$$$

 Emiratele Arabe Unite au reușit ceva impresionant: au desalinizat apa de mare și au transformat lipsa apei într-o problemă rezolvată. În multe zone, apa potabilă este „fabricată” din ocean, iar orașe întregi din deșert funcționează datorită infrastructurii, nu datorită naturii. Această realizare inginerească este fundamentală pentru supraviețuirea națiunii, având în vedere că țara are una dintre cele mai scăzute rate de precipitații anuale din lume și nu dispune de râuri permanente la suprafață.

Pentru a susține populația în creștere rapidă și dezvoltarea urbană accelerată, Emiratele au construit o rețea vastă de uzine de desalinizare de-a lungul coastei Golfului Persic. Aceste instalații industriale masive pompează miliarde de litri de apă sărată zilnic, pe care o procesează pentru a elimina sarea și impuritățile. Apa rezultată este apoi mineralizată pentru a deveni potabilă și distribuită printr-o rețea complexă de conducte către locuințe, hoteluri și zone industriale.

Tehnologia tradițională folosită în regiune este distilarea termică, cunoscută tehnic sub numele de „evaporare flash în mai multe etape”. Procesul implică fierberea apei de mare și colectarea vaporilor condensați, care sunt practic apă pură. Această metodă a fost preferată istoric deoarece poate fi integrată eficient cu centralele electrice, folosind căldura reziduală de la generatoarele de curent pentru a încălzi apa, într-un sistem de cogenerare.

În prezent, tendința se îndreaptă către adoptarea tehnologiei de osmoză inversă, care este mai eficientă din punct de vedere energetic. Aceasta funcționează prin împingerea apei de mare la presiune înaltă prin membrane semipermeabile microscopice, care permit trecerea doar a moleculelor de apă, blocând sarea și mineralele. Noile proiecte de infrastructură din Dubai și Abu Dhabi prioritizează această metodă pentru a reduce costurile operaționale și consumul de combustibil.

Unul dintre cele mai notabile exemple este complexul Jebel Ali din Dubai, care este cea mai mare facilitate de desalinizare din lume. Capacitatea sa de producție este colosală, asigurând necesarul de apă pentru milioane de locuitori și pentru milioane de turiști care vizitează orașul anual. Fără funcționarea continuă a acestui gigant industrial, viața modernă în metropolă ar deveni imposibilă în câteva zile.

Pentru a garanta securitatea apei în situații de criză, Abu Dhabi a dezvoltat un proiect strategic inovator în deșertul Liwa. Aici, inginerii au creat un rezervor subteran masiv, injectând apă desalinizată în acviferele naturale existente sub nisip. Această rezervă strategică poate asigura necesarul de apă potabilă al cetățenilor pentru o perioadă de până la 90 de zile, în cazul în care uzinele de la malul mării ar înceta să funcționeze.

Un aspect critic al procesului de desalinizare este gestionarea produsului secundar numit saramură. Aceasta este o apă cu o concentrație extrem de ridicată de sare și adesea cu o temperatură mai mare decât cea a mării, care rămâne după extragerea apei dulci. Autoritățile de mediu monitorizează atent deversarea saramurii înapoi în ocean pentru a minimiza impactul asupra ecosistemelor marine locale și a biodiversității din golf.

Consumul de apă pe cap de locuitor în Emiratele Arabe Unite este printre cele mai ridicate de pe glob, depășind cu mult media țărilor cu resurse hidrologice bogate. Această cerere este alimentată de stilul de viață, de necesitatea climatizării industriale pe bază de apă și de irigarea spațiilor verzi urbane care sfidează climatul arid. Guvernul a inițiat campanii de educare pentru a încuraja responsabilitatea și reducerea risipei în rândul populației.

Pe lângă desalinizare, țara investește și în tehnologia de însămânțare a norilor pentru a spori resursele limitate de apă naturală. Avioane special echipate zboară în norii care promit precipitații și eliberează particule de sare higroscopică pentru a stimula condensarea și a declanșa ploaia. Deși nu poate înlocui desalinizarea, această metodă contribuie la reîncărcarea limitată a pânzelor freatice și ajută agricultura locală.

Viitorul apei în Emirate este strâns legat de energia regenerabilă, existând planuri ambițioase de a alimenta procesul de desalinizare exclusiv cu energie solară. Parcurile solare imense din deșert sunt proiectate să furnizeze electricitatea necesară uzinelor de osmoză inversă, reducând astfel amprenta de carbon. Această tranziție marchează o nouă eră în care tehnologia transformă soarele și marea în resurse vitale pentru viață.

&&&

 👩🏻CREATORI DE POVESTE…🔍🔎

Isaac Newton este considerat unul dintre cei mai mari oameni de știință din istorie, cu o influență decisivă asupra fizicii, matematicii și astronomiei. Descoperirile și teoriile sale au pus bazele științei moderne și sunt studiate și aplicate și astăzi. De la calculul diferențial și integral, la telescopul cu reflexie, principiile fundamentale ale mecanicii și legea gravitației universale, moștenirea sa intelectuală rămâne incontestabilă.

👨‍🔬Newton s-a născut în dimineața de Crăciun 1642, într-o familie săracă de fermieri din Woolsthorpe, la 10 km sud de Grantham, în apropierea coastei estice a Angliei. Fiind prematur, la aproximativ șase luni era un bebeluș foarte mic, căruia medicii nu-i dădeau multe șanse de supraviețuire. La acea vreme, Anglia folosea calendarul iulian, iar după adoptarea calendarului gregorian în 1752, data nașterii sale a devenit 4 ianuarie 1643. 👨‍🔬Isaac s-a născut la câteva luni după moartea tatălui său, Isaac Newton Sr., și „era sortit să preia gospodăria în locul tatălui pe care nu l-a cunoscut niciodată,” scria James Gleick în biografia „Isaac Newton”.

Când avea 3 ani, mama sa s-a recăsătorit cu Barnabas Smith, un reverend mult mai în vârstă, care nu avea răbdare cu copiii, astfel că 👨‍🔬Isaac a rămas în grija bunicii. În 1656, mama sa s-a întors la Woolsthorpe împreună cu ceilalți trei copii. 👨‍🔬Isaac, adolescent de 14 ani, a fost adus acasă din Grantham pentru a ajuta la treburile gospodărești. A petrecut următorii doi ani în mediul rural, perioadă în care s-au conturat personalitatea și primele sale înclinații intelectuale.

În 1661, când a devenit clar că viața de fermier nu era pentru el, 👨‍🔬Isaac a fost trimis să studieze la Trinity College din Cambridge. 

👨‍🔬„Nu știa ce voia să devină sau să facă, dar știa sigur că nu voia să păzească oile sau să urmeze carul cu gunoi,” nota Gleick. 

La Cambridge, a început să dezvolte un interes puternic pentru matematică, optică, fizică și astronomie. Deși ura figura tatălui vitreg, la școală a găsit refugiu în cărți și o figură paternă în persoana profesorului său de matematică, Isaac Barrow, care l-a îndrumat către marile probleme matematice nerezolvate ale vremii, precum calculul matematic.

După absolvire, 👨‍🔬Newton a început să predea la Trinity College și a fost numit al doilea profesor al catedrei lucasiane, una dintre cele mai prestigioase poziții academice din lume, deținută ulterior și de Stephen Hawking. 

În 1689 a fost ales membru al Parlamentului, iar în 1703 a devenit președinte al Royal Society, societate științifică de elită. 

În 1705 a fost înnobilat de regina Anne a Marii Britanii. 

👨‍🔬Newton nu s-a căsătorit niciodată și a combinat viața de filosof natural cu cea de politician și figură publică.

Cea mai cunoscută operă a sa este „Philosophiae Naturalis Principia Mathematica” („Principiile matematice ale filosofiei naturale”), cunoscută simplu drept „Principia”. Aici a inclus cele trei legi fundamentale ale mecanicii, care guvernează mișcarea obiectelor în univers:

1.Prima lege: Un obiect rămâne în repaus sau continuă să se miște în linie dreaptă cu aceeași viteză, până când o forță externă acționează asupra lui.

2.A doua lege: Forța este egală cu masa înmulțită cu accelerația (F = ma). Cu cât forța aplicată asupra unui obiect este mai mare, cu atât accelerația crește; cu cât masa obiectului este mai mare, accelerația scade dacă forța rămâne constantă.

3.A treia lege: Pentru fiecare acțiune există o reacțiune egală și opusă.

Pornind de la aceste legi, 👨‍🔬Newton a formulat legea gravitației universale, arătând că atracția gravitațională dintre două corpuri scade pe măsură ce distanța dintre ele crește. Astfel, dacă distanța se dublează, forța gravitațională scade de patru ori; dacă se triplează, scade de nouă ori. Aceste principii au permis înțelegerea mișcării planetelor și a rotației Lunii.

📖Mărul lui Newton:

O legendă celebră spune că 👨‍🔬Newton a fost inspirat de un 🍎măr căzut dintr-un copac din grădina sa, în timp ce se afla la Woolsthorpe, fugind de ciuma de la Cambridge. Deși povestea nu este confirmată istoric, 👨‍🔬Newton însuși a relatat-o de mai multe ori. Copacul, soiul „Flower of Kent”, încă există la Woolsthorpe Manor, având peste 350 de ani.

🔎Invenții și descoperiri:

În 1665, epidemia de ciumă l-a obligat să întrerupă studiile. 

Acasă, a studiat optica, demonstrând că lumina albă este un amestec de raze colorate. 

A inventat 🔭telescopul cu reflexie, folosind oglinzi în loc de lentile, care oferea imagini mai clare. 

Tot în această perioadă a pus bazele calculului diferențial și integral, reunit metode separate de determinare a ariilor, tangente și lungimi de curbe. A stabilit, de asemenea, metoda științifică unitară, aplicabilă tuturor științelor, astăzi folosită încă.

👨‍🔬Isaac Newton a murit în somn în 1727, la 84 de ani. Cauza exactă nu este cunoscută, dar un studiu din 1979 sugerează că intoxicația cu mercur, din experimentele sale de alchimie, ar fi putut afecta sănătatea sa fizică și mentală. Trupul său a fost înmormântat în Westminster Abbey, unde monumentul său îl înfățișează înconjurat de copii care folosesc instrumente științifice, precum 🔭telescoapele.

$$$

 ...Sergiu Nicolaescu s-a născut la 13 aprilie 1930, 

la Târgu-Jiu, într-o familie de aromâni, mama sa fiind Sevastiţa Cambrea, iar tatăl Pantelimon Nicolaescu..

...La vârsta de 5 ani, familia sa se mută la Timişoara, unde Nicolaescu parcurge cursurile Şcolii primare de aplicaţie (1937 – 1941) şi Colegiul „Diaconovici – Loga” (1941 – 1947)..

...În anul 1948 este admis la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Bucureşti, aboslvită în anul 1952 cu diploma de inginer mecanic.

...Este angajat ca inginer, inițial la Întreprinderea Optică Română, în perioada 1952 – 1954), iar mai apoi la Buftea şi la filmări combinate în cadrul Studioului cinematografic Alexandru Sahia (1954 – 1966), fiind specializat în filme documentare și jurnale de actualități..

...Marea sa pasiune rămâne regia de film, iar în anul 1962 debutează cu scurtmetrajul „ Scoicile nu au vorbit niciodată”, 

urmat de un altul – „Memoria Trandafirului” care i-a lansat cariera internaţională, fiind proiectat la Festivalul de film de la Cannes în 1964, iar mai apoi în America..

...În 1967 realizează primul lungmetraj de ficţiune, coproducţia româno – franceză „Dacii”, după un scenariu de Titus Popovici,

iar în anul 1971 produce filmul „Mihai Viteazul”, cu Amza Pellea în rolul principal, o producţie istorică de referinţă, unul dintre cele mai vizionate filme ale cinematografiei româneşti..

...În anul 1972 regizează primul film poliţist românesc, „Cu mâinile curate” cu o distribuţie de excepţie: Ilarion Ciobanu, Sergiu Nicolaescu, Alexandru Dobrescu, Gheorghe Dinică, George Constantin, Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Sebastian Papaiani..

...În anul 1972 se consacră şi ca actor cu rolul comisarului Moldovan, într-o serie de filme poliţiste începută prin „Cu mîinile curate” – 1972 şi continuată cu „Ultimul cartuş” – 1973, „Un comisar acuză” – 1974, „Revanşa” – 1978, „Duelul” – 1981 şi „Supravieţuitorul” – în 2008..

...Alte pelicule de succes ale regizorului Sergiu Nicolaescu sunt „Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte” – 1971, „Osânda” – 1976, „Ultima noapte de dragoste” şi „Nea Mărin miliardar” – în 1979 – prima comedie din filmografia lui Nicolaescu, „Ciuleandra” – în 1985, „Mircea” – în 1989, şi „Orient Express” – 2004, cel mai vizionat film românesc al acelui an..

...În septembrie 2006, Pro Video a lansat primele şase titluri dintr-o colecţie de 21 de filme ale regizorului, pe suport DVD..

...Ultimele două filme din cariera sa regizorală au fost „Poker” realizat în anul 2010 şi „Ultimul corupt din România” – în anul 2012..

Sergiu Nicolaescu a fost o figură centrală în zilele Revoluţiei din decembrie 1989, lucru care avea să-l propulseze în politică..

...În mandatul de parlamentar 2008-2012 a fost preşedinte al Comisiei pentru cultură, artă și mijloace de informare în masă a Senatului, iar la 18 aprilie 2011, și-a anunțat demisia din partid , demisie nereconfirmată ulterior..

...La 12 decembrie 2012, a adresat un mesaj Parlamentului, la încheierea mandatului de senator: „Vreau să vă mulțumesc pentru acești patru ani minunați pe care i-am petrecut împreună, în care dumneavoastră mi-ați dăruit stimă și considerație, simțăminte pe care și eu vi le datorez.. Mai am puțini ani de trăit și mi-am dorit să-i termin în profesia mea, pentru acest lucru nu am participat la alegeri.”

...În anul 1990 a devenit membru fondator al Uniunii Cineaştilor (UCIN), fost ACIN, în 1992 a fost iniţiator, membru fondator şi preşedinte al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF) şi în perioada 1991 – 1996 a fost director al Studioului de creaţie nr. 2 „Star Film”..

Sergiu Nicolaescu a scris şi mai multe cărţi, unele dintre acestea fiind dedicate Revoluţiei din anul 1989: „Revoluția. Începutul adevărului”, Ed. Topaz, București – în 1995, 

„Un senator acuză”, București – în 1996, 

„Sergiu Nicolaescu acuză”, București – în 1998, 

„Cartea revoluției române decembrie ’89”, Editura Ion Cristoiu, București şi „Recviem pentru adevăr”, București – ambele în 1999, „Lupta pentru putere. Decembrie ’89”, Editura All, București – 2005, 

„Destin și film. Destăinuirile unui cineast”, Editura Axioma Print, București 

în 2009 şi 

„Mămăliga a explodat. Decembrie 1989, Editura Institutului Revoluției Române din decembrie 1989 – în 2011...

Sergiu Nicolaescu a primit numeroase premii şi distincţii, cum sunt Ordinul Naţional „Serviciul Credincios”, în grad de Cavaler, în anul 2002 şi titlul de cetăţean de onoare al municipiului Târgu-Jiu, la 6 decembrie 2012, dar şi titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii de Ştiinţă şi Arte din Chişinău..

De asemenea, în noiembrie 2011, a primit premiul pentru întreaga carieră în cadrul celei de-a XVII – a ediţii a Festivalului de Film Mediteranean de la Roma, la care România a fost oaspetele de onoare..

Sergiu Nicolaescu a fost căsătorit de trei ori.. De prima soţie, Mariana, s-a despărţit la numai trei luni după nuntă, după care a urmat căsătoria cu Gabriela, o cunoscută şi apreciată costumieră, cu care a lucrat la unele dintre filmele sale şi de care avea să se despartă...

Din anul 2005 era căsătorit cu Dana Nicolaescu, pe care o întâlnise pentru prima dată în 1996, atunci când ea abia împlinise 18 ani...

...Sergiu Nicolaescu a trecut la cele veşnice în dimineaţa zilei de 3 ianuarie 2013...

$$$

 După ce trecea nebunia Revelionului, România intra într-o stare colectivă de epuizare fizică. După zile întregi de abuz culinar – grăsimi grele din porc, piftii, maioneze și cantități industriale de alcool – organismul uman ceda.

Ficatul era suprasolicitat încercând să filtreze toxinele, iar creierul suferea din cauza deshidratării severe provocate de alcool. În acele dimineți de ianuarie, când te trezeai cu dureri de cap pulsatile, gură uscată și o greață profundă, nicio pastilă de la farmacie nu avea efectul dorit, pentru că problema nu era doar durerea, ci un dezechilibru chimic major în tot corpul.

Salvarea se afla la rece, pe balconul înghesuit sau în beci, în butoiul cu varză murată, mai ales dacă gospodina pusese și varză roșie, care colora totul într-un roz vibrant. Acea "moare" nu era doar o zeamă acră, ci un cocktail biochimic complex, pregătit de natură prin fermentație lentă. Românul știa intuitiv că acolo e leacul, chiar dacă nu știa termenii medicali.

Ritualul era simplu: ieșeai în frig, spărgeai gheața de la gura butoiului și scoteai o cană din lichidul rozaliu și tulbure. Mirosul înțepător, rezultat din acidul lactic și compușii de sulf din varză, era primul stimul care trezea sistemul nervos.

Adevăratul miracol se întâmpla la prima înghițitură, iar explicația medicală este clară. În primul rând, alcoolul este un diuretic puternic, care elimină apa și sărurile esențiale din corp (sodiu, potasiu, magneziu). Moarea de varză este, în esență, o soluție electrolitică concentrată. Conținutul ridicat de sare (sodiu) ajută corpul să rețină apa, rehidratând țesuturile și creierul mult mai rapid decât apa chioară, calmând astfel durerea de cap cauzată de "zbârcirea" meningelui.

În al doilea rând, moarea este un aliment viu, probiotice pur. Fermentația verzei produce miliarde de bacterii benefice (lactobacili). Excesul de alcool distruge flora intestinală, provocând greață și indigestie. O cană de moare funcționează ca un "transplant" instantaneu de bacterii bune, care calmează stomacul iritat și repornește digestia blocată. În plus, acidul lactic ajută direct la descompunerea grăsimilor grele rămase în stomac de la masa anterioară.

Nu în ultimul rând, varza murată păstrează vitamina C într-o formă foarte stabilă, uneori în concentrații mai mari decât în citrice. Această doză șoc de vitamina C naturală acționează ca un antioxidant puternic, ajutând ficatul să proceseze resturile toxice ale alcoolului.

De aceea, cana aia de zeamă roz băută pe stomacul gol nu era un moft băbesc, ci o necesitate fiziologică. Era o perfuzie naturală cu electroliți, probiotice și vitamine, singura capabilă să repună pe picioare un organism intoxicat și deshidratat după sărbători.

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1809: În această zi, s-a născut Louis Braille, pedagog francez, inventatorul unui răspândit sistem de scriere/citire pentru nevăzători (1829), care-i poartă numele (d. 6 ianuarie 1852).

Braille s-a născut la Coupvray, un mic sat situat la 40 km de Paris. La vârsta de trei ani, în 1812, în urma unui accident produs în atelierul de pielărie al tatălui său, își pierde vederea. Între 1816 și 1818, el urmează cursurile școlii comunale din Coupvray, iar în 1819 intră la Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători (Institution Royale des Jeunes Aveugles - IRJA) din Paris. Când a împlinit zece ani, Louis a fost trimis să învețe la Institutul pentru copii nevăzători, din Paris, unde tânărul s-a remarcat imediat datorită puternicei dorințe de cunoaștere și perseverenței de care dădea dovadă. Fondatorul acestui institut, Valentin Hauy, a fost printre primii oameni care au încercat să creeze un sistem de citire pentru nevăzători. Acesta a gofrat niște litere mari pe hârtie groasă, sistem care lui Louis Braille i se părea destul de dificil.

Din 1822, Braille experimentează procedeul „scrierii nocturne” elaborat de Charles Barbier și începe cercetările sale pentru elaborarea unui nou sistem de scriere pentru nevăzători, terminând alfabetul Braille în 1824. Studiază algebra, gramatica și geografia, iar în 1827 transcrie în Braille elementele de gramatică. În 1828 aplică sistemul propriu și la notația muzicală. În anul 1833 Braille este numit profesor la Institutul Regal al Tinerilor Nevăzători. La vârsta de 15 ani, Louis devine maistru în cadrul atelierelor din școală, iar apoi devine pedagog. În anul 1833, toți pedagogii au fost numiți profesori, iar Louis Braille a ajuns să predea istorie, gramatică, geografie, aritmetică, algebră, pian și violoncel. Într-una din zile, prin anul 1833, la Institut a fost invitat un fost căpitan de artilerie, numit Charles Barbier. În această împrejurare, invitatul a prezentat elevilor și profesorilor de la Institut un sistem de comunicare pentru nevăzători, sub numele de „scriere nocturnă”. Acest mijloc de comunicare a fost considerat de către soldați greu de folosit și el s-a gândit că ar putea fi folosit de persoanele nevăzătoare. Însă, fără succes. Louis a fost fascinat de acest sistem și s-a dedicat lui pentru a-l simplifica și pentru a-i aduce îmbunătățiri. Tânărul a făcut din această dorință a lui un scop, și anume ca acel sistem să devină unul oficial de scriere pentru nevăzători.

În 1834, se trece de la scrierea Braille pe o parte a paginii la imprimarea față/verso. În mai 1834, Braille își prezintă sistemul de scriere la expoziția de industrie. Din 1836 se implică în rezolvarea unor probleme privind relațiile dintre comunitatea persoanelor nevăzătoare și văzători. În 1847 experimentează procedee pentru imprimarea limbajului Braille. Povestea lui Braille se încheie în anul 1852, după ce a lucrat îndelung la alfabetul pentru nevăzători. După 26 de ani de la moartea lui, sistemul Braille de scriere și de citire pentru nevăzători a devenit unul oficial. Casa lui din micuța localitate Coupvray a devenit muzeu și așteaptă vizitele curioșilor care doresc să afle povestea stăpânului ei.

În anul 1952, la împlinirea unui secol de la moarte, trupul lui Louis Braille a fost mutat, cu onoruri, în Panthéonul din Paris. În anul 2009, în cinstea împlinirii a două sute de ani de la nașterea acestuia, în India, SUA, Belgia și Italia au fost emise monede comemorative cu imaginea lui Louis Braille. De asemenea, în Belarus, Kazakstan și Uzbekistan au fost scoase cărți poștale cu Louis Braille.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Louis-Braille

https://jurnalulfilatelic.blogspot.com/2019/01/210-ani-de-la-nasterea-pedagogului.html

https://www.biography.com/scholar/louis-braille

https://adevarul.ro/cultura/arte/cum-ajuns-louis-braille-inventeze-alfabetul-nevazatori-1_5a807730df52022f756d3e1a/comment/1961938.html

http://negrupealb.ning.com/m/group/discussion?id=6421959%3ATopic%3A1716559

http://clinicaoftaprof.ro/braille/

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1877: În această zi, s-a născut Sextil Puşcariu, lingvist, filolog, istoric literar, pedagog, publicist, cronicar muzical şi teatral; primul rector (1919) al Universităţii din Cluj; el a întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut lingvistic din România, care a editat revista „Dacoromania” (1920-1940; 1941-1948); Sextil Puşcariu a iniţiat şi a condus (1906-1940) lucrările de elaborare a „Dicţionarului Academiei Române” şi a „Atlasului lingvistic român”; membru titular al Academiei Române din 1914 (n. Braşov - d. 5 mai 1948, Bran, judeţul Braşov.

Este fiul publicistului Iosif Puşcariu şi nepot al lui Ioan cavaler de Puşcariu şi Ilarion Puşcariu. A urmat liceul la Braşov, apoi universitatea la Leipzig (1895 - 1899), unde a colaborat la Institutul de Limba Română, Viena (1899 - 1901) şi Paris (1902 – 1904). După finalizarea studiilor superioare, a devenit profesor de filologie română la Universitatea din Cernăuţi (1908 - 1918). După unirea Transilvaniei cu România, se mută la Cluj în 1919, şi se ocupă cu reorganizarea Universităţii române, ajungând şi primul rector al Universităţii din Cluj-Napoca.Tot în 1919 a pus bazele Muzeului Limbii Române, de altfel primul institut de lingvistică din România. Aici a înfiinţat un buletin al muzeului, „Dacoromania”, în care a publicat articole pe probleme de lingvistică şi filologie. A scris sau a colaborat la editarea unor lucrări importante din domeniul lingvisticii. De asemenea, a condus şi revistele „Glasul Bucovinei” (1918) şi „Cultura” (1924). În 1923 a participat la înfiinţarea Societăţii Etnografice Române din Cluj şi a susţinut înfiinţarea Arhivei de folclor. Din 1905 a fost membru corespondent al Academiei Române şi membru deplin din 1914. Membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din Berlin.

Pe plan politic, el s-a implicat în unirea Bucovinei cu România, fiind şi vicepreşedinte al Sfatului Naţional din Bucovina. După unire a fost numit secretar de stat pentru afacerile străine, iar între 1922-1925 a fost delegat al României la Liga Naţiunilor. În anii 1930 a avut simpatii legionare. În timpul regimului condus de mareşalul Ion Antonescu, din pricina orientării sale filogermane, a coordonat unele activităţi ştiinţifice în colaborare cu Germania. Din cauza pro-germanismului manifestat de către el, Sextil Puşcariu va fi persecutat de autorităţile comuniste instalate la putere în România după terminarea celui de-al doilea război mondial.

Sextil Puşcariu a scăpat de umilire, de închisori politice şi de batjocura unora precum Ovidiu Chromălniceanu şi Al. Rosetti (cel care a ordonat arderea manuscrisului „Doinei“ lui Eminescu, în 1949), „păcălind” Securitatea, adică murind, după un şir de anchete preliminare, în ziua de 5 mai 1948, la Bran, exact în ziua în care, după miezul nopţii, urma să fie arestat. A fost înmormântat, în 7 mai 1948, la Braşov.

Opere selective:

Etymologisches Wörterbuch der rumänischen Sprache. I. Lateinisches Element mit Berücksichtigung aller romanischen Sprachen, Heidelberg, 1905.

Studii istroromâne, vol. I-III , București, 1906-1929.

Zur Rekonstruktion des Urrumänischen, Halle, 1910.

Dicționarul limbii române (literele A-C, F-L, până la cuvântul lojniță), București, 1913-1948 (coordonare).

Istoria literaturii române. Epoca veche, Sibiu, 1921, ed. a II-a, 1930, ed. a III-a, 1936; reeditată în 1987.

Limba română, vol. I, Privire generală, București, 1940; reeditată în 1976; vol. II, Rostirea, 1959; reeditată în 1994.

Călare pe două veacuri, București, 1968.

Cercetări și studii, București, 1974.

Brașovul de altădată, Cluj, 1977.

Memorii, București, 1978.

Spița unui neam din Ardeal, Cluj, 1998.

Surse:

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999 

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

Buzatu, Gheorghe, Cheptea, Stela, Cîrstea, Marusia, editori - Pace şi război (1940-1944) Jurnalul Mareşalului Ion Antonescu, volumul I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2008

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A20634/pdf

http://dragusanul.ro/uriasul-care-a-pacalit-securitatea-sextil-puscariu/

http://inst-puscariu.ro/SextilPuscariu/SPIII/pagini/CSP_III%20[Pages%20194%20-%20200].pdf

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1926: În această zi, Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai patru ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea.

Criza dinastică a reprezentat problema succesiunii la tronul României determinată de renunţarea principelui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. După aventurile sale cu Zizi Lambrino, urmate de o scurtă perioadă de „fidelitate” faţă de soţia sa, principesa Elena, Carol a început să întreţină relaţii de notorietate publică cu Elena Lupescu, „o femeie de moravuri uşoare”, cu care a decis să rămână în străinătate. De la Veneţia, principele a trimis pe 12 decembrie 1925 o scrisoare tatălui său prin care îl anunţa că renunţă la calitatea de moştenitor al Coroanei.

După ce tentativele de a-l convinge pe Carol să renunţa la decizia sa eşuează, regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Aici, el a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Noua instituţie a intrat în vigoare după decesul regelui Ferdinand I pe 20 iulie 1927. Aceste acte legislative au fost pregătite de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu şi, cu toate exagerările vădite ale opoziţiei, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntaşului liberal. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, care se afla sub tutela reginei Maria şi era intimidat de personalitatea lui Brătianu, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambii fiind devotaţi preşedintelui liberal. Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”. Totodată, Nicolae Iorga declara: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare” .

La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său. Regenţa a devenit o sursă neîncetată de dispută pentru putere între partidele politice, iar instituţia reprezenta doar un decor, lipsită de orice autoritate. Naţional-ţărăniştii speculau nevoia poporului de fi condus de un adevărat şef de stat, însă acest lucru era făcut cu scopul de a-şi menţine puterea, fără nici un interes pentru persoana fostului principe. În cele din urmă, Carol a profitat de divergenţa existentă pe scena politică şi a sosit inopinat la Bucureşti în seara zilei de 6 iunie 1930. Cu mult tact şi abilitate, el şi-a atras de partea sa majoritatea liderilor politici, iar pe 8 iunie a depus jurământul în calitate de rege al României, punând astfel capăt crizei dinastice.

Surse:

Scurtu, Ioan, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 

Scurtu, Ioan, Monarhia în România, Bucureşti, Editura Danubius, 1991

Grigore Gafencu, Însemnări politice, București, Editura Humanitas, 1991

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/criza-dinastica

http://www.romania-actualitati.ro/criza_dinastica_1926_1930-58070

https://www.rfi.ro/politica-100301-pagina-de-istorie-grava-criza-dinastica-regele-carol-mihai

https://www.scribd.com/doc/197310585/51716550-Criza-Dinastica-Din-Romania

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1954: În această zi, a trecut la cele veșnice Elena Farago (pseudonimul Elenei Paximade), poetă şi publicistă; una dintre cele mai cunoscute autoare de poezii pentru copii din România. Creațiile sale cele mai cunoscute sunt „Cățelușul șchiop”, „Gândăcelul”, „Cloșca”, „Sfatul degetelor” și „Motanul pedepsit”. A fost directoare a Fundaţiei „Alexandru şi Aurelia Aman" din Craiova (1921-1954, azi Casa memorială „Elena Farago") şi inspectoare a azilurilor de copii.

Elena Farago s-a născut la Bârlad, la 29 martie 1878 în casa părinților săi, Anastasia și Francisc. Copilăria și-a petrecut-o alături de cei șase frați și surori, fapt care se va reflecta mai târziu în opera literară. Va moșteni de la mama ei o sănătate delicată pe care timpul în loc să o îmbunătățească o va șubrezi. Obișnuitele jocuri copilărești sunt primele elemente prin care micuța ia contact cu lumea. Belșugul care domnea în casa părintească, voia bună din jurul lor, lipsa de griji și necazuri dădeau atmosferei de familie un climat prielnic unei copilării fericite. A învăţat un timp în pensioanele „Varlaam" şi „Drouhet" din Bârlad, fiind pasionată de frumos şi silitoare la învăţătură. În perioada 1886-1887 frecventează școala de stat sub direcția doamnei Neagoe. Și aici se dovedește pasionată de aproape toate obiectele cu excepția matematicii, fiind absolut îndrăgostită de povești și poezii. Când termină școala primară era deja o copilă deosebită de celelalte. Mult mai receptivă, cu o imaginație mai bogată și o judecată mai matură, deoarece viața o învățase multe, Elena încheie primul capitol al învățăturii sale în 1888, când avea zece ani. nscrisă la clasa întâi secundară la externatul din Bârlad, dintru-nceput atmosfera școlii i se pare rece, neprimitoare, agravată de situația umilitore în care erau puse uneori elevele de către directoare și profesoarele lor. Astfel, de unde venise cu dragoste de învățătură, Elena se vede dezgustată de ea, refugiindu-se în lumea cărților, a lecturii. Acasă viața devenea din ce în ce mai grea. Privațiunile se țineau lanț și necazurile îi slăbeau pe fiecare. Boala se cuibărește tot mai mult în casa lor și seceră pe rând pe Nicolae, Celestina, Antoaneta și mamă. Aceste patru decese, survenite în perioada 1884-1890, o copleșesc, lovitura cea mai grea fiind moartea mamei în 1890.

După decesul ei încetează și parcursul școlar al Elenei. Terminase două clase secundare. De acum încolo trebuia să se dedice familiei. Era cea mai mare dintre fete și grija trecea asupra ei. Firul învățăturii se rupe când abia începuse să se toarcă. Lovitura trebuia suportată însă. Ziua muncea în casă în timp ce tatăl se zbătea afară pentru a ușura viața copiilor. Noaptea, frântă de oboseală, după ce își culca frații și surorile răsfoia cărțile de școală ale fratelui ei mai mare, dornică de a nu pierde contactul cu învățătura. Citea toate ziarele și revistele pe care apucă să pună mână. Cum renunțase la studii pentru diplomă, își consacra timpul liber cultivării culturii generale pentru a uita faptul că era „mamă și soră” și nimeni „nu mă întreba ce mă doare”. Puținele prietene ale familiei, după ce o înconjoară câtva timp cu afecțiunea lor, o părăsesc, lăsând-o singură. Se regăsește doar în cuvintele lui Caragiale, Vlahuță, Coșbuc, Eminescu, Tolstoi, Turgheniev sau Goethe. Urmărea cu interes polemicile din artă, simpatizând mișcările moderniste, în special impresionismul. Citea regulat „Contempotranul”, „Literatură și știință”, „Viața”. În ciuda alinării oferite de marile idei despre care afla din lectură, cu sufletul rănit, cu visul frânt, cu suferința alături, Elena, va păși astfel în maturitate mult prea devreme. După ce şi tatăl ei se stinge, situaţiei Elenei (în vârstă de doar 17 ani) şi fraţilor ei devine critică. Ajunge la Bucureşti, unde este angajată ca guvernantă de către Ion Luca Caragiale. Se spune că, la auzul poveştii de viaţă a Elenei, marele dramaturg ar fi exclamat: „Viaţă de roman, subiect de dramă“. În casa lui Caragiale, Elena găseşte căldură sufletească, atmosferă de idei şi bună-dispoziţie, o bibliotecă bogată şi încurajare către cele spirituale. Dar şi sărăcie materială. În casa marelui clasic i-a cunoscut pe Alexandru Vlahuţă şi G. Ranetti şi tot în acea perioadă a început să frecventeze cercul socialiştilor, unde l-a cunoscut pe Francisc Farago, care i-a devenit soţ. Proaspătul ei soţ fusese numit la 1900 director al unei sucursale din Constanţa a Băncii Generale Române, prin urmare, familia Farago s-a mutat în oraşul de la mare. Doi ani mai târziu, au ajuns la Brăila, iar din 1907, soţii Farago s-au stabilit în capitala Olteniei, unde au trăit tot restul vieţii.

A debutat, ca poetă, în ziarul „România muncitoare" cu poezia „Gândul trudiţilor" (1902), iar editorial, cu volumul "Versuri", apărut în 1906. A semnat de-a lungul timpului şi Ellen, Fatma, Elena Fotino, Ileana, Ileana-Fatma, Andaluza. Elena Farago s-a aflat printre fondatorii revistei „Năzuinţa", în 1922, la Craiova. A colaborat cu versuri şi proză la „Adevărul", „Epoca", „Ramuri", „Almanahul Societăţii Scriitorilor Români", „Dimineaţa copiilor", „Sâmănătorul", „Floarea darurilor", „Viaţa românească", „Zeflemeaua", „Luceafărul" ş.a. A fost distinsă cu Premiul Academiei Române (1908, 1920), Premiul „Femina" (1925), Premiul Naţional pentru Poezie (1937). După debutul în presa socialistă, a colaborat la mai toate publicaţiile sămănătoriste.

Elena Farago a scris de la început o poezie de factură tradiţională, vag contaminată de simbolism, îndatorată prozodic uneori lui Coşbuc, mai des lui St. O. losif, cu ale cărui „cântece" are, de altfel, pronunţate afinităţi de timbru sufletesc, convergentă şi cu versul lui Panait Cerna prin înclinaţia spre reflecţie şi alegorizare, poezia ei nu e totuşi deloc sămănătoristă. Atitudinea afectivă e una larg umanitară, avându-i în vedere pe toţi nefericiţii, de la „săraci", „zdrenţăroşi" la orbii din orice nivel social, arată volumul citat.

A scris multe versuri pentru copii, de altfel, Elena Farago aduce poezia copilăriei în mai toate versurile ei, mai ales în cele inspirate de obiceiurile de Crăciun.Între scrierile sale se află: „Versuri", Budapesta (1906), „Şoapte din umbră", Craiova (1908), „Din taina vechilor răspântii", Craiova (1913), „Şoaptele amurgului" (1920), „Bobocica", Craiova (1921), „Dar din dar", Craiova (1921), „Să fim buni", Craiova (1922), „Poezii alese", Bucureşti (1924), „Ziarul unui motan", Bucureşti (1924), „4 gâze năzdravane", Craiova (1944), „Pluguşorul jucăriilor", Craiova (1944), „Să nu minţi, să nu furi", Bucureşti 1944).

S-a stins din viaţă la 4 ianuarie 1954, la Craiova, după o lungă suferință.

Surse:

„Dicţionarul general al literaturii române", Ed. Univers Enciclopedic, 2005

http://memorielocala.aman.ro/files/farago.html

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_elena_farago.htm

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-elena-farago/

https://adevarul.ro/locale/vaslui/elenei-farago-poeta-copilarie-scris-copii-viata-roman-subiect-drama-fost-prietena-iorga-angajata-caragiale-1_5582a073cfbe376e35694214/index.html

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/elena-farago-vestala-neobosita-a-focului-sacru/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2019/01/04/o-personalitate-pe-zi-poeta-elena-farago--235720

https://www.gds.ro/Local/2006-01-05/52-de-ani-de-la-disparitia-poetei-Elena-Farago/

https://ziarullumina.ro/educatie-si-cultura/cultura/viata-matusii-farago-128976.html

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie 1960: La această dată, a murit scriitorul francez Albert Camus. Scriitorul, jurnalistul şi dramaturgul francez Albert Camus a rămas cunoscut pentru operele sale care tratează tema absurdului, printre care „L'Étranger'' (1942) şi „La Peste'' (1947). A fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură la 16 octombrie 1957.

S-a născut la 7 noiembrie 1913, în Mondavi, în Algeria franceză. Se naște într-un ținut sărac al Algeriei, Dréan - părinții săi fiind stabiliți aici încă din 1871. Albert este al doilea fiu al soților Camus, născut după fratele său mai mare, Lucien. Prima mare experiență capitală a existenței pe care o trăiește Camus este cea a sărăciei. Tatăl său, Lucien Camus, un țăran francez, moare în primele lupte ale primului război mondial. Mama sa, Catherine Camus, de origine spaniolă, analfabetă, împreună cu cei doi fii, se stabilește la Alger, unde a muncit întâi la o fabrică de cartușe, iar apoi a spălat cu ziua rufele pe la familiile avute. Albert își petrece copilăria lângă mama sa, aproape surdă și care vorbea foarte puțin, un unchi infirm, dogar de meserie și fratele său, Lucien. Mediul familial, aflat sub semnul lipsurilor elementare, îi marchează profund personalitatea.„Ducând o viață săracă”, nota el în Caiete, „printre oamenii aceia umili sau vanitoși, eu am atins în modul cel mai sigur ceea ce mi se pare a fi adevăratul sens al vieții”.

Oricum ar fi arătat mediul copilăriei, el îl identifică cu paradisul pierdut. Este un sentiment de recunoștință care nu ia decât forma conștiinței vinovate, căci oamenilor bogați cerul li se pare un dat firesc, iar pentru cei săraci este un har infinit. Și, într-adevăr, bucuriile cerului, ale lumii și aerului le înlocuiau pe cele pe care nu i le putea oferi o copilărie orfană și dominată de umbrele nevoii. Complexul recuperării valorilor pierdute îl înrobește și Camus este mereu pe drumuri spre a-și completa fondul de cunoștințe, impresii, senzații. Se pare că nu-și dorea să fie un om de excepție, un geniu, ci prefera normalitatea: „Sunt un om mediu plus o existență. Valorile pe care aș simți nevoia să le apăr sunt valori medii”. Și totuși din odiseea sa nu lipsește miza cea mai înaltă: vrea, în taină, să obțină absolutul, ca și eroul său, Meursault.

În următorii ani, preocuparea sa principală devin studiile. Absolvă cursurile școlii comunale, după care urmează, ca bursier, cursurile liceului din Alger; a urmat și studii universitare. Face studii de filosofie la Universitatea din Alger, luându-și licența cu teza Metafizica creștină și neoplatonismul, care are ca obiect raportul dintre elenism și creștinism la Plotin și Sfântul Augustin.

        Camus trăiește intens extremele existențiale: se dedică pasiunii sportive, devine chiar un celebru fotbalist, gustă o formă de glorie accentuată, dar la vârsta de 17 ani apar primele simptome ale tuberculozei. Boala îi frânează avânturile și îl determină să aleagă o viață mai retrasă în locul uneia de boem. A fost membru al Partidului Comunist şi al Partidului Popular Algerian. În 1933, odată cu venirea lui Adolf Hitler la putere, Camus a participat activ într-o mișcare antifascistă.Anul 1934 este marcat de două evenimente importante. În 1934, Camus s-a căsătorit cu Simone Hié, dar această căsătorie nu a durat mai mult de un an.Cel de-al doilea eveniment este intrarea sa, la îndemnul unui prieten, în Partidul Comunist Francez, unde primește sarcina de partid de a se ocupa cu propaganda în mediile musulmane (deși spunea altundeva că "libertatea n-a învățat-o de la Marx, ci din mizerie".Camus a părăsit Partidul Comunist Francez în împrejurări și din motive care nu sunt întru totul clare. După unele surse, această ruptură ar fi intervenit în anul 1935, iar după altele, în 1937.S-a opus politicii de colonizare a Franţei. După debutul celui de-al doilea război mondial, Camus s-a alăturat mişcării de rezistenţă franceză pentru a contribui la eliberarea Parisului de ocupaţia nazistă. La fel ca Jean Paul Sartre, Camus a publicat comentarii politice pe marginea conflictului pe întreaga durată a conflagraţiei, fiind un editorialist pentru ziarul „Combat''. În 1945, a fost unul dintre puţinii jurnalişti occidentali care au condamnat folosirea de către americani a bombei atomice la Hiroshima. A fost un critic al teoriei politice comuniste, ceea ce i-a atras detaşarea de Jean Paul Sartre. Contribuţia filosofică dominantă a operei lui Camus a vizat absurdul. Elemente de absurd şi existenţialism sunt prezente în scrierile celebre ale lui Camus. „Le Mythe de Sisyphe'' (1942) expune în mod direct viziunea sa asupra teoriei filosofice a absurdului.

Născut algerian şi provenind din rândul poporului, Camus a adus o perspectivă proaspătă, diferită faţă de literatura franceză a perioadei, mai ales faţă de literatura metropolitană a Parisului. Pe lângă romane, a scris şi a adaptat piese de teatru, fiind foarte activ în lumea teatrului în anii '40 şi '50 ai secolului trecut. A adaptat piese din Calderon, Lope de Vega, Dino Buzzati sau Faulkner. Pasiunea sa pentru teatru datează din perioada în care a fost membru al trupei algeriene de teatru L'Equipe.Alte opere foarte cunoscute ale lui Camus sunt „La Chute'' (1956) şi „L'Exil et le royaume''.În discursul de acceptare a Premiului Nobel s-a autodefinit ca artist. Din banii primiţi în urma premiului şi-a cumpărat o casă în Lourmarin en Provence.

În 1940m el se căsătorește cu Francine Faure, originară din Oran. În 1941 începe să lucreze la romanul Ciuma. În 1942 un reviriment al bolii sale îl obligă pe Camus să se odihnească la Chambon-sur-Lignon. La 8 noiembrie 1942, are loc debarcarea trupelor anglo-americane în Africa de Nord, fapt care îl separă până la Eliberare pe Camus de soția sa, rămasă la Oran.În 1946 termină de scris romanul Ciuma. Vine, apoi, amurgul împlinirilor, marcat și de decernarea Premiul Nobel pentru literatură în 1957. După trei ani, la 4 ianuarie 1960, moare într-un stupid accident de mașină, în timp ce se întorcea la Paris din scurta vacanță a sărbătorilor de iarnă, de la schi. La scurt timp, într-o servietă a lui Camus au fost găsite paginile manuscrisului „Primul om'', un roman care a fost dedicat mamei sale şi care a văzut lumina tiparului în 1994.

Surse:

Anne-Marie Codrescu, Spațiul închis la Albert Camus, București, Editura Universității Florian Bratu, Albert Camus: mit și metafizică, Iași, Editura Junimea, 1998 din București, 1997

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1957/camus/biographical/

https://www.iep.utm.edu/camus/

https://www.britannica.com/biography/Albert-Camus

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/albert-camus-viata-si-opera

https://hyperliteratura.ro/albert-camus/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/11/07/documentar-albert-camus-laureat-al-premiului-nobel-pentru-literatura-in-1957-105-ani-de-la-nastere--206261

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie1973: În această zi, a plecat în eternitate Gherase Dendrino, compozitor şi dirijor. Născut la începutul veacului trecut, la 3 septembrie 1901, la Turnu Măgurele, Gherase a fost un eminent elev și student iar între 1920 – 1927 a urmat concomitent cursurile Conservatorului din București, ale Facultății de Medicină și ale Facultății de Drept bineînțeles prima opțiune a tânărului teleormănean fiind Conservatorul; unde a beneficiat de îndrumarea profesorilor Alfonso Castildi – un faimos dirijor ce a fondat orchestra „Tinerimea Simfonică” în 1914 la București – și profesorului Dumitru Kiriac Georgescu cel care a înființat Societatea Corală „Carmen”.

După terminarea cursurilor, Gherase Dendrino își începe cariera de compozitor și dirijor la teatru de revistă „Cărăbuș” până în 1946, apoi la teatru de operetă „Alhambra” și mai apoi la teatru de estradă până în 1949. La un an diferență Dendrino devine Prim-Dirijor la Teatru de Operetă. Aprecierea națională a venit o dată cu acordarea Premiului de Stat în 1955 ca apoi să fie distins cu titlul de Maestru Emerit al Artei în 1962. Gherase Dendrino a iubit muzica mai mult ca orice, așa că compus de la muzică clasică, tango-uri, muzică ușoară, romanțe pentru faimoși artiști ai vremii ca: Gică Petrescu, Doina Badea, Nicolae Nițescu, Mihaela Runceanu, Surorile Kosak sau Dorel Livianu – ajungând în sectorul creației și la compunerea muzicii de film. Popularitatea operetelor „Lăsa-ți-mă să cânt” și „Lysistrata” i-au adus succesul național compozitorului Gherase Dendrino, el fiind apreciat pentru finalurile ample și calitățile de dramaturg. Gherase Dendrino s-a stins din viață la București pe 4 ianuarie 1973. 

În prima parte a activităţii sale muzicale, Gherase Dendrino s-a impus atât în calitate de compozitor, cât şi în calitate de dirijor. Fostul student al marelui maestru Alfonso Castaldi a atras atenţia publicului, ca dirijor al orchestrelor de la Teatrele de revistă „Alhambra“ şi „Cărăbuş“, apoi, de la Teatrul de Estradă din Bucureşti, pentru ca, în ultima parte a vieţii sale, să obţină reale izbânzi, conducând orchestra Teatrului de Operetă „Ion Dacian“. Compozitorul Gherase Dendrino ne-a dăruit multe melodii, simple – dar nu simpliste -, unele, de o discretă melancolie. Dintre acestea, merită să ne amintim de cunoscutele piese: „Să nu ne despărţim“,„Mai spune-mi că nu m-ai uitat“, „Un gondolier cânta o melodie“, „Se-aprind luminile în Bucureşti“, „De dorul tău“, „Doi ochi albaştri“, „Gânduri“…S-a inspirat, adeseori din cântece şi dansuri de la ţară, preluându-le filonul valoros şi adăugându-le expresivitate şi o indiscutabilă notă personală. A încântat multe generaţii de iubitori ai muzicii larg-accesibile, conştient fiind că „a scrie pentru cei mulţi înseamnă a scrie pentru multă vreme“ – ca să-l cităm pe George Călinescu.

Gherase Dendrino a dat naştere la două remarcabile operete: „Lăsaţi-mă să cânt!“ şi „Lysistrata“. În prima, artistul a tălmăcit, într-o manieră încântătoare, figura lui Ciprian Porumbescu, iar în cea de-a doua a pus în lumină tema păcii şi a prieteniei între toate neamurile planetei, fără să o vulgarizeze, compozitorul detaşându-se, în acest fel, de creatorii atâtor opusuri mediocre, lipsite de sensibilitate şi de ţinută artistică. 

Melodiile lui Gherase Dendrino – cuprinzând mesajul întoarcerii către oameni, cu scopul de a-i înfrăţi pe cei buni, al înălţării femeii nobile la dimensiune de mit – ne introduc într-o lume în care, aşa cum ar spune George Enescu, „nu se poate cânta şi urî, în acelaşi timp!“. Iată de ce Gherase Dendrino nu poate fi uitat. Opera sa a intrat în eternitate, trecând peste tot ceea ce nu se află în armonie cu dorinţa omului de a iubi, în sensul curat şi veşnic al noţiunii. El rămâne cavalerul iubirilor nostalgice, acele iubiri ce-şi urmează cursul cu firescul cu care păsările cerului cântă…

Surse:

https://muzicausoara.webgarden.ro/panoul-st-ng/meniu/s-rb-tori-ii-lunilor/septembrie/compozitori/gherase-dendrino

http://bjteleorman.ro/bibliografii/bibliografii-online/

http://main.radioromaniacultural.ro/colectii_romanesti_gherase_dendrino_si_misu_iancu-32746

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-gherase

http://romaniamare.info/gherase-dendrino/

http://www.ziarulmara.ro/un-teleormanean-celebru-compozitorul-si-dirijorul-gherase-dendrino/

http://www.muzeulteleorman.ro/files/e-Buletin%201-2014.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 4 ianuarie…

– „Ziua Mondială Braille” este marcată de ziua de naştere a francezului Louis Braille (1809-1852), inventatorul alfabetului cu puncte în relief pentru persoane cu deficienţe de vedere; în 1878, cu ocazia unui congres internaţional organizat la Paris, alfabetul Braille a fost adoptat oficial ca metodă de învăţare a cititului pentru copiii nevăzători

– 1710: S-a născut compozitorul italian Giovanni Battista Pergolesi (m. 1736)

– 1785: S-a născut Jacob Grimm, lingvist, filolog şi folclorist german; fondator, împreună cu fratele său Wilhelm, al germanisticii, ca ştiinţă a limbii, şi mitologiei germane; cei doi au publicat „Legendele eroice germane” şi o culegere de „Basme pentru copii şi cămin”, cuprinzând folclor german transcris în variante autentice (m. 1863)

– 1795, 4/15: S-a născut Aleksandr Griboedov, dramaturg şi diplomat rus (m. 1829)

– 1809: S-a născut Louis Braille, pedagog francez, inventatorul unui răspândit sistem de scriere/citire pentru nevăzători, ce-i poartă numele (1829) (m. 1852)

– 1813: S-a născut Sir Isaac Pitman, fonetician şi educator britanic; a inventat primul sistem de stenografie din lume aplicat cu succes (m. 1897)

– 1841: S-a născut Petru Poni, chimist şi mineralog; unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie anorganică; autor al primelor manuale de fizică şi chimie în limba română; membru titular al Academiei Române din 1879, preşedinte al acestui for (1898-1901, 1916-1920) (m. 1925)

– 1847: Apărea (până la 28 aprilie 1848), la Blaj, prima gazetă tipărită în Transilvania în întregime cu caractere latine. Este vorba de „Organul luminării”, publicaţie săptămânală, cu profil filologic, politic şi literar, editată din iniţiativa şi sub conducerea lui Timotei Cipariu. Între 12 mai şi 29 septembrie 1848 va apărea sub numele de „Organul naţiunale”

– 1857: S-a născut Émile Cohl, desenator, regizor şi producător francez de film, pionier al filmului de animaţie (m. 1938)

– 1874: S-a născut compozitorul ceh Josef Suk (m. 1935)

–1877: S-a născut Sextil Puşcariu, lingvist, filolog, istoric literar, pedagog, publicist, cronicar muzical şi teatral; primul rector (1919) al Universităţii din Cluj; a întemeiat (1919) Muzeul Limbii Române, primul institut lingvistic din România, care a editat revista „Dacoromania” (1920-1940; 1941-1948); Sextil Puşcariu a iniţiat şi a condus (1906-1940) lucrările de elaborare a „Dicţionarului Academiei Române” şi a „Atlasului lingvistic român”; membru titular al Academiei Române din 1914 (m. 1948)

– 1891: S-a născut Ticu Archip (prenumele la naştere: Sevastia), prozatoare, traducătoare şi autoare dramatică (m. 1965)

– 1894: S-a născut prozatorul I.[on] Dongorozi; autor de manuale şcolare, în colaborare cu Simion Mehedinţi (m. 1975) 

– 1896: S-a născut chimistul Eugen I. Angelescu; fondator al şcolii româneşti de chimie coloidală; membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1968)

– 1896: A avut loc la Bucureşti un miting de solidaritate cu lupta românilor din Transilvania, la care a luat cuvântul Vasile Lucaciu, unul dintre conducătorii luptei de eliberare a acestora (4/16)

– 1897, 4/17: S-a născut Vespasian Pella, jurist, diplomat, om politic şi profesor universitar; fondatorul dreptului internaţional penal şi promotorul justiţiei penale internaţionale; raportor (1925) la Conferinţa interparlamentară de la Washington; preşedintele grupului român la Conferinţele balcanice; contribuţii la crearea instituţiilor de drept internaţional; membru corespondent al Academiei Române din 1941 (m. 1960, la New York)

– 1899: S-a născut Emil Petrovici, lingvist şi folclorist; a întocmit primul studiu amplu de dialectologie slavo-română („Graiul caraşovenilor. Studiu de dialectologie slavă meridională”, 1935); a adus o contribuţie substanţială la realizarea „Atlasului lingvistic” (1936); autorul câtorva studii etno-folclorice şi lingvistice bazate pe anchete dialectale; membru titular al Academiei Române din 1948 (m. 1968)

– 1914: Formarea unui guvern liberal în frunte cu Ion I. C. Brătianu, care avea să conducă ţara până în 1919 (cu o întrerupere, martie-noiembrie 1918). După preluarea puterii, şeful liberalilor a făcut ca diplomaţia românească să încline tot mai mult spre Antantă, văzând în aceasta calea spre satisfacerea dezideratului unităţii statale (4/17)

– 1916: S-a născut Robert Parrish, regizor, scenarist şi producător american de film (m. 1995)

– 1920: A murit Pérez Galdós Benito, prozator şi dramaturg spaniol (n. 1843)

– 1920: S-a născut Robert Lamoureux, actor, regizor, scenarist, dramaturg, poet şi compozitor francez; considerat timp de o jumătate de secol „regele comediei franceze” (m. 2011)

– 1926: Parlamentul României a ratificat hotărârea Consiliului de Coroană privind aprobarea renunţării principelui Carol al II-lea la tronul României („Actul de la 4 ianuarie”) şi recunoaşterea prinţului Mihai (pe atunci în vârstă de numai 4 ani) ca principe moştenitor al tronului. Pe timpul minoratului lui Mihai se instituie o Regenţă, formată din patriarhul Miron Cristea, Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi principele Nicolae, fratele lui Carol al II-lea

– 1931: S-a născut Nora Iuga (pseudonimul literar al Eleonorei Almosnino), poetă, prozatoare şi traducătoare (din limbile germană și suedeză)

– 1932: S-a născut Carlos Saura, regizor, scenarist, producător şi actor spaniol de film

– 1933: S-a născut Ilia al II-lea (numele la naştere: Irakli Guduşauri-Şiolaşvili), Catolicos-Patriarh a toată Georgia şi conducătorul spiritual al Bisericii Georgiei din 25 decembrie 1977 (apelativul oficial este: Sanctitatea Sa, Preafericitul Arhiepiscop de Mtskheta-Tbilisi şi Catolicos-Patriarh a toată Georgia)

– 1937: S-a născut mezzosoprana americană Grace Bumbry

– 1940: S-a născut scriitorul francez de limbă chineză Gao Xingjian; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2000

– 1940: A murit scriitorul german Konrad Weiss (n. 1881)

– 1941: A murit filosoful francez Henri Bergson; filosofia sa a devenit fundamentul teoretic al literaturii psihologice în perioada dintre cele două războaie mondiale; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1927 (n. 1859)

– 1942: S-a născut englezul John McLaughlin, chitarist de jazz şi compozitor

– 1942: S-a născut pianista şi profesoara Krimhilda Cristescu

– 1943: S-a născut Mandics György (pseudonim George M. Dick) prozator, eseist, poet, critic literar, traducător, matematician şi cercetător SF

– 1947: Apărea, la Hamburg, primul număr al prestigioasei reviste germane „Der Spiegel”

– 1954: A murit Elena Farago (pseudonimul Elenei Paximade), poetă şi publicistă; una dintre cele mai cunoscute autoare de poezii pentru copii din România (n. 1878) 

– 1960: A murit scriitorul francez Albert Camus; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1957 (n. 1913, în Algeria)

– 1961: A murit Erwin Schrödinger, fizician austriac, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1933, împreună cu Erwin Schrödinger şi Paul A.M. Dirac (n. 1887)

– 1963: S-a născut May-Britt Moser, psiholog, neurolog şi profesoară norvegiană; director fondator al Institutului Kavli pentru Sisteme de Neuroştiinţe şi Centrul pentru Biologia Memoriei din cadrul Universităţii Norvegiene de Ştiinţă şi Tehnologie din Trondheim; Premiul Nobel pentru Medicină în anul 2014, alături de cercetătorii John O’Keefe (Statele Unite) şi Edvard Moser (Norvegia), pentru „cercetări asupra celulelor care constituie un sistem de poziţionare în creier”, un fel de „GPS intern”, care face posibilă orientarea în spaţiu

– 1965: A murit Thomas Stearns Eliot, poet, dramaturg, critic literar şi editor englez de origine americană; începând cu anii ‘20 ai secolului XX a exercitat o puternică influenţă în cultura anglo-americană; a revitalizat lirica engleză prin noutatea expresiei; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1948 (n. 1888)

– 1965: S-a născut Cătălin Neghină, poet, autor dramatic, actor, muzician, artist plastic, jurnalist

– 1969: S-a născut Lia Bugnar, actriţă, scenaristă, regizoare şi scriitoare

– 1969: Intrarea în vigoare a Convenţiei internaţionale privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, adoptată de Adunarea Generală a ONU, în decembrie 1965, la sesiunea a 20-a. România a aderat la Convenţie la 14.VII.1970

– 1970: A murit Mişu Fotino, actor şi animator de teatru; fondator al Teatrului de Stat din Braşov în 1946 (n. 1886)

– 1971: A murit Ştefan Braborescu, actor (elev al lui Nottara), regizor, profesor şi scriitor (n. 1880)

– 1973: A murit Gherase Dendrino, compozitor şi dirijor (n. 1901)

– 1990: Lua fiinţă Uniunea Democratică a Slovacilor şi Cehilor din România, forumul tutelar al minorității cehe și slovace din ţara noastră (înregistrată la 27.II.1990, pe baza unei decizii civile a Judecătoriei Arad)

– 1996: A murit Arvid Fredborg, istoric, ziarist şi scriitor suedez; s-a numărat printre primii care au atras atenţia asupra amplorii exterminării evreilor de către nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial (n. 1915)

– 1998: A murit compozitorul de muzică uşoară Vasile Veselovski (n. 1925)

– 1999: A murit pictorul spaniol José Vela Zanetti, creatorul uneia dintre picturile murale închinate drepturilor omului expuse la sediul Naţiunilor Unite din New York (1953); autoexilat, în 1939, în Republica Dominicană, la sfârşitul războiului civil din Spania (n. 1913)

– 1999: Desfăşurarea grevei minerilor din Valea Jiului. Aproximativ 15.000 de mineri de la Compania Naţională a Huilei din Valea Jiului au început o grevă pentru a obţine mărirea salariilor şi renunţarea la programul de închidere a minelor nerentabile, ameninţând că vin la Bucureşti, în cazul în care revendicările lor nu vor fi satisfăcute. Aflat în faţa unui conflict fără precedent, premierul Radu Vasile acceptă dialogul cu minerii, eveniment care a avut loc la mănăstirea Cozia, la 22-23 ianuarie. În urma acestuia a fost încheiată „Pacea de la Cozia”, un acord în care Guvernul convenea respectarea revendicărilor minerilor, neînchiderea minelor Dâlja şi Bărbăteni şi neînceperea urmăririi penale împotriva liderilor minerilor

– 2006: A murit, la Montréal, poetul canadian de origine română Irving Peter Layton (numele la naştere: Israel Pincu Lazarovici) (n. 1912, la Târgu Neamţ)

– 2011: A murit Dumitru Titus Popa, profesor, ziarist şi scriitor; fost director general al Televiziunii Române, între 1994 şi 1996, fost membru în Consiliul de Administraţie al Radiodifuziunii Române, între 1995 şi 1999 (n. 1940)

– 2011: A murit cântăreţul şi compozitorul scoţian Gerry Rafferty (n. 1947)

– 2012: A murit fotojurnalista americană Eve Arnold, cunoscută pentru portretele pe care le-a realizat unor celebrităţi precum Marilyn Monroe şi Marlene Dietrich (n. 1912)

– 2013: A murit actorul german Thomas Holtzmann (n. 1927)

– 2013: A murit cântăreţul şi compozitorul american Sammy Johns (n. 1946)

– 2013: A murit actorul Tony Lip (pe numele real Frank Anthony Vallelonga) (n. 1930)

– 2015: A murit Pino Daniele, cântăreţ, compozitor şi chitarist italian (n. 1955)

– 2015: A murit regizorul francez René Vautier; recunoscut pentru numeroasele filme în care a tratat tema colonialismului şi războiul din Algeria (n. 1928)

– 2016: A murit artista plastică Doina Simionescu (n. 1947)

– 2016: A murit comediantul francez de origine marocană Michel Galabru (n. 1922)

– 2017: Guvernul Sorin Grindeanu, al 127-lea guvern al României (4 ian. – 29 iun. 2017), a fost învestit de Parlament

– 2017: A murit dirijorul francez Georges Prêtre (n. 1924)

– 2018: A murit Aharon Appelfeld, scriitor israelian de origine română; supraviețuitor al Holocaustului din Bucovina și Transnistria (n. 1932, în Bucovina) 

– 2018: A murit flautistul, solistul şi compozitorul britanic Ray Thomas, unul dintre membrii fondatori ai formaţiei „The Moody Blues” (n. 1941)

$$$

 DRAGA OLTEANU MATEI

Reprezentantă de frunte a generației de aur din teatrul şi filmul românesc, Draga Olteanu Matei împlineşte astăzi o frumoasă vârstă. Marea doamnă a teatrului şi filmului românesc are în spate o carieră impresionantă – aproape 60 de ani pe scenă sau pe ecran -, jucând în peste 90 de filme, în peste 50 piese de teatru și peste 100 roluri în televiziune – un palmares cu care foarte puţine actriţe de vârsta ei se pot mândri.

A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică “I.L. Caragiale” în 1956, iar în luna septembrie a aceluiași an a debutat în piesa “Ziariștii” de Alexandru Mirodan. De-a lungul carierei sale a jucat roluri memorabile în multe piese de teatru: “Coana Chiriţa” după Alecsandri, pentru care a scris și un scenariu de film în două serii (Coana Chirița – 1986 și Chirița la Iași 1987), “Gaițele” de Kiritescu (1977), “Hagi Tudose” de Barbu Ștefănescu Delavrancea, “Domnișoara Nastasia” de G.M. Zamfirescu, “Pisica în noaptea de Anul Nou” de D.R. Popescu, “Autorul e în sală” de Ion Baieşu etc.

Pe scena Teatrului Național a mai jucat în “Azilul de noapte” de Maxim Gorki, în “Crima pentru pământ”, o dramatizare după romanul cu același nume al lui Dinu Săraru. A făcut o carieră plină de succes și în Televiziune unde a avut apariții memorabile în programele de varietăți și de Revelion. A făcut un cuplu memorabil cu regretatul Amza Pellea jucând-o pe Veta, soția lui Nea Marin, în numeroase show-uri TV și în filmul artistic “Nea Marin miliardar”. După pensionarea sa din Teatrul Național, din anul 2007, s-a retras la Piatra Neamţ, unde a înființat compania teatrală Teatrul Vostru. Actrița Draga Olteanu Matei a fost decorată la 30 mai 2002 cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru prestigioasa cariera artistică și talentul deosebit prin care au dat viață personajelor interpretate în filme, dar și pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”.

A semnat scenariile filmelor “Patima” (1975) – în colaborare cu George Cornea, “Dumbrava minunată” (1980), “Coana Chirița” (1986), “Chirița în Iași” (1987), a obţinut cele mai importante premii din cariera unui actor: Premiul Gopo pentru Întreaga Carieră – 2010, Premiul de Excelență al Revistei VIP -2005; Premiul UNITER pentru întreaga activitate – 2004; Premiul TVR și PTWB (Prime Time World Broadcast) pentru Cea mai iubită actriță – 2003; ACIN (pentru “Ilustrate cu flori de câmp” și “Filip cel bun”) – 1975.

Draga Olteanu Matei îşi aminteşte de colaborarea cu nemuritorul Amza Pellea. “Amza a făcut un personaj naţional. Eu am jucat-o pe Veta în Nea Mărin. Mi-am dorit foarte mult şi mi-a fost teamă să nu-mi ia rolul o altă colegă. Chiar am vorbit cu Amza şi îi spuneam: să ştii că aş fi fost foarte supărată dacă nu mă alegeai pe mine”, îşi aminteşte marea actriţă. “Adevărul e că eu întâlnesc foarte multă iubire şi ofer la rândul meu toată inima mea, tot sufletul meu. Mă bucur mult de dragostea pe care mi-a arătat-o publicul, e cel mai mare cadou – mărturisea marea actriţă într-un interviu”.

$$$

 KARL VON MÖLLER

Karl von Möller (n. 11 octombrie 1886, Viena – d. 21 februarie 1943, Jimbolia) a fost un ofițer, jurnalist, scriitor de limba germană și politician din Banat. A fost căsătorit cu Margaret Jung, cu care a avut doi copii: Karl-Heinz (1928) și Erich (1932).

De tânăr a ales cariera militară. După absolvirea școlii de cadeți și a Academiei Militare din Viena, a fost numit ofițer de stat major, funcție îndeplinită în mai multe garnizoane. În 1913 a fost mutat la Divizia 34 de Infanterie, staționată la Timișoara, cu care, din 1914, a participat la campaniile din Serbia și Galiția. Apoi, a fost mutat la Cartierul general din Viena. În 1916, când avea gradul de locotenent-colonel, a fost numit la comanda Regimentului 65 Infanterie maghiar, cu care a luptat pe frontul de răsărit, fiind înaintat la gradul de colonel. La sfârșitul războiului, a înăbușit revoltele republicanilor din Ungaria de Sus, după care a fost trecut în rezervă de guvernul Károlyi.

Deoarece se simțea legat de Banat, după Unirea Transilvaniei cu România, Karl von Möller a decis să rămână la Timișoara, unde s-a alăturat mișcării populare Mișcarea Germanității Bănățene (Bewegung des Banater Deutschtums) pe care a sprijinit-o în lupta sa de autoafirmare. A început să practice jurnalismul, s-a angajat în domeniul cultural și a început să ducă o activitate politică activă. Timp de mai mulți ani a fost redactor șef al publicației Schwäbische Volkspresse (transformată în 1925 în Banater Deutsche Zeitung), devenită porta-vocea organizației Comunitatea etnică germană-șvăbească (Deutsch-Schwäbische Volksgemeinschaft), înființată în 1921. În septembrie 1923, Mișcarea Germanității Bănățene a organizat la Timișoara o serie de activități grandioase, pentru a sărbători 200 de ani de la imigrarea șvabilor, la care Karl von Möller a participat activ.

În toamna anului 1919 a fost pentru scurtă vreme viceprimar al Timișoarei, după care a fost ales de 4 ori în Parlamentul României, în care a activat în perioada 1919-1927. La dezbaterea în Parlament a proiectului de Constituție, la 12 martie 1923, deputatul Karl von Möller, în calitate de reprezentant al șvabilor din Banat, a afirmat că vorbește în numele „poporului șvăbesc din Banat”, declarând loialitatea germanilor față de noua lor patrie, cerând însă ca noua Constituție să nu pericliteze existența minorităților din punct de vedere național, având obiecții la proiect, afirmând că acesta nu conține promisiunile făcute minorităților în Declarația de la Alba Iulia.

În mai 1920, șvabii moderați, în frunte cu Kaspar Muth, au format Partidul Șvăbesc al Autonomiei (Schwäbische Autonomie – Partei), la care au aderat și Karl von Möller, Iosif Gabriel, Peter Schiff din Partidul Național German – șvăbesc.

În 1927, Möller s-a retras din viața publică și s-a stabilit la Jimbolia, unde s-a căsătorit cu fiica unui țăran înstărit, șvab bănățean din localitate.

La începutul anului 1931, a redevenit activ, devenind redactor șef al „Ziarului Jimboliei” (Hatzfelder Zeitung) și președinte al Comunității etnice locale. Möller, care aderase la ideologia nazistă, a încercat să folosească cele două funcții ale sale pentru a o populariza și a pregăti populația banatului pentru adoptarea acesteia. Încercarea i-a fost zădărnicită, el pierzând ambele funcții până la sfârșitul anului 1931.

După 1930 și îndeosebi după 1933, mișcarea nazistă a luat un avânt puternic, ajungând să acapareze conducerea germanilor din România. Inițiatorul mișcării naziste în rândurile minorității germane a fost căpitanul în rezervă Fritz Fabritius. Începând din 1931, Fabritius a făcut eforturi pentru extinderea mișcării în Banat, găsind audiență la unele cercuri de nemulțumiți și la tinerii șvabi reveniți de la studii din Germania. La sfârșitul anului 1931, Karl von Möller a constituit o grupă a mișcării la Jimbolia și s-a proclamat conducător (Gauleiter) pentru Banat.

După ce Karl von Möller a devenit primul Gauleiter al Banatului, începând cu 1 iulie 1932 a editat la Timișoara gazeta antisemită Der Stürmer. Gazeta a fost o imitație a publicației Der Stürmer publicate de nazistul german Julius Streicher, care, după cel de al doilea război mondial, a fost acuzat, judecat și condamnat la moarte în primul proces de la Nürnberg, fiind găsit vinovat de crime împotriva umanității și executat prin spânzurare, în 1946.

Karl von Möller a condus și Institutiul cultural al germanilor din România (Kulturamt der Deutschen in Rumänien), înființat de Rudolf Brandsch, pentru protejarea bunurilor culturale ale germanilor din România.

În 1934, a luat conducerea Oficiului cultural a mișcării de reînnoire (Landeskulturamt der Erneuerungsbewegung) din Sibiu în fruntea căruia a stat timp de 5 ani, după care s-a retras definitiv din politică, s-a mutat din nou la Jimbolia, unde a locuit până la decesul său, la 21 februarie 1943.

Scrieri

Wie die schwäbischen Gemeinden entstanden sind, Timișoara, 1923

Karl von Möller, Die Werschetzer Tat, Der Große Brockhaus, Leipzig, 1935.

Die Werschertzer / Ein Roman von Bauern und Reitern, Verlag Franz Eher, Nachf. Berlin, 1938

Reiter im Grenzland, Erzählung, 1939

Der Aufklärer - Novelle, Wien/Leipzig, Wiener Verlag, 1939

Grenzen wandern. Ein Banater Roman, Leipzig, Amalthea-Verlag, 1940.

Im Schatten der Exzellenz, Novellen, 1940

Deutsches Schicksal im Banat, 1940

Das steinerne Schachbrett (Roman), Braunschweig, Berlin, Hamburg. Georg Westermann, 1941

Frontbriefe deutscher Arbeitskameraden 1939 - 1940, Die Lothringerin NSDAP Verlag EA 1942

Die Salpeterer, ein Freiheitskampf deutscher Bauern, 1942

Der Savoyer (Ein Prinz Eugen Roman), München Verlag Franz Eber Nachf. GmbH, 1943.

Spätsommer; Eine Geschichte aus Wien, Franz Eber, 1943

Das Korsett der Marquise, 1944

Die Lothringerin, Roman eines Frauenlebens zwischen zwei Nationen und zwei Zeitaltern, 1944

Premii

Premiul Kurt Faber (Kurt Faber-Preis), 1938 

Neconcordanțe

Data nașterii pentru Karl von Möller este dată diferit de diverse surse: 1867, 1876

$$$

 LUCREȚIA SUCIU-RUDOW

Lucreția Suciu-Rudow (3 septembrie 1859 – 5 martie 1900) a fost o poetă română din Austro-Ungaria.

S-a născut la Oradea . Tatăl ei, Petre, a fost un preot ortodox român, activ în sistemul școlar bisericesc din Oradea și protopop în Beliu , care s-a stabilit ulterior la Ucuriș . Mama ei, Maria, a fost poetă. Casa familiei din Ucuriș a găzduit un mic cenaclu literar frecventat de George Coșbuc , Gheorghe Bogdan-Duică și Aurel Popovici . Lucreția, o femeie cultivată care știa franceza, germana și maghiara, și-a făcut debutul în 1884 în Familia , cu poezia „Suvenir”. A publicat regulat poezii în revistă până în 1895. În 1889, și-a publicat culegerea de poezii într-un singur volum tipărit la Sibiu , publicând și poezii în Tribuna și o traducere a operei „ Laocoontul ” de Gotthold Ephraim Lessing . S-a căsătorit cu Wilhelm Rudow, care obținuse un doctorat în filosofie la Universitatea din Halle ; filoromân, a scris o istorie a literaturii române în limba germană . Din aprilie până în noiembrie 1897, la Oradea, cuplul a publicat Foaia literară , o revistă săptămânală care a apărut în 30 de ediții. Printre colaboratorii acesteia s-au numărat Coșbuc, Maria Cunțan și Ilarie Chendi . Propriile sale contribuții au inclus versuri și o poveste romantică, Logodnica contelui Stuart („Logodnica contelui Stuart”). Opera sa a fost popularizată de Convorbiri Literare , care a publicat o serie de poezii ale sale în 1898. Mecenatul acesteia, Titu Maiorescu, a văzut în versurile ei semnele sigure ale unei renașteri culturale transilvănene . O altă revistă în care a apărut a fost Tribuna poporului, cu sediul la Arad . Ultimii ei ani au fost marcați de tuberculoză. 

Opera lui Suciu-Rudow a constat aproape în poezie de dragoste. Potrivit unui critic, ea poseda o sensibilitate autentică, accentuată de boala sa și de o puternică dezamăgire sentimentală. A fost influențată de Mihai Eminescu , de la care a împrumutat motive, imagini și ritmuri, reproducându-le atmosfera. Cu toate acestea, a depășit simpla imitație: versurile ei erau încărcate de sinceritate, spontaneitate și o delicatețe și o grație caracteristice feminine. Poeți romantici germani precum Nikolaus Lenau și Heinrich Heine , pe care îi cunoștea foarte bine, au fost o altă influență, după cum se vede prin melancolia ei ușoară, regretul dureros cauzat de neînțelegere, dragostea estompată și resemnarea. Tonul ei a fost constant unul de sentimentalism romantic și a depășit toate poetele lirice transilvănene anterioare prin muzicalitate, limbaj elegant și discreție. Uneori, versurile ei au vioiciunea ritmurilor lui Coșbuc, iar tema întunericului amintește de „Vântul” și „Prahova” sale. Mai multe dintre poeziile sale, precum „La drum”, indică un potențial mai mare prin naturalețea lor, imaginile picturale și ritmul adecvat. Maiorescu, comentând „La scaldă”, a remarcat „naturalismul său lipsit de griji, aproape la nivelul libertăților antice”, în timp ce Nicolae Iorga a constatat că același sonet poate fi comparat cu „Sara la bâietoare” de Victor Hugo .

$$$

 MARCOS RODRIGUEZ PANTOJA

Marcos Rodríguez Pantoja (născut pe 7 iunie 1946, în Añora , Spania ) este un copil sălbatic renumit . A fost vândut unui păstor de capre sihastruos la vârsta de șapte ani, iar după moartea acestuia, a trăit singur cu lupii în Sierra Morena . La 19 ani, a fost readus în civilizație, dar a avut dificultăți de adaptare. Gabriel Janer Manila a continuat să scrie o teză de doctorat despre cazul său, intitulată He jugado con lobos (titlu în engleză M-am jucat cu lupii ). 

Mai târziu, a devenit subiectul filmului Entrelobos (titlu în engleză Printre lupi ), în care apare pentru scurt timp. 

În martie 2018, a acordat un interviu în care a spus că este dezamăgit de natura umană și că își dorește să se poată întoarce în munți și să părăsească societatea. 

Biografie

Marcos s-a născut în Añora , Spania , în provincia Cordoba . A migrat cu părinții săi la Madrid , unde mama sa a murit dând naștere celui de-al optulea copil, care a murit la scurt timp după aceea, când Marcos avea trei ani. Tatăl său s-a căsătorit apoi cu o altă femeie care avea deja un copil dintr-o căsătorie anterioară. Mama sa vitregă l-a supus unor abuzuri crude în timp ce era la conducere. În anii 1950 s-au stabilit în Fuencaliente, Ciudad Real , în Sierra Morena , unde s-au dedicat fabricării cărbunelui.

Până în 1954, Marcos își petrecuse o mare parte din tinerețe fiind abuzat de mama sa vitregă. În acel an, la vârsta de șapte ani, a fost vândut sau predat unui proprietar local de pământuri, care l-a pus în grija unui păstor de capre. Copilul urma să-l înlocuiască pe păstor, dar a fost abandonat în natură după moartea păstorului. În 1965, Garda Civilă l-a găsit după unsprezece ani de viață complet izolat de ființele umane și doar în compania lupilor . Garda Civilă l-a mutat cu forța la Fuencaliente, legat și cu glonțul închis, în timp ce urla și mușca ca un lup . Poliția nu a adus niciodată acuzații împotriva tatălui, care era încă în viață la acea vreme, iar când și-a recunoscut fiul, i-a reproșat doar că și-a pierdut jacheta.

Călugărițele angajate la un spital din apropiere, împreună cu un preot, l-au învățat, din nou, cum să folosească vorbirea, cum să se îmbrace, să meargă drept și să mănânce cu tacâmuri. A fost internat la Spitalul de Convalecientes al Fundației Vallejo din Madrid, până când a fost reintrodus ca adult în viața în societate. A fost trimis în Mallorca , unde a locuit într-un cămin, plătindu-și din munca sa.

A făcut serviciul militar și s-a dedicat muncii de păstor și industriei ospitalității . Unii dintre cunoscuții săi au profitat adesea de el financiar prin escrocherii și înșelăciuni, deoarece suferea de un simț financiar și cultural limitat, având în vedere mulții ani petrecuți în izolare completă. După un trai instabil în Fuengirola , Málaga , unde o vreme a locuit chiar și într-o peșteră, s-a mutat într-un sat din interiorul orașului Orense , Rante. Acolo a fost întâmpinat de Manuel Barandela Losada, un ofițer de poliție în retragere. Marcos l-a numit „șeful” și l-a considerat un membru al familiei până la moartea lui Losada. 

În prezent, Marcos este sponsorizat de o familie olandeză , fiind invitat frecvent de consiliile locale, asociații și diverse organizații pentru a susține discursuri și a-și relata experiența. În plus, a fost intervievat în numeroase programe de televiziune. 

Studiu de caz

Studiul cazului a fost realizat de antropologul și scriitorul Gabriel Janer Manila [ 8 ] , care, între noiembrie 1975 și aprilie 1976, l-a intervievat pe Marcos Rodríguez pentru a studia măsurile educaționale necesare integrării în societate. Antropologul a afirmat că cauzele abandonului lui Marcos nu au fost întâmplătoare, ci deliberate și rezultatul unui context socio-economic de sărăcie extremă. Cercetătorul a subliniat, de asemenea, că supraviețuirea lui Marcos a fost posibilă datorită abilităților de bază dobândite în faza anterioară a abandonului său, precum și a inteligenței sale naturale extraordinare. În timpul izolării, copilul a învățat sunetele animalelor cu care a trăit și le-a folosit pentru a comunica cu ele, în timp ce, treptat, a abandonat limbajul uman.

Odată ce a fost din nou cufundat într-un mediu social, după „salvarea” sa de către Garda Civilă, a făcut o lentă readaptare la obiceiurile umane (hrană, îmbrăcăminte, limbă etc.), manifestând încă la vârsta adultă preferință pentru viața pe câmp și pentru animale (cu care are o înțelegere specială) și a dezvoltat o oarecare animozitate față de zgomotul și mirosul orașelor, considerând că viața cu oamenii este mai rea decât viața cu animalele. El consideră că greutățile pe care le-a îndurat odată ce a fost reintrodus în societate ar fi putut fi atenuate în mare parte dacă statul ar fi intervenit la timp.

$$$

 MARC BERNARD

Léonard Marc Bernard, născut la data de6 septembrie 1900la Nîmes, unde a murit15 noiembrie 1983este un scriitor francez , laureat al Premiului Interallié pentru Anny în 1934, al Premiului Goncourt în 1942 pentru Pareils à des enfants și al Premiului Poncetton în 1970 pentru întreaga sa operă.

Origini familiale

Născut într-o familie săracă, fiul lui Jean Baptiste Bernard, un cetățen spaniol originar din Sóller ( Mallorca ), și al Mariei Louise Joyeuse, Marc Bernard a rămas orfan la o vârstă fragedă. A devenit agent comisionar la doisprezece ani, apoi muncitor într-o fabrică. Și-a făcut serviciul militar în Silezia Superioară din 1920 până în 1922, înainte de a deveni lucrător feroviar în 1924. Apoi s-a alăturat Partidului Comunist Francez (PCF) și Confederației Generale a Muncii Unite (CGTU ).

A fost membru al societății Félibrige Nemausa.

Carieră literară

L-a întâlnit pe Jean Paulhan în 1928. În 1929 , datorită lui Paulhan, a publicat Zig-zag , un roman de inspirație suprarealistă, care l-a adus în atenția lui Henri Barbusse și Philippe Soupault . În anii 1930, a contribuit ca critic la ziarul pro-comunist Monde . Fervent susținător al literaturii proletare , a contribuit la fondarea „Grupului Scriitorilor Proletari” în 1932. În 1938, a întâlnit-o la Luvru pe Else Reichmann, o evreică austriacă care fugea de Anschluss; s-au căsătorit în 1940 la Nîmes. După moartea ei, în 1969, i-a dedicat o trilogie. A avut și o fiică, Annie Teulière, dintr-o căsătorie anterioară . 

Marc Bernard a contribuit în mod regulat la radio, Le Figaro și Les Nouvelles littéraires . A lăsat în urmă aproximativ cincisprezece povești și piese de teatru ( Les voix , 1945, Le Carafon , 1961), publicate în principal de Gallimard .

Marc Bernard este înmormântat în cimitirul parizian din Bagneux.

Opera:

Romane și povestiri scurte

-Zig-zag , Gallimard, 1929

-Ajutor!, Gallimard, 1931

-Anny , Gallimard, 1934

-Exilații , Gallimard, 1939

-Ca niște copii , Gallimard, 1942

-Schițe marginale , Editions de la Tour Magne, 1943

-Insomnie , cu gravuri în lemn de Georges Tautel, Éditions de l'Épervier, 1943

-Oradour-sur-Glane, satul exterminat , Frontul Național de Luptă, 1944

-Bună umor , Gallimard, 1946

-Cenușă , Gallimard, 1949

-O zi foarte simplă , Gallimard, 1950

-Salut, tovarăși , Gallimard, 1955

-Mayorquinas , Denoël, 1970

-Moartea iubitului , Gallimard, 1972

-Dincolo de absență , Gallimard, 1976

-Păpușile , Gallimard, 1977

-Totul e bine așa , Gallimard, 1979

-Pe măsură ce zilele trec , Gallimard, 1984

$$$

 LIVIU REBREANU

,,El singur e mai mult decât o întreagă epocă literară”.

Camil Petrescu

,,Geniul creator al lui Liviu Rebreanu este mai presus de orice îndoială”

Mircea Zaciu

„Plecarea” lui Liviu Rebreanu, în urmă cu 75 de ani, la 1 septembrie 1944, este o „plecare amăgitoare”, pentru că a rămas cu „Ion, Apostol Bologa, cu Adam și Eva”, a rămas cu opera sa nemuritoare…

Cel mai drept omagiu, pe care noi, cei de azi, îl putem aduce scriitorului comemorat, este recitirea sau citirea integrală a operei sale.

Ardelean și greco-catolic, Liviu Rebreanu, din aceleași meleaguri năsăudene ca G. Coșbuc, s-a născut în comuna Târlișua, unde tatăl său, Vasile Rebreanu, era învățător. A fost primul copil din cei paisprezece ai familiei.

Tatăl i-a povestit „miracolul ” nopții în care a venit pe lume, noaptea de 27 noiembrie 1885, când Pământul a întâlnit resturile cometei Bialla. Stătea pe prispă și aștepta nerăbdător pe cel dintâi născut, se ridica „și-și tot plimba neastâmpărații pași pe afară, când, dintr-o dată, de sus , e împroșcat cu stele! Picurau din cer din belșug, cu prisosință, stropi de lumină, scăpărări argintii în noapte târzie de toamnă. S-a minunat dascălul Vasile Rebreanu de un dar așa de mare. Profetică vestire, a strigat atunci Ludovicăi: – Bucură-te, nevastă, feciorul meu va fi om însemnat! Afară plouă cu stele!” (Puia – Florica Rebreanu, „Zilele care au plecat”, Editura pentru Literatură, București,1969, p.357).

La scurt timp, învățătorul se stabilește la Maieru, aproape de izvoarele Someșului Mare, locul copilăriei fericite a viitorului scriitor: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu”, mărturisește Rebreanu.

Copil fiind, era preferatul grofilor de la conac, adesea chemat la ei; acolo intra într-o altă lume și rămânea uimit în fața bibliotecii uriașe, întrebându-se: „Ce-o fi scris în atâtea cărți? Câte povești minunate trebuie să fie închise acolo!”. O previziune?! Și tot la Maieru a descoperit, în școala primară, „cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte”, mai ales l-au pasionat Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop Reteganul.

„Maieru a fost dimineața senină a unei vieți zbuciumate de peste 58 de ani! Oamenii, plaiurile și întâmplărilr de acolo au fost preludiul îndepărtat al unei opere nemuritoare” (Fanny – Liviu Rebreanu, ,,Cu soțul meu”, Editura pentru Literatură, București, 1963, p.39).

Din 1895 urmează timp de doi ani „Gimnaziul Greco-Catolic” din Năsăud, unde George Coșbuc și Vasile Rebreanu au fost și ei elevi și colegi, apoi, cu anul 1897, alți trei ani, la „Gimnaziul Evanghelic” din Bistrița, azi, Colegiul Național „Liviu Rebreanu”. Este perioada începuturilor literare, prima dezvăluire a talentului articulat prin poezii în limba maghiară.

După absolvirea liceului, tatăl l-a îndrumat spre Teologie, fiul ar fi dorit să urmeze Medicina, dar situația modestă a părinților nu-i permite. Alege cariera militară pe care o învață la „Școala Reală Superioară de Honvezi” din Șopron, unde este calificat „eminent” și atrage atenția prin înclinarea deosebită pentru studiul limbilor străine. Între 1903-1906 urmează Academia Militară „Ludoviceum” din Budapesta, la încheierea căreia este repartizat ofițer la Regimentul de Honvezi regali din Gyula. Este perioada când îi apar cinci povestiri în limba maghiară, din ciclul Szamarletra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon.

Preocupările literare sunt tot mai evidente, este atras de clasicii francezi, germani, italieni, ruși, englezi, maghiari, citește intens literatură universală și scrie, își formează o cultură temeinică. Caieteleeditate de N. Gheran(1975) fac cunoscut laboratorul de creație al autorului, căutările începutului și truda imensă a formării personale și apoi a scrisului, talentul nefiind o izbucnire spontană a unui foc de artificii, cum spune M. Zaciu, ci muncă.

În 1908 demisionează din armată cu dorința de a se dedica literaturii și se înapoiază în ținuturile natale, în Prislopul Năsăudului, unde era de-acum învățător Vasile Rebreanu. Acesta își ridicase o casă modestă pe o porțiune de pământ dăruit din pământul Bisericii de preotul greco-catolic al satului, Belciug – astăzi „Muzeul Memorial Liviu Rebreanu”.

O parte a copilăriei și adolescența viitorului romancier este legată de Prislop. Aici îl regăsește pe fostul coleg și prieten de la „Gimnaziul Greco-Catolic”, Ion al Glanetașului, care, din cauza sărăciei familiei, s-a retras după câteva luni de școală. Contactul cu oamenii locului îi lărgește dimensiunea cunoașterii vieții țăranilor și a dragostei lor pentru pământ. Acum îi încolțește ideea nuvelei Zestrea.

Anul 1908 are o însemnătate deosebită pentru viitorul scriitor: debutul în literatură. De acum, odată cu schița Codrea (Glasul inimii), publicată în revista Luceafărul din Sibiu, va scrie în limba română; vor continua să apară nuvelele Ofilire, Răfuiala și Nevasta. Aprecierile lui Octavian Codru Tăslăuanu, părintele Luceafărului, nu au întârziat. Și peste ani, Tăslăuanu își va aminti și va mărturisi bucuria de a-l fi descoperit pe Rebreanu: „Îmi părea bine că pe plaiurile Ardealului răsare un nou prozator. Dar… nu mi-am închipuit că va ajunge așa de mare”.

Pentru Năsăud și pentru tânărul Rebreanu, anul mai avea o însemnătate: vizita lui G. Coșbuc (timp de 20 de ani i-a fost interzisă intrarea în Ardeal). Poetul a trecut și pe la prietenul său drag, dascălul Vasile Rebreanu, acum ,,împovorat de necazuri și cu o casă de copii”, și a aflat că Liviu are talent și a început să scrie. Surprins, Coșbuc i-a spus: „Eu nu te-aș sfătui să te apuci de literatură. Dar știu bine că sfatul meu ar fi zadarnic și că nu l-ai asculta. Dacă ai să vii la București, treci și pe la mine să mai vorbim…”.

Nu peste mult timp, Vasile Rebreanu și-a însoțit băiatul, care pleca în „țara speranțelor” până la Năsăud, l-a îmbrățișat și cu ochii în lacrimi, i-a spus: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Coșbuc de mare!”.

În anul 1909 pleca din Ardeal la București, „purtând în suflet dorința de muncă, răbdare și încredere”. Intelectualii ardeleni din Capitală îl iau în grupul lor, îl sprijină, G. Coșbuc îl pune în legătură directă cu profesorul universitar și criticul literar Mihail Dragomirescu, care îl primește în cenaclul său literar unde i-a cunoscut din personalitățile literare ale timpului: pe Emil Gârleanu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul, Corneliu Moldovanu, Șt. O. Iosif și D. Anghel. În cadrul cenaclului prezintă nuvela Proștii și în revista lui M. Dragomirescu,Convorbiri critice, îi va apărea nuvela Volbura dragostei (Cântecul iubirii).

Se căsătorește cu Ștefana Rădulescu (Fanny), absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică și scriitoare. Fiica lor este Puia-Florica Rebreanu.

De la primele afirmări cu scrieri originale, Liviu Rebreanu a publicat și traduceri din literatura germană, maghiară și franceză, stăpânind desăvârșit aceste limbi. La București, în prima etapă, va fi traducător la Teatrul Național. Este perioada în care îl cunoaște Tudor Vianu, care îl vizita în camera săracă, unde Rebreanu scria atunci a cincea, a șasea oară romanul Ion. Se așeza la birou la lăsarea serii și continua să lucreze până spre revărsatul zorilor. Rebreanu și-a scris întreaga operă numai noaptea.

La începutul anului 1910, o întâmplare dramatică îi întrerupe scrisul: Guvernul austro-ungar a cerut extrădarea lui Liviu Rebreanu. Scriitorul a fost arestat, închis la Văcărești și extrădat. A fost întemnițat la Gyula, dar eliberat după câteva luni, când s-a înapoiat la București.

Anii 1916-1918 au fost ani de restriște pentru Rebreanu și familia sa. Prin ocuparea Bucureștiului, ca ardelean, era considerat ofițer în cadrul Armatei austro-ungare și declarat dezertor.

Venit pentru a-l aresta, maiorul austriac cu soldații, la perchiziție, au luat tot ce era scris. Și, la un moment dat, așezat la birou, începu să controleze sertarele; în unul era manuscrisul romanului Ion. Rebreanu încremenise… „Maiorul se întoarse spre mine. Ne privirăm mult, adânc…, fără clipire, fără respirație aproape. Și deodată, cu aceeași voce domoală, rosti în limba germană: – Sunt profesor universitar. Privi din nou pe tânărul din fața lui.Acest om, care nu cruțase nici o hârtiuță, care ridicase aproape tot avutul literar al scriitorului –cărți, însemnări, notițe, tot – acest aprig mandatar al trupelor de ocupație, avu o secundă de omenie și, privindu-mă cu tristețe, puse manuscrisul încet în fundul sertarului, pe care-l închise ușor. Se ridică de la birou, își înclină capul și părăsi casa…” (Op.cit., p.87).

Liviu Rebreanu a fost arestat urmând să fie trimis la Budapesta și judecat de instanțele militare. La Comandament, într-o încăpere, în timp ce gradatul care îl păzea scria, „cu energia uriașă a desperării, se azvârli asupra paznicului său, lovindu-l în plină față…”, ieși repede și răsuci cheia în urma lui. S-a adăpostit la M. Sorbul și la pictorul J. Al. Steriadi, care l-a ascuns în pivinițele Muzeului „Kalinderu”, iar apoi prietenii l-au ajutat să treacă în Moldova.

În anul 1920 apare romanul Ion și odată cu el consacrarea imediată ca mare scriitor. Academia Română i-a acordat cea mai înaltă distincție a timpului: Premiul ,,Năsturel”.

Romanul Ion, cu cele două părți: Glasul pământului șiGlasul iubirii, reflectă lumea satului în care valoarea umană este determinată doar de posesia pământului. Și ceva mai mult, chiar o dragoste pătimașă a țăranului pentru pământ, surprinsă de scriitor într-o imagine uluitoare: „la hotarul satului Prislop, un țăran îmbrăcat în straie de sărbătoare sărutând pământul”.

Referitor la roman, Eugen Lovinescu spune: ,,Ion e cea mai puternică creație obiectivă a literaturii române”, cu o acțiune pe două planuri: satul și drama unui țăran sărac, Ion al Glanetașului, personajul principal, și intelectualitatea rurală. Romanul Ion marchează un moment crucial în istoria noastră literară, remarca M. Dragomirescu.

În creația sa, Rebreanu se situează în tradiția Școlii Ardelene, pe care o preia și și-o asumă. La fel ca exponenții ei, reflectă o conștiință istorică: romanul nu este doar înfățișarea unui „caz individual”, ci se înscrie în coordonatele generalității, în centrul fiind problema vitală a pământului. O mărturisește direct: „Problema pământului mi-a apărut ca însăși problema vieții românești, a existenței poporului românesc, o problemă menită să fie veșnic de actualitate”.

Cu Ion și cu scrisul lui Rebreanu nu pășim oricum în pragul Europei, ci cu opere solide care îmbogățesc cromatica literaturii universale. Un astfel de roman este și Pădurea spânzuraților, apărut în 1922, roman psihologic, prima operă tradusă a lui Rebreanu. Este romanul unei drame de conștiință, drama lui Emil Rebreanu, fratele scriitorului, reprezentat prin Apostol Bologa, ofițer în Armata austro-ungară, care, în Primul Război Mondial, în imposibilitatea morală de a lupta împotriva românilor, încearcă să treacă la români, este prins și condamnat la moarte prin spânzurătoare. Astfel, un personaj, ,,incolor”, devine erou prin situația fără ieșire a istoriei.

Moartea fratelui prin ștreang l-a tulburat profund, a căutat locul execuției, mormântul de la Ghimeș și a mutat osemintele dincolo de fosta graniță, cum a dorit Emil Rebreanu. În Geniul greco-catolic românesc, opera lui Cristian Bădiliță și a Laurei Stanciu, la o analiză mai profundă, se observă că această capodoperă este construită „în mod intenționat… după scenariul Pătimirilor lui Isus”. Apostol Bologa, care se îndepărtase un timp de Dumnezeu, trăiește din nou senzația prezenței divine și ajunge să-și spună: ,,Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu!”. Doar astfel, acceptă moartea cu seninătate mistică.

Aceste prime două romane vor fi urmate de Crăișorul, Răscoala și Gorila, cu caracter social, de Adam și Eva, Ciulandra,Jar, romane psihologice, și de romanul polițist Amândoi.

Până să se afirme însă ca romancier, a publicat nuvelele: Catastrofa, Ițic Ștrul dezertor, Golanii, Norocul, Cântecul lebedei, Cuibul visurilor, Dintele și altele. Tot în această perioadă scrie piesele de teatru Cadrilul și Apostolii, iar după apariția primelor romane, piesa Plicul, Metropole (1931, însemnări de călătorie), Mărturisiri (1932), Amalgam (1943, articole și textele conferințelor) și Jurnalul (1927-1944).

La propunerea lui M. Sadoveanu, din partea Secțiunii literare, în 1939 este primit în Academia Română. Referatul de propunere este un omagiu adus scriitorului, o cale de a-l răsplăti pentru opera sa de înaltă valoare. Felicitările nenumărate l-au bucurat, dar, după cum mărturisește în Jurnal, cea mai mare bucurie i-a adus-o felicitarea primită de la Blaj, din partea Bisericii Greco-Catolice, Biserica sa…

Potrivit tradiției, peste un an, noul academician își ține discursul de recepție. A fost la 29 mai 1940, cu Laudă țăranului român. Cuvântul său aducea elogiu țăranului, relevând rolul lui în asigurarea continuității noastre ca popor și limbă. În fața unei Europe ale cărei frontiere se prăbușeau, discursul lui Rebreanu era un crez, readucea speranța.

Dar peste câteva luni, Diktatul de la Viena i-a prăbușit sufletul: „Mutilarea Ardealului…a lovit toate inimile, parcă neamul întreg ar simți că în Ardeal bate inima cea mare”, scria cu durere nestăpânită. Ardealul de Nord era ținutul Năsăudului, al lui Ionși a celei mai mari părți a literaturii sale, al străbunilor, al părinților, al vieții lui.

Puia-Florica, fiica sa, mărturisește că deși locuia în Capitală, Liviu Rebreanu ,,trăia” în Ardeal,revenea mereu în ținuturile sufletului și înâlnirile cu cei de ,,acasă” îl făceau fericit; pentru el ,,Valea Someșului a fost și va rămâne cel mai frumos loc de pe pământ”. La Prislop, vara,se trezea înaintea tuturor și ,,pleca la școala unde odinioară învățase clasele primare, ca elev al părintelui său, dascălul Vasile Rebreanu. Se așeza în aceeași bancă, aflată în același loc, își făcea însemnări…”, scria (Puia Rebreanu, op.cit., p.109).

Lumea și prietenii vechi care veneau la el până noaptea târziu era lumea lui, cunoștea gândurile, cuvintele și tăcerile acestei lumi, toate erau și ale lui… Și ca scriitor, Liviu Rebreanu aparține acestei lumi, asemenea tuturor scriitorilor greco-catolici, a fost un continuator al Scolii Ardelene.

În 1932 prof. univ. D. Caracostea, de la Facultatea de Litere din București, creează seria de ,,mărturisiri literare” ale unor scriitori români contemporani. Ion Agârbiceanu și Liviu Rebreanu au avut fiecare seara lui de ,,mărturisire”. Prezența, simplitatea, sinceritatea, concepția despre literatură, au fost aceleași la cei doi cărturari ardeleni. Dacă Părintele Agârbiceanu ,,s-a dezvălluit întreg, așa cum era, ca și cum ar fi vorbit unui prieten”, la fel s-a dezvăluit și Rebreanu, pentru care sinceritatea era o calitate esențială a omului și a scriitorului, și nu numai sinceritatea, ci și dăruirea, sacrificiul și renunțarea. Pentru amândoi, arta însemna viață, mai ales viață sufletească. „Pentru mine, zic «artă» și mă gândesc mereu la literatură, înseamnă creație de oameni și de viață. Astfel arta, întocmai ca și creația divină, devine cea mai minunată taină”, spunea Rebreanu. Și dacă arta înseamnă viață sufletească, „numai arta pornită din credință dă merinde sufletească”, iar Agârbiceanu întregea: „ …dacă opera literară nu adaugă nimic la bucuria noastră de viață, cred că e zadarnic scrisă, zadarnic citită”.

Au crezut în Dumnezeu. Rebreanu mărturisește: „Cred în Dumnezeuși în clipa în care mi-aș pierde credința aceasta, îmi închipuiesc că ar trebui să pierd dragostea de viață și încrederea în orice rost”. Avea o reproducere a Madonnei de Rafael [Raffaello], de care nu s-a despărțit niciodată: „a stat la căpătâiul lui Rebreanu, înlesnindu-i marea trecere la Judecata de Apoi a scriitorului, atunci când acesta a închis ochii pentru ultima oară, încheindu-și socotelile cu prădalnica viață” (Paul Rogojinaru, „Parfumul aristocrației interbelice răzbate Casa Memorială «Liviu și Fanny Rebreanu»”,Literatorul nr.3, 2019).

Liviu Rebreanu și I. Agârbiceanu au iubit Biserica Greco-Catolică, credința și Biserica le-au fost sprijin. Loviturile vieții nu i-au ocolit: „Am fost scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruțat nimic. Viața mea cea mai intimă ca și activitatea mea publică”, spune cu tristețe Rebreanu în Jurnal.

Activitatea literară a lui Liviu Rebreanu a fost deosebit de bogată. A condus reviste literare, încurajând tinerii: săptămânalul Mișcarea literară (1924) și România literară (1932-1934), dar și altele, și a colaborat la principalele reviste ale timpului: Sburătorul, Universul literarși Revista Fundațiilor Regale.

A fost președinte al Societății Scriitorilor Români și lui i se datorează sediul de astăzi al Societății. Și tot în această calitate a făcut cunoscută literatura română în Europa. În țară, în spiritul Școlii Ardelene, a organizat șezători culturaleîn principalele orașe ale Ardealului, cu participarea lui I. Agârbiceanu și a scriitorilor ale căror nume împodobesc frontispiciul literaturii noastre. La Blaj, au fost primiți de erudiții preoți-cărturari în frunte cu Mitropolitul Vasile Suciu – o fotografie imortalizează evenimentul: în grup, Mitropolitul și Liviu Rebreanu…

,,Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern cu mult asupra ceea ce epoca lui produsese”, afirmă G. Călinescu. Este exponentul ,,tendinței de sinteză între tradiție și modernitate, premisă a noului clasicism” constituit în literatura română în anii care au precedat cel de al Doilea Război Mondial, susține M. Zaciu.

Dar Liviu Rebreanu „face parte din impresionanta listă de personalități culturale și religioase pe care greco-catolicii i-a dat neamului românesc”. A adus cu sine între noi și a transmis credința, truda, simplitatea și jertfa Corifeilor Școlii Ardelene, „a dat vieții o operă și operei o viață”.