$$$

 S-a întâmplat în 16 aprilie1879, 16 / 29: La această dată, s-a născut Gala Galaction (pseudonimul lui Grigore Pişculescu), prozator, memorialist, traducător, preot şi profesor de teologie la Cernăuţi şi Bucureşti (realizator, în 1938, în colaborare, al uneia dintre cele mai izbutite traduceri în limba română a „Bibliei"); membru titular onorific al Academiei Române din 1947 (d. 8 martie 1961, București). Unul dintre cei mai mari prozatori români, afirmat îndeosebi prin nuvelistica sa, reunită în volumele Bisericuţa din Răzoare (1914) şi Clopotele din Mănăstirea Neamţu (1916). Printre romane, se înscriu: Roxana (1931), Papucii lui Mahmud (1932) şi Doctorul Taifun (1933). Memorialistică: La răspântie de veacuri (1935), Jurnal literar (2 vol.).

S-a născut în satul Dideşti din Teleorman, fiind primul fiu al familiei Nicolae Pişculescu. Tatăl se trăgea dintr-o familie bogată de machedoni, iar mama era fiica preotului Constantin Ostreanu, parohul bisericii Sf. Teodor din Roșiorii de Vede. A fost atras de biserică încă de mic copil, prin prisma mamei sale, care i-a insuflat dragostea de Dumnezeu. După absolvirea şcolii generale, a plecat la Bucureşti şi s-a înscris la Liceul „Sf Sava”. Aici l-a cunoscut pe poetul Tudor Arghezi, cel cu care va rămâne bun prieten vreme de 60 de ani. Arghezi era cu un an mai mic şi, ca să poată fi colegi, Gala Galaction a rămas un an repetent. Alături de Arghezi, în liceu şi-a descoperit pasiunea pentru literatură şi a avut primele încercări literare. 

După liceu, el s-a înscris la Facultatea de Litere, fiind atras de o carieră didactică. În aceeaşi perioadă a frecventat cercul literar al lui Alexandru Macedonski. O întâmplare din primul an de studenţie avea să îi schimbe destinul. A făcut un pelerinaj la mănăstirile din Moldova şi, cu această ocazie, a fost fascinat de viaţa monahală. După vacanţă, cu gândul la preoţie, a abandonat Facultatea de Litere şi s-a înscris la Teologie, decis să devină preot. În scurt timp după intrarea la Teologie, viitorul preot avea să îşi aleagă un nume. Se spune că, într-un pelerinaj la Mănăstirea Neamţ, Grigore Pişculescu a văzut scris pe un perete numele Galaction şi aşa s-a ales cu pseudonimul cunoscut astăzi. Tânărul student avea intenţia de a se călugări, iar „Galaction” ar fi trebuit să fie numele de călugăr. Într-o vizită la Mănăstirea Agapia, însoţit de N.D. Cocea, a cunoscut-o pe verişoara acestuia, Zoe Marcoci. S-a îndrăgostit de „surioara Zoe”, care era cu 11 ani mai mică decât el şi a decis să se căsătorească, după ce au corespondat intens o vreme. În timpul corespondenţei cu viitoare sa soţie, de care era amorezat, Gala Galaction proiecta în viitor publicarea epistolelor într-un volum. Şi-au unit destinele în 1903 şi astfel Galaction a renunţat la calea monahală de care fusese atras. Avea să obţină licenţa în Teologie la vârsta de 30 de ani. La vârsta de 43 de ani, Grigore Pisculescu era hirotonit preot. Mai târziu, între anii 1922-1926, a activat ca misionar în Arhiepiscopia Bucureştilor. A fost profesor titular la Catedra de Introducere şi Exceza Noului Testament de la Facultatea de Teologie din Chişinău (1926-1941), devenind mai târziu decanul acesteia. După anul 1941, el se intoarce in Bucureşti, unde este numit profesor la catedra de Exegeza Vechiului Testament, la Facultatea de Teologie, până în anul 1947. 

În anul 1947, după ce renunţă la postul de profesor universitar, părintele Galaction este ales vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Academiei Române. Preotul Gala Galaction a fost ales în 1954 membru al Adunării Eparhiale a Arhiepiscopiei Bucureştilor. În acelaşi an este ales şi deputat în Marea Adunare Naţionale. Ajunge membru onorific al Academiei Române în anul 1955. Ca deputat, el a militat pentru neimplicarea politicului în biserică, dar să nu uităm că vorbim despre anii regimului comunist... A tradus Sfânta Scriptură timp de șase ani, iar cel mai mare merit al lui Gala Galaction rămâne traducerea Sfintei Scripturi în limba română. Traducerea s-a dovedit o muncă titanică care a durat între anii 1928-1934, pe vremea când era profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău. Gala Galaction a lucrat la traducerea Sfintei Scripturi ajutat de părintele Vasile Radu. Lui Galaction îi aparţin cărţile deuterocanonice, lov şi Noul Testament. 

Alături de prietenul său Arghezi, Galaction a avut o activitate publicistică intensă, editând revistele „Cronica" şi „Spicul", în perioada 1915-1918. A ţinut un jurnal vreme de 57 de ani. Gala Galaction a lăsat în urmă acest amplu jurnal, publicat postum în trei volume. Jurnalul care consemnează evenimentele şi trăirile din viaţa preotului scriitor în perioada 1898-1955 este considerat a fi cea mai amplă scriere memorialistică din literatura română. Între 11 septembrie 1898 şi 11 septembrie 1955, Gala Galaction a umplut nouă caiete de manuscrise. Scriitorul şi-a încredinţat manuscrisele Jurnalului, spre păstrare şi publicare postumă, celor patru fiice ale sale. Prima ediţie a Jurnalului lui Gala Galaction a apărut în trei volume, în perioada 1973-1980. Din cauza cenzurii comuniste, pasaje şi capitole întregi nu au văzut lumina tiparului.În 1997 apare a doua ediţie, completă. A călătorit în Țara Sfântă, în Ungaria, Italia, Grecia, Egipt. După o congestie cerebrală, își va petrece ultimii ani de viață în pat. În Israel, primăria orașului Ierusalim a numit o piațetă în amintirea sa, ca semn de apreciere a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, inclusiv în timpurile când omenirea a fost pusă greu la încercare. La Mangalia și la Roșiorii de Vede, câte o școală îi poartă numele.

Surse:

Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp: memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București: Editura Muzeul Național al Literaturii Române

Gheorghe Perian, Despre Gala Galaction, Cluj, 2005.

http://www.autorii.com/scriitori/gala-galaction/index.php

http://ziarullumina.ro/gala-galaction-si-dilemele-senectutii-29894.html

https://www.crestinortodox.ro/parinti/parintele-gala-galaction-grigore-pisculescu-126023.html

$$$

 S-a întâmplat în 16 aprilie 1880: În această zi, a murit Simion Balint, protopop greco-catolic, revoluţionar paşoptist, prefect al Legiunii Auraria et Salinae (sau Legiunea Arieşului). El s-a născut la 30 septembrie 1810 în satul Copand, judeţul Cluj (data naşterii, precum şi a decesului, apare eronat la diferiţi autori; datele menţionate aici sunt cele de pe piatra sa de mormânt). A fost fiul lui Antoniu şi al Marinei Balint. Tatăl său, cantor greco-catolic, provenea dintr-o familie de ţărani liberi din Maramureş. Simion Balint a fost căsătorit cu Carolina și a avut o fiică, Ana, căsătorită Hodoş.

Simion Balint şi-a făcut studiile primare şi secundare la Cluj şi la Sibiu. A absolvit Seminarul Teologic din Blaj în anul 1834, unde i-a avut ca dascăli pe renumiţii Timotei Cipariu şi Ioan Rusu. După absolvirea Seminarului a slujit la biserica din Roşia Montană mai întâi ca şi capelan. După moartea socrului său, părintele Golgoţ, i-a urmat acestuia ca păstor al bisericii greco-catolice din aceeaşi localitate. Ca nivel de pregătire, preotul Balint se situa peste media obişnuită a timpului său; vorbea pe lângă limba maternă română şi limbile latină, maghiară şi germană. A manifestat, încă înaintea izbucnirii revoluţiei de la 1848, un interes extrem de crescut pentru binele şi drepturile naţiunii române, pentru care a luptat încontinuu, la început cu vorba şi cu pana de scris, apoi în timpul revoluţiei chiar cu arma în mână. A fost foarte bun prieten cu Avram Iancu şi cu Axente Sever, cei trei fiind consideraţi de rapoartele austriece ca fiind „sufletul românilor".

La sfârşitul primăverii anului 1848, Simion Balint, în vârstă de 38 ani, a fost arestat de autorităţile ungare din Ardeal pentru că era considerat agitator al naţiunii române şi căpetenie a poporului din munţi. A fost întemniţat iniţial la Abrud, apoi mutat la Aiud. În timpul detenţiei a fost tratat foarte rău, fiind bătut, înfometat, pus în lanţuri, i s-a smuls barba de preot pe care o purta. A scăpat aproape miraculos de a nu fi ars de viu în pivniţa casei în care fusese întemniţat, focul fiind pus de temnicerii unguri, care încercau să îl omoare, dar nu găseau un motiv suficient de serios pentru a o face, astfel încât aceştia au înscenat un incendiu al acelei clădiri în care se afla preotul Balint. A fost eliberat din închisoare în luna septembrie 1848, sub presiunea cererilor făcute de participanţii Adunării Naţionale de la Blaj. La 10 decembrie 1848, este numit de către Simion Bărnuţiu, preşedintele Comitetului Naţional Român din Transilvania, prefect (general) al Legiunii Auraria et Salinae, prefectură ce îşi avea aria de recrutare în zona râului Arieş. Prefectura sa se întindea între Turda, Râmetea, Baia de Arieş şi Valea Ierii.

A fost unul dintre cei mai eficienţi comandanţi de legiune şi, deşi era preot, a luptat cu arma în mână în multe lupte şi bătălii care s-au dat pe arealul Munţilor Apuseni în anii 1848 şi 1849. Una dintre marile fapte de arme le-a realizat în timpul celei de-a treia bătălii de la Abrud din vara anului 1849, când reuşind să respingă înapoi în oraş trupele maghiare conduse de comandantul Kemeny, acesta a afirmat „să se mai bată dracul cu popii" când a aflat cine îi este adversar atât de redutabil. Tradiţia populară a păstrat amintirea faptelor de arme în versurile:

„Popa Balint ca paroh

Peste Roşia ţine foc

Ţine foc, ţine bătaie

Pe duşmani pe toţi îi taie.”

A fost decorat de împăratul Austriei cu crucea de aur cu coroană pentru merite în timpul revoluţiei paşoptiste. La 24 iulie 1852, el a primit din mână împăratului Austriei, la Sibiu, crucea de cavaler al Ordinului Franz Joseph. După încheierea revoluţiei de la 1848, Simion Balint a continuat să lupte cu pana pentru obţinerea drepturilor pentru naţiunea română. La instituirea regimului dualist de la 1867 şi-a afirmat punctul său de vedere, nemulţumit de starea de lucruri, în documentul „Epistola volanta" intitulat „Fraţi Români”, care a cunoscut un larg răsunet în opinia publică românească. În urma acestui document, preotul Balint a fost considerat „agitator periculos" şi s-a cerut mutarea lui în secuime pentru a-l depărta de populaţia curat românească din zonă. Acestei măsuri nu i s-a dat curs însă niciodată. Simion Balint a continuat lupta pentru afirmarea şi ridicare naţiunii române din Ardeal şi s-a alăturat altor români care prin iniţiativa lor au fondat „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura şi Cultura Poporului Român" (ASTRA). 

A ajuns protopop în Roşia Montană şi şi-a adus o importantă contribuţie la creşterea numărului şcolilor confesionale româneşti şi la creşterea calităţii acestora, fiind conştient că numai prin cultură se poate ridica naţiunea la nivelul la care se dorea. A susţinut ca şi copiii ortodocşi să poată să urmeze cursurile şcolilor confesionale greco-catolice, pentru că vedea mai întâi naţionalitatea română a poporului său şi nu dorea să existe separaţii pe temei religios în rândul neamului său, separaţii care ar fi fost utile numai inamicului pe care îl combătuse cu arma în mână în anii 1848 – 1849. Intenţiona să scrie o istorie a evenimentelor trăite, mai ales în timpul revoluţiei, istorie care ar fi fost cu siguranţă interesantă de citit, dacă moartea nu l-ar fi împiedicat să o scrie, protopopul Simion Balint trecând la cele veşnice la 16 aprilie 1880. A fost înmormântat la Roşia Montană de un sobor de preoţi români ortodocşi şi greco-catolici ce au slujit împreună la ceremonialul religios.

Surse:

Valentin Borda, Viorica Dutcă, Traian Rus - Avram Iancu şi prefecţii săi, Casa de editură Petru Maior, Târgu Mureş, 1997.

http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/fg/BCUCLUJ_FG_BAL4069_1913.pdf

https://www.dacoromania-alba.ro/nr74/simion_balint.htm

http://www.e-communio.ro/stire8342-simion-balint-preot-greco-catolic-luptator-pentru-drepturile-romanilor

https://www.academia.edu/33401081/ACADEMIA_ROM%C3%82N%C4%82_ROMANIAN_ACADEMY_FILIALA_CLUJ-NAPOCA_CLUJ-NAPOCA_BRANCH

$$_

 S-a întâmplat în 16 aprilie1889: În această zi, s-ar fi născut Charles Chaplin, actor, regizor, scenarist, compozitor şi producător de origine engleză; creatorul lui Charlot, celebrul personaj al filmului mut. Unul dintre cele mai fascinante lucruri despre celebrul „vagabond” de doar 1,65 m este faptul că nu se ştie exact când şi unde s-a născut, chiar dacă unii știu „sigur, sigur”... Toate biografiile lui menţionează că Sir Charles Spencer Chaplin a venit pe lume pe 16 aprilie 1889 în East Street, Walworth, Londra, dar nu există niciun act oficial al naşterii sale... Şi pentru ca misterul să fie complet, nici măcar cei de la MI 5, serviciile secrete britanice care deschiseseră un amplu dosar al starului acuzat de comunism în America, nu au reuşit să afle cu exactitate aceste detalii.

În februarie 2012, când mare parte dintre filele dosarului său secret au fost date publicităţii, munca asiduă de cercetare a agenţilor a ieşit la iveală de parcă ar fi fost ruptă dintr-un filmuleţ comic. „Vagabondul” le jucase o farsă. J. Edgar Hoover, capul FBI-ului american, cel care l-a hărţuit pe Chaplin, era convins că acesta ar fi fost evreu şi că numele lui real ar fi fost Israel Thornstein. Dar nici acest nume nu i-a dus spre vreun rezultat concret pe investigatori. Iar când agenţii au pornit pe alte piste, crezând că actorul s-a născut, de fapt, în Franţa sau chiar într-o caravană de ţigani nomazi, pe undeva prin Anglia, iţele s-au încurcat de tot. Ce-i drept, foarte multe comunități/entități rome (asociații, organizații etc) și-l revendică a fi de-al lor... Cam pe la vârsta de cinci ani, când stătea pitit în culise, urmărind cu sufletul la gură reprezentaţia mamei sale, Hannah, dintr-un mic teatru de vodevil, pe Hannah a lăsat-o vocea, publicul a început să râdă de ea şi s-o huiduie, iar micul Charlie a ţâşnit din culise şi i-a dus numărul la capăt cu schemele lui de pantomimă. La acel moment, starea sănătăţii lui Hannah începuse deja să se agraveze, iar biografii marelui comic au căutat în portretul ei descifrarea multora dintre problemele lui personale. Căci, fără îndoială, crunta sărăcie şi căminul instabil în care s-a născut l-au afectat pe viaţă. Chaplin Senior, la rândul său artist de vodevil, era un alcoolic notoriu. Părinţii săi divorţaseră încă de când Charlie avea trei ani şi, pentru că mama nu mai putea avea grijă de copii, împreună cu fratele sau Sydney se mutau de colo-colo. Au locuit un timp împreună cu tatăl şi amanta lui, apoi cu o trupă de actori şi în cele din urmă au ajuns într-o casă pentru săraci, după ce tatăl moare şi mama este internată într-un azil pentru boli psihice. 

Cei doi fraţi îşi iau încă de copii viaţa în propriile mâini pentru a supravieţui şi pentru a-şi întreţine mama. Charlie moştenise talentul muzical de la părinţi şi trăise mereu în preajma scenei, aşa că a rămas în lumea teatrului unde a primit mici roluri, iar anii de sărăcie în care îşi câştiga cu greu existenţa şi instabilitatea psihică a mamei îl vor marca decisiv pe tânărul Charlie. Îşi face debutul ca dansator de step în grupul de copii „The Eight Lancashire Lads”, talentul său este remarcat şi, pe la doisprezece ani, primeşte rolul băieţelului Billy din spectacolul de teatru Sherlock Holmes. La încheierea acestui angajament, Charlie, ca actor permanent al „Fred Karno Repertoire Company”, primeşte roluri în comedii şi vodeviluri şi în 1910 plecă într-un turneu în Statele Unite. Avea 21 de ani şi o constituţie extrem de firavă, dar mare încredere în forţele sale, aşa încât la apropierea vaporului de docurile din Manhattan, tânărul Charlie Chaplin şi-a scos pălăria şi a strigat din toate puterile: „America, vin să te cuceresc! Şi fiecare bărbat, femeie sau copil va avea pe buze nume de Charles Spencer Chaplin!” Şi aşa a şi fost, dar nu imediat.

Ca actor al trupei Fred Karno, el a mai traversat de două ori oceanul pentru turnee şi a străbătut continentul american de pe o coastă pe alta. În aceeaşi companie se afla şi Arthur Stanley Jefferson, cel care va deveni şi el celebru în lumea filmului, sub numele de Stan Laurel, pentru cuplul comic Stan şi Bran pe care l-a făcut împreună cu Oliver Hardy. Se spune că primul mare succes a lui Chaplin a fost la femei, căci Charlie era un neobosit cuceritor de inimi, dar curând a fost remarcat de legendarul producător Mack Sennett, care conducea studiourile Keystone din California, şi, în 1912, i s-a oferit un contract pentru un rol într-un film. În 2 februarie 1914, Charlie Chaplin debuta ca actor de film în comedia „Making a living”, unde interpreta rolul lui Edgar English, un fals reporter, dar gagurile au fost suficient de comice pentru a-i aduce succesul. Iniţial, Mack Sennett a crezut că a făcut o greşeală costisitoare cu acest tânăr actor englez căruia îi dăduse în timpul filmărilor 150 de dolari pe săptămână, dar succesul peste noapte al filmului i-a convins pe producători să înceapă imediat negocierile financiare cu Chaplin pentru alte roluri. Lui Chaplin nu-i plăcuse primul rol de reporter, aşa că şi-a ales pentru următoarele filme, „Mabel's Strange Predicament” sau „Kid Auto Races at Venice”, o costumaţie complet diferită: pantaloni şi ghete mult prea mari pentru el, o haina prea strâmtă, un melon prea mic, baston şi o mustaţă falsă. Era micul vagabond pentru că, spunea el, costumaţia îl reprezenta chiar pe el, un personaj cu spirit comic şi uşor tragic, aşa cum fusese încă din copilărie. Personajul i-a adus imediat succesul.

În 1915, Chaplin devenise deja în Statele Unite un fenomen cultural, magazinele s-au de umplut de mărfuri care reproduceau costumaţia personajului său, era reprezentat în benzi desenate şi s-au compus chiar şi melodii despre el. Chaplin câştiga acum zece mii de dolari pe săptămână, o sumă fabuloasă pentru acele vremuri pentru un actor. A lucrat pentru companiile Essanay, apoi pentru Mutual, care i-a dat în 1916 un studiou propriu pentru a face filme, apoi din 1918 pentru „First National Exhibitors’ Circuit”, o companie special creată pentru a „exploata” filmele sale. După primul său film în cadrul acestui nou acord, „A Dog’s Life”, şi-a îndreptat atenţia spre război şi a făcut filmul „The Bond”, un film scurt înscris în campania guvernului pentru obligaţiunile lansate în scopul colectei de fonduri pentru război. A urmat în 1918 comedia „Shoulder Arms”, un real succes care a sporit popularitatea lui Chaplin, dar nu i-a adus şi bani mai mulţi de la finanţatori, aşa că un an mai târziu Chaplin şi-a construit propriul studio de film. Au urmat propriile producţii „Sunnyside” şi „A Day’s Pleasure” şi împreună cu Mary Pickford, Douglas Fairbanks şi D.W. Griffith a pus bazele „United Artists Corporation”, pentru distribuţia filmelor.

În următorul film, „The Kid”, Chaplin îl avea ca partener pe micuţul de patru ani Jackie Coogan, era o comedie amară despre sărăcie şi un copil despărţit de părinţi, inspirat de propria copilărie. Filmul avea 68 de minute, era cel mai lung film pe care îl făcuse Chaplin, şi a fost un enorm succes. Până în 1924, a fost difuzat în mai mult de 50 de ţări. A continuat să joace rolul micului vagabond, dar gagurile şi pantomima sa au devenit mai subtile, personajul său, fără hainele, manierele sau distincţia unui gentleman, poate uşor vulgar, spuneau criticii săi, era vesel sau romantic, generos şi uman şi cu siguranţă un supravieţuitor în orice condiţii, la fel ca şi Chaplin. S-a numit Charlot în Franţa şi în toate ţările ţările francofone, Carlitos în Brazilia sau în Argentina sau pur şi simplu Vagabond în Germania. Ajunsese cel mai de succes şi cel mai bine plătit actor al timpului. Ca regizor şi producător a fost un pionier în arta filmului, dar şi un perfecţionist, a inovat continuu în tehnicile de filmare şi relua filmările şi de zeci de ori până când scenele ieşeau aşa cum îşi dorea. Filmele sale s-au identificat practic cu epoca filmului mut, iar când la sfârşitul anilor 1920 Hollywoodul intra în epoca sonorului, Chaplin a refuzat să producă sau să joace în filme „vorbite". Credea că filmul mut este mai sugestiv şi că pantomima poate trece toate barierele de limbaj, căci în America acelor vremuri soseau valuri de imigranţi din toată lumea şi Chaplin dorea că filmele sale să fie înţelese de oricine. Muncea enorm şi şi-a ajutat cu disperare mama, a adus-o lângă el şi i-a cumpărat o casă în California.

Filmul său din 1926, „Goana după aur”, a fost inspirat de povestea din tinereţea Hannei în Africa de Sud. Capodopera sa din 1931 „Luminile Oraşului” a fost şi ea marcată de un eveniment dureros din viaţa lui Chaplin, moartea mamei din 1928. Povestea mută a micului vagabond îndrăgostit de o florăreasă oarbă, la care însă renunţă în favoarea binefăcătorului bogat pe care fata îl iubea, spune şi ea istoria propriei vieţi. În istoria cinematografiei, filmul este considerat un „clasic", mulţi critici spun că ar fi cel mai bun a lui Chaplin, iar cu acesta se încheie seria filmelor aşa-zis „inocente". Chaplin şi-a retras oficial personajul de pe ecran abia în 1936, odată cu filmul „Modern Times”, considerat ultimul film mut, şi, ca şi „City Lights”, o capodoperă. Scenariul, producţia, regia şi muzica au fost ale lui Chaplin. Interpreta rolul unui muncitor la o linie de asamblare, care suferă o cădere nervoasă, rămâne şomer şi este arestat ca instigator la o manifestație comunistă, în cele din urmă, după ce împiedică involuntar evadarea unor deţinuţi, e eliberat ca un erou. Tehnica de filmare este inedită, 18 cadre pe secundă, iar redarea de 24 de cadre pe secundă, ceea ce face ca acțiunea să pară frenetică. Abia în scena de final micul vagabond prinde glas şi interpretează un cântec scris chiar de Chaplin. Personajul pleacă pe un drum nesfârşit către linia orizontului şi dispare odată cu epoca filmului mut. 

Primul film sonor al lui Chaplin a fost Dictatorul, în 1940, o parodie curajoasă îndreptată împotriva nazismului şi a lui Adolf Hitler şi care vorbea şi despre persecutarea evreilor. Filmul a provocat destule controverse, dar Chaplin a continuat să producă filme şi a încercat să păstreze o atitudine neutră. „Limelight” a fost ultimul mare film produs de Chaplin în Statele Unite. Ultimele două filme le-a produs la Londra. În 1957, îi apare „A King in New York”, în care a fost actor, regizor, producător şi scenarist, iar zece ani mai târziu a produs ultimul său film „A Countess from Hong Kong”, pentru care a făcut regia şi scenariul şi a avut o ultimă apariţie ca actor, alături de Sophia Loren şi Marlon Brando. Charlie Chaplin a fost actor, producător şi finanţator, regizor, scenarist şi coregraf şi autorul a patru cărţi de succes: „My Trip Abroad”, „A Comedian Sees the World”, „My Autobiography”, „My Life în Pictures”. A avut succes şi în calitate de compozitor cu Sing a Song, With You Dear in Bombay, There’s Always One You Can’t Forget, Smile, Eternally şi This is my song, melodia compusă de Chaplin special pentru filmul „A Countess from Hong Kong” a ajuns pe locul 1 în topurile din Marea Britanie, în varianta interpretată de Petula Clark. 

A dorit mereu familia pe care nu o avusese în copilărie, dar nu a reuşit „să se aşeze" decât târziu şi până atunci viaţa sa a fost presărată de tot felul de scandaluri, de la cele legate de femei, la cele care priveau loialitatea faţă de ţara sa natală sau cea de adopţie. Când Statele Unite au intrat în Primul Război Mondial, Charlie, care era încă cetăţean britanic, a devenit purtătorul de cuvânt al Liberty Bonds, emisiunea de obligaţiuni a guvernului pentru susţinerea efortului de război al statului american. Subscripţia publică devenise o datorie patriotică pe care Chaplin o susţinea împreună cu prietenii săi apropriati Douglas Fairbanks şi Mary Pickford. Dar loialitatea faţă de ţara sa natală a fost pusă la îndoială şi a fost numit de britanici laş...Chestie de perspectivă! 

A rămas faimos pentru aventurile sentimentale cu cele mai multe dintre partenerele sale de pe ecran, cu Edna Purviance a avut doar o relaţie sentimentală, dar cu trei dintre ele s-a şi căsătorit: cu Mildred Harris în 1918, în 1924 cu Lita Gray care avea doar 16 ani pentru a evita scandalul relaţiei cu o minoră, şi apoi în 1936 cu Paulette Goddard, partenera sa din filmul „Modern Times” şi „Dictatorul”. S-au adăugat şi alte excentricităţi, iar scandalul relaţiei cu tânăra Joan Barry şi un proces de paternitate au pus paie pe foc. Şi filmul „Dictatorul” a provocat scandal în 1940, fusese lansat chiar cu un an înainte ca Statele Unite să intre în Al Doilea Război Mondial, iar poziția critică adoptată de Chaplin în film i-a adus acuzaţiile americanilor că ar fi fost simpatizant al regimului comunist.

Abia în 1943 a reuşit să găsească dragostea perfectă, dupa cum spunea, şi să se „aşeze” definitiv. Avea 54 de ani, fusese căsătorit de trei ori şi avea doi copii când s-a căsătorit cu tânăra Oona O'Neill, fiica marelui dramaturg Eugene O'Neill. Fata abia împlinise 18 ani...Căsătoria Oonei cu Chaplin, care avea aceeaşi vârstă ca tatăl ei, l-a înfuriat atât de tare pe dramaturg încât aceasta a fost dezmoştenită. În ciuda scandalului căsătoriei, datorat enormei diferenţe de vârstă, Charlie şi Oona au rămas împreună și au avut opt copii. Geraldine s-a născut când Chaplin avea 55 de ani, iar Christopher s-a născut ultimul, când tatăl său avea 73 de ani. În anul 1952, Chaplin a părăsit SUA cu intenţia de a face o scurtă vizită în Marea Britanie, dar cei de la imigrări au profitat de ocazie pentru a-i ridică permisiunea de a reintra în ţară, iar Chaplin a decis să se mute cu toată familia la Vevey, în Elveţia.

Cu toată existenţa sa plină de scandaluri şi controverse, Chaplin a fost un om liniştit şi tăcut. Familia Chaplin a locuit într-o reşedinţă de secol al XVIII-lea, pe malul lacului Geneva. Oona a trăit în umbra celebrului său soţ şi declara că a fost mulţumită să fie „doar soţie şi mamă". S-a mai întors în Statele Unite doar o singură dată, în 1972, când a fost onorat de Academia Americană de Film cu Oscarul pentru întreaga activitate. Devenise şi Ofiţer al Legiunii de Onoare franceze şi în 1975 primise ordinul de Cavaler al Imperiului Britanic. Nu mai era un laș...

Chaplin a murit în somn în ziua de Crăciun din 1977 şi a fost înmormântat în cimitirul din Vevey. Viaţa lui Charlie Chaplin a fost în 1992 subiectul filmului numit chiar „Chaplin”, produs şi regizat de Richard Attenborough. În film, Robert Downey jr. are rolul principal şi joacă alături de Geraldine, una dintre fiicele lui Chaplin, devenită şi ea actriţa, care intrepretează rolul bunicii sale, Hannah.

Surse:

https://www.charliechaplin.com/

https://www.britannica.com/biography/Charlie-Chaplin

https://www.mediafax.ro/life-inedit/originea-lui-charlie-chaplin-invaluita-in-mister-potrivit-arhivelor-mi5-video-9244589

https://okmagazine.ro/viata-legendarului-charlie-chaplin/a18272477

http://stiri.tvr.ro/charlie-chaplin-simbolul-filmului-mut-si-primul-star-al-hollywoodului_816653.html#view

https://www.ziarulmetropolis.ro/charlie-chaplin-curiozitati-esentiale/

$$_

 S-a întâmplat în 16 aprilie1972: În această zi, a fost lansată nava spaţială americană Apollo16. Apollo 16 a fost a zecea misiune umană din programul Apollo, a cincea misiune care a aselenizat și prima misiune care a aselenizat într-una din zonele înalte ale Lunii. Apollo 16 a fost lansată la 16 aprilie 1972 și s-a încheiat la 27 aprilie. Aceasta a fost o misiune de clasă J, cu rover lunar și a adus înapoi 94,7 kg de mostre de rocă și sol lunar. Misiunea a conținut trei EVA-uri pe Lună (ieșiri extravehiculare): una de 7,2 ore, alta de 7,4 ore și o a treia de 5,7 ore, precum și o activitate extravehiculară de 1,4 ore pe drumul dintre Lună și Pământ.

Subsatelitul Apollo 16 a fost lansat din Modulul de Comandă și Serviciu în timp ce acesta se afla pe orbita Lunii. El a efectuat experimente de studiu al câmpurilor magnetice și ale particulelor solare. El a fost lansat la 24 aprilie 1972 la ora 21:56:09 UTC și a orbitat Luna timp de 34 de zile, și 425 de revoluții. În drum spre Lună, astronauții misiunii Apollo 16 au realizat mai multe fotografii ale Pământului, dintre care una prezintă America de Nord acoperită în porțiunea sa nordică de nori. În ciuda unei avarii a Modulului de Comandă, avarie care era să ducă la renunțarea la aselenizare, Apollo 16 a reușit să aselenizeze pe Terra Descartes la 20 aprilie, ora 9:23 p.m. Echipajul misiunii Apollo 16 a fost, conform procedurilor proiectului, echipajul de rezervă al celebrei misiuni Apollo 13, misiune care, în ciuda unei explozii la bord în drum spre Lună, a reușit, cu prețul renunțării la aselenizare, să revină în siguranță pe Pământ, după ce a ocolit Luna, la fel ca foarte recenta misiune spațială Artemis II. 

Comandantul misiunii a fost astronautul John Young, aflat la al patrulea zbor spațial, iar pilotul modulului lunar a fost Charles Duke. Ken Mattingly, programat a fi pilot al modulului de comandă în misiunea Apollo 13 și înlocuit în ultimul moment, a ajuns în cele din urmă pe Lună cu misiunea Apollo 16. Atât Mattingly, cât și Duke erau la primul zbor spațial. Young și Duke au explorat timp de trei zile regiunea înaltă Descartes, în timp ce Mattingly pilota Casper pe deasupra lor. Aceasta a fost singura dintre cele șase misiuni Apollo cu aselenizare care au avut ca țintă una din zonele înalte de pe Lună. În prima zi a testului, astronauții au primit vestea că Congresul a aprobat programul Space Shuttle. Young a declarat că este necesar. Astronauții au descoperit că ceea ce părea a fi o regiune de activitate vulcanică era de fapt o regiune de roci formate prin impact. Colecția de specimene aduse pe Pământ a conținut o bucată de rocă de 11 kg care a fost cea mai mare piatră adusă de pe Lună de astronauții Apollo (poreclită „Big Muley” după Bill Muehlberger, principalul cercetător pentru activitățile geologice ale misiunii. Rezultatele științifice ale misiunii Apollo 16 au determinat geologii să-și revizuiască interpretările anterioare privind zonele înalte ale Lunii, concluzionând că impactul meteoriților este agentul modelator principal al suprafeței lunare.

Astronauții misiunii Apollo 16 au efectuat teste de performanță ale roverului lunar, la un moment dat atingând o viteză maximă de 18 km/h, care este încă recordul de viteză al unui vehicul cu roți pe Lună. Apollo 16 a fost programat inițial pentru aterizare la ora 3:30 pm EST în ziua de 28 aprilie. Misiunea a fost, însă, scurtată cu o zi (reducând durata petrecută pe orbita Lunii după ce modulul lunar a decolat de pe lună și s-a recuplat la modulul de comandă) din cauza problemelor dinaintea aselenizării. Pe drumul de întoarcere nu a apărut nicio problemă.

Surse:

https://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/missions/apollo16.html

http://www.astronautix.com/a/apollo16.html

https://airandspace.si.edu/explore-and-learn/topics/apollo/apollo-program/landing-missions/apollo16.cfm

https://www.lpi.usra.edu/lunar/missions/apollo/apollo_16/overview/

$$$

 S-a întâmplat în 16 aprilie…

- „Ziua internaţională a astronomiei"; este o manifestare care a apărut mai întâi în SUA, în anul 1973, pentru a atrage atenţia publicului asupra acestei ştiinţe şi reprezintă momentul când astronomi profesionişti şi amatori se întâlnesc pentru a împărtăşi din cunoştinţele şi informaţiile lor şi pentru a oferi tuturor celor interesaţi posibilitatea de a observa în mod direct frumuseţile boltei cereşti

 - 1071: Normanzii cuceresc oraşul Bari, ultima posesiune bizantină în Italia; astfel a luat sfârşit dominaţia bizantină în Italia. 

– 1495: S-a născut umanistul german Petrus Apianus, cunoscut pentru contribuțiile sale în domenii ca matematică, astronomie, cartografie (m. 1557)

- 1711: După lupta cu turcii de la Stănileşti – Huşi, Dimitrie Cantemir pleacă în Rusia.

–1755: S-a născut pictorița franceză Élisabeth Vigée-Lebrun, recunoscută ca una dintre cele mai renumite femei pictor din secolul al XVIII-lea (m. 1842)

- 1788: A murit Georges (Louis Leclerc) De Buffon, naturalist şi scriitor francez; unul dintre întemeietorii concepţiei evoluţioniste (n. 1707) 

- 1813, 16/28: A murit Mihail I. Kutuzov, feldmareşal rus, participant la războaiele ruso-turce; comandant suprem al armatei ruse în războiul împotriva lui Napoleon I (1812) (n. 1745) 

- 1822: S-a născut, la Suceava, Calinic Miclescu (m.1886), mitropolit primat român. În 1857 a fost ales deputat în Divanul ad-hoc al Moldovei. La 18 mai 1865, domnitorul Al. I. Cuza îl numeşte mitropolit al Moldovei, iar la 4 iunie 1875 este ales mitropolit primat al României. În timpul activităţii sale din fruntea Bisericii Ortodoxe Române, s-a realizat o mai veche doleanţă a clerului, înfiinţarea Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Prin tipografia Cărţilor Bisericeşti, Mitropolitul Calinic şi-a revigorat la un nou nivel activitatea, care continuă şi astăzi. La 25 martie 1882 se sfinţeşte pentru prima dată Sfântul şi Marele Mir din ţara noastră. 

- 1825: A murit pictorul elveţian Henry Fuseli (născut Johann Heinrich Füssli) (n. 1741)

- 1828: A murit Francisco De Goya, pictor, desenator şi gravor spaniol.Francisco José de Goya y Lucientes (n. 30 martie 1746, Fuendetodos/Aragon — d. Bordeaux/Franţa) a fost un important pictor şi creator de gravuri spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. La un secol după Velázquez şi cu un secol înainte de Picasso, Goya este punct de referinţă pentru două veacuri de pictură spaniolă. Ani de-a rândul Goya a fost artistul curţii regale, la fel ca şi mulţi alţi pictori ai secolului al XVIII-lea. Ar fi rămas probabil creator al unei picturi liniştite, echilibrate, dacă nu s-ar fi îmbolnăvit: surzenia îl izolează de lume şi îl eliberează de convenţia picturii oficiale. La aproape cincizeci de ani, Goya porneşte într-o incursiune în străfundurile misterioase şi zbuciumate ale sufletului omenesc. Ochiul lui sarcastic, demascator, nu iartă pe nimeni.

- 1830: A murit scriitorul ungar Katona József, unul dintre fondatorii dramaturgiei naţionale ungare (n. 1791)

- 1844: S-a născut scriitorul francez Anatole France (m. 1924). Laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1921).Maestru al prozei, prin îmbinarea originală de erudiţie, ironie şi scepticism.A scris romane istorice de evocare a Franţei secolului al XVIII-lea sau Revoluţiei franceze (ciclul Istoria contemporană; Insula pinguinilor etc.). Este considerat unul dintre cei mai rafinaţi stilişti francezi.

- 1850: A murit Marie Tussaud, fondatoarea renumitului „Muzeu al figurilor de ceară" din Londra, ce-i poartă numele (n. 1761, la Strasbourg/Franţa)

- 1851: Este prezentată la Paris prima operă compusă de Charles Gounod – Sapho 

- 1852: S-a născut pictorul George Demetrescu Mirea (m. 1934).

- 1861: A apărut la Iaşi, până la 26 aprilie 1862, Bondarul, revistă satirică săptămânală. Redactor: I. V. Adrian. Este prima publicaţie satirică din Moldova.

- 1864: În numărul 88 al „Monitorulu Jurnalu Oficialu alu Principateloru-Unite-Române”, era publicată prima lege de organizare judecătorească din istoria României, mai exact a Principatelor Unite, primul act normativ care a statornicit înfiinţarea Curţii de Apel Bucureşti chiar sub această denumire (16/28)

- 1867: S-a născut Wilbur Wright, aviator şi constructor american de avioane; alături de fratele său Orville (1871-1948), a fost unul dintre pionierii aviaţiei mondiale;

- 1869: A apărut în Bucureşti, ziarul politic, literar, ştiinţific şi industrial Traian, sub conducerea lui B. P. Haşdeu. Şi-a câştigat notorietate prin publicarea unor erudite studii de istorie, literatură şi folclor.

- 1872: S-a născut Ioan Scărlătescu, pianist, compozitor şi pedagog (m. 1922). A fost profesor de pian la Viena şi la Conservatorul din Bucureşti.A desfăşurat activitate artistică în calitate de pianist concertist.A compus muzică de cameră, piese corale şi vocale. 

- 1879, 16 / 29: S-a născut Gala Galaction (pseudonimul lui Grigore Pişculescu), prozator, memorialist, traducător, preot şi profesor de teologie la Cernăuţi şi Bucureşti (realizator, în 1938, în colaborare, al uneia dintre cele mai izbutite traduceri în limba română a „Bibliei"); membru titular onorific al Academiei Române din 1947 (m. 1961).Unul dintre cei mai mari prozatori români, afirmat îndeosebi prin nuvelistica sa, reunită în volumele Bisericuţa din Răzoare (1914) şi Clopotele din Mănăstirea Neamţu (1916). Printre romane, se înscriu: Roxana (1931), Papucii lui Mahmud (1932) şi Doctorul Taifun (1933). Memorialistică: La răspântie de veacuri (1935), Jurnal literar (2 vol.).

– 1880: A murit Simion Balint, protopop greco-catolic, revoluţionar paşoptist, prefect al Legiunii Auraria et Salinae sau Legiunea Arieşului (n. 1810)

- 1885: S-a născut compozitorul maghiar Leó Weiner (m. 1960)

– 1887: S-a născut Dariu Pop, compozitor, dirijor de cor, folclorist, profesor şi ziarist; din 1919, ca inspector şcolar la Satu Mare a contribuit la organizarea învăţământului românesc din judeţ, la editarea de manuale şi la construirea de noi şcoli (peste 130) (m. 1965)

- 1889: S-a născut Charles Chaplin, actor, regizor, scenarist, compozitor şi producător american de film de origine engleză; creatorul lui Charlot, celebrul personaj al filmului mut (m. 1977, în Elveţia).

- 1896: S-a născut Tristan Tzara (pseudonimul lui Samuel Rosenstock), scriitor francez de origine română; unul dintre fondatorii mişcării dadaiste (în februarie 1916 lansează, la Zürich, la cabaretul „Voltaire", mişcarea „Dada", alături de Hugo Ball, Hans Arp, Marcel Iancu ş.a.) (m. 1963, la Paris)

– 1902: A murit medicul Nicolae Kalinderu; a fost unul dintre fondatorii orientării anatomo-clinice şi fiziopatologice în medicina internă românească; împreună cu Victor Babeş a iniţiat studii de mare răsunet privind histologia, microbiologia, diagnosticul şi epidemiologia leprei; a înfiinţat primele laboratoare permanente de investigaţii clinice din România; cunoscut colecţionar de artă; membru corespondent al Academiei Române din 1890 (n. 1835)

- 1903: S-a născut Filaret Barbu, compozitor şi dirijor (m. 1984). A lucrat ca dirijor de cor la Lugoj şi Timişoara. A compus pentru coruri mixte şi bărbăteşti, poeme simfonice, muzică de teatru şi film muzică de teatru, printre care opereta Ana Lugojana (1950), piese vocal-simfonice, muzică vocală şi corală. A întreprins culegeri de folclor din Banat (m. 1984)

- 1912: O femeie traversează Canalul Manecii. Harriet Quimby, pilot american, devine prima femeie care, la bordul unui monoplan Blériot, traversează Canalul Manecii.

- 1916: A murit Nicolae Gane, prozator şi memorialist din cercul „Junimii"; membru titular al Academiei Române din 1908, vicepreşedinte al acestui for (1912-1913) (n. 1838). Deşi a avut o activitate literară multilaterală (poet, prozator, memorialist, eseist şi traducător), el a rămas în istoria literaturii române în primul rând prin Novelele sale, tipărite la Iaşi, în 1880. Memorialistica lui este reprezentată de volumele Pagini răzleţe (1901), Zile trăite (1903), Păcate mărturisite (1904). Activitatea poetică este cuprinsă în două volume (Poesii, 1873 şi 1886).A tradus Infernul de Dante, în anul 1905.

- 1921: S-a născut Sir Peter Ustinov (născut Peter Alexander Freiherr von Ustinov), actor, regizor şi producător britanic de film (m. 2004)

- 1923: A murit Constantin Dimitrescu-Iaşi, filosof, sociolog, estetician şi pedagog; a fost profesor la Universitatea din Iaşi (1879-1884) şi, din 1885, la Universitatea din Bucureşti, unde a ţinut primul curs de sociologie din ţară (1894); rector al Universităţii bucureştene între anii 1898 şi 1911 (n.25.II.1849)

- 1924: S-a născut compozitorul american Henry Mancini (m. 1994)

– 1925: S-a născut regizorul Biţu Fălticineanu; a regizat peste 200 de spectacole pentru Teatrul de Revistă „Constantin Tănase” din Bucureşti (m. 2012) 

- 1926: S-a născut prozatoarea Lucia Olteanu (soţia poetului Tiberiu Utan); s-a dedicat în exclusivitate literaturii pentru copii. 

- 1926: S-a născut violonistul Radu Zvorişteanu; timp de 24 de ani a fost concertmaestru al Orchestrei Naţionale Radio (m. 2010)

- 1927: S-a născut Eugen Pricope, muzicolog şi dirijor (m. 1992)

- 1927: S-a născut (la Marktl am Inn, Germania) cardinalul Joseph Ratzinger, cunoscut ca Papa Benedict al XVI-lea (2005-2013); a renunţat la pontificat, din motive de sănătate, începând cu data de 28.II.2013; cardinalul Ratzinger a fost ales Suveran Pontif la 19.IV.2005 (după moartea Papei Ioan Paul al II-lea); a urcat în Scaunul Pontifical la 24.IV.2005 (Papa Benedict al XVI-lea, al 265-lea papă din istoria Bisericii Catolice, a fost cel mai în vârstă cardinal care a acces pe tronul Sfântului Petru în ultimii 275 de ani şi primul papă german după aproape 1000 de ani, de la pontificatul lui Ştefan al IX-lea/1057-1058)

- 1928: S-a născut istoricul Radu Ciuceanu; deţinut politic între anii 1948 şi 1963; director-fondator al Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului (1993) 

- 1930: A avut loc pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca premiera piesei Cruciada copiilor de Lucian Blaga.

- 1933: S-a născut Stelian Gruia, prozator, poet şi traducător (a popularizat, în Ucraina, literatura română - Mihai Eminescu, Ion Creangă, Mihai Beniuc, Geo Dumitrescu, Geo Bogza) (m. 1996) 

- 1935 : S-a născut compozitorul Nicolae Brânduş

- 1935: A murit Panait Istrati (numele la naştere: Gherasim Istrate), scriitor român afirmat în Franţa; setea de a călători l-a dus în Egipt, în Elveţia şi apoi la Paris; a purtat cu scriitorul francez Romain Rolland o corespondenţă asiduă, la insistenţele acestuia redactând primele sale povestiri, în limba franceză, limbă în care şi-a scris întreaga operă (tradusă ulterior în limba română, parţial chiar de scriitor) (n. 1884)

- 1936: S-a născut (la Soroca, azi în R. Moldova) Gheorghe Grigurcu, poet şi critic literar

- 1938: Au fost arestaţi şi condamnaţi apoi la închisoare mai mulţi conducători legionari, printre care şi şeful Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu, executat în noaptea de 29-30 nov. 1938.

- 1938: S-a născut actorul Constantin Băltăreţu (m. 1985) 

- 1942: S-a născut economistul şi publicistul Viorel Sălăgean (m. 2003)

- 1942: S-a născut baritonul italian Leo Nucci

- 1943: A fost sfinţită Biserica „Sf. Nicolae” din Copou, construită în perioada 1937-1943. Principalul ctitor al bisericii a fost cărturarul Nicolae Iorga. Icoanele catapetesmei şi ale iconostaselor sunt opera pictorului Corneliu Baba.Pictura interioară a fost realizată între anii 1962-1965 de către Vasile Pascu din Fălticeni. S-au făcut lucrări de restaurare şi consolidare, după cutremurele din 1977, 1986 şi 1990. Pictorul ieşean Dimitrie Gavrilean a restaurat picturile interioare şi a zugrăvit picturile exterioare între anii 1993 şi 1995.În curtea bisericii se află bustul în bronz al lui Nicolae Iorga, opera Gabrielei Manole-Adoc.

- 1947: S-a născut cântăreţul şi compozitorul scoţian Gerry Rafferty (m. 2011)

- 1950: A murit compozitorul Paul Richter (n. 1875)

-1951: A murit George Pascu, lingvist, istoric literar şi folclorist (n. 1882). Profesor la Facultatea de Litere din Iaşi (1920-1941).A întemeiat şi condus „Revista critică” (1927-1940).Este autorul primelor exegeze filologice şi stilistice asupra ghicitorilor româneşti (Despre cimilituri).Ca istoric literar a publicat: Istoria literaturii şi a limbii române în secolul XVI; Istoria literaturii române din secolul XVII şi altele.

- 1952: S-a născut Michel Blanc, actor şi regizor de film francez

- 1955: S-a născut Marele Duce Henri de Luxemburg (şef al statului din 7.X.2000)

- 1972: A murit scriitorul japonez Yasunari Kawabata; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1968 (n. 1899)

- 1972: A fost lansată nava spaţială americană Apollo-16, care a aselenizat la 20.04.1972. Din echipaj au făcut parte John Yaring, Charles Duke şi Thomas Mattngly (primii doi au coborât pe Lună). 

- 1975: A murit Octav Pancu-Iaşi (numele la naştere: Octav Pancu), prozator, scenarist şi publicist; a lucrat ca redactor la Radiodifuziunea Română între anii 1947 şi 1958 (n. 1929)

- 1984: A murit prozatoarea Georgeta Mircea Cancicov (numele la naştere: Maria Jurgea) (n. 1899). A fost apreciată de G. Călinescu pentru autenticitatea observaţiei asupra ţăranului moldovean. A publicat volume de povestiri (Poeni, 1938; Moldovenii, 1938; Dealul Perjilor, 1939; Pustiuri, 1942 etc.)

- 1994: A murit Mihail Crama (pseudonimul lui Eugen Enăchescu Pasad), poet şi prozator (n. 1923)

- 1996: A murit Tomás Gutiérrez Alea, regizor cubanez de film (n. 1928)

- 2002: A murit actorul american Robert Urich (n. 1946)

- 2007, 16/17: A murit fizicianul Ioan Ursu; contribuţii în fizica corpului solid, la studiul fenomenelor de rezonanţă magnetică şi în domeniul materialelor nucleare; membru titular al Academiei Române din 1974 (n. 1928)

- 2007: A avut loc masacrul de la Virginia Tech (Blackburg, Virginia, SUA) cel mai sângeros incident petrecut într-o instituţie de învăţământ din istoria Statelor Unite, cu un număr de 33 de persoane decedate; printre victime s-a aflat şi profesorul israelian de origine română, Liviu Librescu, împuşcat în timp ce îşi ţinea cursul în clădirea Norris Hall de la Universitatea mai sus menţionată

- 2008: A murit Edward Norton Lorenz, meteorolog şi matematician american; considerat părintele teoriei haosului, precum şi al celei a "efectului fluturelui" (n. 1917)

- 2012: Specialişii Centrului de Excelenţă de Transplant Oradea au realizat, în premieră naţională, un transplant cu prelevare multiorgan şi multiţesut de la un donator fără activitate cardiacă 

– 2013: A murit George Beverly Shea, cântăreţ american de muzică gospel, care a colaborat cu evanghelistul Billy Graham vreme de peste 60 de ani (n. 1909, în Canada)

– 2017: A murit generalul de brigadă Adrian Soci, locţiitorul comandantului Diviziei 2 Infanterie „Getica”, remarcat atât în misiunile executate în ţară, cât şi în misiunile internaţionale din Afganistan, în 2005 şi în 2008...Și prieten de-al meu... (n. 1965)

$$_

 Despre delicioasa CAFEA...

1). De fapt cafeaua este mai degrabă un fruct de pădure;

2). Cafeaua este a doua marfă cea mai comercializată din lume după petrol;

3). Când Beethoven făcea cafea, fierbea exact 60 de boabe pentru fiecare ceașcă și le număra mereu;

4). Primele cafenele care au apărut la Constantinopol au fost numite ,,Școlile Înţelepciunii", deoarece doar artiștii și scriitorii se adunau acolo;

5). În tradițiile Greciei și Turciei, cafeaua este servită mai întâi celor mai în vârstă;

6). Al treilea cel mai mare consumator de cafea este Japonia. În această țară, se crede, că întărește sănătatea și face pielea mai tânără;

7). Brazilia a emis în 2001 timbre poștale cu miros de boabe de cafea;

. Mirosul de cafea nu este tolerat de multe insecte și animale de companie;

9). Până în secolul al X-lea, cafeaua nu era considerată o băutură, ci un aliment. Triburile care trăiesc în Etiopia amesteca boabele de cafea cu grăsimea animală și mănâncă acest amestec;

10). Sacii în care este depozitată cafeaua sunt cel mai adesea făcuți din cânepă;

11). Într-o ceașcă de cafea neagră, în care nu există zahăr, nu există calorii;

12). În cafenele au avut loc primele competiții de şah;

13). Guvernul italian consideră că espresso este o băutură atât de importantă încât reglementează preţul;

14). Cafeaua conține aproximativ 1200 de componente chimice, dintre care aproximativ 800 sunt compuși aromatici care compun gustul acestei băuturi;

15). În aproape toate țările în care există plantații de cafea, boabele de cafea sunt încă recoltate manual;

16). Un arbore de cafea produce aproximativ 0,5 kg de cafea prăjită pe an;

17). Speranța de viață a unui arbore de cafea este de 60-70 de ani, ceea ce este comparabil cu speranța de viață a unei persoane;

18). Cofeina din cafea crește efectele unor analgezice;

19). Se spune că celebrul filosof și poet francez din secolul al XVIII-lea Voltaire a băut 50 de căni de cafea pe zi, și a trăit până la o vârstă foarte respectabilă, 83 de ani.

Deci dragii mei, ,,Poftă bună!" la cafea...!

$$$

 Fabula “Filantropie” de Al. O. Teodoreanu ( cunoscut ca Păstorel Teodoreanu, fratele lui Ionel Teodoreanu / „La Medeleni”) evidențiază, într-un mod ironic, defectele umane precum naivitatea și profiturile obținute din bunătatea altora. Autorul folosește personaje din lumea animalelor pentru a transmite o lecție morală clară și ușor de înțeles. Stilul său este plin de umor și finețe, specific lui Teodoreanu, ceea ce face fabula plăcută și accesibilă. Textul a fost prezentat în cadrul unei șezători literare, demonstrând aprecierea de care se bucura autorul în cercurile culturale ale vremii.

                                             

FILANTROPIE

de Al. O. Teodoreanu

Un biet măgar, al nu știu cui

Fugit dela stăpânul lui

Lihnit și slab, sdrobit de jale,

Pe drum oftând umbla hai-hui

Când, iată că, pășind agale,

Cum merge el de obicei,

Un june bou îi iese’n cale

“Ce faci, măgarule?”

- “Ce vrei

Să fac, voinic între voinici?

Fiindc’am vrut să scap de bici

Și de cărat în hală poame

Mă plimb (cum vezi) și mor de foame”.

Iar boul (bou), cuprins de milă,

I-a spus atunci: “Urechilă,

Eu colo’n grajd am fân destul

Mănâncă până-i fi sătul

Apoi așteaptă-mă; căci vin

Cum isprăvesc aici o treabă

Ș’atunci, om mai vorbi puțin”.

La grajd, mâncând cu poftă mare,

Și când nu mai putu de fel

Strivi tot restul în picioare.

Și cum n’avea ce să mai facă

Intră’n amor cu vaca (vaca)

Trântind și ușa după el.

. . . . . . . . . .

Boul a rămas tablou 

Însă măgarului nu-i pasă. 

MORALA 

Când știi prea bine că ești bou. 

Să nu inviți măgari la masă.

$$$

 Alexandru Sahia, pe numele său real Alexandru Stănescu, s-a născut în 1908 și a murit în august 1937, înainte de a împlini 30 de ani. Moartea lui prematură a fost imediat exploatată politic. Deși, în ultimele luni de viață, fusese deja marginalizat și chiar exclus din cercurile comuniste clandestine, după dispariție a fost refolosit propagandistic drept „martir al proletariatului”, „intelectual devotat clasei muncitoare” și „victimă a lumii burgheze”. Aici stă una dintre marile mistificări ale epocii: viu devenise incomod pentru partid, mort devenea foarte util.

În epocă, necrologurile i-au construit rapid o imagine sentimentală. Ion Călugăru scria despre el ca despre „un mucenic al breslei”, Noica îl vedea ca pe un idealist aproape de tipul „creștinului primitiv”, iar Arșavir Acterian nota că „din călugăr dezamăgit devenise comunist”, adăugând și un detaliu tăios: în ultimele luni, cei care se folosiseră de el „l-au concediat”. Chiar și Siguranța observa imediat potențialul de exploatare propagandistică al morții sale: înmormântarea urma să fie transformată într-un eveniment politic, iar moartea sa să fie valorificată de presa comunistă. Cu alte cuvinte, încă din august 1937, înainte de comunizarea României, se încerca fabricarea unui simbol.

Situația era, însă, de un paradox aproape cinic. Cu foarte puțin timp înainte să moară, Sahia era tratat de propriii săi camarazi din subterana comunistă drept „dușman al partidului”. În prima parte a anului 1937, a fost exclus din PCdR, iar printre cei implicați în marginalizarea lui apar nume care, mai târziu, vor cântări enorm în propaganda regimului: Ștefan Foriș, Leonte Răutu, Sorin Toma, Aurel Rotemberg (viitorul Ștefan Voicu), iar indirect și Lucrețiu Pătrășcanu. Asta spune enorm despre mecanismul intern al partidului: omul pe care propaganda de după război îl va transforma într-un model de fidelitate era, la sfârșitul vieții, deja suspect și indezirabil.

Un motiv esențial al acestei căderi a fost legat de călătoria sa în URSS, în iarna 1934–1935. Sahia merge acolo cu entuziasmul militantului care credea în „paradisul sovietic”. Numai că ajunge să fie arestat și anchetat la Lubianka, suspectat de spionaj. Simplul fapt că GPU-ul îl luase în vizor era suficient ca, în logica terorii staliniste, să devină suspect pe termen nelimitat. A fost eliberat și trimis acasă, dar pata rămânea. În lumea Kominternului, ancheta echivala aproape cu o sentință politică. Stelian Tănase observă foarte bine această logică: dacă excluderea s-a produs la București, nu la Moscova, asta i-a salvat, probabil, viața. La Moscova, într-o vreme de epurări și de „mare teroare”, un asemenea om putea sfârși în fața plutonului de execuție.

Aici apare una dintre cele mai interesante și, pentru mulți, cele mai „picante” răsturnări de perspectivă. Sahia nu s-a întors triumfător din URSS, ci șocat și dezamăgit. Numai că, spre deosebire de Panait Istrati, care a avut curajul rupturii publice, Sahia a tăcut. Nu a povestit în cartea sa „URSS, azi” nimic despre ancheta de la Lubianka. Nu a denunțat public realitatea sovietică. Petre Pandrea notează că Sahia ar fi revenit de la Moscova devastat și că ar fi recunoscut în cerc restrâns că „nu-i paradis”, că Istrati și André Gide avuseseră dreptate. Dar nu a avut forța să rupă public cu iluzia. Aici se vede foarte limpede drama lui: era un om care avea nevoie să creadă în ceva absolut și, după eșecul religios, se agățase de revoluția comunistă. Când și această credință a început să se fisureze, nu i-a mai rămas mare lucru.

Biografia lui reală contrazice masiv mitul oficial de mai târziu. Nu provenea dintr-o familie de mizerabili și nu era nici pe departe un „copil al foamei” ieșit din mahalale. S-a născut la Mănăstirea, pe Dunăre, într-o familie de țărani înstăriți. Tatăl său fusese primar liberal, fratele său era cârciumar prosper, sora sa profesoară. A urmat liceul militar din Craiova, pregătindu-se pentru o carieră de ofițer, apoi Sfântul Sava, după care s-a înscris la Facultatea de Drept. A traversat mai multe crize existențiale: una militară, apoi una religioasă. În jurul vârstei de 21 de ani intră la Mănăstirea Cernica, unde stă aproape doi ani și de unde își ia numele de Sahia, pe care îl va păstra ca nume literar. Nici aici nu rezistă: pierde credința, începe să citească marxism și părăsește mănăstirea.

Această succesiune de rupturi îl descrie poate mai bine decât orice etichetă politică. Sahia nu era, în fond, un doctrinar rece, ci un om în permanentă căutare, predispus la absolut și la convertiri radicale. De aceea, unii contemporani l-au perceput ca pe o natură mistică, doar că, la un moment dat, mistica religioasă a fost înlocuită de mistica revoluției.

Din 1932 până în 1937, lucrează în presă și intră tot mai adânc în cercurile comuniste clandestine. Nu este doar un ziarist simpatic stângii, ci un activist real, conectat la Agitprop și la rețeaua de publicații controlate sau finanțate de PCR și de Komintern: „Veac nou”, „Bluze albastre”, „Reporter”, „Șantier”, „Buletin”, „Floare de colț”. Participă la toate marile campanii ideologice ale deceniului: scrie în apărarea greviștilor de la Grivița, a lui Mihai Gheorghiu Bujor, a lui Petre Constantinescu-Iași, face cronica procesului Anei Pauker de la Craiova și nu se limitează la articole. Potrivit documentelor citate, ducea chiar mesaje secrete ascunse în colete pentru acuzați: texte scrise pe chibrituri, pe foițe, pe ambalaje, pe ouă. Nu era doar observator. Era participant.

Siguranța îl urmărea atent. I se citea corespondența, îi erau monitorizate relațiile cu legația sovietică, era notat pentru propagandă comunistă în rândul soldaților, iar revistele la care lucra erau confiscate încă din tipografie. Și totuși, fapt interesant, nu a fost arestat serios de Siguranță. Asta poate sugera două lucruri: fie protecții puternice, fie faptul că, în unele momente, activitatea sa era tolerată până la un punct deoarece putea fi controlată și supravegheată.

Propaganda comunistă de după 1945 avea să construiască însă un portret fals, foarte rentabil politic: Sahia era prezentat ca un scriitor al mizeriei, un proletar intelectual, un om care dormea prin redacții, trăia în sărăcie și murea de tuberculoză din cauza „orânduirii burgheze”. În realitate, datele invocate de memorialiști contrazic această legendă. Sahia lucra la „Vremea” și „Dimineața”, câștiga bine, era elegant îmbrăcat, avea chiar o mică afacere cu taxiuri, finanțată de legația sovietică, și frecventa medii intelectuale exclusiviste. Petre Pandrea îl descrie ca pe un bărbat sobru, elegant, „ca un dandy”, plăcut, amabil, departe de imaginea oficială a proletarului sfârtecat de sărăcie.

Și anturajul lui spune mult. Nu trăia la periferia vieții culturale, ci exact în miezul ei. Îi întâlnim în jurul lui pe Eugen Ionescu, Ghiță Ionescu, Mihail Sebastian, Barbu Brezianu, Radu Popescu, Zaharia Stancu, Petre Pandrea, N. Cocea, dar și pe Mihail Polihroniade, Arșavir Acterian, Constantin Noica. Adică exact lumea pestriță, tensionată și inteligentă a anilor ’30, în care ideologiile se amestecau cu prieteniile, iar opțiunile se schimbau dramatic. Nu era deloc un simplu „om al uzinelor”; era bine introdus, mobil, conectat.

Cartea lui, „URSS, azi”, apărută în 1935, este un document important tocmai prin ceea ce ascunde. Este o combinație de clișee, statistici oficiale, lozinci și impresii atent dozate, perfect compatibilă cu cerințele Agitprop-ului. 

Descrie entuziast realizările sovietice, participă la festivitățile de 7 noiembrie din Piața Roșie, înregistrează marile simboluri ale puterii staliniste și produce, practic, un volum de propagandă. Dar, în spatele acestui text, stă omul care tocmai fusese anchetat la Lubianka și care știa deja că „paradisul terestru” avea un subsol represiv. Aici este una dintre marile minciuni ale cazului Sahia: cartea apare ca o mărturie de convingere, dar poate fi citită și ca produsul unei tăceri forțate sau al unei lașități tragice.

După 1945, mașinăria propagandistică se pune în mișcare cu o eficiență imensă. Deși în timpul vieții sale fusese exclus și suspectat, Sahia este resuscitat oficial. Devine modelul de scriitor „bun” pentru noul regim. 

Este introdus în manuale, editat în zeci de ediții, cu milioane de exemplare, comemorat de Academie, de Uniunea Scriitorilor, transformat în nume de școli, străzi, instituții, sate, gospodării colective. În 1948, este ales post-mortem în Academia Română. De ce atâta zel? Pentru că proza lui era perfectă pentru propaganda oficială: descria muncitori, exploatare, patroni fără milă, accidente, greve, represiune — adică exact clișeele de care regimul avea nevoie pentru a rescrie trecutul interbelic într-o cheie marxistă.

Practic, Sahia a fost ideal pentru comunism din trei motive. Mai întâi, murise tânăr și nu mai putea contrazice nimic. Apoi, scrisese suficient de „angajat” încât să poată fi canonizat ideologic. În fine, biografia lui era suficient de neclară și contradictorie încât să poată fi remodelată propagandistic. 

Regimul a șters tot ce nu convenea: originea lui bună, eleganța, contactele mondene, afacerea cu taxiuri, dezamăgirea de la Moscova, excluderea din partid. A păstrat doar figura „îngerului roșu”, a intelectualului pur, bolnav, sacrificat. În realitate, cazul Sahia arată nu doar cum propaganda comunistă și-a fabricat martirii, ci și cum i-a devorat chiar pe cei care i se oferiseră cu bună-credință. A fost folosit viu pentru agitație și propagandă, apoi aruncat atunci când a devenit suspect, apoi resuscitat mort pentru mitologie. E aproape o schemă perfectă a mecanismului comunist: te folosește, te compromite, te exclude, apoi te transformă, dacă îi mai ești util, în icoană oficială.

Și poate tocmai aici stă interesul lui Alexandru Sahia astăzi. Nu neapărat în valoarea operei sale, care nu justifică proporțiile cultului de odinioară, ci în felul în care biografia lui devine o oglindă a secolului XX românesc: criză spirituală, radicalizare ideologică, fascinație pentru utopie, contact brutal cu realitatea sovietică, tăcere, excludere, apoi mitologizare postumă. Sahia nu este doar un scriitor uitat. Este, mai ales, unul dintre cele mai clare exemple despre cum comunismul își fabrica sfinții, folosindu-se chiar de victimele și de ratații lui.

sursa Stafia lui Sahia , de Stelian Tănase in Idei în Dialog, 1 decembrie 2004 (Anul 1, / nr. 3 )

$$_

 S-a întâmplat în 15 aprilie1918: La această dată, a devenit muzeu memorial casa din pitorescul cartier ieşean Ţicău în care a locuit, între anii 1872 şi 1889, scriitorul Ion Creangă, numită şi „Bojdeuca lui Creangă" (sau „Bojdeuca din Ţicău"). Bojdeuca lui Ion Creangă este prima casă memorială din România. Primul muzeograf care a prezentat Bojdeuca celor ce veneau să o viziteze a avut dreptul să locuiască în mica bucătărioară din stanga intrării, împreună cu soţia, trei copii şi bunica. „Bojdeuca de căsuţă” cum o numeşte însuşi Ion Creangă (1837-1889), construită înainte de anul 1850, în mahalaua Ţicău, „ce-i mai zic şi Valea Plângerei”, a devenit muzeu memorial (primul muzeu memorial literar din România) la 15 aprilie 1918.

„În bojdeuca unde locuiesc eu, dorm afară şi pe vremea asta, în 18 spre 19 septembrie. De aveţi răbdare, că bunătate întotdeauna aţi avut, veţi întreba poate, unde-i bojdeuca mea? Vă voi răspunde respectuos: în mahalaua Ţicău, ce-i mai zic şi Valea plângerei, strada Ţicăul de sus, no. 4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroiu păn’ la genunchi, când sunt ploi mari şi îndelungate, zise şi putrede, şi la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuţă în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci şi povârnită spre cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezămată în vreo 24 de furci de stejar şi acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiţă toată hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la maiu şi sfârşind pe la octomvrie, când este vremea bună cum îi acum. Aşa m-am deprins.Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa mea. Pompiliu, d-l. Nica şi mai ales bietul Eminescu, de asemenea”.(Scrisoare a lui Ion Creangă către Titu Maiorescu, din 19 septembrie 1887).

Căsuţa de pe strada Ţicăul de Sus nr.4 l-a găzduit pe Ion Creangă din vara anului 1872, după ce fusese răspopit. Humuleşteanul s-a mutat aici, în camera din dreapta, având-o ca vecină, în cealaltă cameră, pe Ecaterina Vartic.Toate Poveştile şi Amintirile din copilărie au fost scrise în Bojdeuca din Ţicău.În anul 1876, o jumătate de an, Mihai Eminescu a locuit aici, trăind „fără pic de gânduri rele” împreună cu Ion Creangă, cu personajele lui, viaţa adevărată pe care o visa. În bucătarie se află cuptorul cu hornul asemănător celui de la casa părintească din Humuleşti, măsuţa de lemn cu trei picioare, cuptorul, icoana – amintire de la mama sa, portretul Tincăi Vartic şi alte obiecte memoriale originale. În camera de lucru pot fi revăzute masa de lucru, cu pagini scrise de Creangă, lampa, tocul, călimara, nisiparniţa, scrinul amintind de cel al lui Eminescu, „biblioteca”, portretul original pictat de V. Muşneţanu, precum şi multe alte obiecte originale. 

Cerdacul din spatele Bojdeucii, de unde Creangă şi Eminescu priveau dealurile Ciric şi Şorogari, dar şi „pe cerul plin cu minunăţii”,aminteşte această tulburătoare prietenie. Aici petreceau cei doi ceasuri fără pereche, aici Eminescu povestea lui Creangă „atâtea lucruri frumoase… frumoase…”.Clădirea care găzduieşte Expoziţia documentară Viaţa şi opera lui Creangă, biblioteca şi fondul documentar constituit începând cu 15 aprilie 1918, ca şi amfiteatrul în aer liber (proiect realizat de arhitectul ieşean Virgiliu Onofrei) au fost construite în perioada 1984-1989 şi inaugurate la 11 iunie 1989. Cel mai vizitat muzeu din Iaşi, Bojdeuca „Ion Creangă”, se înfăţişează vizitatorilor din ţară şi străinătate nu ca o arhivă, ori ca o colecţie de documente vechi, originale, ci ca o sinteză vie, ca o oglindă modernă a vieţii şi operei unui mare creator român şi a lumii româneşti şi europene în care a trăit Ion Creangă. Casa este înscrisă în Lista monumentelor istorice, având codul IS-IV-m-B-04328. Relativ recent, bojdeuca a fost restaurată, acțiune care a atras o polemică destul de aprinsă pe rețelele de social media relativ la modul în care s-ar fi derulat efectiv această restaurare.

Surse:

https://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/mnlri/muzee/muzeul-ion-creanga-bojdeuca/

https://culturainiasi.ro/bojdeuca-lui-ion-creanga/

https://www.mediafax.ro/cultura-media/bojdeuca-lui-creanga-zeci-de-mii-de-oameni-viziteaza-anual-locul-unde-s-au-nascut-amintirile-din-copilarie-galerie-foto-17163220

http://www.rador.ro/2017/04/15/documentar-bojdeuca-lui-ion-creanga-din-iasi-prima-casa-memoriala-din-romania/

_$$

 MEMORIE CULTURALĂ - HENRY JAMES

Henry James s-a născut la data de 15

aprilie 1843 în New York City, New York, SUA, și a decedat la data de 28 februarie 1916, la Londra, Anglia, Marea Britanie. 

A fost fiul unor intelectuali, Henry James Sr. și Alice James, frate al filozofului și psihologului William James, al lui Mary Robertson Walsh. 

A făcut parte dintr-o familie înstărită din Washington Square. 

Henry James a fost romancier, critic literar, dramaturg și prozator de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.

James și-a petrecut cea mai mare parte a vieții sale în Europa, în special în Anglia, devenind spre sfârșitul vieții sale cetățean britanic. Ideile sale novatoare asupra punctelor de vedere literare, monologului interior și credibilitatea autorului însuși, prezente în toate scrierile sale, au adus o altă adâncime și un nou interes îndreptat spre scrierile narative de ficțiune. Astfel, eseul său despre roman, “The Art of Fiction”, este una dintre acele scrieri care indică puterea sa critică de analiză. Fiind un scriitor productiv, James a scris și publicat cărți semnificative de călătorie, biografii, autobiografii, cărți de ficțiune, critică de artă, critică literară alături de romane, nuvele, eseuri. A urmat o educație particulară, unde accentul s-a pus pe literatură și studiul limbilor străine. 

În perioada 1854-1860 călătorește mult, împreună cu familia în Germania, Franța, Italia. La întoarcerea din Europa, familia James se stabilește la Newport, unde cei doi frați Henry și William, iau lecții de desen și pictură. 

În 1862 se înscrie și frecventează Universitatea Harward, în vederea studierii Dreptului, dar se reorientează către studierea literaturii. 

Are loc debutul publicistic a lui Henry James în “North American Review” cu un articol de critică literară și cu o proză scurtă “Tragedia unei greșeli”, publicată în “The Continental Monthly”. După 1870 locuiește mai mult timp la Florența și Roma, după care se întoarce la Cambridge. 

În 1875 revine în Europa și se stabilește o perioadă la Paris, unde îi va cunoaște și va lega prietenii cu Turgheniev, Flaubert, Zola, Maupassant, Daudet. 

Un an mai târziu se mută la Londra, unde se va stabili definitiv. 

În 1882 se reîntoarce în America, odată cu moartea părinților lui, dar în anii care urmează călătorește în Europa, în Franța, Elveția, Italia și Anglia. 

În perioada 1889-1915 se refugiază la Rye, Anglia, unde continuă să scrie. Colaborează la revista americană “Harper's Bazaar”. 

Tulburările cardiace îl deranjează tot mai des. Primește din partea suveranului englez Ordinul Meritului, cea mai înaltă distincție britanică pentru activitatea literară. 

În 1915, în semn de loialitate pentru patria de adopție, și ca protest împotriva politicii americane de neutralitate, scriitorul a devenit cetățean britanic. În 1916 se stinge din viață pe 28 februarie în urma repetatelor crize cardiace și a unei infecții pulmonare, la Rye. 

A fost înmormântat, conform dorințelor sale împreună cu ceilalți membrii ai familiei în Massachusetts, în regiunea cunoscută ca New England, din Statele Unite. 

Opere semnificative ale lui Henry James sunt romanele Watch and Ward (1871), Roderick Hudson (1875), Americanul (1877), Europenii (1878), Încredere (1879), Piața Washington (1880), Portretul unei doamne (1881), Bostonienii (1886), Prințesa Casamassima (1886), The Reverberator (1888), Muza tragică (1890), The Other House (1896), The Spoils of Poynton (1897), Ce știa Maisie (1897), Vârsta ingrată (1899), Fântâna sacră (1901), Aripile porumbiței (1902), Ambasadorii (1903), Potirul de aur (1904), The Outcry (1911), Turnul de fildeș (neterminat, publicat postum în 1917), The Sense of the Past (neterminat, publicat postum în 1917), Între două țărmuri. A scris nuvele și povestiri: A Passionate Pilgrim (1871), Madame de Mauves (1874), Daisy Miller (1878), A Bundle of Letters (1879), The Author of Beltraffio (1884), Manuscrisele lui Jeffrey Aspern (The Aspern Papers) (1888), A London Life (1888), The Pupil (1891), The Real Thing (1892), The Middle Years (1893), The Altar of the Dead (1895), Desenul din covor (1896), The Turn of the Screw (1898) (O coardă prea întinsă), In the Cage (1898) (Din cușcă), Europe (1899), Paste (1899), The Great Good Place (1900), Mrs. Medwin (1900), The Birthplace (1903), The Beast in the Jungle (1903), The Jolly Corner (1908). Multe dintre cărțile sale au fost ecranizate, unele dintre ele cu succes. 

Citate Henry James:

“E timpul să trăiești viața pe care ți-ai imaginat-o.”

“În viaţa omenească sunt trei lucruri importante: primul este să fii bun; al doilea, să fii bun; al treilea, să fii bun.”

“În viaţă există trei lucruri importante: să fii amabil, să fii amabil şi să fii amabil.”

“Sunt puţine momente în viaţă mai agreabile decât ora dedicată ceremoniei cunoscute sub numele de ceaiul de după-amiază.”

“Poţi să trăieşti din plin! Nu îţi greşi trăirile! Dacă nu dai nicio importanţă vieţii tale, de ce mai trăieşti?”

$_$

 MEMORIE CULTURALĂ - JEAN-PAUL SARTRE

Jean-Paul Sartre (n. 21 iunie 1905, Paris – d. 15 aprilie 1980, Paris) a fost un filosof existentialist, romancier si dramaturg, personalitate a vietii publice franceze. Dupa ce tatal sau moare in 1906, cand Sartre avea doar un an, este crescut de mama si de bunicul lui, avand parte de o educatie conservatoare intr-o familie de burghezi instariti. Mama sa se recasatoreste in anul 1916, iar familia e nevoita sa se mute. Intra la liceul La Rochelle. Fiind influentat de opera lui Henri Bergson, isi urmeaza studiile la Ecole Normale Superieure din Paris (1924 - 1929), cu accentul pe filosofie, psihologie, sociologie. In 1929, la Ecole Normale, a cunoscut-o pe Simone de Beauvoir, o studenta la Sorbona, care a continuat sa devina un celebru filosof, scriitoare si feminista. 

Sartre si Beauvoir au contestat asteptarile culturale si sociale ale mediilor lor "burgheze” respective. Cei doi au devenit tovarasi de-a lungul vietii, desi nu erau monogami.

„Fără ea nu aş fi avut niciodată aceeaşi experienţă. Fără să fi discutat cu ea despre acestea, ele ar fi fost nespecifice. Un gest pe care îl descriu, o situaţie de viaţă pe care o analizez – ele capătă precizia şi exactitatea lor realistă prin intensitatea experienţei cu Simone de Beauvoir.”

„Mi se întâmplă mai des decât vreau să recunosc, însă rar atunci când îţi scriu. Încearcă să mă înţelegi: te iubesc şi în acelaşi timp încerc să fiu atent la cele exterioare. La Toulouse pur şi simplu te-am adorat. Te iubesc în seara asta de primăvară. Te iubesc cu fereastra deschisă. Tu eşti a mea şi lucrurile sunt ale mele şi iubirea mea alterează lucrurile din jurul meu, iar lucrurile alterează şi ele iubirea mea.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir, 1929)

„Draga mea fetiţă, aşa cum ţi-am spus, ţie îţi lipseşte prietenia. Acum e timpul să-ţi dau nişte sfaturi mai practice. Nu ţi-ai găsit nicio prietenă? Cum se poate ca Toulouse-ul să nu aibă nicio femeie inteligentă, demnă de tine? Nici n-ar trebui s-o iubeşti. Vai, tu eşti tot timpul gata să oferi iubire, e cel mai simplu lucru pe care cineva îl poate obţine de la tine. Nu vorbesc de genul de iubire pe care mi-l oferi mie, iubirea asta le depăşeşte pe toate, dar tu eşti excesiv de generoasă şi cu celelalte iubiri, acele iubiri secundare, ca atunci, în noapte aia la Thiviers când te-ai îndrăgostit de acel ţăran ce păşea în josul dealului pe întuneric, fluierând, ţăranul acela care până la urma s-a dovedit că eram chiar eu. Trebuie să ajungi să cunoşti şi acel sentiment ce nu are legătură cu tandreţea şi care apare între doi oameni.” (Jean-Paul Sartre în scrisoare către Simone de Beauvoir 1929)

Principiul fundamental al filosofiei sale este ca esenta este precedata de existenta. Omul mai intai exista si de abia apoi isi contureaza o identitate definitorie, determinata de actiunile sale. Aceasta teorie se opune convingerilor teiste, conform carora divinitatea a creat omul cu un anumit scop, precum si a celor deterministe, ce sustin ca genetica si mediul inconjurator definesc, factori pe care nu ii poate controla. Dat fiind ca nu are un scop predeterminat si nici o esenta determinata din afara sa, omul este, dupa cum sustine Sartre, condamnat sa fie liber, asa ca trebuie sa suporte povara responsabilitatii pentru fiecare actiune a sa, oricat de mult disconfort si angoasa ar fi in acest adevar.

„Omul este liber, este libertate. Suntem lăsaţi singuri, fără de scuză. Asta vreau să spun atunci când afirm că omul este condamnat să fie liber. Condamnat, pentru că el nu s-a creat pe sine şi totuşi se găseşte în libertate şi din momentul în care este aruncat în această lume el e responsabil de tot ce face.” (...)

„Ceea ce îmi lipseşte mă defineşte mai intim decât tot ceea ce posed, întrucât ceea ce posed îmi rămâne exterior, dar ceea ce îmi lipseşte mă locuieşte.” (Jean-Paul Sartre în Fiinţa şi neantul, 1943)

„Doar prin ea însăşi, viaţa nu are nicio valoare. Trebuie s-o trăiţi ca să devină preţioasă. Valoarea pe care o are viaţa voastră e valoarea pe care voi i-o daţi.”

„Omul, aşa cum îl concepe existenţialismul, dacă nu poate fi definit, se datorează faptului că nu este la început nimic. El nu va deveni decât ceva pe urmă şi va fi ceea ce el însuşi se va fi făcut... Nu există realitate decât în acţiune... omul nu este altceva decât propriul său proiect, nu există decât în măsura în care se realizează pe el însuşi, nu este nimic altceva decât ansamblul actelor sale.” (Jean-Paul Sartre în Existenţialismul este un umanism)

Sartre a influențat profund generația care i-a urmat, în special tineretul din perioada de după cel de-al Doilea Război Mondial, nu doar prin filozofia și opera sa literară, ci mai ales ca intelectual angajat.

In 1964 i-a fost atribuit Premiul Nobel pentru Literatura "pentru opera sa bogata in idei si strabatuta de dorinta de libertate si adevar, opera care a exercitat o mare influenta asupra epocii noastre", insa Sartre nu l-a acceptat; el a explicat ca a refuzat intotdeauna distinctiile oficiale si ca un scriitor nu trebuie sa accepte sa se lase transformat in institutie, chiar daca acest lucru se produce sub formele cele mai onorabile.

„După anumite informaţii de care am luat cunoştinţă astăzi, aş avea anul acesta unele şanse să obţin premiul Nobel. Deşi ar fi prezumţios să mă pronunţ asupra unui vot înainte ca el să aibă loc, îmi iau libertatea de a vă scrie pentru a risipi sau evita o neînţelegere. Vă asigur, mai întâi, Domnule secretar, de profunda mea stimă pentru academia suedeză şi premiul cu care ea a onorat atâţia scriitori. Cu toate acestea, din nişte motive care îmi aparţin şi din altele care sunt mai obiective, doresc să nu figurez pe lista laureaţilor posibili, şi nu pot şi nici nu vreau, nici în 1964, nici mai târziu, să accept această distincţie onorifică.” (Jean-Paul Sartre în scrisoarea prin care refuză Premiul Nobel pentru literatură, 1964)

Opera

Filozofie: Imaginația, 1936; Transcendența egoului. Schiță pentru o descriere fenomenologică, 1936; Schiță pentru o teorie a emoțiilor, 1939; Imaginarul. Psihologie fenomenologică a imaginației, 1940; Ființa și neantul, 1943; Existențialismul este un umanism, conferință publică, 1946; Critica rațiunii dialectice, 1960; Caiete pentru o morală, postum, publicat în 1983; Situații filosofice, 1990; Adevăr și existență), 1990.

Romane și nuvele: Greața, 1938; Zidul 1939; Copilăria unui șef, 2003; Drumurile libertății: vol.I, Vârsta rațiunii, 1945; vol.II, Amânarea, 1945; vol.III, Cu moartea în suflet, 1949; Scrieri de tinerețe, 1990.

Teatru: Muștele, 1943; Cu ușile închise, 1945; Morți fără îngropăciune, 1947; Târfa cu respect, 1947; Mâinile murdare, 1948; Diavolul și bunul dumnezeu, 1951; Nekrassov, 1956; Sechestratul din Altona, 1960; Les Troyennes (adaptare după Euripide), 1966.

Critică: Baudelaire, 1947; Sfântul Genet, comediant și martir, 1952; Ce este literatura?, 1964; Idiotul familiei, monografie Flaubert, vol. I, 1971; vol. II, 1972; Un teatru de situație, 1973; Cronici literare) 1975; Mallarmé, 1984.

Jean Paul Sartre-despre carti:

“Îmi găsisem religia: nimic nu mi se părea mai important decât o carte. În bibliotecă vedeam un templu.”

“De îndată ce deschideam uşa bibliotecii, mă şi pomeneam în pântecul unui bătrân inert: marele birou, mapa de birou, petele de cerneală roşii şi negre pe sugativa roză, rigla, borcanul cu clei, mirosul stătut de tutun, iar iarna, împurpurarea Salamandrei, trosnetele de mică erau Karl în persoană, devenit obiect: nu mai era nevoie de nimic altceva care să-mi creeze acea stare de graţie: alergam la cărţi. Sincer? Ce înseamnă asta? Cum aş putea să stabilesc – mai ales după atâţia ani – insesizabila şi mobila frontieră care separă posesiunea de cabotinaj? Mă culcam pe burtă, cu faţa spre ferestre, cu o carte deschisă înainte, un pahar de apă amestecat cu puţin vin în dreapta, la stânga, pe o farfurioară o tartină cu dulceaţă.”

“Vizitatorii plecau, eu rămâneam singur, evadam din acest cimitir banal, mă duceam să regăsesc viaţa, nebunia, în mijlocul cărţilor. Îmi era de ajuns să deschid numai una ca să redescopăr o gândire inumană, neliniştită, ale cărei deşertăciuni şi tenebre depăşeau înţelegerea mea, care sărea de la o idee la alta atât de repede încât îmi scăpa, de o sută de ori pe pagină şi o lăsau să fugă uluit, pierdut. Eram martorul unor evenimente pe care bunicul le-ar fi socotit, desigur, neverosimile şi care au totuşi adevărul strălucitor al lucrurilor scrise. Personajele apăreau pe neaşteptate, se iubeau, se certau, se strângeau de gât: supravieţuitorul se măcina de inimă rea, îşi regăsea în mormânt prietenul sau iubita pe care o ucise.”

“Cărţile au fost păsările şi cuiburile mele, animalele mele domestice, staulul şi satul meu; biblioteca era lumea prinsă într-o oglindă.”

“Tot ce știu despre viață am învățat 

 din cărți "! 

Sursa: Wikipedia

$$$

 POVEȘTI REGALE

Când viitorul Rege Carol I a înnoptat prima dată într-un sat românesc, i s-a servit mămăligă. Neștiind ce este, a crezut că e o budincă fină de aur și a mâncat-o cu plăcere. Ulterior a aflat că e mâncarea țăranilor săraci.

Sosirea lui Carol I în România, în luna mai a anului 1866, a fost marcată de o călătorie lungă, obositoare și plină de peripeții. Viitorul rege călătorea incognito, sub un nume fals, pentru a evita conflictele politice cu Imperiul Austriac. Traseul l-a purtat prin sate sărace, pe drumuri nepietruite, oferindu-i un prim contact brutal, dar autentic, cu realitatea țării pe care urma să o conducă.

Într-una dintre primele nopți petrecute pe pământ românesc, înainte de a ajunge la București, Carol a înnoptat la o casă țărănească modestă. Gazdele, onorate de oaspete dar rușinate de sărăcia lor, i-au pus pe masă singurul lucru pe care îl aveau din belșug: o mămăligă aburindă, proaspăt răsturnată din ceaun, alături de brânză.

Tânărul ofițer german, obișnuit cu rafinamentele culinare ale occidentului, nu mai văzuse niciodată un astfel de preparat. Văzând culoarea galbenă, intensă și textura fină, Carol a crezut că i se servește un desert sofisticat, o “budincă de aur” pregătită special pentru el. A gustat-o și a fost extrem de plăcut surprins de gustul ei.

Legenda spune că, după ce a mâncat cu poftă, a întrebat cum se numește acest preparat nobil. Când i s-a explicat că este doar făină de porumb fiartă și că reprezintă mâncarea de bază a țăranului român sărac, care adesea nu își permitea pâine, Carol nu a fost dezamăgit. Dimpotrivă, reacția sa a demonstrat caracterul său auster și respectul pentru popor.

El a continuat să consume mămăligă pe tot parcursul domniei sale de 48 de ani. Se spune că la Castelul Peleș, chiar și în timpul banchetelor oficiale, Regele cerea uneori bucătarilor să îi pregătească mămăligă cu brânză și ou, spre surprinderea diplomaților străini. Pentru el, “budinca de aur” a rămas un simbol al simplității și al legăturii sale cu România.

$_$

 MEMORIA CULTURALĂ - LEONARDO DA VINCI

Intr-o zi de 15 aprilie 1452 s-a născut la Vinci, în Toscana, Italia, cel care va fi

pictor celebru, sculptor, arhitect, muzician, inventator, anatomist, geolog, dar și inginer, Leonardo da Vinci este considerat unul dintre cei mai de seamă genii din întreaga istorie a omenirii și este recunoscut în lumea întreagă datorită lucrărilor de artă. Citește povestea faimosului geniu italian, creatorului celebrei lucrări Mona Lisa.

A fost fiul nelegitim al lui Messer Piero Frusino di Antonio da Vinci și al Caterinei, însă cercetătorul italian Francesco Cianchi, după ce a studiat mai mulți ani registrele parohiale din Vinci și din împrejurimi, a afirmat că în acea perioadă nu a locuit nicio femeie acolo cu acest nume și, în realitate, mama lui Leonardo da Vinci ar fi fost o sclavă arabă care îi aparținea bogatului Vanni di Niccolo di Ser Vann, unul dintre clienții lui Piero, sclavă ce a fost creștinată și botezată Caterina.

În 1466, la doar 14 ani, Leonardo a devenit ucenicul artistului Andrea di Cione, cunoscut și sub numele de Verrocchio, artistul care avea un atelier renumit în toată Florența. Tot aici, în atelierul lui Verrocchio au fost și alți ucenici care mai târziu au devenit celebri precum: Perugino, Botticelli; Lorenzo di Credi, Domenico Ghirandaio.

Următorii 17 ani i-a petrecut la Milano, din 1482 până în 1499, iar aici i-au fost comandat primele lucrări importante precum: Fecioara pe stânci, pentru Confreria Imaculatei Concepții și fresca denumită Cina cea de Taină pentru mănăstirea Santa Maria Delle Grazie.

Leonardo da Vinci s-a implicat în numeroase proiecte pentru ducele Sforza, implicit pentru proiectul domului catedralei din Milano și modelul unei statui uriașe ecvestre a lui Frnacesco Sforza, predecesorul ducelui Ludovico. Pentru această statuie a fost nevoie de 70 de tone de bronz, însă monumentul a rămas neterminat mulți ani la rând și a fost finalizat abia în 1492.

În 1500, Leonardo s-a întors în Florența acolo unde, împreună cu prietenii săi, au fost oaspeții călugărilor de la mănăstirea Santissima Annunziata, care le-au oferit posibilitatea de a organiza un atelier de lucru și, conform spuselor lui Vasari, da Vinci a creat macheta Fecioarei cu Pruncul și Sf. Ana și Sf. Ioan Botezătorul, o lucrare care a stârnit admirația tuturor.

În 1503 Leonardo da Vinci a pictat portretul lui Mona Lisa.

Portretul Lisei Gherardini, soția lui Francesco del Giocondo, portret ce este cunoscut și sub numele de Mona Lisa, (numele real este, de fapt, Monna Lisa sau La Gioconda) este cel mai cunoscut portret realizat vreodată și se află în colecția Muzeului Lucru începând din anul 1797.

În anul 1593, da Vinci a primit comandă și pentru o frescă în sala de consiliu de la Palazzo Vecchio din Florența, o lucrare de proporții monumentale, de două ori dimensiunile Cinei. A pictat timp de trei ani la Bătălia de Anghiari, o vastă pictură murală, dar nici aceasta nu a fost terminată.

Nu se cunosc prea multe amănunte despre viața personală a renumitului pictor, deși, în urma lui, a lăsat sute de pagini de manuscrise. În nicio scriere de-a lui nu apar indicii care să ducă spre un interes afectiv avut față de o persoană, deci nu se știe nimic despre o relație afectivă către vreo persoană, bărbat sau femeie.

Toți cei care l-au cunoscut pe da Vinci au afirmat că el era o persoană dedicată trup și suflet artei și științei.

În aprilie 1519, cu câteva zile înainte de moarte, Leonardo da Vinci și-a redactat testamentul. A împărțit și a lăsat moștenire averea, dar și o mică proprietate care aparținuse unchiului Francesco, fraților vitregi. Fostului asistent personal Salai i-a dăruit jumătate din via pe care o primise de la Francesco Sforza și jumătate din taxa de canal pe care i-o acordase Ludovic al XII-lea.

El a lăsat bunuri moștenire și prietenilor și servitorilor, iar majoritatea moștenirii i-a revenit ucenicului său preferat, Francesco Melzi, căruia i-au fost încredințate tablourile, manuscrisele, obiecte personale, pensia, dar și proprietatea.

Leonardo da Vinci a murit la vârsta de 67 de ani, la 2 mai 1519, la Castelul Clos Luce din Amboise, pe Valea Loarei, în Franța. Leonardo da Vinci a fost înmormântat la biserica Saint-Florentin din Amboise. Biserica a fost distrusă în timpul Revoluţiei Franceze şi, de atunci, rămășițele lui Leonardo au fost considerate pierdute. În timpul unor lucrări de excavare pe terenul bisericii, au fost descoperite, în 1863, oase despre care se crede că sunt rămășițele lui Leonardo. Acestea au fost mutate în Capela Saint-Hubert din Castelul Clos Luce, unde se află astăzi presupusul mormânt al lui Leonardo.

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie 1446: În această zi, a murit Filippo Brunelleschi, artist italian. Filippo Brunelleschi (Filippo di ser Brunellesco Lapi), (n. 1377) a fost un bijutier, inginer constructor, arhitect și sculptor florentin, unul dintre promotorii Renașterii italiene timpurii. Alături de Masaccio, Lorenzo Ghiberti și Donatello Brunelleschi a revoluționat arhitectura și arta plastică introducând în spațiul plastic perspectiva (perspectiva liniară), o metodă rațională prin care se putea crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională. 

Printre operele arhitecturale care i-au adus faima se găsesc: loggia Spitalului Inocenților, construită între 1421 și 1424 unde, claritatea, simplitatea și linearitatea constituiau o inovație a timpului său și Domul Santa Maria del Fiore, (Florența, 1420-1436) a cărui cupolă (supranumită „lanterna”) construită fără proptele de sprijin este considerată o capodoperă a arhitecturii italiene din Quattrocento (sec. XV). Puținele date asupra copilăriei și tinereții marelui arhitect al renașterii italiene timpurii provin din scrierile lui Antonio Manetti și Giorgio Vasari. Conform acestor surse, Pippo (Filippo) s-a născut ca fiul al doilea dintre cei trei copii ai notarului și avocatului ser Brunellesco di Filippo Lapi (sau Lippo) și al Giulianei di Giovanni Spinelli, dintr-o familie florentină nobilă, una dintre străzile din centrul Florenței îi purta numele. Casa părintească se situa în vecinătatea bisericii Chiesa di San Michele Betelde (actualmente San Gaetano), lângă Piazza degli Agli. Se menționează că în 1364, ser Brunellesco Lapi, trimis într-o misiune diplomatică, a avut o întrevedere la Viena cu Împăratul Carol al IV-lea.

Filippo a primit o educație aleasă, cuprinzând matematica și literatura, pentru a ocupa, ca și tatăl său, o funcție publică dar înclinațiile artistice l-au făcut să se alăture ca ucenic și calfă în ghilda mătăsarilor, bijutierilor și lucrătorilor în bronz și alte metale (Arte della Seta), unde devine în 1398 „maestru bijutier”. În această poziție ghilda îi aduce și prima comandă, Ospedale degli Innocenti. Brunelleschi își face ucenicia de artist în atelierul unui aurar din Florența. Este foarte interesat de studiul antichității și face numeroase călătorii la Roma, de multe ori în compania prietenului său, Donatello. Concursul pentru crearea celei de-a doua porți a Baptisteriului catedralei florentine Domul Santa Maria del Fiore (1401) a pus în lumină calitățile sale, câștigând concursul cu relieful său, „Sacrificiul lui Isaia” (Florența, Bargello), ex aequo (în latină la egalitate) cu Lorenzo Ghiberti. Brunelleschi s-a simțit frustrat, a refuzat să colaboreze cu Ghiberti și și-a încetat activitatea sa ca sculptor, care mai cuprindea și capodopere, ca „Profeții” și „Părinții Bisericii”.

A revenit la sculptură în 1420 cu „Crucifixul Capelei Santa Maria Novella” (sculptat, conform unei anecdote a vremii răspândită de Vasari, la întrecere cu Donatello care lucra în acea vreme la crucifixul bisericii florentine „Santa Croce”) și continuând cu „Evangheliștii” din Capella dei Pazzi. Crucifixul lui Brunelleschi, cu proporțiile perfect armonizate, a fost mult mai reușit decât cel realizat de Donatello (și considerat cu ironie de Brunelleschi ca fiind prea primitiv și țărănesc).Interesul lui Brunelleschi pentru matematică (a fost prieten bun cu matematicianul Paolo dal Pozzo Toscanelli) și studiul monumentelor antice l-au îndreptat spre arhitectură, vizând încă din 1409 catedrala florentină Santa Maria del Fiore, care sa afla în construcție. L-a preocupat îndeosebi, problema cupolei și, la concursul din 1418 a prezentat un model cu care a câștigat concursul, din nou, ex-aequo cu Ghiberti. Calitățile soluției tehnice propuse de el i-au fost recunoscute abea în 1423 când i-a fost încredințată responsabilitatea în totalitate a lucrărilor. 

Realizarea cupolei, care urma să fie foarte amplă și la mare înălțime, prezenta numeroase probleme. Brunelleschi a conceput o structură din cărămizi dispuse în formă de spinare de pește care permitea înălțarea boltei fără a mai fi nevoie de elemente susținătoare și cu o formă perfectă de arc, întreaga suprafață fiind împărțită în opt porțiuni. În înaltul cupolei se află candelabrul circular, care reprezintă elementul central al catedralei.Cu această lucrare, Brunelleschi a pus bazele arhitecturii renascentiste: a fost inițiatorul noii tehnici, învățată din studiul monumentelor antice, care i-a permis să ridice maiestuoasa cupolă fără a fi nevoie de armături dar, mai ales, a fost inițiatorul unei noi ideologii în arhitectură.

Odată cu Brunelleschi, arhitectul nu mai este doar maistrul zidar medieval, ci proiectantul în măsură să rezolve problemele cu ajutorul intelectului. Arhitectura lui Brunelleschi este una rațională bazată pe linearitatea prospectivă și pe modularea exactă a spațiului. El a revoluționat spațiul plastic introducând metoda perspectivei liniare, o metodă rațională, deci o convenție, prin care se crea un spațiu tridimensional coerent, omogen și infinit pe o suprafață bidimensională, iluzia unui spațiu spectaculos, creat și controlat matematic[5].„Loggia Spitalului Inocenților”, construită de Brunelleschi între 1421 și 1424, se remarcă prin claritatea, simplitatea și linearitatea, care reprezintă o inovație a timpului.

În jurul anului 1423 Brunelleschi a început construirea „Bisericii San Lorenzo”, care va fi terminată în 1428, odată cu construirea sacristiei. În interior, biserica este compusă din trei navete despărțite de arcuri care reiau motive din Loggia și care dau iluzia de profunzime a spațiului. Sacristia este un intrând cubic cu cupola în formă de emisferă împărțită în 12 porțiuni. Între 1430 și 1444, Brunelleschi a construit pentru familia Pazzi, Capela Santa Croce. După moartea sa, lucrările la portic, continuate de un elev al maestrului, au rămas neterminate. În 1444, Brunelleschi a lucrat la reconstruirea impunătoarei și monumentalei biserici „Santo Spirito”. În afară de arhitectura religioasă, Brunelleschi a activat și ca arhitect și inginer militar, inventator al unor mașini, arhitect civil (a contribuit la construirea „Palatului Parte Guelfa” și a „Palatului Pizzi” – 1440).Filippo Brunelleschi a murit la Florența în 1446 fiind înmormântat in catedrala Santa Maria del Fiore. Mormântul său, rămas necunoscut timp de secole, a fost identificat în 1972.

Surse:

Istoria vizuală a artei, Enciclopedie Larousse, ed. Rao, București, 2003.

Bell, Julian : Oglinda Lumii, O nouă Istorie a Artei, ed. Vellant, București, 2007.

Gombrich, E.H.: Istoria Artei, ed. Pro Editura și Tipogr., București, 2007.

Berence, Fred: Renașterea italiană, ed. Meridiane, București, 1969.

Panofsky, Erwin: Renaștere și renașteri în arta occidentală, ed. Mer., Buc.,1974.

Bellosi, Luciano: Da Brunelleschi a Masaccio. Le origini del Rinascimento, Milano, 2002.

it L'Universale - la Grande Enciclopedia Tematica, vol. 8, Milano, Garzanti Libri, 2003.

https://www.encyclopedia.com/people/literature-and-arts/architecture-biographies/filippo-brunelleschi

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/60907-filippo-brunelleschi.html

https://www.biography.com/artist/filippo-brunelleschi

https://condo.kudika.ro/articol/condo~arhitectura/11953/incursiuni-in-arhitectura-renasterii-filippo-brunelleschi.html

http://totallyhistory.com/filippo-brunelleschi/

$$$

 S-a întâmplat în 15 aprilie1452: În această zi, a venit pe lume Leonardo Da Vinci, pictor, sculptor, arhitect, inventator şi umanist italian, cel care a fost văzut ca o întruchipare a tipului de „om universal” al Renaşterii (n. Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franţa). Din 1515 s-a stabilit în Franţa, la curtea regelui Francisc I, unde a şi murit. A realizat lucrări pătrunse de un adânc umanism, pline de poezie şi de mister: portrete (Mona Lisa sau Gioconda; Doamna cu hermina; Buna Vestire), compoziţii (Sf. Ieronim în pustie; Madona în grotă), picturi murale (Cina cea de taină; Bătălia de la Anghiari). Desene, unele artistice (schiţe, ca celebrul Autoportret, studii de expresie cum sunt Portretele groteşti), altele cu caracter ştiinţific. Ca sculptor, a realizat statuia ecvestră a lui Francesco Storza. Este autorul unui celebru Tratat despre pictură. A adus contribuţii în numeroase ramuri ale ştiinţei: mecanică, optică, hidrotehnică, anatomie, botanică. A proiectat numeroase maşini (de spălat, tipografice), cuptoare metalurgice etc.

Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă şi inventator, Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare sunt caracteristice uriaşei sale personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: Io continuerò („Voi dăinui”). 

Gioconda (La Gioconda) sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci, realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat. Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind atracţia principală pentru orice vizitator. Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa (Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deşi recent cercetătorul Giuseppe Pallanti din Florenţa tinde să confirme afirmaţia lui Giorgio Vasari, după care ar fi vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi rurale din Toscana. Cercetări anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine, Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica şi a doua denumire a tabloului. Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O caracteristică interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziţiei.Tabloul a fost restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură sub cel vizibil. Istoria tabloului este plină de peripeţii. Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu sine în călătoriile sale, luându-l cu el atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. 

Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluţia Franceză este expus la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii sunt eliberaţi din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din Florenţa. După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956, partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluţie acidă, iar câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat într-o vitrină din sticlă incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York şi Washington, D.C., iar în anul 1974 la Tokyo şi Moscova.

Cina cea de Taină (în italiană Il Cenacolo sau La Ultima Cena) este o pictură murală a lui Leonardo da Vinci, realizată pentru patronul său, ducele Ludovico Sforza din Milano, una din cele mai renumite picturi din istoria universală a artelor; se găseşte în fosta sală de mese a bisericii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. Opera măsoară 460 x 880 cm şi a fost executată în tempera şi ulei, aplicate pe un strat dublu de ipsos, în perioada cuprinsă între 1494 şi 1497. Pictura reprezintă scena biblică a Ultimei Cine a lui Iisus Hristos, aşa cum este descrisă în Evanghelia după Ioan (13:21), redând reacţiile diferite ale Apostolilor săi, după ce Isus anunţase că unul dintre discipolii săi îl va trăda. Forma definitivă a fost precedată de studii amănunţite, schiţele corespunzătoare păstrate regăsindu-se în biblioteca „Albertina" din Viena, la „Accademia" din Veneţia şi în „Royal Library" din Castelul Windsor.Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare picturilor pe lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puţin timp, vopseaua a început să se desprindă. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai degrabă negative, întunecându-se suprafaţa pictată. Călugării dominicani au distrus peretele inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. 

Ultima restaurare, începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînoit pigmentul colorant milimetru cu milimetru, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură. În august 1943, în urma unui bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte dar pictura rămâne ca prin minune intactă, protejată doar de câţiva saci cu nisip. În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de către UNESCO patrimoniu al umanităţii. Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor „Unul dintre voi mă va trăda!", artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi integrarea lor în ansamblu este perfectă. Compoziţional, Cina cea de Taină a fost construită după raţionamente aproape matematice. Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Există două copii în mărime naturală ale Cinei lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).

O prezentare a creaţiei lui Leonardo da Vinci nu poate face abstracţie de preocupările ştiinţifice ale genialului florentin. Leonardo avea dorinţa ambiţioasă de a nu lăsa să-i scape nimic din cele ce se petrec în universul accesibil omului. Întrepătrunderea atitudinii ştiinţifice cu cea artistică este un rezultat al concepţiei care s-a maturizat de-a lungul anilor, despre rolul pe care trebuie să-l aibă arta, culme a activităţii spirituale creatoare, în cunoaşterea lumii şi înţelegerii sufletului omenesc. Mai mult ca orice ştiinţă, avea să-l atragă pe Leonardo mecanica. Pe această bază a proiectat diferite dispozitive complicate pentru construcţii tehnice, şi-a imaginat posibilitatea unor maşini de zburat în urma studiilor sale asupra zborului păsărilor. În domeniul biologiei, este de menţionat interesul lui deosebit pentru formele plantelor, redând în desene organele şi structurile lor interne. 

Pentru redarea imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în comparaţie cu cea animală, în special a cailor. În condiţii vitrege, Leonardo desfăşoară o muncă titanică, disecând peste 30 de cadavre, studiind cu migală fiecare organ şi ţesut, redându-le în desene de o mare putere de sugestie şi de o deplină fidelitate ştiinţifică, aflate în cea mai mare parte în Royal Library din Castelul regal britanic din Windsor. În 1498 elaborează un proiect detaliat al unui „Tratat de Anatomie", care nu va fi însă realizat. În istoria urbanismului, Leonardo se situează printre primii care construiesc schema oraşului modern deschis, total diferit de cetatea feudală limitată de ziduri-fortăreţe. Edificatoare pentru înţelegerea lui Leonardo sunt scrierile, „Tratatul despre pictură" (Trattato della Pittura), apărut mai târziu, după moartea sa, în 1651, sau „De Ludo geometrico" (1514).

Surse:

https://www.leonardodavinci.net/

https://www.britannica.com/biography/Leonardo-da-Vinci

https://www.scientia.ro/biografii/101-biografii-psihologie/809-leonardo-da-vinci-biografie-viata-si-opera-1.html

https://www.istorie-pe-scurt.ro/tag/biografie-leonardo-da-vinci/