulți obosiți și răbdare de câteva secunde. Copii care nu sunt răi, dar sunt permanent aprinși pe dinăuntru.

   Văd și copii triști.... Mulți....

  Copii care cer voie la baie doar ca să stea singuri două minute. Copii care se lipesc de tine când le vorbești calm. Copii care explodează pentru că acasă nimeni nu mai are timp să-i audă înainte de explozie.

   Iar noi, la școală, trebuie să fim totul.

   Să predăm. Să calmăm. Să raportăm. Să prevenim. Să explicăm. Să completăm. Să măsurăm. Să dovedim. Să nu greșim. Să fim calzi, dar nu prea apropiați. Fermi, dar nu duri. Moderni, dar tradiționali. Disponibili, dar fără să cerem sprijin.

   Și peste toate: rezultate.

   În clasa mea, cândva, aveam un ritual. În fiecare luni dimineață, fiecare copil spunea un lucru bun din weekend. Uneori era o excursie. Alteori: “Tata a stat cu mine.” Asta era tot. Și era enorm.

  Acum lunile încep cu verificări, grafice și presiuni.

  Nu mai întreabă nimeni dacă un copil a învățat să fie mai puțin singur. Întreabă dacă a crescut scorul.

Am rămas mult peste momentul în care corpul meu îmi cerea să plec.

Am rămas pentru fetița care, după luni de tăcere, mi-a spus:

— Doamna, pot să citesc lângă dumneavoastră?

   Am rămas pentru băiatul care rupea caiete și într-o zi mi-a adus un desen cu două cuvinte: “Nu plecați”.

  Am rămas pentru copilul care m-a întrebat dacă poate să-mi spună un secret și apoi mi-a mărturisit că nu are cu cine vorbi acasă.

   Asta nu intră în rapoarte.

  Dar pentru mine asta a fost școala.

  Anul acesta, însă, clasa nu a mai fost doar clasă. A fost uneori cameră de criză. Un copil a aruncat cu un scaun spre ușă. Altul a spus o amenințare pe care nimeni nu a știut dacă să o ia ca pe o vorbă proastă sau ca pe un semnal grav. Consiliera a plecat. Directorul schimba formulare. Noi ne uitam unii la alții în cancelarie ca oamenii de pe o corabie care ia apă.

  În ultima oră, am deschis sertarul de jos al catedrei. Acolo țineam scrisori vechi. Una era de la un copil din 2001: “Vă mulțumesc că m-ați așteptat până am învățat.”

  Am izbucnit în plâns....

Pentru că asta făceam noi. Așteptam copiii.

   Nu-i împingeam doar spre rezultate. Îi așteptam până prindeau curaj. Până înțelegeau. Până se îmblânzeau. Până începeau să creadă că pot.

La plecare, administratorul nou mi-a spus:

— Ați fost o instituție aici.

Frumos spus. Rece spus. Apoi s-a uitat în telefon.

   Am închis ușa clasei și pentru o clipă am auzit parcă toate vocile deodată: “Doamna, pot să merg la tablă?”, “Doamna, el mi-a luat radiera!”, “Doamna, uitați, am reușit!”

Nu știu cine sunt fără aceste voci.

Dar știu că le-am purtat cu grijă.

   Așa că, dacă aveți un profesor în viața voastră, nu așteptați finalul carierei lui ca să-i spuneți că a contat. Spuneți-i acum.

   Profesorii par uneori severi, demodați, obosiți.

   Dar mulți dintre ei au ținut în palme bucăți fragile din copilăria cuiva.

    Și au făcut-o, ani întregi, chiar când nimeni nu le-a mai spus mulțumesc.

sursa pagina:Un prieten vechi 

     CONSIDERAȚIE , RESPECT, RECUNOȘTINȚA TUTUROR DASCĂLILOR!❤️

&&&

 Legenda Privighetorii

🐦‍⬛🐦🦅

Odata ... imparatul pasarilor a fost foarte voios si bine dispus ... Voind sa stie care dintre supusii sai canta cel mai frumos, mai placut si mai fermecator, a dat porunca in toata imparatia, ca de indata, sa se adune la curtea imparateasca cei mai vestiti cantareti ca sa-i cante la masa.

Cum au auzit pasarile de aceasta porunca imparateasca, indata s-au adunat toate la un loc, au tinut o sedinta si au ales apoi din mijlocul lor pe trei reprezentanti. Pe acestia i-au trimis la curtea imparateasca. Au fost alese urmatoarele pasari: gangurul, mierla si privighetoarea. Cele alese nu au stat mult pe ganduri sa se sfatu­iasca, ci se pornira in graba spre curtile imparatesti, fi­indca timpul cand trebuiau sa se prezinte imparatului se apropiase.

Gangurul, ca unul care are imbracamintea cea mai aleasa si cea mai frumoasa, fiind acoperit cu pene aurii, care stralucesc foarte frumos la lumina soarelui, fu lasat sa mearga inainte. Dar, nu numai ca il lasara, el sin­gur se puse in fruntea celorlalte doua si nici pe una n-o lasa de fel sa mearga inaintea lui.

Mierla mergea si ea in urma lui, zicand ca ea, ca una care are cioc auriu, ca si penele gangurului, si imbracamintea nea­gra si stralucitoare ca matasea, trebuie sa mearga in urma lui.

Privighetoarea insa, fiind mai mica la faptura si avand imbracamintea cea mai simpla, ramase in urma si mergea cu capul plecat si umila spre curtea imparatului.

Cum ajunse gangurul la curtea imparateasca si intra inlauntru, imparatul, vazandu-l ca e asa de frumos aranjat si ca are o statura foarte impunatoare, il primi cu cea mai mare cinste, il puse apoi in fruntea mesei si-l pofti sa cante. Gangurul, mandru si plin de fala, incepu a canta. Imparatul fu foarte multumit cu cantecul lui si-l lauda.

Intra apoi mierla. Imparatul, cum o vazu si pe aceasta, indata ii intinse si ei un scaun poftind-o sa stea langa masa si sa cante. Incepand sa cante, mierla impresiona mult mai placut si canta mult mai frumos decat gangurul.

La urma sosi si privighetoarea si se pleca plina de umi­linta pana la pamant dinaintea imparatului. Vazand-o ca e atat de mica, de pricăjită, de umila si nebagata in seama, imparatul se mira ce cauta la curtea lui si de aceea o intreba, cam rastit, cu ce treburi a venit, fara insa sa o pof­teasca sa stea, cum facuse cu ceilalti doi oaspeti care in­trasera inaintea ei.

- Inaltate Imparate, zise privighetoarea umila de langa usa, unde ramasese de cand intrase inauntru, sa nu va fie cu suparare si cu banat, sunt aleasa si trimisa de catre neamurile mele la Inaltimea voastra ca si eu sa va cant un cantec.

- Canta-mi atunci, zise imparatul zambind, sa te vad si pe tine ce poti.

Privighetoarea, necutezand macar sa-si indrepte privirea spre imparat, isi drese mai intai glasul si apoi incepu a canta cum stie ea sa cante, nu cum cantasera cele­lalte ...

Imparatul, cand o auzi cantand, ramase uimit de frumu­setea cantecului ei. Un glas asa de duios, dulce, placut si fermecator n-a mai auzit de cand s-a trezit el pe lume. Privighetoarea, prin cantecul ei, a bagat sub covata pe cei­lalti doi cantareti de mai inainte.

 

Si dupa ce a sfarsit ea acuma de cantat, imparatul n-o mai lasa sa stea la usa, ci o puse pe dansa in locul gangurului, in fruntea mesei, totdeodata si „prima”, adica darul cel mai mare, mai frumos si mai pretios, care era menit pentru cel mai bun cantaret, iar dupa ce s-a sfarsit acuma masa, dupa ce toti oaspetii s-au sculat de la dansa, ea - privighetoarea - a fost aceea care a pornit prima in fruntea celor­lalti doi cantareti, chiar daca imbracamintea ei e cu mult mai simpla decat a gangurului si a mierlei.

Mierla, care cantase ceva mai frumos decat gangurul, s-a dus in urma privighetorii. Gangurul insa, cu toata statura lui cea domneasca, cu toata frumusetea imbraca­mintei sale, ramase indarat si, iesind umilit si rusinat de la imparatul, se duse acuma cel din urma.

Si de atunci, de cand au fost aceste trei pasari la imparatul lor ca sa-i cante la masa, a ramas privighetoarea cea mai renumita si maiastra cantareata dintre toate neamurile pasarilor. Fiecare pasare cantatoare trebuie sa-si plece capul si sa se inchine inaintea ei.

Sursa Universdecopil.ro

🦅🐦🐦‍⬛

Cât de mult înseamnă aspectul fizic și cât prețuim mintea și sufletul omului? 

Uneori, aparențe le înșeală!

🥀🥀🥀🥀🥀

&&&

 CHARLES AZNAVOUR, pe numele real SHAHNOUR VARENAGH AZNAVOURIAN s-a născut pe 22 MAI 1924 la Paris, Franța ,într-o familie de actori imigranți din Armenia.  A fost cântăreț, actor, compozitor si activist public francez de origine armeană. A fost unul dintre cei mai îndrăgiți și mai longevivi cântăreți francezi. Cariera lui s-a întis pe mau mult de 60 de ani. A apărut în mai mult de 60 de filme dintre cae amintim "Trageți în pianist", " Un

taxi pentru Tobruk", "Dracul și cele 10 porunci", "Toba de tinichea", "Moș Goriot", "Testamentul lui

Orfeu", ș.a. A compus peste 1000 de cântece, dintre care 150 în limba engleză, italiană, spaniolă și germană. În primii ani ai carierei lui a fost ajutat sfătuit și îndrumat de marea cântăreață Edith Piaf.

Aznavour a càntat în mai multe limbi, franceză, engleză, italiană, spaniolă, germană, rusă, armeană.  A fost căsătorit de 3 ori și a avut 6 copii, 

Prima soție a fost MICHELINE RUGEL cu care a avut doi copii , o fiică SEDA și un băiat CHARLES.  A doua soție a fost cântăreața franceză EVELYNE PLESSIS, împreună având un fiu, PATRICK. care însă, s-a sinucis la vârsta de 25 de ani. Ultima sotie a fost ULLA THORSELL, cea care i-a adus liniștea și i-a dăruit 3 copii, KATIA, MISHA si NICHOLAS

Această suedeză a fost femeia vieții lui, cea care i-a stat alături o jumătate de veac. În 2017 CHARLES AZNAVOUR a primit o stea pe Walk of Flame din Hollywood. S-a stins din viață la vârsta de 94 de ani pe 1 Octombrie 2018..A fost găsit mort în cadă, în baia casei sale din.Mouriès. A murit din cauza unui stop cardio respirator, complicat de un edem pulmonar acut. A fost înmormântat în cripta familiei din Cimitirul Montfort l'Amaury., Fr anța.

&&&

 Astăzi 26 MAI 2026 se împlinesc 16 ani de la plecarea dintre noi a actorului JEAN CONSTANTIN, pe 26 MAI 2010, la vârsta de 82 de ani, în apartamentul său din Constanța din cauza unui stop cardio respirator. A fost înmormântat , două zile mai târziu, în Cimitirul Central din Constanța

În anii  2009 -2010, actorul a fost internat în spital, în mai multe rânduri din cauza problemelor cardiace.  JEAN CONSTANTIN , pe numele real CONSTANTIN CORNEL JEAN s-a născut pe 12 August 1927 la Techirghiol, jud. Constanța, într-o familie numeroasă , cu 5 fete si 4 băieți. Este vorba de o familie mixtă, mama fiind grecoaică, iar tatăl român, de origine albaneză.. Puțini știu că, înainte să devină unul dintre cei mai iubiți actori ai României, Jean Constantin a fost hamal și salahor în portul din Constanța. Nu a avut școli de actorie, ci ani grei de muncă, dar, va juca la început pe scena Teatrului "Fantasio" din Constanța, timp de aproape 30 de ani, între 1957 si 1985. A jucat în peste 70 de filme, filmul de debut, fiind "Procesul Alb". Au urmat filmele "Haiducii", "Brigada Diverse în alertă", Brigada Diverse la munte și la mare", "Explozia", "Gloria nu cântă", "Revansa", "Secretul lui Bachus", "Nea Mărin miliardar", "Un comisar acuză", "Duelul", "Nemuritorii", "Ultimul cartuș", "A doua cădere a Constantinopolului', "Expresul de Buftea", "Miss Litoral", "Răzbunarea haiducilor", "Capcana mercenarilor", "Eu, tu și Ovidiu", "Masca de argant" Rapirea fecioarrlor", "Frații Jderi", "Cum mi-am petrecut sfârșitul lumio," ș.a.. A fost considerat "maestrul comediei". Pe 7 Februarie 2004, președintele României, Ion Iliescu, i-a conferit Ordinul Meritul Cultural în grad de Ofițer Categoria D "Arta Spectacolului. JEAN CONSTANTIN a fost căsătorit de 3 ori, dar nu a avut copii. Prima soție a fost Mioara Mocanu, artistă la Teatrul de Păpuși din Galați, lângă care a stat aproape 17 ani. A urmat Nina Cocea, balerină la Teatrul "Fantasio" din Constanța. Ultima soție, pe care a întâlnit-o când actorul avea vârsta de 53 de ani, a fost Elena, Nina Petcu, sufleur la Teatrul Național din București. Aceasta, anterior a fost soția actorului  Gheorghe Cozorici. Cu aceasta, Jean Constantin avea să rămână împreună, timp de 30 de ani, până când moartea i-a despărțit .

&&&

 „ZDREANȚĂ ” a fost unul dintre cei mai cunoscuți câini din literatura română, însă puțini oameni știu că animalul a existat cu adevărat și a făcut parte din viața de zi cu zi a lui TUDOR ARGHEZI. Celebrul cățel trăia în gospodăria poetului de la MĂRȚIȘOR, casa construită de ARGHEZI în BUCUREȘTI, loc devenit astăzi muzeu memorial. Curtea era plină de animale, iar poetul avea o afecțiune specială pentru câini și pisici, pe care le considera parte din familie. Dintre toate animalele din gospodărie, ZDREANȚĂ a rămas însă cel mai iubit și cel mai cunoscut, deoarece Arghezi i-a dedicat poezia care avea să fie învățată de generații întregi de copii.

    -ZDREANȚĂ s-a născut pe 25 mai 1942 și a trăit aproximativ 16 ani, murind pe 18 iunie 1958, cu nouă ani înainte de moartea poetului. După dispariția sa, câinele a fost îngropat în curtea casei MĂRȚIȘOR, loc unde există și astăzi un mic mormânt simbolic dedicat lui. Reprezentanții muzeului spun că nu se știe sigur dacă acesta este chiar locul exact în care a fost îngropat câinele, însă memoria lui a fost păstrată acolo datorită importanței pe care a avut-o pentru familia ARGHEZI și pentru cultura română.

   Numele „ZDREANȚĂ ” a fost ales din cauza aspectului său neobișnuit. Câinele era mic, foarte flocos, ciufulit și părea „strâns din petice”, exact cum îl descrie poetul în versuri. Avea o înfățișare comică și dezordonată, dar tocmai acest lucru îl făcea atât de simpatic. ARGHEZI nu îl descria cu răutate, ci cu tandrețe și umor, transformând defectele animalului în trăsături memorabile. Imaginea „ochilor de faianță” și a blănii dezordonate a rămas una dintre cele mai cunoscute descrieri din poezia românească pentru copii.

   -Poezia „ZDREANȚĂ ” a fost scrisă pentru fiica poetului, MITZURA ARGHEZI, care era copil în perioada în care autorul compunea multe dintre textele sale dedicate celor mici. TUDOR ARGHEZI avea obiceiul să transforme întâmplările simple din gospodărie în povești literare pline de viață și umor. Animalele din curte deveneau personaje adevărate, fiecare cu personalitatea sa, iar ZDREANȚĂ era poate cel mai spectaculos dintre ele. Prin această poezie, ARGHEZI nu urmărea doar să amuze copiii, ci și să creeze o lume apropiată de realitate, în care animalele gândesc, greșesc și reacționează aproape omenește.

   -În poezie, ZDREANȚĂ este prezentat ca un mic „pungaș” specializat în furatul ouălor din coteț. Poetul descrie cu mult umor felul în care câinele pândește găinile, se strecoară pe furiș și înghite ouăle întregi. Scena în care gospodina îi oferă un ou fierbinte pentru a-l pedepsi a devenit celebră în literatura română pentru copii. 

    Legătura lui TUDOR ARGHEZI cu animalele era foarte profundă. Poetul observa atent comportamentul lor și reușea să transforme gesturile obișnuite în scene literare memorabile. Literatura sa pentru copii este diferită de multe alte texte ale epocii deoarece nu tratează copilul de sus, ci îi oferă personaje vii și autentice. ZDREANȚĂ nu este un animal perfect și nici un erou idealizat. Este un cățel năzdrăvan, imperfect, curios și pofticios, exact tipul de personaj de care cititorii se atașează imediat. Tocmai această naturalețe a făcut ca poezia să reziste atât de bine în timp.

    -Astăzi, la zeci de ani după moartea sa, ZDREANȚĂ continuă să fie unul dintre cele mai cunoscute animale din literatura română. Mulți români îi știu numele chiar înainte să afle cine a fost TUDOR ARGHEZI, iar versurile despre „cățelul cu ochii de faianță” sunt încă recitate în școli și grădinițe. Povestea lui demonstrează cum un simplu câine din curtea unui poet a reușit să devină un simbol cultural și una dintre cele mai iubite figuri ale copilăriei românești.

„ZDREANȚĂ ” a fost unul dintre cei mai cunoscuți câini din literatura română, însă puțini oameni știu că animalul a existat cu adevărat și a făcut parte din viața de zi cu zi a lui TUDOR ARGHEZI. Celebrul cățel trăia în gospodăria poetului de la MĂRȚIȘOR, casa construită de ARGHEZI în BUCUREȘTI, loc devenit astăzi muzeu memorial. Curtea era plină de animale, iar poetul avea o afecțiune specială pentru câini și pisici, pe care le considera parte din familie. Dintre toate animalele din gospodărie, ZDREANȚĂ a rămas însă cel mai iubit și cel mai cunoscut, deoarece ARGHEZI i-a dedicat poezia care avea să fie învățată de generații întregi de copii.

     sursa text pagina:Cinema live

        ZDREANȚĂ...

Poezia copilăriei multora dintre noi....

✍️Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,

Cel cu ochii de faianţă?

E un câine zdrenţuros

De flocos, dar e frumos.

Parcă-i strâns din petice,

Ca să-l tot împiedice,

Ferfeniţele-i atârnă

Şi pe ochi, pe nara cârnă,

Şi se-ncurcă şi descurcă,

Parcă-i scos din calţi pe furcă.

Are însă o ureche

De pungaş fără pareche.

Dă târcoale la coteţ,

Ciufulit şi-aşa lăieţ,

Aşteptând un ceas şi două

O găină să se ouă,

Care cântă cotcodace,

Proaspăt oul când şi-l face.

De când e-n gospodărie

Multe a-nvăţat şi ştie,

Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,

Se strecoară pe furiş.

Pune laba, ia cu botul

Şi-nghite oul cu totul.

- "Unde-i oul? a-ntrebat

Gospodina. - "L-a mâncat!"

"Stai niţel, că te dezvăţ

Fără mătură şi băţ.

Te învaţă mama minte."

Şi i-a dat un ou fierbinte.

Dar decum l-a îmbucat,

Zdreanţă l-a şi lepădat

Şi-a-njurat cu un lătrat.

Când se uita la găină,

Cu culcuşul lui, vecină,

Zice Zdreanţă-n gândul lui

"S-a făcut a  dracului!"

Zdreanță

(25 mai 1942 - 18 iunie 1958)

&&&

 ERMA BOMBECK......„Femeia care era pe moarte, dar făcea 30 de milioane de oameni să râdă în fiecare săptămână”

OHIO, 1965.

     ERMA BOMBECK avea 37 de ani, trei copii, o casă mereu în dezordine și o boală incurabilă care îi distrugea încet rinichii, iar în timp ce lumea continua să spună că maternitatea trebuie să fie „perfectă”, „sacră” și plină doar de frumusețe, ea privea munții de haine murdare, vasele care apăreau din nou imediat după ce le spăla și haosul zilnic din casă și își spunea că adevărul era cu totul altul.

      Viața era obositoare.....Viața era absurdă.

Și uneori era atât de haotică încât singura modalitate de a supraviețui era să râzi.

     -Într-o zi a intrat într-un mic ziar local și a întrebat dacă poate scrie o rubrică despre viața reală a mamelor, nu despre imaginea perfectă pe care societatea încerca să o afișeze, ci despre adevărul pe care milioane de femei îl trăiau în tăcere.

    -I-au spus că o vor plăti cu trei dolari pentru fiecare articol.Ea a acceptat.Nu avea birou.

Nu avea un spațiu elegant de lucru.

Avea doar o mașină de scris așezată pe o scândură sprijinită pe două blocuri de ciment, într-un colț al casei, în timp ce copiii alergau prin camere, iar viața continua să explodeze în jurul ei.

   A început să scrie despre rezervoare septice care cedau în timpul cinei, despre dimineți în care încerca să pregătească trei copii pentru școală fără să își piardă mințile și despre frumusețea absurdă a unei vieți petrecute făcând sandvișuri și curățând după ceilalți.

   Și milioane de femei au simțit, pentru prima dată, că cineva le înțelege.

    Rubrica ei, „AT WIT'S END ”, a ajuns să fie publicată în aproape 900 de ziare și citită de aproximativ 30 de milioane de oameni în fiecare săptămână, transformând-o pe ERMA BOMBECK în una dintre cele mai iubite scriitoare de umor din AMERICA.

   Dar ceea ce aproape nimeni nu știa atunci era că ERMA scria toate aceste texte în timp ce lupta să rămână în viață.

    La doar 20 de ani fusese diagnosticată cu boală polichistică renală, o afecțiune incurabilă, iar medicii îi spuseseră că probabil nu va putea avea niciodată copii. A adoptat o fetiță și mai târziu, împotriva tuturor așteptărilor, a devenit mamă pentru încă doi băieți.

   Ani întregi a făcut dializă și apoi se întorcea acasă să scrie.Nu cerea milă.

Nu vorbea despre suferință.Pur și simplu mergea înainte...

   A scris peste patru mii de articole, cincisprezece cărți, dintre care nouă au devenit bestselleruri, iar milioane de oameni au găsit în textele ei nu doar umor, ci supraviețuire.

   Pentru că ERMA nu făcea oamenii să râdă ca să îi facă să uite durerea.

   Îi făcea să râdă pentru ca durerea să devină suportabilă.

   În 1992 a învins cancerul de sân.

În 1993 a vorbit public pentru prima dată despre boala care o ucidea încet de zeci de ani.

În aprilie 1996 a primit un transplant de rinichi.

Paisprezece zile mai târziu a scris ultimul ei articol.

A murit pe 22 aprilie 1996, la vârsta de 69 de ani.....

   Dar până aproape în ultima clipă a vieții sale a continuat să facă ceea ce făcuse mereu:

să transforme oboseala, frica și haosul vieții obișnuite în ceva care îi făcea pe oameni să se simtă mai puțin singuri.

   Poate că acesta este motivul pentru care ERMA BOMBECK a rămas atât de iubită.

   Nu pentru că vorbea despre vieți extraordinare.

   Ci pentru că le-a arătat oamenilor că și viețile obișnuite merită să fie văzute, ascultate și înțelese.

   Și poate că uneori adevăratul curaj nu înseamnă să nu suferi.

   Ci să continui să îi faci pe ceilalți să zâmbească în timp ce tu lupți în tăcere cu propria durere.

     " Daca mi-aș putea trăi din nou viața,

m-aș fi culcat să mă odihnesc atunci când mă simteam rău, în loc să pretind că Pământul se va opri daca eu nu voi fi la serviciu pentru o zi...

Aș fi ars luminarea roz sculptată ca un trandafir, in loc să o las sa se topeasca in cămară...

Aș fi vorbit mai putin și aș fi ascultat mai mult...

Aș fi invitat prieteni la masa chiar dacă e o pată pe covor și canapeaua trebuie curățată.

Aș fi mâncat pop-corn în camera "bună" și nu mi-aș mai fi facut atâtea griji din cauza prafului când cineva voia să aprindă focul in șemineu.

Mi-aș fi facut timp să-l ascult pe bunicul povestind din tineretile lui.

N-aș fi insistat niciodata să mergem cu geamurile masinii inchise intr-o zi frumoasă de vară, doar pentru că parul meu a fost proaspat coafat si fixat.

Aș fi  stat întinsă pe pajiste cu capul pe iarbă.

Aș fi plans și aș fi râs mai puțin uitându-mă la TV și mai mult privind viața.

Dar, cel mai mult, să am o a doua șansă la viată, aș prețui fiecare moment, l-aș privi cu adevarat...l-aș trăi...

Nu m-aș mai agita atât de mult pentru lucruri meschine și mărunte...

Nu vă faceti griji din cauza celor care nu vă simpatizează, ori mai mult, n-ar trebui sa vă intereseze cine ce face...

În schimb, să prețuim prietenii pe care îi avem și oamenii care ne iubesc...

Să ne gândim la lucrurile cu care Dumnezeu ne-a binecuvantat...

Și la ceea ce facem în fiecare zi să ne îmbunatatim mintea, trupul, sufletul și emoțiile."

✍️Erma Bombeck, 

Dintre regretele vieții

      ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINA!🕯🙏

CONSIDERAȚIE, RESPECT!

&&&

 S-a întâmplat în 26 mai1488: La această dată, începea construirea bisericii „Sf. Gheorghe” de la Voroneţ. Biserica Mănăstirii Voroneţ este ctitoria slăvitului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt construită în 1488 în numai trei luni şi trei săptămâni (din 26 mai la 14 septembrie). Specialişti avizaţi apreciază că arhitectura sa este reprezentativă pentru stilul moldovenesc fiind o sinteză originală şi specifică a unor caracteristici de sorginte bizantină (forma treflată sau triconică a absidelor naosului, împărţirea în altar, naos şi pronaos, sistemul de boltire) cu elemente aparţinând goticului târziu (înălţimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele uşilor şi ferestrelor în arc frânt, modul de tratare al pietrei cioplite). 

Peste acestea s-au suprapus, topindu-le într-un tot unitar de o frumuseţe unică, caracteristici ale artei autohtone (simplitatea şi caracterul intim al construcţiei, acoperişul ţuguiat de şindrilă traforată ca la casele de la ţară).Biserica Mănăstirii Voroneţ, plină de graţie, simplitate şi farmec, impune prin verticalitate, prin proporţii armonioase, prin soliditatea structurii, a zidurilor masive susţinute de contraforturi şi, mai ales, prin iscusita trecere de la corpul dreptunghiular al clădirii la absidele laterale şi la absida mare ce corespunde altarului, toate de formă semicirculară. Inspirată din modelele mai arhaice şi mai austere din iconografia bizantină, pictura interioară, realizată în 1496 prin grija marelui ctitor, impresionează prin claritatea şi rigoarea desfăşurării iconografice, prin desenul viguros, gama cromatică cu acorduri grave, prin expresivitatea deloc stereotipă sau convenţională a personajelor.

Este îndeobşte cunoscut faptul că voievodul moldovean a construit şi renovat multe biserici şi mănăstiri, dar povestea sacră a Voroneţului aduce, alături de Marele Ştefan, pe Cuviosul Părinte Daniil, unul din cei mai mari Sfinţi pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru şi duhovnic vestit, cel care la Putna, într-o mică chilie săpată în piatră şi apoi, timp de 20 de ani la Voroneţ, a creat o mişcare isihastă fără egal pentru timpul său. Legenda originii Sfintei Mănăstiri Voroneţ uneşte pe vecie cele două mari personalităţi în destinul nostru naţional:„Iară Ştefan-Vodă, mergând de la cetatea Neamţului în sus pre Moldova, au mărsu pe la Voroneţ, unde trăia un părinte sihastru, pre nume Daniil. Şi bătând Ştefan-Vodă în uşa sihastrului să-i descuie, au răspuns sihastrul să aştepte Ştefan-Vodă afară până ce şi-a istovi ruga. Şi după ce şi-au istovit ruga, l-au chemat în chilie pre Ştefan-Vodă. Şi s-au spovedit Ştefan-Vodă la dânsul. Şi au întrebat Ştefan-Vodă pre sihastru ce va face, că nu poate să se mai bată cu turcii; închina-va ţara la turci, au ba? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui, numa, după ce va izbândi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghie, să fie hramul bisericii” [ Ion Neculce].

În secolul al XVI-lea – mai precis în 1547 – un ucenic al său, Mitropolitul Grigorie Roşca, cărturar cu preocupări largi, a mărit biserica adăugându-i pe latura vestică un pridvor închis, după care a purces la împodobirea întregului lăcaş cu picturi pe faţade. Tot atunci a fost pictat şi interiorul pridvorului.Frescele de pe pereţii exteriori, realizate la numai un an de la moartea lui Petru Rareş, aparţin de drept epocii acestui domnitor (alături de cele de la Probota, Humor, Moldoviţa şi Arbore). Ele dau în mare măsură strălucirea artistică şi faima Voroneţului, şi fac ca Mitropolitul Grigorie Roşca să fie considerat al treilea ctitor al Sfintei Mănăstiri Voroneţ – după Sfântul Ştefan cel Mare şi Sfântul Daniil Sihastrul. Autorul presupus al acestei adevărate capodopere a Renaşterii în sud-estul Europei este pristavul Marcu.

Pe un fond albastru, de o intensă strălucire, picturile exterioare se desfăşoară pe faţade ca un covor încărcat de culori, încântând privirile cu farmecul tineresc al armoniilor. Desenul este ferm, bărbătesc, figurile sunt construite cu rigoarea unui autentic portret, sensul realităţii fiind aici mai prezent decât la alte monumente. Spre vest, pridvorul nu are nici o deschidere şi soluţia aleasă este fără precedent: arhitectura este subordonată decoraţiei ce urma a fi pictată. Spaţiul amplu, împreună cu ariile laterale ale masivului contrafort devine o imensă scenă pe care se desfăşoară în culori strălucitoare drama binecunoscută a Judecăţii de apoi – o uriaşă compoziţie, unică în arta întregului Orient creştin. Judecata de apoi, fără chipurile de coşmar care apar în Occident mai târziu, înfăţişată în chipul unei linişti sărbătoreşti, expune mai înainte de toate cum se împlineşte până la sfârşit planul Tatălui cu lumea Sa, adică în Fiul Său care o judecă şi o duce la Mântuire.

Celelalte faţade ale pridvorului sunt utilizate pentru reprezentarea unor teme de care Mitropolitul Grigorie Roşca se ataşase în mod special: spre sud, Viaţa Sfântului Nicolae şi a Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, pe contrafort Sfântul Gheorghe omorând balaurul, spre nord Vămile văzduhului, o temă escatologică frecventă la clădirile monahale.Pe pereţii exteriori ai pronaosului şi naosului (biserica Sfântului Ştefan cel Mare), iconografia urmează liniile tradiţionale. Se cuvine amintită mai întâi vasta reprezentare a Cinului (Ierarhia cerească şi pământească) căreia îi sunt rezervaţi întotdeauna pereţii absidei Altarului precum şi absidele laterale: procesiunea tuturor Sfinţilor din Vechiul şi Noul Testament se îndreaptă spre Răsărit ca spre o ţintă.A doua temă, amplasată pe faţada de sud în dreptul pronaosului, reprezintă Arborele lui Iesei sau Arborele genealogic al lui Iisus Hristos. A treia temă, aparent nelipsită din programul decorului exterior al acestei perioade, este Imnul Acatist reprezentat pe faţada de nord.

La Mănăstirea Voroneţ, mai mult decât oriunde, pictura este o rugăciune pentru înfrângerea cotropitorilor şi salvarea Ţării Moldovei. Felul în care sunt înfăţişaţi printre păcătoşii din marea compoziţie Judecata de apoi cei mai primejdioşi duşmani de atunci ai ţării – turcii (inscripţia caligrafiată cu grijă precizează că este vorba de turci, pentru a fixa şi mai bine locul duşmanilor de atunci ai Moldovei în mijlocul celor condamnaţi) sau duşmanii mai vechi, tătarii – atestă tocmai o asemenea intenţie politică ce pare a fi proprie şi procesiunii de sfinţi de pe abside sau Arborelui lui Iesei.Pentru a întări această idee, maestrul Voroneţului a aşezat pe faţada sudică o reprezentare, detaliată în 12 episoade, a Martiriului Sfântului Ioan cel Nou şi Aducerea moaştelor sale la Suceava în vremea lui Alexandru cel Bun (Sfântul Ioan cel Nou a fost martirizat de tătari, aliaţi supuşi turcilor şi deseori aducători de durere în Moldova).

Un al doilea element de specificitate derivă din insistenţa vădită asupra tradiţiei călugărilor şi sihaştrilor ca lideri ai rezistenţei faţă de dominaţia străină: temele Viaţa Sfântului Nicolae, Viaţa Sfântului Antonie (unul din fondatorii Monahismului Răsăritean) şi Vămile Văzduhului, în fapt, glorifică viaţa pură a sihaştrilor. Pictura reproduce viaţa pe care pictorii o ştiu şi o redau cu vervă şi naturaleţe: Eva toarce lâna întocmai ca o gospodină. Adam, la fel ca un ţăran, ară cu un plug de lemn tras de boi. Abel are lângă turma sa de oi înfăţişarea unui cioban.Îngerii din scena Judecăţii de Apoi cântă din buciume moldoveneşti. Carul de foc cu care Sfântul Ilie a urcat la cer este o simplă căruţă ţărănească. Casnicii stăpânului din Parabola Fiului risipitor sunt prinşi într-o horă moldovenească. Femeile despletite conduc bocind un mort spre locul de veci aşa cum se poate vedea până astăzi în satele noastre. 

Oamenii din popor au costume autohtone ca şi unii dregători care par a fi boieri din Moldova din vremea lui Rareş. Armele care apar în unele scene sunt cele obişnuite în Moldova secolului al XVI-lea: arcul cu săgeţi, sabia, suliţa, scutul ş.a.m.d. Animalele (căprioara, mistreţul, lupul, veveriţa, ursul, cerbul, iepurele, păstrăvul) şi florile (lalele, clopoţei) sunt şi ele ale locului.În diferite scene apar deseori laviţe, jilţuri, covoare, ştergare şi instrumentele muzicale moldoveneşti (cobza, fluierul şi buciumul). Dincolo de arhitectura şi pictura cu mai sus menţionatele valori, Sfânta Mănăstire Voroneţ prezervă o bogăţie de artă medievală: lespezile funerare ale mormintelor din pronaos şi din pridvor cu motive decorative de o valoare artistică deosebită, jilţul şi stranele care aduc ornamente din diferite stiluri ingenios îmbinate şi impresionează prin discreţia cu care se înscriu în interiorul de arhitectură fără să tulbure spaţiul sau să intre în concurenţă cu decoraţia murală. Adevărate capodopere ale sculpturii în lemn sunt în tâmpla Altarului. La acestea se cuvin adăugate multe alte piese ce pot fi regăsite în diferite colecţii şi muzee: epitafe, broderii de mari dimensiuni şi ferecătura dăruită de Mitropolitul Grigorie Roşca Mănăstirii Voroneţ (1557) care aduce noutatea unei interpretări mai decorative şi pe coperta din spate are figura Sfântului Daniil într-o interpretare solemnă inspirată de un model de icoană.

Surse:

https://patrimoniu.ro/monumente-istorice/lista-patrimoniului-mondial-unesco/17-monumente-istorice/unesco/120-biserica-sfantul-gheorghe-a-fostei-manastiri-voronet-album-foto

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/06/28/comemorare-stefan-cel-mare-si-sfant-biserica-sfantul-gheorghe-manastirea-voronet-13-11-36

http://www.romanianmonasteries.org/ro/bucovina/voronet

https://identitatea.ro/tainele-manastirii-voronet-zece-lucruri-mai-putin-stiute-despre-capela-sixtina-a-estului/

https://www.manastireavoronet.ro/prezentare-generala-manas tirea-voronet/