$$$

 EDMOND ALBIUS

Sclav în copilărie, Edmond Albius a murit fără avere sau glorie, în ciuda faptului că descoperirea sa pusese vanilia pe fiecare masă din lumea occidentală.

Edmond s-a născut pe insula Réunion (cunoscută pe atunci sub numele de Insula Bourbon) în Sainte-Suzanne pe 9 august 1829. Rămas orfan la o vârstă fragedă și înrobit, a fost introdus în horticultură și botanică de către stăpânul său, Ferréol Bellier Beaumont.

În 1841, inspirat de o tehnică folosită la dovleci, Edmond a descoperit cum să polenizeze vanilia manual - fără a folosi insecte. Procesul a permis în cele din urmă să se prevadă cultivarea în masă a fragilei plante de vanilie, care aparține familiei orhideelor.

Înainte de descoperirea lui Edmond, Réunion avea doar câteva plante de vanilie fertilizate. Ulterior, producția a crescut la aproximativ o tonă pe an între 1850 și 1860, apoi la aproape 15 tone pe an în deceniul următor și la 60 de tone pe an la începutul anilor 1880. O vreme, insula a fost chiar principalul producător mondial. Vanilia se găsea pe fiecare masă din lumea occidentală și a devenit un ingredient căutat în mâncărurile îndrăgite de cei puternici. Se făceau averi.

A devenit Edmond bogat și faimos?

Din păcate, nu. Insula Réunion a fost transformată. Dar Edmond Albius nu a profitat niciodată de pe urma descoperirii sale. Ca sclav în copilărie, a fost chiar privat de meritul pentru descoperirea sa de către persoane ambițioase care au revendicat acest privilegiu. Eliberat în 1848, în urma abolirii sclaviei, Edmond a luat numele Albius în referire la cuvântul latin „alba”, care înseamnă alb, și care face referire la culoarea florii de vanilie.

Sărac și incapabil să primească o educație precum marea majoritate a oamenilor recent eliberați, a ocupat mai multe locuri de muncă umile și chiar a petrecut o perioadă în închisoare. A murit fără avere sau glorie pe 9 august 1880.

Cum a fost recunoscută contribuția lui Edmond?

Îndoiala cu privire la cine a fost responsabil pentru modul revoluționar de cultivare a vaniliei a persistat timp de decenii. Cu toate acestea, scrierile fostului său maestru, Ferréol Bellier Beaumont, confirmă că, de fapt, nu există nicio îndoială: într-adevăr, Edmond Albius a fost cel care, prin curiozitatea și observarea naturii, a inventat tehnica polenizării manuale a vaniliei, o abilitate folosită și astăzi în întreaga lume. Deși datorită lui Edmond stema statului Réunion prezintă o viță de vanilie, abia în 1980 orașul său natal, Sainte-Suzanne, i-a dedicat o placă comemorativă.

În 2004, a fost dezvelită o statuie în onoarea băiatului local care a transformat Réunion în insula vaniliei. Iar în orașul Le Port, elevi de aceeași vârstă ca Edmond Albius când și-a făcut descoperirea frecventează acum o școală secundară care îi poartă numele. Data viitoare când mâncați o înghețată, o prăjitură sau o prăjitură cu vanilie, gândiți-vă la Edmond Albius, copilul de 12 ani care a schimbat comerțul cu vanilie.

_$$$

 EDWARD GRIEG

Edvard Grieg (1843-1907) a fost un compozitor norvegian cunoscut pentru cântecele sale, muzica pentru pian și suitele Peer Gynt . Compozitorul a fost faimos chiar în timpul vieții, efectuând numeroase turnee prin Europa pentru a interpreta și dirija propriile lucrări . Muzica romantică a lui Grieg este celebrată pentru căldura și melodia sa, evocând viziuni ale naturii sălbatice și ale fiordurilor Norvegiei.

Tinereţe

Edvard Grieg s-a născut în portul norvegian Bergen pe 15 iunie 1843. Tatăl său, Alexander , era de origine scoțiană; într-adevăr, numele de familie fusese scris Greig înainte ca străbunicul lui Edvard să-l schimbe după ce a primit cetățenia norvegiană. Familia era una prosperă, Alexander Grieg fiind un negustor bogat, care era și consul britanic la Bergen. Talentul muzical al lui Edvard provenea de la mama sa, Gesine Hagerup, fiica unui guvernator provincial și o pianistă excelentă. Gesine și-a învățat fiul și l-a încurajat să studieze operele lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791), Carl Maria von Weber (1786-1826) și Frédéric Chopin (1810-1849).

În adolescență, talentul lui Edvard la pian i-a atras atenția virtuozului violonist Ole Bull (1810-1880), care a vizitat familia Grieg în 1858. Bull i-a convins pe părinții lui Edvard că acesta ar trebui să studieze la Conservatorul din Leipzig, în Germania. Edvard a fost acceptat acolo și a studiat pianul cu Ignaz Moscheles (1794-1870) și compoziția cu Carl Reinecke (1824-1910). Edvard nu a fost fericit la Leipzig; a spus mai târziu că profesorii săi l-au împins să stăpânească lucrări prea complexe pentru abilitățile sale de la acea vreme. Și sănătatea sa a avut de suferit; după o criză de pleurezie și un colaps pulmonar, Edvard avea să îndure probleme pulmonare tot restul vieții. Tânărul muzician s-a întors la Bergen și apoi s-a mutat în capitala daneză, Copenhaga, în primăvara anului 1863. Acolo a studiat cu faimosul compozitor, dirijor și violonist danez Niels Gade (1817-1890). Grieg a fost încurajat să compună și a venit cu singura sa Simfonie, dar, nemulțumit de aceasta, compozitorul nu a mai permis nicio reprezentație publică ulterioară. Simfonia lui Grieg nu a mai fost ascultată până la interpretarea sa în 1981.

Căsătorie și caracter

La Copenhaga, Grieg a întâlnit-o pe soția sa, Nina Hagerup, o cântăreață soprană. Cuplul, care erau verișori, s-a logodit în 1864 și s-au căsătorit în iunie 1867. Familia Ninei nu a fost de acord cu căsătoria ei cu un muzician și nicio rudă a miresei nu a participat la nuntă. Cuplul nu a avut copii în viață, deoarece singura lor fiică, Alexandra, a murit de meningită la vârsta de un an. Grieg a scris multe dintre cele 140 de cântece ale sale special pentru ca soția sa, Nina, să le cânte și a considerat-o cea mai bună interpretă a sa. Compozitorul nu a fost întotdeauna un soț fidel, dar căsnicia a rezistat.

Grieg avea părul blond și ochii albaștri ca cerul. Cu statura sa mică și mustața căzută ușor dezordonată, aspectul său fantazistic amintea de faimoșii troli din patria sa. Grieg era cunoscut pentru farmecul său modest și spiritul sec, care l-au făcut popular oriunde a călătorit. A fost copleșit cu onoruri mai târziu în cariera sa, primind o mulțime de doctorate onorifice, inclusiv de la universitățile din Cambridge și Oxford. După ce a fost înnobilat Cavaler al Ordinului de Orange-Nassau, a explicat într-o scrisoare către un prieten de ce accepta astfel de bibelouri: „Ordinele și medaliile îmi sunt de mare folos în stratul de sus al cufărului meu. Funcționarii vamali sunt întotdeauna atât de amabili cu mine când le văd” (Schonberg, 445).

Naționalismul norvegian

Grieg a fost inspirat de melodiile populare norvegiene, de dansurile și de sunetele unice ale instrumentelor populare, pe care le întâlnea în timpul drumețiilor sale regulate prin munții țării sale natale. O altă sursă de inspirație a fost descoperirea, în 1868, a unei cărți de cântece populare norvegiene. Această contribuție creativă s-a potrivit bine cu simpatia lui Grieg pentru mișcarea naționalistă norvegiană, care urmărea să promoveze muzica norvegiană într-o perioadă în care muzica clasică era dominată de tradițiile muzicii germanice și central-europene. Grieg s-a împrietenit cu Rikard Nordraak (1842-1866), care a fost puternic implicat în această mișcare. Grieg și Nordraak intenționau să formeze o societate pentru a promova muzica scandinavă înainte de moartea prematură a acestuia din urmă din cauza tuberculozei. Unul dintre cântecele lui Nordraak a devenit un imn național neoficial (și cel oficial din 2019). Moartea prematură a lui Nordraak ar fi putut amplifica dorința lui Grieg de a duce flacăra muzicii norvegiene acasă și în străinătate.

Utilizarea motivelor cântecului popular poate fi observată în Concertul pentru pian al lui Grieg, finalizat în 1868. Compozitorul a călătorit în Italia în 1866 și din nou în 1869, când s-a întâlnit cu Franz Liszt (1811-1886), care a reacționat favorabil la opera sa. Cei doi s-au întâlnit din nou la Weimar, când Liszt, renumit pentru marea sa abilitate la citirea la prima vedere, a interpretat Concertul pentru pian al lui Grieg complet. Acest lucru i-a dat norvegianului încrederea de a continua să compună, deși a modificat Concertul pentru pian de multe ori în următoarele trei decenii.

Christiania

În Norvegia, Grieg a susținut un concert bine primit cu propriile sale compoziții în octombrie 1867. Compozitorul se mutase în capitală, Christiania (redenumită Oslo în 1924), și acolo a încercat să înființeze Academia Norvegiană de Muzică în 1867, dar proiectul a fost împiedicat de finanțele precare și de o lipsă generală de interes din partea presei orașului . Grieg era constant frustrat de atitudinile provinciale din capitală, departe de marile centre muzicale precum Viena și Leipzig. Orchestrele norvegiene de la acea vreme erau adesea sub medie, iar publicul apatic. Acest lucru ar putea explica decizia controversată a compozitorului din 1898 de a aduce Orchestra Concertgebouw din Amsterdam pentru Festivalul de la Bergen din acel an și de a nu folosi orchestra locală. Întregul comitet de organizare a fost consternat de această decizie, iar toți membrii săi au demisionat în semn de protest. Evident, Grieg nu era genul de persoană care să facă compromisuri când venea vorba de muzică.

Grieg a fost numit director al Societății Filarmonice Christiana, funcție pe care a deținut-o împreună cu Johan Svendsen (1840-1911). Grieg a lucrat la muzică pentru spectacole alături de piese de teatru . Prima a fost Sigurd Jorsalfar din 1872 , de Bjørnstjerne Bjørnson (1832-1910), care spunea povestea regelui Sigurd I al Norvegiei (domnit între 1103 și 1130). Lucrarea a fost jucată la Teatrul Christiania, al cărui regizor era și Bjørnson. Grieg l-a descris memorabil pe Bjørnson, un alt naționalist, drept „cea mai grandioasă cascadă a Norvegiei, urlând și furioasă, fumegând și spumând” (Steen, 728). Îmbinarea cuvintelor, imaginilor și muzicii de către Grieg în Sigurd Jorsalfar a fost o pregustare a capodoperei care urma să vină.

Ibsen și Peer Gynt

Cea mai cunoscută operă a lui Grieg astăzi este muzica instrumentală scrisă pentru piesa de teatru Peer Gynt din 1867 de Henrik Ibsen (1828-1906). Cei doi norvegieni se întâlniseră la Roma în iarna anului 1866. Ibsen dorea să pună în scenă piesa sa în versuri pe muzică și l-a convins pe Grieg să compună lucrarea cunoscută acum sub numele de suitele Peer Gynt . Peer Gynt este un erou popular norvegian, un tânăr țăran care trebuie să se salveze asigurându-și dragostea unei femei. Într-o serie de aventuri de-a lungul piesei în cinci acte, Peer Gynt întâlnește într-adevăr o femeie care îl iubește - Solveig - la ospățul de nuntă al unui cuplu aristocratic. Cu toate acestea, Peer Gynt o evită pe Solveig și, în schimb, o răpește pe mireasă. În cele din urmă, își abandonează prada pentru a se îmbarca într-o călătorie prin mări și deșerturi. Eroul nostru devine bogat și faimos, dar nu găsește nici fericirea, nici dragostea. În cele din urmă, se întoarce acasă, în Norvegia, unde Solveig l-a așteptat tot acest timp; dragostea ei asigură supraviețuirea lui Peer Gynt.

Muzica instrumentală a fost interpretată pentru prima dată odată cu piesa de la Christiana, în februarie 1876. Grieg a reorganizat ulterior muzica în două suite, fiecare cu câte patru mișcări. Suita nr. 1 conține piesele Dimineața , Moartea lui Aase , Dansul Anitrei și În Sala Regelui Muntelui . Suita nr. 2 conține cântecele Răpirea miresei și Lamentul Ingridului , Dans arab , Întoarcerea acasă a lui Peer Gynt și Cântecul lui Solveig . Alte câteva cântece pot fi adăugate la prezentarea standard, iar acestea sunt Marșul nupțial , Cântecul de leagăn al lui Solveig , Preludiul și Dansul fiicei Regelui Muntelui . În 1888, cele două suite au fost aranjate pentru pian solo și apoi, în 1893, pentru duet de pian. Cele mai faimoase segmente sunt, fără îndoială, Dimineața, cu utilizarea sa distinctivă și extrem de evocatoare a flautului și oboiului, și În Sala Regelui Muntelui, cu tema sa repetată care se ridică spre un final în crescendo. Grieg, cu darul său pentru melodie și efecte atmosferice, creează o viziune muzicală a pădurilor verzi și a fiordurilor albastre, un exemplu excelent de muzică romantică (1790-1910) în care sunetul este folosit pentru a stârni un răspuns emoțional profund din partea ascultătorului. Cu siguranță, muzica lui Grieg a provocat o impresie mult mai durabilă decât piesa pentru care a fost scrisă.

Tururi și retrageri de compoziție

Ajungând la proeminență internațională în domeniul muzical datorită succesului lui Peer Gynt , Grieg a primit ajutor financiar pentru munca sa din partea statului norvegian. Grieg era acum suficient de faimos pentru a conduce turnee de concerte în Europa, unde a dirijat și a cântat la pian. La fel ca alți compozitori, în special Johannes Brahms (1833-1897) și Gustav Mahler (1860-1911), Grieg a preferat singurătatea și natura atunci când compunea în lunile de vară. Refugiul preferat al lui Grieg era o mică cabană de lemn lângă un lac din regiunea Hardanger. Inspirația melodiilor populare norvegiene poate fi auzită în multe dintre cântecele sale din această perioadă, de exemplu, Fyremaal (1880).

Din 1885, și-a petrecut verile în vila sa construită special în apropiere de Bergen, numită Troldhaugen (care înseamnă „Dealul Trollilor”), care includea o cabană de scris cu vedere la Lacul Nordås. În interiorul cabanei se aflau un pian și un balansoar pentru a contempla priveliștea. În mijlocul fiordurilor dramatice și departe de toate distragerile urbane, Grieg a continuat să exploreze posibilitățile de a încorpora muzica populară și dansul în propriile sale compoziții, văzute, de exemplu, în ciclul său Haugrussa („Fecioara de la munte”) și în Suita Holberg pentru coarde. Grieg a compus chiar și o odă dedicată casei sale în piesa lirică Ziua nunții la Troldhaugen . Într-una dintre ultimele sale compoziții, Slåtter (Dansurile norvegiene), melodiile tradiționale cântate la vioara Hardanger au fost prelucrate. Pentru scurt timp, a fost și directorul Orchestrei Filarmonice din Bergen (cunoscută și sub numele de Harmonien).

Operele notabile ale lui Grieg

140 de melodii

66 de piese lirice pentru pian (1867-1901)

Concert în La minor (1868)

Sigurd Jorsalfar (1872)

Suitele Peer Gynt (1874-5)

Suita Holberg (1884)

Slăbiciune (1897)

Fără îndoială, rădăcinile scandinave ale lui Grieg au adus ceva proaspăt genului muzical clasic. Însuși compozitorul a remarcat odată: „Sunt sigur că muzica mea are un gust de cod” (Thompson, 140). El a fost influențat și de piesele pentru pian ale lui Robert Schumann (1810-1856), pe care le-a auzit interpretate de văduva sa, Clara Schumann (1819-1896). Grieg este adesea descris ca un „miniaturist” datorită preferinței sale pentru lucrări mai scurte, de dimensiuni reduse, spre deosebire de simfoniile tematice grandioase.

Utilizarea directă a muzicii populare norvegiene în propriile opere ale lui Grieg a fost probabil exagerată, așa cum a remarcat muzicologul R. Layton în eseul său despre Grieg din The New Oxford Companion to Music :

„Mai mult decât oricare alt artist dinaintea sa, el evocă caracterul muzicii unei națiuni. Cu toate acestea, în cântecele sale, rareori citează direct muzica populară, deși muzica sa inspiră spiritul acesteia. Într-adevăr, a fost ferm în această privință: „Din toate cele aproximativ o sută de cântece ale mele, doar unul, Cântecul lui Solveijg, are o melodie împrumutată.” (785)

Abordarea lirică a lui Grieg față de muzica romantică nu a fost pe gustul tuturor; Claude Debussy (1862-1918) și-a descris memorabil muzica drept „bomboane înfășurate în zăpadă” (Schonberg, 442). Criticii observă adesea că opera lui Grieg are o arie de aplicare destul de restrânsă și prea des este prezentată la o scară prea mică pentru a fi considerat unul dintre cu adevărat marii compozitori. Cu toate acestea, pentru cei care explorează dincolo de Peer Gynt și unele dintre piesele lirice mai siropoase , Grieg oferă multe capodopere în miniatură, ceea ce Schonberg rezumă ca fiind „piese muzicale scurte, liniștite și rafinate” (445).

Moarte și moștenire

Grieg a fost bolnav de plămâni din 1900 și a fost obligat să petreacă mai multe perioade în sanatorii, dar a continuat să cânte până la sfârșit. În 1906, a vizitat Anglia în ceea ce avea să fie ultimul său turneu de concerte. A cântat în fața regelui Eduard al VII-lea (domnie 1901-1910) la Castelul Windsor , dar și-a întrerupt recitalul de două ori pentru că regele era hotărât să vorbească pe parcursul spectacolului. Grieg era pe punctul de a se întoarce în Anglia când medicii săi au insistat să meargă la spital. Edvard Grieg a murit a doua zi la Bergen, pe 4 septembrie 1907. Cenușa compozitorului a fost depusă în faleza fiordului de la Troldhaugen, într-un loc scăldat în fiecare zi de lumina blândă a apusului. Vila lui Grieg este acum un muzeu dedicat compozitorului.

În special în ultimii ani, Grieg a fost adesea mentor pentru muzicienii mai tineri. El l-a influențat pe prietenul său, compozitorul și pianistul australian Percy Grainger (1882-1961). Compozitorul englez Frederick Delius (1862-1934) a fost un alt beneficiar al generozității și îndrumării lui Grieg. Grieg a fost, de asemenea, o sursă de inspirație pentru compozitorul scandinav Jean Sibelius (1865-1957).

Viața lui Grieg a fost subiectul musicalului biografic din 1970, Cântecul Norvegiei . Filmul a fost un eșec financiar și critic, reflectând declinul general al lui Grieg încă de la punctul culminant al popularității sale din timpul vieții. La fel ca Johannes Brahms, muzica lui Grieg a fost considerată demodată în prima jumătate a secolului al XX-lea, deoarece compozitori precum Richard Strauss (1864-1949) și Igor Stravinsky (1882-1971) au produs muzică mai experimentală. Spre deosebire de Brahms, care a renascut, pentru mulți, muzica lui Grieg așteaptă să fie descoperită. La fel ca fiordurile norvegiene, opera lui Grieg este familiară, poate chiar vizitată ocazional, dar rareori explorată în profunzime în zilele noastre.

$$$

 RICHARD WIDMARK

Richard Widmark a fost un actor de film și de pe Broadway bine-cunoscut, care a avut numeroase apariții la radio și televiziune. A devenit faimos în rolul său de debut în cinematografie, în rolul lui Tommy Udo, personajul chicotitor din „Sărutul morții”, în 1947, pentru care a fost nominalizat la Premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar. La începutul carierei sale, a continuat filonul „noir”, în principal cu roluri de personaj negativ și dur, dar mai târziu a devenit un actor în rol secundar de top în roluri mai clare în alte genuri, precum westernurile și filmele de groază.

Biografie

S-a născut sub numele de Richard Weedt Widmark pe 26 decembrie 1914 în Sunrise Township, Minnesota, și a crescut în Princeton, Illinois. A devenit interesat de actorie la departamentul de teatru al Lake Forest College, Illinois, unde a studiat dreptul, iar după absolvire în 1936 a rămas să predea Oratorie și Dramă. Cu toate acestea, pasiunea pentru actorie a prins-o adânc și a părăsit curând facultatea și s-a mutat la New York pentru a deveni actor. A petrecut zece ani învățându-și meseria, debutând la radio în 1938 în „Aunt Jenny's Real Life Stories”, iar la începutul anilor 1940 era auzit în mod regulat în programe de rețea precum „Gang Busters”, „Inner Sanctum Mysteries” și „Molle Mystery Theater”.

Widmark a fost împiedicat să se înroleze în timpul celui de-al Doilea Război Mondial din cauza unei perforații a timpanului și a continuat să-și dezvolte cariera de actor, debutând pe Broadway în 1943 în „Kiss and Tell” și apărând în alte producții precum „Trio”, „Kiss Them for Me” și „Dunnigan's Daughter”.

În timp ce se afla la Chicago, unde juca într-o producție de teatru a piesei „Dream Girl” alături de June Havoc, Widmark a fost invitat să citească de producătorul Henry Hathaway pentru rolul ucigașului Tommy Udo în viitorul film, „Kiss of Death”. Interpretarea sa a fost senzațională, în special chicotelile sale bizare din timpul scenei crimei, și i s-a oferit un contract de șapte ani cu Twentieth Century Fox. Când filmul a fost lansat în 1947, Widmark a fost nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun actor în rol secundar și a câștigat, de asemenea, Globul de Aur al Asociației Presei Străine de la Hollywood pentru cel mai promițător debutant.

Acest succes timpuriu l-a plasat în rolul principal în thrillere violente precum „The Street with No Name” în 1948 și în rolul unui bigot rasial neplăcut în „No Way Out” în 1950, deși a fost distribuit într-un rol simpatic alături de Lionel Barrymore în drama despre vânătoarea de balene „Down to the Sea in Ships” în 1948. În „Panic in the Streets” a jucat din nou un rol simpatic, în rolul unui nobil ofițer medical. A demonstrat că poate interpreta și eroi occidentali duri și ingenioși, așa cum se vede în „Backlash” în 1956 și „The Last Wagon” în același an. Un rol mai subtil și mai solicitant a fost cel al șefului unei clinici psihiatrice din „The Cobweb” în 1955.

Când contractul său cu Fox a expirat în 1954, Widmark și-a înființat propria companie, Heath Productions, pentru a avea mai mult control artistic asupra filmelor sale. Din acest moment, a fost distribuit în roluri din ce în ce mai plăcute și mai puțin solicitante, și s-a așezat la o carieră de actor secundar bun, întotdeauna secundar față de protagonistul principal. John Wayne l-a regizat în 1961 în „The Alamo”, unde l-a interpretat pe bețivul Jim Bowie. A apărut în două westernuri cu John Ford, alături de James Stewart în „Two Rode Together” în 1961, în care au câteva scene extrem de comice, și în „Cheyenne Autumn” în 1964. A avut un rol dramatic major în „Judgment at Nuremberg” în 1961, în rolul procurorului, și a oferit una dintre cele mai bune performanțe ale sale în „The Bedford Incident” în 1965, pe care l-a și produs, jucând alături de Sidney Poitier. A avut un rol substanțial și a fost la apogeu în rolul detectivului de poliție amoral din thrillerul de aventuri „Madigan” în 1968, rol pe care l-a păstrat și în serialul TV ulterior din 1972.

În anii 1970, vedeta sa a început să scadă, dar a continuat să facă filme, cu roluri importante în „Crima din Orient Express” în 1974 și „Rollercoaster” în 1977 și cu roluri în „Coma” în 1978 și „Against All Odds” în 1984. Și-a făcut simțită prezența și în filme de televiziune precum „Mr. Horn” în 1979 și a fost aclamat de critici pentru rolul său alături de Faye Dunaway în „Cold Sassy Tree” în 1989.

După ce a jucat rolul unui senator în „True Colors” pe marele ecran în 1991, Widmark s-a retras din actorie. Widmark a fost căsătorit fericit cu scriitoarea Jean Hazlewood din 1942 până la moartea acesteia în 1997. Au avut o fiică, Anne Heath Widmark, în 1945. A avut tendința să trăiască liniștit la ferma sa din Missouri, evitând publicitatea. În 1999, la vârsta de 84 de ani, s-a căsătorit cu Susan Blanchard, care fusese a treia soție a lui Henry Fonda.

Richard Widmark a murit după o lungă boală pe 24 martie 2008, la domiciliul său din Roxbury, Connecticut. Avea 93 de ani.

$$$

 EVANGHELIA DUPĂ IACOB CEL DREPT

Evanghelia după Iacob cel Drept (Protevangelium Jacobi), cunoscută și sub numele de Protoevanghelia lui Iacob sau Evanghelia Copilăriei lui Iisus, este o evanghelie apocrifă si pseudoepigrafa cunoscuta si sub denumiri diferite in fragmente care s-au descoperit ulterior sau anterior primelor documentari existente despre aceasta evanghelie apocrifa. Fragmentele poarta titluri diferite cum ar fi: “ Nașterea Mariei”, “Povestea nașterii Mariei, Mama Domnului” sau “Nașterea Mariei; Evanghelia lui Iacob“.

Evanghelia apocrifa a fost scrisa intre anii 130 – 154 d.Hr., deci este clar o pseudoepigrafa (lucrare semnata de o personalitate diferita decat cea atribuita). Evanghelia după Iacob cel Drept descrie copilăria lui Iisus relatată în evangheliile lui Matei și Luca și prezintă o relatare a nașterii și copilăriei Fecioarei Maria însăși.

Important este si probabil faptul ca aceasta Evanghelie nu a fost introdusa in Noul Testament din cauza ca pentru prima data Iacob cel Drept este prezentat ca frate al lui Isus (Adelphotheos), desi intr-un fel sau altul putem intelege acest lucru si din Evangheliile canonice (Luca si Matei).

Evanghelia după Iacob cel Drept este cea mai veche sursă care susține ideea verginitatii fecioriei Mariei nu numai înainte de nașterea lui Iisus, ci chiar și după aceea. Bineinteles ca astazi stim ca motivatia practica este total gresita chiar si teologic. Fara indoiala ca autorul nu cunostea regulile religiei iudaice ale timpului, reguli si traditii pe care fara indoiala Iacob cel Drept le-ar fi cunoscut amanuntit. Autorul sustine ca în iudaism au existat fecioare consacrate templului, similare vestalelor din Roma , lucru complet fals si inexistent, cunoscut contemporanilor Templului din Ierusalim. Celibatul a fost extrem de rar în iudaism, iar casatoria și datoria de a face copii erau considerate drept datorii sacre .

Aceasta evanghelie apocrifa este mentionata pentru prima data de Origen la începutul secolului al III-lea, adoptand aceasi părere cu cele scrise că „frații Domnului” erau fiii lui Iosif cu o nevastă anterioară. Acesta este de asemenea și singurul text care proclamă în mod explicit că Iosif era văduv, cu copii, în momentul în care Maria îi este încredințată. Acest fapt este menționat într-unul din textele lui Origene (The Brethren of Jesus), ce aduce dovezi pentru a demonstra că “rudele Domnului erau copiii lui Iosif cu o soție anterioară”.

Aceasta lucrare, care a fost cenzurata si neacceptata in Noul Testament, sta totusi la baza unor doctrine esentiale in Crestinismul Ortodox si Catolic, multe dintre ideile apocrife si pseudoepigrafe fiind preluate de parintii biserici in secolele III-V d.Hr.

P.S. Fragmentele expuse in articol se afla la Manastirea Santa Caterina din Sinai si sunt probabil copii din secolul V. d.Hr .

Surse:

Bart D. Ehrman, ” Lost Scriptures: Books that did not make it into the New Testament” .

Wilhelm Schneemelcher, Robert McLachlan Wilson, New Testament Apocrypha: Gospels and related writings, Westminster John Knox Press, 2003.

Origene – “The Brethren of Jesus”

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1779: În această zi, a murit James Cook, navigator englez (n. 1728). James Cook a făcut trei călătorii în Oceanul Pacific, în cadrul cărora a descoperit insulele Société (azi Polinezia franceză), Noua Zeelandă şi Sandwich (azi arhipelagul Hawaii). Insulele Société au fost denumite după Royal Society de la Londra, care a finanţat expediţia. James Cook s-a născut pe 7 noiembrie 1728. Cook a realizat hărţi detaliate ale insulei Newfoundland, din America de Nord, înainte de a realiza trei expediţii în Oceanul Pacific, unde a realizat primul contact european cu coasta estică a Australiei şi Insulele Hawaii, precum şi prima circumnavigare a Noii Zeelande. Cook s-a alăturat flotei comerciale britanice ca adolescent şi s-a alăturat Marinei Regale în 1755. 

A luat parte la „Războiul de şapte ani” şi a explorat şi cartografiat cea mai mare parte a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului oraşului Quebec. Aceasta a atras atenţia Amiralităţii şi Royal Society. Acest lucru a venit într-un moment crucial atât al carierei lui Cook cât şi al explorărilor maritime britanice, ceea ce a condus la sarcina de comandant al navei HMS Endeavour în 1766 în prima din cele trei expediţii în Pacific. În călătoriile sale Cook a navigat sute de mii de mile marine în mari zone necartografiate ale Globului. A cartografiat teritorii din Noua Zeelandă până în Hawaii în cel mai mic detaliu şi la o scară ce nu a mai fost atinsă până atunci. În timpul acestor călătorii de descoperire a explorat şi numit teritorii şi a cartografiat şi insule şi zone de coastă apărute pentru prima dată pe hărţile europene. A demonstrat calităţi de marinar, aptitudini de explorator şi cartograf, curaj fizic şi capacitatea de a-şi conduce oamenii în condiţii vitrege. Cook a fost ucis în Hawaii în timpul unei altercaţii cu băştinaşii în timpul celei de-a treia călătorii de explorare în Pacific în 1779. A lăsat în urmă o moştenire de cunoştinţe ştiinţifice şi geografice ce au influenţat succesorii săi inclusiv în secolul al XX-lea iar numeroase memoriale i-au fost dedicate în toată lumea. În 1745, la vârsta de 16 ani, Cook s-a mutat la 32 km distanţă în oraşul pescăresc Staithes pentru a deveni ucenicul băcanului şi negustorului William Sanderson. Istoricii au speculat că în această perioadă Cook a simţit pentru prima dată atracţia pentru mare în timp ce privea pe fereastra magazinului. După 18 luni, când s-a dovedit că nu este potrivit pentru meseria de băcan, Cook a călătorit spre oraşul vecin Whitby pentru a face cunoştinţă cu prietenii lui Sanderson, John şi Henry Walker.Aceştia erau proprietari de nave şi activau în comerţul cu cărbune. Casa lor este acum Muzeul Memorial Căpitanul Cook. 

Cook a fost luat ca ucenic în marina comercială în mica lor flotă, transportând cărbune de-a lungul coastelor engleze. Prima sa sarcină a fost la bordul navei Freelove şi a petrecut câţiva ani la bordul acesteia sau al altor nave, navigând între Tyne şi Londra. În perioada uceniciei, Cook a studiat algebra, geometria, trigonometria, navigaţia şi astronomia. După ce şi-a terminat cei trei ani de ucenicie, Cook a început să lucreze pe navele de comerţ din Marea Baltică. După ce a trecut examenele în 1752 a început să progreseze în rangurile marinei comerciale, începând în acel an cu promovarea la gradul de ofiţer secund al bricului Friendship.

În 1755, la o lună după ce a primit comanda acestei nave, a intrat ca voluntar în Marina Regală când aceasta se pregătea pentru ceea ce avea să fie Războiul de şapte ani. În ciuda faptului că trebuia să o ia de la început cu ierarhia navală, Cook şi-a dat seama că va avansa mult mai rapid în serviciul militar şi s-a alaturat Marinei Regale la 7 iunie 1755. Primul post de comandă al lui Cook a fost la bordul navei HMS Eagle, navigând în calitate de ofiţer secund. În octombrie şi noiembrie 1755 a luat parte la capturarea unei nave franceze şi la scufundarea alteia, după care a fost promovat la gradul de şef de echipaj. Prima sa comanda temporară a fost în martie 1756 când a fost temporar comandantul navei Cruizer, o navă mică ataşată la Eagle în timpul unei misiuni de patrulare. În timpul Războiului de şapte ani Cook a navigat în America de Nord în calitate de comandant al navei Pembroke. În 1758 a luat parte la ambiţiosul asalt de capturare a fortăreţei din Louisbourg de la francezi, după care a participat la asediul oraşului Quebec. 

A dovedit un talent pentru explorare şi cartografiere şi a fost responsabil pentru cartografierea celei mai mari părţi a intrării în Râul Sfântul Laurenţiu în timpul asediului. Aptitudinea lui Cook pentru explorare a fost exploatată în anii 1760 pentru cartografierea coastei zimţate a insulei Newfoundland la bordul navei HMS Grenville. A explorat partea nord-vestică în 1763 şi 1764, coasta sudică în 1765 şi 1766 şi coasta vestică în 1767. În 1766 Royal Society l-a angajat pe Cook să navigheze în Oceanul Pacific pentru a observa şi marca tranziţia planetei Venus în jurul Soarelui. Cook,în vârstă de 39 de ani, a fost promovat la gradul de locotenent şi a fost numit comandantul expediţiei. Expediţia a început în Anglia în 1768, a ocolit Capul Horn şi a continuat spre vest în Pacific pentru a ajunge la insula Tahiti pe 13 aprilie 1769 unde s-au făcut observaţiile tranziţiei planetei Venus.Totuşi, rezultatul observaţiilor nu au fost atât de concluzive şi precise pe cât se aştepta. O dată ce observaţiile s-au încheiat, Cook a deschis ordinele sigilate ce conţineau instrucţiuni suplimentare din partea Amiralităţii pentru a doua parte a călătoriei: căutarea în Pacificul de Sud a unor indicii cu referire la continentul Terra Australis. Cook a pornit spre Noua Zeelandă şi a cartografiat întreaga zonă de coastă cu doar câteva greşeli minore. Apoi a călătorit spre vest, ajungând pe coasta sud-estică a Australiei pe 19 aprilie 1770, fiind astfel primul contact european cu coasta continentului. Pe 23 aprilie a făcut primele observaţii înregistrate asupra băştinaşilor australieni pe insula Brush. Pe 29 aprilie Cook şi echipajul său au realizat prima debarcare pe continent în locul numit astăzi Peninsula Kurnell, pe care el l-a numit „Golful Botanic” după specimenele unice colecţionate de botaniştii Joseph Banks şi Daniel Solander. Aici, Cook a realizat primul contact cu un trib aborigen cunoscut sub numele de Gweagal. 

După plecarea din Golful Botanic, Cook a continuat spre nord unde a avut loc un incident pe 11 iunie când nava Endeavour a eşuat pe un banc de nisip în Marea Barieră de Corali.Nava a fost puternic avariată iar călătoria a fost amânată aproape şapte săptămâni cât au avut loc reparaţiile pe plajă (în apropierea portului oraşului Cooktown, Queensland de astăzi), la gura de vărsare a râului Endeavour. O dată ce reparaţiile au fost finalizate călătoria a continuat prin Strâmtoarea Torres iar pe 22 august a debarcat pe Insula Posesiunii pe care a declarat-o teritoriu britanic. S-a întors apoi în Anglia prin Batavia, astăzi Jakarta, capitala Indoneziei, unde o bună parte din echipajul său a murit de malarie, Capul Bunei Speranţe şi Insula Sfânta Elena, ajungând în Anglia pe 12 iulie 1771. Jurnalele lui Cook au fost publicate după întoarcerea sa în Anglia şi a devenit un erou pentru comunitatea ştiinţifică.În rândul publicului larg botanistul Joseph Banks era adevăratul erou. Banks chiar a încercat să preia comanda celei de-a doua călătorii a lui Cook dar s-a retras înainte ca expediţia să înceapă iar Johann Reinhold Forster şi fiul său Georg Forster au fost aleşi ca oamenii de ştiinţă pentru această călătorie. Fiul lui Cook, George, s-a născut cu cinci zile înainte de a pleca în călătorie:

La puţin timp după întoarcerea din prima călătorie, Cook a fost promovat la gradul de comandor în august 1771.Apoi, în 1772 a fost însărcinat de Royal Society pentru a căuta ipoteticul Terra Australis. În prima călătorie Cook a demonstrat prin circumnavigarea Noii Zeelande faptul că nu este ataşată unui continent mai mare aflat la sud. Deşi a cartografiat aproape întreaga coastă estică a Australiei, demonstrând că este de dimensiuni continentale, Terra Australis se credea că este mai la sud. Deşi s-a demonstrat contrariul, Alexander Dalrymple şi alţii din Royal Society erau convinşi că acest continent masiv trebuie să existe mai la sud. Cook a primit comanda navei HMS Resolution în această călătorie iar Tobias Furneaux a primit comanda celei de-a doua nave, HMS Adventure. Expediţia lui Cook a circumnavigat globul la latitudini foarte sudice, fiind unul dintre primii care au trecut de Cercul Polar de Sud, pe 17 ianuarie 1773. A explorat, cartografiat şi luat în posesiune britanică Georgia de Sud, explorată de Anthony de la Roché în 1675, descoperită şi numită de Clerke Rocks şi Insulele Sandwich de Sud. 

În ceaţa antarctică, Resolution şi Adventure s-au separat. Furneaux s-a îndreptat spre Noua Zeelandă, unde a pierdut o parte din oameni în urma confruntărilor cu populaţia Māori după care s-a întors în Anglia, în vreme ce Cook a continuat să exploreze zona antarctică, ajungând la 71°10'S pe 31 ianuarie 1774. Cook aproape a ajuns pe continentul Antarctica dar a trebuit să se îndrepte spre Tahiti pentru reaprovizionare.Apoi a reluat traseul sudic în a doua tentativă eşuată de a găsi presupusul continent. În această parte a călătoriei Cook a luat cu el un tânăr tahitian pe nume Omai, care s-a dovedit având cunoştinţe mai slabe despre Pacific decât Tupaia din prima călătorie. În timpul călătoriei de întoarcere din 1774 a debarcat în Insulele Tonga, Insula Paştelui, Insula Norfolk, Noua Caledonie şi Vanuatu. Raportul dat la întoarcere a eliminat interesul pentru mitul continentului Terra Australis. 

A treia expediţie a fost o misiune de recunoaştere a coastei Canadei scăldată de apele Pacificului şi de căutare a unui culoar de trecere nord-vestic dinspre Pacific spre Atlantic, prin Oceanul Îngheţat. Aceasta s-a dovedit a fi ultima călătorie a căpitanului Cook. El a pornit din Anglia pe 12 iulie 1776, cu corabia Resolution, care fusese echipată din nou, luând şi corabia Discovery. Pe 18 ianuarie 1778, el şi oamenii săi au ajuns pe insulele cunoscute în prezent drept insulele Hawaii, unde au fost primiţi cu ospitalitate. Pe aceste frumoase insule ei şi-au reînnoit proviziile şi apoi şi-au petrecut vara polară a acelui an încercând în zadar să găsească un culoar de trecere spre Atlantic. Apoi s-au întors ca să-şi petreacă iarna în Hawaii.Istoricii nu sunt siguri ce anume l-a determinat pe Cook să-şi schimbe, se pare, comportamentul în acest moment. Există semne de întrebare în legătură cu modul în care i-a tratat pe hawaiieni la întoarcerea sa.Unii sugerează că acum el a început să-i exploateze cu cruzime. Alţii se întreabă dacă nu cumva le-a încălcat ciclurile de închinare. 

Indiferent care ar fi fost adevăratul motiv, pe aceste insule el şi-a aflat sfârşitul în 14 februarie 1779. La întoarcerea lor în Kealakekua Bay, care a avut loc pe 17 ianuarie, exploratorii au fost întâmpinaţi de 10.000 de hawaiieni. Insularii celebrau sărbătoarea makahiki în onoarea zeului lor Lono, zeul uscatului.Se pare că Cook a fost sărbătorit drept zeul Lono, iar el şi oamenii săi au fost trataţi încă o dată cu o extraordinară ospitalitate şi amabilitate.Trei săptămâni mai târziu, pe 4 februarie, ei au ridicat ancora şi au întins pânzele. Însă după doar patru zile petrecute în larg, un uragan îngrozitor s-a abătut asupra lor, iar Resolution a pierdut un catarg. Cook s-a întors în Hawaii. Spre uimirea lui Cook, de data aceasta primirea a fost ostilă. Unii sunt de părere că hawaiienii au chibzuit lucrurile mai bine şi au ajuns la concluzia că Cook şi oamenii săi îi exploatau. Alţii sugerează faptul că întoarcerea lui Cook era incompatibilă cu calitatea sa de „dumnezeu“. Indiferent de motiv, oamenii lui Cook, nedumeriţi, au reacţionat, din nefericire, într-un mod violent. Acest lucru a dus la furarea unei bărci de pe Discovery. Cook a căutat să recâştige barca încercând să-l ia ostatic pe şeful lor, Kalaniopúu. Au urmat câteva confruntări, iar Cook a fost înjunghiat şi bătut pe plajă până când a fost omorât. 

În jurnalul său, sublocotenentul de marină George Gilbert, un membru al echipajului de pe Resolution, descrie cu detalii expresive ultimele clipe din viaţa lui Cook. „Abia ajunsese căpitanul Cook la marginea apei şi făcuse semn cu mâna către bărci ca să se înceteze focul, când una dintre căpetenii, mai îndrăzneaţă decât ceilalţi, a venit pe la spate şi l-a înjunghiat între umeri cu un pumnal de fier. Un altul, în aceeaşi clipă, l-a lovit cu o bâtă în cap, iar el a căzut în apă; imediat după aceea ei au intrat în apă şi l-au ţinut sub apă timp de câteva minute, apoi l-au scos pe stânci şi l-au dat cu capul de ele de mai multe ori; aşa că nu există nici cea mai mică îndoială că şi-a dat duhul repede.“

Surse:

http://www.bbc.co.uk/history/historic_figures/cook_captain_james.shtml

http://adb.anu.edu.au/biography/cook-james-1917

https://www.britannica.com/biography/James-Cook

https://www.ro.biography.name/exploratori/140-anglia-uk/383-james-cook-1728-1779

https://momenteistorice.ro/james-cook/

https://evz.ro/povestea-navigatorului-james-cook-cel-mai-vestit-explorator.html

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie 1821: În această zi, a încetat din viaţă, la Budapesta, Petru Maior, ilustru cărturar iluminist, filolog şi istoric român, unul dintre „corifeii Şcolii Ardelene”, militant de seamă pentru drepturile culturale şi politice ale românilor din Transilvania. Lucrările sale fundamentale sunt cele cu caracter istoric şi filologic: Istoria pentru începutul românilor în Dachia (1812), Istoria bisericii românilor atât acesto de coace, precum şi a celor din acolo de Dunăre (1813), Ortographia română sive latino-valachica (1819). 

Şi-a adus contribuţia la elaborarea Lexiconului de la Buda (1825), primul dicţionar etimologic al limbii române. Petru Maior (n. circa 1756, Târgu Mureş) a fost un istoric, filolog şi scriitor român transilvănean, protopop greco-catolicde Reghin, reprezentant de frunte al Şcolii Ardelene. A fost un important militant pentru drepturile românilor din Transilvania, participând – alături de alţi reprezentanţi ai Şcolii Ardelene - la redactarea celebrei declaraţii de emancipare a românilor transilvăneni, Supplex Libellus Valachorum.Supplex Libellus Valachorum Transsilvaniae (Petiţia Valahilor din Transilvania) este numele a două memorii înaintate de liderii naţiunii române din Transilvania împăratului Leopold al II-lea al Sfântului Imperiu Roman. Primul Supplex a fost trimis în martie 1791 de Ignatie Darabant, episcop greco-catolic de Oradea, Consiliului de Stat din Viena. Cel de al doilea Supplex, o versiune mult largită şi argumentată a primului, a fost înaintat Curţii din Viena pe 30 martie 1792 de către Ioan Bob, episcopul greco-catolic de Blaj, şi de Gherasim Adamovici, episcopul ortodox al Transilvaniei.

Documentul a fost redactat de cei mai însemnaţi reprezentanţi ai naţiunii române din Transilvania (în cea mai mare parte clerici ai Bisericii Române Unite cu Roma): Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Şincai, Ioan Piuariu-Molnar, Iosif Meheşi, Ioan Budai Deleanu, Ioan Para etc. Petiţia era semnata in numele natiunii române de categoriile sale libere Clerus, Nobilitas, Civicusque Status Universae Nationis in Transilvania Valachicae. Cererile Supplex-ului erau structurate în jurul câtorva idei, corespunzând doleanţelor laicilor şi clericilor români:

- „ca numirile odioase şi pline de ocară: toleraţi, admişi, nesocotiţi între stări şi alte de acest fel, care ca nişte pete din afară, au fost întipărite fără drept şi fără lege (pe fruntea naţiunii române), acum să fie cu totul îndepărtate, revocate şi desfiinţate“ (reintegrarea românilor ca naţiune de drept în Transilvania)

- „naţiunea română să fie repusă în folosinţa tuturor drepturilor civile şi regnicolare“ (restituirea drepturilor istorice vechi medievale)

- „clerul acestei naţiuni credincios bisericii orientale să fie tratat în acelaşi fel ca şi clerul naţiunilor care alcătuiesc sistemul uniunii“ (egalitatea clerului)

- „la alegerea slujbaşilor şi deputaţilor în dietă ... să se procedeze în chip just, în număr proporţional cu această naţiune“ (reprezentare proporţională în dietă şi funcţionărime)

Doamna Mária Berényi, o neobosită cercetătoare româncă din Ungaria spunea, într-un interviu acordat Agerpres: „Ultimii ani ai vieţii scriitorului se leagă de redactarea vestitutului Dicţionar de la Buda, cu litere latine, operă la care a contribuit cu o mare parte a materialului. Sfârşitul l-a surprins la 14 februarie 1821, înainte ca dicţionarul să fie tipărit. Două dintre cele trei mari personalităţi ale Şcolii Ardelene, Samuil Micu-Clain şi Petru Maior, colaboratori români ai Tipografiei Universitare din Buda, îşi dorm somnul de veci în Biserica Romano-Catolică din Tabán (Budapesta). Cu timpul, mormintele lor au dispărut, la fel ca şi vechiul cartier Tabán. Istoricul arădean Glück Jenő, în decursul cercetărilor făcute în 1991, a găsit în arhivele Bisericii Romano-Catolice din Tabán, la pagina 701 a volumului al IV-lea al Registrului parohial, o adnotare privind înmormântarea lui Samuil Micu-Clain, la data de 15 mai 1806, de către episcopul Martin Görgey Marin.

Rămăşiţele lui pământeşti se odihnesc în cripta din biserică. Despre ceremonia de înmormântare a lui Petru Maior, care a avut loc pe data de 16 februarie 1821, în prezenţa episcopului-vicar Sztojkovics, găsim însemnări la pagina 110 a celui de-al V-lea volum din Registrul de decese. Nu se cunoaşte locul exact unde se află mormântul lui, dar se ştie că cimitirul din Tabán se afla pe vremuri lângă biserică”. Potrivit istoricului, Petru Maior, numit cenzor şi corector al cărţilor româneşti, îşi începe activitatea la Tipografia din Buda în data de 9 martie 1809 şi că, din acest moment până la sfârşitul vieţii, se va dedica editării cărţilor în limba română.

Surse:

http://prodiasporaromana.org/wp-content/uploads/2014/01/Berenyi-2013-Personalit%C4%83%C8%9Bi-marcante-%C3%AEn-istoria-%C8%99i-cultura-rom%C3%A2nilor-din-Ungaria-Secolul-XIX.pdf

Ioan Chindriș, Petru Maior și epoca sa, în vol. Naționalismul modern, Cluj-Napoca, 1996,

Melinte Șerban, Cultura mureșeană în memoria cărților, Ed. Ardealul, Târgu-Mureș, 2006

https://www.artline.ro/Petru-Maior-30232-1-n.html

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/Petru-Maior

http://www.autorii.com/scriitori/petru-maior/

http://biblior.net/istoria-literaturii-romane/petru-maior.html

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/A113/pdf

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1888, 14/26: La 14 februarie 1888, la ora 20:30, se inaugura, printr-un ciclu de conferinţe, Ateneul Român (prima conferinţă a fost ţinută de scriitorul Alexandru Odobescu); clădirea a fost construită între anii 1886 şi 1888, prin stăruinţa lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, pe bază de subscripţie publică, desfăşurată sub sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu".

Adevărat templu al culturii româneşti, Ateneul Român a fost, de-a lungul anilor, gazda conferinţelor marilor personalităţi şi savanţi ai României, aici au concertat toţi artiştii consacraţi ai ţării, aici au urcat pe podium multe formaţii şi solişti de nivel mondial, aici s-au lansat „în primă audiţie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici au prins viaţă primele expoziţii ample de pictură şi sculptură ale maeştrilor artei plastice naţionale, aici au venit regi şi regine, oameni politici şi oaspeţi de seamă de peste hotare, aici au avut loc evenimente de notorietate universală.De aceea, Ateneul Român a devenit exponentul arhitectonic şi spiritual al unei întregi naţiuni.

Ateneul Român este o clădire situată pe Calea Victoriei în Piaţa George Enescu (partea nordică a Pieţei Palatului). Tot aici se află sediul Filarmonicii „George Enescu”. În anul 1884, un decret guvernamental autoriza Primăria oraşului să cedeze Ateneului locul din spatele grădinei Episcopiei – numit odinioară „Livada Văcăreştilor” pe care M. Cantacuzino ridicase o bisericuţă lăsată în metoh episcopului de Râmnic – iar pentru strângerea de fonduri s-a instituit o loterie – 500.000 de bilete în valoare de un leu – , a cărei reclamă a devenit extrem de populară: „daţi un leu pentru Ateneu”. Ideea apelului s-a transformat surprinzător într-o lecţie fantastică de unitate, de trezire a conştiinţei naţionale, prin această subscripţie publică urmând să ia naştere un edificiu cu adevărat impresionant. După obţinerea autorizaţiei de construire, Ateneul încheie un contract cu arhitectul francez Albert Galeron (care realizase deja două anteproiecte conform directivelor lui Esarcu, după cercetările ştiinţifice şi indicaţiile lui Alexandru Odobescu, revizuite şi completate de specialişti români precum Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez sau Cucu Starostescu), semnat din partea română de N. Kretulescu, C. Esarcu şi C. Stăncescu. 

Conform ideilor lui Esarcu edificiul Ateneului va fi „monumental dar simplu, înlăturându-se orice decoraţiuni banale sau inutile. Edificiul va cuprinde o sală de conferinţe, concerte, reuniuni, congrese literare, economice, etc, iar sala va fi încăpătoare de maxim 1500 de persoane”.La 26 octombrie 1886 a fost pusă piatra de temelie la Palatul Ateneului, iar la începutul anului 1888 ciclul de conferinţe se deschidea în noul local, deşi acesta nu era încă finalizat. Trebuie să amintim şi faptul că destinaţia iniţială a terenului, pe care se ridicase deja şi o fundaţie, era ridicarea un circ…Clădirea principală a edificiului a fost finalizată în anul 1889, iar extinderea sa a început în anul 1893.Abia în iulie 1897 comisia tehnică dădea avizul şi pentru inaugurarea clădirii anexe a Ateneului pe care Ministerul Instrucţiunii, care preluase terminarea clădirii, o destina pinacotecii si gliptotecii.Beneficiind de acest edificiu, Societatea „Ateneul Român” şi-a diversificat activitatea, în sălile Ateneului având loc conferinţe, concerte simfonice ale Societăţii Filarmonice Române (înfiinţată încă din 1868 de către Eduard Wachmann), precum şi expoziţii de pictură – începând din anul 1894 saloanele oficiale de belle-arte s-au desfăşurat în această sală. Dealtfel, Orchestra Filarmonicii va concerta permanent din ziua dării în folosinţă a sălii în 1888, până astăzi, excepţie făcând perioada de consolidare-restaurare din anii 2000-2004.

Din punct de vedere arhitectonic, Ateneul Român a fost conceput în stil neoclasic, dar are şi caracteristicile unui stil eclectic. Intrarea principală este sprijinită pe opt coloane ionice, identice ca proporţii cu cele de la templul Erechterion de pe Acropole. Din portic se intră în vestibul prin trei mari uşi de lemn. Deasupra uşilor se află cinci medalioane în mozaic reprezentându-i pe Alexandru cel Bun, Neagoe Basarab, Vasile Lupu, Matei Basarab şi Regele Carol I. Cupola are 20 de ferestre cu lire şi cununi şi se află la 41 de metri înălţime faţă de sol. Domul acoperit cu zinc se termină cu un tripod după modelul monumentului lui Lysicrat din Atena închipuind urna învingătorilor. În interior, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susţinere a sălii de concerte, iar de aici se ajunge la sala de sus prin patru scări de marmură de carara construite în spirală.

Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape o mie de locuri (trei zone de parter şi două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colţ şi o acustică impecabilă, datorată imensei cupole care „absoarbe” fondul instrumental şi vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberaţie către auditori, cu întreaga gamă de armonici până la cele mai fine culori timbrale şi nuanţe. Pe acest considerent, sala Ateneului Român are un sunet excepţional ce o plasează printre cele mai reuşite construcţii de gen din întreaga lume.Fresca de aici evocă istoria poporului român în 25 de episoade, fiind realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu. Orga instalată în anul 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătăţiri tehnice produse după cutremure şi bombardamentele din cel de-al doilea război mondial, dar mai ales modificările din perioada 1966-1967 – introducerea aerului condiţionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor – au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural unicat aflat în centrul Capitalei. Să mai adăugăm că, de circa șase decenii, edificiul a devenit sediul Filarmonicii „George Enescu”, iar din anul 1958 este gazda Festivalului şi Concursului Internaţional „George Enescu”, eveniment cultural de înaltă ţinută, organizat de ţara noastră. În anul 2011, Ateneul Român a fost înscris pe lista Locurilor din Patrimoniul Mondial UNESCO.

Surse:

Cândea, Virgil - Ateneul Român. Monografie, Editura Didactică şi Ştiinţifică, Bucureşti, 1976

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ateneul-roman-povestea-unui-edificiu-simbol

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/02/14/documentar-130-de-ani-de-la-inaugurarea-ateneului-roman--54440

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Ateneul_Rom%C3%A2n

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1893: În această zi, a încetat din viaţă, la Bucureşti, publicista română Maria Rosetti. Marie Grant, pe numele ei la naştere, a văzut lumina zilei la 25 februarie 1819, la Plymouth, orașul Guernsey, din Scoția, fiind fiica căpitanului scoţian Edward Grant şi a franţuzoacei Marie Lavasseur. Copilăria şi-a petrecut-o la Provence, în Franţa. În anul 1837, fratele ei mai mic, Effingham Grant, diplomat de carieră, a fost numit de secretarul britanic Robert Gilmour Colquhoun, în funcţia de consul britanic în Țara Românească. La puţin timp, în 1938, Marie şi-a urmat fratele, sosind la București, unde şi-a început activitatea ca angajată a familiei colonelului Ioan Odobescu, ca institutoare pentru copiii lor, inclusiv pentru Alexandru, viitorul scriitor și politician. Puțină lume știe că numele Podului Grant din București vine de la numele și viața celor doi frați Grant care și-au trăit viața pe meleaguri mioritice!

Marie era o fiinţă plină de farmec şi personalitate, fără să fie frumoasă, care atrăgea atenţia multor tineri din lumea bună a Bucureştilor. Îl întâlnește pe C.A. Rosetti, membru fondator al Academiei Romane, jurnalist si fondator al Partidului Naţional Liberal, membru al familiei de boieri Rosetti, prieten apropiat al lui Effingham Grant şi parte a anturajului familiei Odobescu, legătura dintre cei doi devenind, în timp, o poveste fermecătoare de dragoste. La 31 august 1847, ea devine soţia lui C.A. Rosetti, după o ceremonie religioasă anglicană desfăşurată la casa familiei sale din Plymouth. Cei doi aveau să se căsătorească şi în rit ortodox, la Viena, în cadrul unei ceremonii la care au participat colaboratorii lui Rosetti, Ștefan și Alexandru Golescu, care au fost nașii cuplului. Maria Rosetti se confruntă cu dificultăți de integrare în societatea boierească autohtonă, pe care le-a depăşit graţie calităților sale înnăscute, prin inteligență și cultură.

În perioada revoluției din Țara Românească din anul 1848, la doar un an de la căsătorie, s-a aflat alături de soțul ei în lupta pentru drepturile românilor, devenind şi o susținătoare înflăcărată a drepturilor femeilor. Maria şi C. A. au avut opt copii – două fete și șase băieți, din care au supravieţuit doar patru – , iar cel dintâi, o fetiţă, s-a născut chiar pe 18 iunie 1848, ziua izbucnirii revoluției muntene. În istoria noastră a rămas consemnat faptul că Maria Rosetti a dovedit un curaj ieşit din comun, nu doar fiindcă a luat parte la întâlnirile care aveau loc în casa familiei, prin care se organiza planul revoluţiei, însă a avut şi un rol activ în salvarea revoluţionarilor care urmau să fie arestaţi, prin îndrumarea acestora către Dunăre, în condiţiile în care ducea în braţe fetiţa ei de doar câteva luni. În septembrie 1848, în momentul în care soţul ei a fost arestat de către turci, urmând să fie trimis cu o corabie către Serbia – alături de personalităţi precum Nicoale Bălcescu, Ion Ionescu de la Brad sau Dimitrie Bolintineanu – , Maria Rosetti se deghizează în ţărancă, şi, având fetiţa în braţe, a cerut voie celor care îi supravegheau soţul pe corabie să îi permită să îl sărute. Doar că prin acest gest, Maria i-a strecurat bărbatului ei în gură un bileţel pe care notase exact ora şi locul unde el, împreună cu grupul de revoluţionari, urmau să fie eliberaţi, operaţiune care, în cele din urmă, avea să fie încununată de succes.

Fiind animată de idealuri atât de înalte, de libertatea unui popor care a adoptat-o, decide să îşi boteze fiica Liberté Rosetti. În perioada care a urmat înfrângerii mişcării revoluţionare, Maria Rosetti trăieşte, alături de soţul ei, în exil, la Paris, timp de nouă ani. În anul 1850, serveşte drept muză prietenului lor de familie, pictorului şi revoluţionarului Constantin Daniel Rosenthal pentru realizarea uneia dintre cele mai renumite lucrări, „România revoluționară”, dar şi pentru pictura „România rupându-şi cătuşele pe Câmpia Libertăţii” realizată în acelaşi an. La numai un an distanţă, pictorul şi prietenul familiei, C.D. Rosenthal, aflat în exil, decide să încerce să pătrundă în ţară, însă este prins de autorităţile austriece şi dus la Budapesta, unde a fost torturat până la moarte. Avea doar 31 de ani însă a decis să se sacrifice pe sine decât să-şi trădeze camarazii români.

În anul 1853, Maria publică, la Paris, lucrarea „Principautés Danubiennes”, într-o perioadă în care a colaborat şi la ziarul „La Presse” şi a avut parte de prietenia unor importante figuri ale intelectualităţii franceze, care i-au împărtăşit năzuinţele pentru libertate ale neamului românesc. La 23 ianuarie 1853 se naşte Vintilă Rosetti, unul din copiii săi, viitor jurnalist şi scriitor. În anul 1857, Maria Rosetti, revenită alături de soţul ei în ţară, a devenit redactor la diferite ziare și almanahuri, începând cu publicaţia „Românul”, înfiinţată chiar de soțul ei, C.A. Rosetti, unde a publicat povestiri pentru copii, cronici de călătorie sau dramatice.În perioada iulie 1865 – aprilie 1866 a editat publicaţia „Mama și copilul”, o revistă literară săptămânală dedicată articolelor și traducerilor despre educaţia copiilor. Exaltând maternitatea şi crezând în influenţa femeii-mame asupra destinului societăţii, Maria propovăduia bunătatea şi dragostea universală, fiind mai puţin interesată de istorioarele scrise sau traduse de ea cu scopul nemijlocit de a educa – „Minciuna”, „Ploaia de aur” – , cât mai ales de însemnările despre Franklin, Galilei, Newton, Mozart, interesantele „Convorbiri despre univers”, evocările din istoria ţării, alegoriile despre dreptate, libertate, egalitate.

Maria Rosetti a fost puternic implicată şi în evenimente caritabile: în perioada 1866 – 1867, a ajutat la strângerea de fonduri pentru combaterea foametei, iar în 1877, după ce România şi-a dobândit independenţa, a înfiinţat și administrat spitalele din Turnu Măgurele şi Craiova, a organizat şi condus un spital de campanie la sud de Dunăre şi a înfiinţat „Comitetul Femeilor”, cu ajutorul căruia a reuşit să strângă fonduri substanţiale pentru armată şi spitale.În toată această perioadă şi-a continuat şi activitatea de jurnalist, dedicând mai multe materiale prin care a promovat libertăţile femeilor. Fratele ei, Effingham, s-a căsătorit cu Zoia, o membră a familiei Racoviță, Maria Rosetti devenind, prin alianță, rudă cu medicul Carol Davila și cu fiul său, dramaturgul Alexandru Davila. Maria Rosetti a realizat şi câteva traduceri: Chateaubriand, „Cataractul Niagara”, 1865, Erckmann-Chatrian, „Melcul unchiului Bernard”, 1865, M-me de Genlis, „Zuma sau Descoperirea Quinquinei”, 1866 şi Alexandre de Saillet, „Micii bolnavi fricoşi”, în 1866.

După moartea lui Rosetti, la 8 aprilie 1885, ea a trăit în sediul redacţiei „Românul” alături de fiul ei, Vintilă, care preluase conducerea ziarului, şi de soţia acestuia.Maria Rosetti a murit la vârsta de 73 de ani, la 13/14 februarie 1893.În anul 1893, fiul său, Vintilă C.A. Rosetti, publică o parte din contribuţiile sale literare în vol. Scrieri din 1864 şi 1865, cu o prefaţă scrisă de istoricul francez J. Michelet. Viaţa Mariei a fost sursă de inspiraţie pentru romanul lui Camil Petrescu „Un om între oameni”, ea fiind identificată cu unul dintre personaje, în cadrul unei poveşti despre ipostaza ideală a fiinţei confruntate cu scurgerea timpului, despre imaginea vieţii sociale a Ţării Româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://www.istoriibritaniceinbucuresti.ro/locuri-si-personalitati_doc_15_effingham-grant-i-maria-rosetti_pg_0.htm

http://www.cunoastelumea.ro/romance-faimoase-xiii-maria-rosetti-prima-femeie-ziarist-din-romania/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/06/28/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-maria-rosetti-figura-feminina-simbol-a-miscarii-revolutionare-romanesti--135769

http://www.rador.ro/2018/02/13/portret-maria-rosetti-prima-femeie-gazetar-din-romania-o-franco-scotiana-cu-dragoste-de-neamul-romanesc/

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1931: În această zi, s-a născut actorul Octavian Cotescu. Octavian Cotescu (n. Dorohoi, jud. Botoşani - d. 22 august 1985, Bucureşti) a fost un actor român de succes, din „generaţia de aur”. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în teatru, film, teatrul de televiziune şi teatrul radiofonic. Activitatea sa de scenă a fost dublată şi de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) „I.L. Caragiale" din Bucureşti, unde a ocupat şi funcţia de rector în perioada 1981-1985. 

Octavian Cotescu a văzut lumina zilei pe 14 februarie 1931 la Dorohoi și a început să joace teatru încă din anii de liceu, la Iași. Susține, în toamna anului 1946, examenul de intrare la Conservatorul Ieșean reușind cu rolul Mircea Vadu din „Cumpăna”, apoi pe cel de diplomă la Institutul de Teatru Matei Millo în anul 1950. Este repartizat la Teatrul Bulandra din București, unde a debutat la 12 mai 1951, în spectacolul „Pădurea” de A.N. Ostrovski. A jucat în numeroase filme și piese de teatru alături de actori ca Toma Caragiu sau Dem Rădulescu iar alături de Coca Andronescu a creat un memorabil cuplu fictiv, originar din Lehliu Gară, Tanța și Costel, care a fost prezentat la Televiziunea Română, în anii 1970, într-un mini-serial de mare succes la public și la critică. Înzestrat cu simț al măsurii și cu un zâmbet „sarcastic de fin”, 

Octavian Cotescu a interpretat într-un mod cu totul original personaje aflate la granița dintre tragic și comic. El a fost actorul care împrumuta eroului său o paletă întreagă de nuanțe și neliniști. A fost unul dintre actorii preferați pentru Teatrul de Televiziune și pentru Teatrul Radiofonic, iar în memoria cinefililor a rămas prin rolurile jucate în cele peste 50 de filme, devenind și „vocea de aur” a teatrului radiofonic. În anul 1964, după ce Valeria Seciu a absolvit Institutul de Teatru, Octavian Cotescu a cerut-o în căsătorie. S-au căsătorit în 1966, când actrița a revenit în București, după o absență de doi ani, timp în care jucase la Cluj. La doi ani după căsătoria celor doi, s-a născut fiul lor, Alexandru, cel care a apărut episodic în filmul „Păcală”, alături de celebrul său tată. Născut într-o familie de mari artiști, Alexandru a împlinit un destin aparte, luând calea desăvârșirii prin credință. Călugăr, astăzi, la Muntele Athos și purtând numele de Monahul Daniil, el se numără printre traducătorii celei mai recente ediții românești a culegerii de texte teologice „Everghetinos”. Din păcate, însă, marele actor nu a apucat să se bucure decât 17 ani de băiatul său.

Octavian Cotescu a plecat de pe această lume la vârsta de numai 54 de ani. Ultimul film în care a jucat a fost „Clipa de răgaz”, în regia lui Șerban Creangă, însă clipa numită viață, i-a fost curmată de soartă pe de 22 august 1985. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București, pe Aleea Actorilor, și a fost condus pe ultimul drum de o mulțime imensă de oameni. Văduva sa, actrița Valeria Seciu, a refuzat să-și refacă viața.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/octavian-cotescu-2379/

http://aarc.ro/personalitate/view/2979

http://www.radioresita.ro/283910/foto-320

http://www.afaceriardelene.ro/altepagini/octavian-cotescu-actor

https://romanialibera.ro/cultura/arte/20-de-ani-fara-octavian-cotescu--57509

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1970: În această zi, a plecat în eternitate actorul Grigore Vasiliu Birlic. Grigore Vasiliu Birlic s-a născut la 24 ianuarie 1905, la Fălticeni, judeţul Suceava. Numele său de naştere era Grigore Vasiliu, Birlic fiind o poreclă pe care a primit-o datorită succesului înregistrat cu piesa având acelaşi nume, jucată la începutul carierei sale, poreclă adăugată apoi ca supranume. A absolvit, în anul 1924, cursurile Liceului „Nicu Gane" din Fălticeni, apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din Cernăuţi, iar în timpul studiilor a făcut şi figuraţie la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Aşa a fost remarcat de directorul Dragoş Protopopescu, la a cărui recomandare a fost distribuit de regizorul Aurel Maican în comedia „Musca spaniolă" de Arnold şi Bach.

Ca urmare a succesului de care s-a bucurat în faţa publicului, a fost angajat ca actor la Teatrul Naţional din Cernăuţi. Tot aici s-a mai remarcat în piesa „Amanetul" de Holberg, sub îndrumarea regizorală a lui Victor Ion Popa, precum şi în rolul Agamiţă Dandanache din piesa „O scrisoare pierdută" de I.L. Caragiale.După mai multe tentative nereuşite, a fost admis la Conservatorul de Artă Dramatică din Cernăuţi, ulterior mutându-se la Conservatorul din Bucureşti.Calităţile actoriceşti, expresivitatea i-au fost remarcate de regizori. Regizorul Aurel Maican îl aduce în 1933 la Bucureşti, unde avea să joace în anii următori, pe scenele diverselor companii particulare, în piese regizate de Sică Alexandrescu şi Ion Iancovescu. S-a remarcat în această perioadă mai cu seamă pe scena Teatrului Vesel, înfiinţat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Muşatescu. A jucat astfel în piesele „Micul Weber" şi „Otto Elefantul" de Arnold şi Bach, „Arde nevastă-mea" de A. Vercourt şi Jean Bever, „Prostul din baie" de Ernest Fiese şi Karl Fellman, „Aşternutul de mătase" de A. Birabeau şi G. Dolley, „Părintele căţeilor" de Glinger şi Taussig, „Împăratul" de Luigi Bonelli. A urmat rolul titular din farsa „Birlic" de Arnold şi Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Muşatescu şi de regizorul Sică Alexandrescu. 

Grigore Vasiliu a înregistrat un succes uriaş, iar identificarea actorului cu acest rol l-a determinat să-şi ia pentru totdeauna numele personajului interpretat. Grigore Vasiliu Birlic a jucat în numeroase piese de teatru, precum şi în numeroase filme, excelând în roluri în registru comic. După naţionalizarea teatrelor particulare în 1948, s-a întors ca actor la Teatrul Naţional din Bucureşti. A jucat, de asemenea, şi pe scena Teatrului de Comedie din Bucureşti, una dintre piese fiind „Burghezul gentilom" de Moliere (1961).Majoritatea pieselor lui Caragiale în care a fost distribuit au fost montate pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti de Sică Alexandrescu. A interpretat rolurile Coana Eftimiţa în „Conu' Leonida faţă cu reacţiunea", Crăcănel în „D'ale carnavalului", Iordache Brânzovenescu în „O scrisoare pierdută".A mai jucat în „Doctor fără voie" de Moliere, „Mielul turbat" de Aurel Baranga, „Revizorul" de N.V. Gogol, „Steaua fără nume" de Mihail Sebastian, toate în regia lui Sică Alexandrescu, în „Ultima oră" de M. Sebastian. A jucat, de asemenea, în „Nunta lui Krecinski" de Suhovo-Kobâlin, în piesa „Topaze" a lui Marcel Pagnol şi în „Omul cu mârţoaga" de George Ciprian. 

În cinematografie, el a debutat în anul 1934 în filmul „Bing-Bang" (alături de Stroe şi Vasilache, care semnează şi regia), după care au urmat: „Doamna de la etajul II" (1937), regia Dezideriu Major; „Viaţa învinge" (1951), regia Dinu Negreanu; „Vizita" şi „Lanţul slăbiciunilor" (1952), regia Jean Georgescu; „Arendaşul Român" (1952); „O scrisoare pierdută" (1953), regia Sică Alexandrescu, Victor Iliu (alături de Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Ion Finteşteanu); „Directorul nostru" (1955), regia Jean Georgescu (alături de Al. Giugaru, Radu Beligan şi H. Nicolaide); „Două lozuri" (1957), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi; „D-ale carnavalului" (1958), regia Gheorghe Naghi, Aurel Miheles; „Doi vecini" (1958), regia Geo Saizescu; „Băieţii noştri" (1959), regia Anastasia Anghel, Gheorghe Vitanidis; „Telegrame" (1959), regia Aurel Miheles, Gheorghe Naghi (alături de Ştefan Ciubotăraşu, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Mihai Fotino, Dem Rădulescu); „Aproape de soare" (1960), regia Savel Stiopul; „Bădăranii"(1960), după Carlo Goldoni, regia Sică Alexandrescu, Gheorghe Naghi; „Întâlnirea" (1961), regia Aurel Miheles; „Post-restant" (1961), regia Gheorghe Vitanidis; „Doi băieţi ca pâinea caldă" (1962), regia Andrei Călăraşu; „Lumină de iulie" (1963), regia Gheorghe Naghi; „Paşi spre lună" (1963), regia Ion Popescu-Gopo (alături de Radu Beligan, Florin Piersic ş.a.); „Mofturi 1900" (1964), regia Jean Georgescu; „Titanic vals" (1964) de Tudor Muşatescu, regia Paul Călinescu; „Serbările galante" (1965), regia Rene Claire; „Corigenţa domnului profesor" (1966), regia Haralambie Boroş; „Steaua fără nume" (1966), regia Henri Colpi. Printre rolurile care l-au făcut celebru se numără Lefter Popescu din „Două lozuri", Crăcănel din „D'ale carnavalului", Costăchel Gudurău din „Telegrame", Spirache Necşulescu din „Titanic vals", Jupân Canciano din „Bădăranii", Brânzovenescu din piesa „O scrisoare pierdută" ş.a. 

A interpretat, de asemenea, numeroase roluri în piese de teatru radiofonic. A fost căsătorit de două ori, mai întâi cu actriţa Angela Mateescu, apoi cu actriţa Valeria Nanci, dar nu a avut copii. Cea de-a doua soţie, Valeria Vasiliu Birlic, a jucat alături de soţul ei în filmul „Titanic vals" (1964), precum şi la Teatrul Naţional în piesa „Topaze" (1968) de Marcel Pagnol.Marele actor Grigore Vasiliu Birlic a primit în 1953 titlul de Artist Emerit „pentru merite deosebite, pentru realizări valoroase în artă şi pentru activitate merituoasă", apoi şi titlul de Artist al Poporului. În 1967 a fost distins cu Ordinul Meritul Cultural clasa I „pentru activitate îndelungată în teatru şi merite deosebite în domeniul artei dramatice". A murit la 14 februarie 1970 la Bucureşti, fiind înmormântat în Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/grigore-vasiliu-birlic-3645/

http://infopuls.ro/2016/05/20/povestea-vietii-marelui-actor-grigore-vasiliu-birlic-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-din-istoria-teatrului-si-filmului-romanesc/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/povestea-impresionanta-a-marelui-birlic-de-ce-a-fost-nevoit-sa-dea-examen-de-sapte-ori-pana-sa-devina-unul-dintre-cei-mai-mari-actori-romani-din-istorie

http://www.rador.ro/2019/01/24/portret-grogore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-satirei-farsei-si-comediei/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/08/16/romani-celebri-grigore-vasiliu-birlic-un-geniu-al-comediei--160521

$___$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie1976: În această zi, a murit sculptorul Oscar Han. Născut la București, la 3 decembrie 1891, din tată de origine germană și mamă româncă din Vrancea, a studiat sculptura și desenul la Academia de Arte Frumoase (1909-1914) din București, în atelierele lui Dimitrie Paciurea și Frederic Storck. A debutat ca sculptor, pe când încă nu împlinise 20 de ani și s-a făcut remarcat, în 1911, cu lucrarea „Cap de fetiță". Ulterior, în anul 1917, a făcut parte dintre cei 30 de artiști trimiși pe front de Marele Cartier General al armatei române, pentru a realiza lucrări inspirate din luptele purtate de armata română. Oscar Han a fost membru al „Grupului celor patru", din care mai făceau parte pictorii Nicolae Tonitza, Ștefan Dimitrescu și Francisc Șirato.

Fiind artistul preferat al Casei Regale, este cel care a realizat statuia regelui Carol I al României, amplasată în curtea Castelului Peleș din Sinaia, dezvelită la 26 septembrie 1933. A participat la Saloanele Oficiale din București, la diferite expoziții de artă românească în străinătate, dar și la unele manifestări internaționale la Veneția, Anvers, Paris, Haga, Amsterdam, Barcelona.Opera sculptorului, influențată de maniera clasică de reprezentare, este sobră și transpune plastic valori ale portretului fizic și moral al personalităților pe care le reprezintă, așa cum se remarcă în portrete, precum „Pârvan", „Eminescu", „Iorga", „Eschil", „Sofocle", „Dante". Când abordează compoziția monumentală, miza cade pe retorica gestului, pe concretizarea imperioasă a materialului figurativ, așa cum reflectă — „Victorie" (1932), „Constantin Brâncoveanu", (1936), „Mihail Kogălniceanu" (1937), „Anghel Saligny" (1958). 

Aparent, lucările lui Oscar Han au multe în comun cu sculptura lui Rodin fiind caracterizate prin note de clasicism, scenografie complexă, sexualitate, reprezentarea detaliilor anatomice, totuși acestea sunt lipsite de darul de a insufla viață personajelor.Printre cele mai importante opere ale sculptorului se numără: „Sărutul", „Nud de femeie", „Tinerețe", „Pe gînduri", „Horia, Cloșca și Crișan". Statuile celor trei martiri ai Răscoalei de la 1784, unicate, se află la Casa Memorială „Cezar Petrescu" din Bușteni, județul Prahova. 

Sculpturile turnate în bronz „Sărutul", „Nud de femeie", „Tinerețe" și „Pe gânduri" sunt expuse, alături de alte șapte lucrări semnate de Oscar Han, la Muzeul de Artă din Constanța. De asemenea, patru dintre lucrările artistului se regăsesc în colecția de artă din Muzeul Județean Vâlcea, în timp ce altele pot fi admirate la București, în Casa memorială „Ion Minulescu — Claudia Millian", la Muzeul Național de Artă al României, sau la Muzeul Zambaccian. La acesta din urmă este expusă lucrarea „Arcașul" — o statuetă turnată în bronz, în anul 1934, cu înălțimea de 114 cm.Alte mari opere realizate de artist se regăsesc în toată țara. Printre acestea amintim: monumentul „Victoria de la Mărășești", inaugurat la 21 septembrie 1934, la Mărășești, Oscar Han fiind primul cetățean de onoare al acestui oraș; bustul lui Mihai Eminescu, din bronz, dezvelit în curtea mănăstirii Putna în 1926; statuia compozitorului George Enescu, din Parcul Tineretului din Buzău (1974); statuia domnitorului Ștefan cel Mare amplasată în Parcul central din Piatra-Neamț (1974); statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul din Alba Iulia, inaugurată în 1968 în fața palatului princiar, cu ocazia aniversării semicentenarului Unirii Transilvaniei cu România. De asemenea, o serie de astfel de lucrări pot fi admirate în București: bustul tenorului Nae Leonard ridicat în 1929, în parcul Kiseleff; bustul scriitorului Alexandru Vlahuță, amplasat, în 1943, în Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu; statuia lui Mihail Kogălniceanu, ridicată în 1936, în Piața Mihail Kogălniceanu; statuia lui Constantin Brâncoveanu, din bronz, realizată în 1939 și aflată în curtea bisericii Sf. Gheoghe-Nou, unde este înmormântat domnitorul.Oscar Han a scris o monografie despre cel care i-a fost profesor, sculptorul Dimitrie Paciurea, precum și numeroase cronici plastice și articole reunite, în 1970, în volumul „Dălți și pensule". A fost distins cu titlul de maestru emerit al artei (1964), cu ordinul „Steaua Republicii Socialiste România" clasa I (1972). Oscar Han a murit la 14 februarie 1976.

Surse:

Predescu, Lucian, Enciclopedia României, Editura Cugetarea, București, 1999.

https://documents.tips/documents/oscar-han.html

http://artindex.ro/2012/05/16/han-oscar-2/

http://www.sculpture.ro/fisa.php?id=295

https://arhivaromaneasca.wordpress.com/arhive/calendar-de-fapte-mari/oscar-han-%E2%80%9Esculptorul-paciurea%E2%80%9C/

$$$

 14 februarie - „Ziua Sf. Valentin", ziua darurilor şi a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală şi în SUA; această zi este marcată şi în România, deşi la români există „Dragobetele", o sărbătoare dedicată „zeului” dragostei cu acelaşi nume, care se celebrează la diferite date, în funcţie de zonele ţării, între 24 februarie şi 25 martie. Nu se cunoaşte cum a evoluat obiceiul în timp, dar tradiţia modernă a apărut în special în Statele Unite, când americanii au început trimiterea de „valentine” scrise de mână undeva pe la începutul anului 1700. În 1840, Esther A. Howland a început comercializarea primelor felicitări realizate în masă, una din acestea aflându-se expusă la British Museum. 

Potrivit Greeting Card Association, de Ziua Îndrăgostiţilor se trimit în jur de un miliard de felicitări. De la primele „valentine” scrise de mână, în prezent spectrul cadourilor sau surprizelor dăruite de cei care sărbătoresc această zi este mult mai larg, plecând de la felicitările electronice, ciocolata fină în formă de inimioare sau cupidoni şi buchete multicolore de flori, până la cadouri extravagante sau vacanţe scumpe. Există foarte multe controverse asupra realului Sfânt Valentin, de la care a pornit această sărbătoare a îndrăgostiţilor. Cel mai vechi Valentin se pare că a fost un teolog de origine egipteană, învăţăturile acestuia fiind combătute de Tertulian şi Sf. Irineu. Un al doilea Valentin a fost tot un preot, devenit episcop de Terni. El a fost martirizat în anul 180 d. Hr., în perioada persecuţiilor împăratului Aurelian. Moaştele sale sunt venerate şi astăzi la Biserica Sf. Valentin din Terni. Un alt preot creştin, pe nume Valentin, a trăit în timpul împăratului roman Claudius al II-lea, care l-a întemniţat şi a murit ca martir, în închisoare. Diverse legende, apărute în evul mediu în Anglia şi Franţa, îl aduc în prim plan pe acest preot şi îi dau titulatura de „sfântul patron al îndrăgostiţilor”. Pe lângă toate acestea, alegerea lui ca „sfânt al îndrăgostiţilor” vine, probabil, din asocierea cu sărbătoarea păgână a Lupercaliei – un festival al fertilităţii, pe care romanii îl celebrau la 15 februarie. Într-una dintre ele, Valentin ar fi fost un martir roman, care în timpul împăratului Claudiu al II-lea ar fi ajutat creştinii şi tinerii care doreau să se căsătorească în ascuns, motiv pentru care a fost condamnat la moarte şi spânzurat la 14 februarie 270. Se spune că împăratul Claudiu era convins că bărbaţii nu vor să se înroleze în armată datorită logodnicelor şi soţiilor, de aceea a interzis căsătoriile. Potrivit unei alte legende, Valentin, în timp ce se afla la închisoare, s-a îndrăgostit de fiica paznicului închisorii, care obişnuia să-l viziteze în timpul detenţiei. Înainte de a muri, Valentin i-ar fi trimis acesteia o scrisoare, pe care a semnat-o „De la al tău Valentin”, expresie care se foloseşte şi astăzi.

Chiar dacă majoritatea statelor europene aveau în tradiţia lor un echivalent al acestei sărbători, treptat, obiceiul a fost adoptat mai întâi de ţările vestice şi, după 1990, şi de România. Deşi aveau o sărbătoare a iubirii, cunoscută sub numele de Dragobete, o tradiţie milenară, care marchează începutul primăverii, renaşterea naturii, a dragostei şi a apropierii, românii au importat şi Ziua Îndrăgostiţilor. Până la urmă, mai multe sărbători pentru iubire nu strică! 

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) şi Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobetele, cunoscut şi sub numele de Dragomir, este considerat, în credinţa populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic şi nestatornic, Dragobetele se diferenţiază de „blajinitatea” Sfântului Valentin din tradiţia catolică şi este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeş şi iubăreţ, care sălăşluieşte mai mult prin păduri. Mai șmecheraș și mai...mioritic...

Surse:

https://a1.ro/news/social/calendar-ortodox-14-februarie-ortodocsii-nul-praznuiesc-pe-sfantul-valentin-id732544.html

https://ziarulunirea.ro/ziua-indragostitilor-sau-valentines-day-se-sarbatoreste-in-14-februarie-legenda-sfantului-valentin-310065/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/cine-a-fost-sfantul-valentin-un-martir-si-trei-legende

http://www.radioresita.ro/40506/povestea-zilei-indragostitilor-care-este-legenda-sfantului-valentin

$$$

 S-a întâmplat în 14 februarie…

- Calendarul creștin ortodox: Sf. Cuv. Auxentie, Maron şi Avraam

- Calendarul creștin greco-catolic: Sf. cuv. Auxenţiu; Chiril şi Metodiu - patronii Europei

- Calendarul creștin romano-catolic: SS. Ciril, călug. şi Metodiu, ep., patroni ai Europei; Valentin, pr. m.

- „Ziua Sf. Valentin" - Ziua darurilor şi a iubirii, sărbătorită mai ales în Europa Occidentală şi SUA; această zi este marcată şi în România, deşi la români există „Dragobetele", o sărbătoare dedicată zeului dragostei cu acelaşi nume, care se celebrează la diferite date, în funcţie de zonele ţării, între 24 februarie şi 25 martie.

- 1602: S-a născut, la Pier, Francesco Pietro Cavalli (m.1676), compozitor, cântăreţ, organist şi dirijor italian, unul dintre întemeietorii şcolii veneţiene de operă.Elev al lui Claudio Monteverdi (1567-1643), a compus opere, muzică bisericească şi de cameră.

- 1766: S-a născut Robert Malthus, economist britanic. Thomas Robert Malthus (d. 23 decembrie 1834) a fost un teoretician economic englez, fondatorul teoriei care îi poartă numele, conform căreia populaţia creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de subzistenţă cresc în progresie aritmetică. Teoria sa este cunoscută sub numele de malthusianism; ca o consecinţă a acestei relaţii dintre populaţie şi starea economică, Malthus considera că sărăcia, bolile, epidemiile şi războaiele sunt factori pozitivi pentru omenire, dat fiind că asigură echilibrul între numărul populaţiei şi cantitatea mijloacelor de subzistenţă.

- 1779: A murit James Cook, navigator englezn. 1728) 

-1811: S-a născut Domingo Faustino Sarmiento, scriitor şi om politic argentinian (m. 1888) 

- 1819: S-a născut inginerul american Christopher Sholes. Prima maşină de scris comercială a fost brevetată în 1868, din dorinţa inginerului mecanic american Christopher Latham Sholes, de a produce invenţii pentru a îmbunătăţi soarta omenirii. Sholes meşterea la o maşină care să imprime automat numărul paginilor din cărţi, când i s-a sugerat că ar putea încerca o construcţie mai complexă, care să poată imprima toate literele alfabetului. El şi-a extins creaţia folosind la bază un vechi telegraf căruia i-a adăugat taste pentru tot alfabetul. Patentul Sholes & Glidden a fost vândut pentru 12.000 dolari, deoarece Sholes a refuzat să o mai folosească sau să o recomande pentru utilizare.El a realizat şi tastatura cunoscută sub numele „Qwerty". 

- 1820: S-a născut Victor-Emmanuel (m.1878), al II-lea, rege al Sardiniei (1849-1861) şi primul rege al Italiei unificate (1861-1878).Sprijinit de nobilimea liberală moderată şi pe burghezia monarhică, a realizat unificarea Italiei, prin războaie dinastice şi combinaţii diplomatice. 

- 1821: A încetat din viaţă, la Budapesta, Petru Maior (n.1761), ilustru cărturar iluminist, filolog şi istoric român, unul dintre „corifeii Şcolii Ardelene”, militant de seamă pentru drepturile culturale şi politice ale românilor din Transilvania.

- 1869: S-a născut Charles Thomson Rees Wilson, fizician, laureat al Premiul Nobel (d. 1959).Charles Thomson Rees Wilson (d. 15 noiembrie 1959) a fost un fizician şi meteorolog scoţian, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1927 pentru inventarea camerei cu ceaţă.

- 1876: Americanii Alexander Graham Bell (1847-1922) şi Elisha Gray (1835-1901) au depus, la Oficiul de Patente al SUA de la New York, cerere de brevet pentru invenţia telefonului (brevetată la 7.III.1876); primul, la ora locală 12:00, iar al doilea la ora 14:00; pe această diferenţă s-au bazat cei care i-au atribuit lui Bell invenţia în procesul care i-a opus multă vreme pe cei doi inventatori       

- 1885: S-a născut Max Horkheimer, filosof şi sociolog german; cunoscut mai ales ca fondatorul „Şcolii de teorie critică" de la Frankfurt (m. 1973)

- 1888, 14/26: La 14 februarie 1888 (ora 20:30) se inaugura, printr-un ciclu de conferinţe, Ateneul Român (prima conferinţă a fost ţinută de scriitorul Alexandru Odobescu); clădirea a fost construită între anii 1886 şi 1888, prin stăruinţa lui Constantin Esarcu, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, pe bază de subscripţie publică, desfăşurată sub sloganul „Daţi un leu pentru Ateneu".

- 1889: S-a născut regizorul polonez Richard Boleslawski (m.1937).A lucrat în Polonia, Franţa, Germania şi SUA, iniţial ca operator şi actor.A realizat filme cu distribuţii răsunătoare (Greta Garbo, Clark Gable, Fredrich March).

- 1890: S-a născut Nina Hamnett, pictoriţă şi scriitoare britanică (m. 1986)

- 1893: A încetat din viaţă,la Bucureşti, publicista română Maria Rosetti (n.1820).Este considerată prima ziaristă româncă. Ziarul „Mama şi copilul” a fost redactat aproape în întregime de ea, între anii 1865-1866. O parte din scrierile sale au fost adunate în volumul Scrieri din 1864 şi 1865, publicat de unul din fiii săi, Vintilă C. A. Rosetti.

- 1898: S-a născut Sorana Ţopa, actriţă, iubită deopotrivă de Mircea Eliade şi de Emil Cioran (d. 1986); a fost prima interpretă a domnişoarei Nastasia, eroina lui George Mihail Zamfirescu din piesa omonimă; a avut şi preocupări literare (a scris versuri, eseuri, piese de teatru), fiind o prezenţă familiară în cercul literar "Sburătorul", condus de Eugen Lovinescu (m.1.XI.1986). 

 - 1891: S-a născut prozatorul Gheorghe Banea (m. 1967) 

- 1901,14/27: S-a născut, la Burdusaci, jud. Bacău, Miltiade Filipescu (m.1993), geolog şi paleontolog român. Membru titular al Academiei Române (1963). A fost profesor la Politehnica din Timişoara şi la Universitatea din Bucureşti. Ca cercetător în domeniul micropaleontologiei a descoperit genuri şi specii noi în cretacicul superior al flişului Carpaţilor Orientali.A pus în valoare proprietăţile curative ale apelor minerale şi a mofetelor de la Covasna. A fost distins cu titlurile de Profesor Emerit (1964) şi Om de Ştiinţă Emerit (1970).

- 1902: S-a născut Ion Călugăru, publicist, dramaturg şi prozator român (d. 1956) 

 - 1906: S-a născut actorul Ion Manta (m. 1996) 

- 1907: S-a născut, la Băbeni, jud.Vâlcea, poetul român Dragoş Vrânceanu (m.1977). Liric de orientare modernistă, chiar hermetică, a publicat volumele: Cloşca cu puii de aur (1934), Poemele transhumanţei (1968), Cântecele casei de sub pădure (1973) şi Cântecul vremilor (1975).

- 1913, 14/27: A murit Angelo De Gubernatis, filolog şi scriitor italian; specialist de sanscrită, este şi autorul unor lucrări despre cultura şi civilizaţia indiană; membru de onoare străin al Academiei Române (1895) (n.7.IV.1840)  

- 1916: S-a născut Masaki Kobayashi, regizor, scenarist şi producător japonez de film (m. 1996) 

- 1924: A încetat din viaţă, la Bucureşti, folcloristul român Iuliu A. Zanne (n.1855), autorul monumentalei colecţii folclorice Proverbele românilor (1895-1903).

- 1925: S-a născut, la Cahul, Pavel Dimitriu (m.1996), istoric basarabean. A colaborat în calitate de autor şi coautor la elaborarea lucrărilor: Moldova în epoca feudalismului (6 vol.), Istoria R.S.S. Moldoveneşti (2 vol.), Letopiseţele Ţării Moldovei de Ion Neculce, Grigore Ureche şi Miron Costin.

- 1928: S-a născut, la Pardoşi, jud. Buzău, Radu Cârneci, poet şi publicist român. A debutat editorial cu placheta de versuri Noi şi soarele (1963), urmată de volumele: Orgă şi iarbă (1966), Umbra femeii (1968), Centenar îndrăgostit (1969), Oracol deschis (1971), Cântând dintr-un arbore (1971), Banchetul (1973) ş.a. 

- 1930: S-a născut, la Chişinău, Elena Uţă-Chelaru, pictoriţă română, de origine basarabeană, stabilită în România din 1940. A debutat, în 1964, cu o expoziţie personală la Bucureşti. A pictat naturi statice, peisaje, portrete şi studii de nud etc.A creat şi grafică de carte.

- 1931: S-a născut Gheorghe Achiţei, eseist şi estetician 

- 1931: S-a născut actorul Octavian Cotescu. Octavian Cotescu (n. Dorohoi, Botoşani - d. 22 august 1985, Bucureşti) a fost un actor român de succes, din generaţia de aur. Activitatea sa artistică cuprinde numeroase roluri interpretate în teatru, film, teatrul de televiziune şi teatrul radiofonic. Activitatea de scenă a fost dublată şi de o carieră didactică de profesor universitar la Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) „I.L. Caragiale" din Bucureşti, unde a ocupat şi funcţia de rector în perioada 1981-1985. 

- 1931: S-a născut, în Bodeşti, jud. Neamţ, Gheorghe Achiţei, eseist şi estetician român. Profesor şi rector al Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu” din Bucureşti.Este autorul unui mare număr de eseuri, în majoritate de estetică.A fost interesat de unele fenomene contemporane din artele plastice româneşti. 

- 1932: S-a născut Anca Balaci, prozatoare şi traducătoare (din scriitori foarte diferiţi ca factură şi valoare); soţia criticului şi istoricului literar Alexandru Balaci. Anca Balaci a absolvit Facultatea de Filologie, secţia limbi clasice, a Universităţii din Bucureşti (1954). A fost profesoară la Academia Militară (1954-1957), redactor şi şef de secţie la Editura Ştiinţifică (1954-1969), asistentă la Catedra de filologie clasică a Universităţii din Bucureşti (1965-1967). Este membră a Academiei Internaţionale de Propagandă Culturală de la Roma. A debutat în 1961 ca traducătoare, domeniu în care s-a afirmat de-a lungul anilor prin numeroase transpuneri din limbile franceză şi italiană, unele realizate în colaborare cu soţul său, Alexandru Balaci.

- 1935: S-a născut Grigore Vieru, poet din R. Moldova; membru de onoare din străinătate al Academiei Române (1990).Grigore Vieru (n. satul Pererîta, fostul judeţ Hotin, România - d. 18 ianuarie 2009, Chişinău) a fost un poet român din Republica Moldova. În anul 1957 debutează editorial (fiind student) cu o plachetă de versuri pentru copii, Alarma, apreciată de critica literară. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic „Ion Creangă” din Chişinău, facultatea Filologie şi Istorie. În 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Cruce.

- 1936: S-a născut poeta Doina Sălăjan 

- 1937: S-a născut Paraschiv Oprea, compozitor şi pianist; timp de două decenii a condus Orchestra de muzică populară a Radiodifuziunii Române..Paraschiv Oprea (n. 1937, Drăgăşani, d. 21 martie 2004,Bucureşti) a fost un dirijor, compozitor şi pianist român.A condus orchestra de muzică populară Radiodifuziunii Române, Rapsodia Română. A interpretat şi muzică populară, romanţe, muzică de cafe concert, de estradă, a cântat la acordeon, pian şi vioară.A colaborat cu diferite orchestre şi ansambluri artistice, a participat la diferite emisiuni muzicale la radio şi TV.

- 1937: S-a născut Dumitru Ţepeneag, scriitor român.Dumitru Ţepeneag (n. 14 februarie 1937, Bucureşti) este un prozator român-francez contemporan stabilit la Paris.Este membru marcant al grupului oniric, teoretician al onirismului literar românesc. I s-a retras cetăţenia română printr-un decret prezidenţial, în 1975, după care s-a stabilit la Paris, unde, pentru câtva timp, a fost unul dintre animatorii exilului literar românesc.După 1990, face naveta între Paris şi Bucureşti, unde desfăşoară o intensă activitate publicistică şi editorială.Este unul dintre traducătorii cei mai importanţi de limbă franceză în limba română şi viceversa.A tradus romancieri ca Alain Robbe-Grillet, Pinget, eseişti ca Albert Béguin,filozofi ca Jacques Derrida, Alexandre Kojève etc. Din română în franceză a tradus din operele unor poeţi contemporani, printre care Leonid Dimov, Daniel Turcea, Ion Mureşan, Marta Petreu, Emil Brumaru şi Mircea Ivănescu.În anul 2008 i se decernează Premiul Uniunii Latine pentru întreaga activitate literară.

- 1944: S-a născut regizorul britanic de film Alan Parker (format la şcoala filmului publicitar)

- 1946: S-a născut cântăreţul de muzică uşoară Gil Dobrică..Gil Dobrică (n. 1Dăbuleni; d. 17 aprilie 2007, Craiova) A fost un solist vocal de muzică pop-rock, soul şi rhythm and blues din România. A avut în repertoriu melodii proprii şi preluări după piese celebre semnate Ray Charles (al cărui fan declarat a fost) şi alţi artişti de gen.

- 1945: S-a născut Hans Adam II, suveranul principatului Liechtenstein (încoronat la 15.VIII.1990)

- 1948, 14-16: Are loc, la Bucureşti, Conferinţa pe ţară a femeilor, la care se hotărăşte constituirea organizaţiei unice de femei din România, Uniunea Femeilor Democrate din România (UFDR); preşedinte de onoare, Ana Pauker; preşedinte executiv, Constanţa Crăciun . 

- 1963: S-a născut Alice Barb, actriţă şi regizoare de teatru.

- 1970: A murit actorul Grigore Vasiliu Birlic (n. 1904). 

- 1973: A fost inaugurată Casa memorială Mihail Kogălniceanu din Iaşi. Muzeul reconstituie ambianţa şi atmosfera epocii în care a trăit în camerele sale credinciosul sfetnic al domnitorului Unirii, Mihail Kogălniceanu.

- 1975: A murit Sir Julian (Sorell) Huxley, biolog (a influenţat dezvoltarea embriologiei moderne) şi filosof englez; primul director al UNESCO (1946-1948) (n. 1887)

- 1976: A murit sculptorul Oscar Han (n. 1891) 

- 1981: A murit istoricul Vasile Maciu; specialist în istoria modernă a României; membru corespondent al Academiei Române (n.30.XII.1904) 

- 2002: A murit dirijorul german Günter Wand (n. 1912)

- 2005: A fost asasinat premierul libanez Rafik Al-Hariri (n. 1944)

- 2010: A murit scriitorul britanic Dick Francis, autor de romane poliţiste (n. 1920)

$$$

 EDGAR ALLAN POE

1) Biografia sa

Edgar Allan Poe, un renumit scriitor, poet și critic literar american, s-a născut pe 19 ianuarie 1809, în Boston, Massachusetts. Circumstanțele vieții sale timpurii au fost marcate de tragedie și tristețe. Ambii părinți ai lui Poe, David Poe Jr. și Elizabeth Arnold Poe, au fost actori și au murit când el era doar un copil mic. Rămas orfan la frageda vârstă de trei ani, Edgar a fost luat în grija lui John și Frances Allan, un cuplu înstărit din Richmond, Virginia. Familia Allan l-a crescut, oferindu-i o educație formală și mijloacele de a-și urma interesele pentru literatură.

De-a lungul vieții sale, Poe a demonstrat o aptitudine remarcabilă pentru scris și a excelat în studii. A urmat cursurile Universității din Virginia, dar constrângerile financiare l-au determinat să părăsească universitatea după o scurtă perioadă. Cu toate acestea, pasiunea sa pentru literatură și poezie a rămas neclintită. În 1827, Poe s-a înrolat în Armata SUA, unde a servit timp de doi ani. În această perioadă, a publicat prima sa colecție de poezii, „Tamerlane and Other Poems”, dar aceasta nu a atras o atenție semnificativă.

După ce a părăsit armata, Poe s-a confruntat cu o călătorie tumultoasă pentru a se impune ca scriitor. S-a confruntat cu dificultăți financiare și chiar cu pierderi personale, inclusiv moartea iubitei sale soții, Virginia Clemm, cu care s-a căsătorit când aceasta avea doar treisprezece ani. În ciuda greutăților, talentul lui Poe ca scriitor era incontestabil. Operele sale au început să fie recunoscute, iar el a devenit cunoscut pentru povestirile sale stranii și gotice, adesea aprofundând teme precum moartea, nebunia și supranaturalul.

Scrierile critice ale lui Poe au fost, de asemenea, foarte apreciate, iar el a devenit un critic literar proeminent al timpului său, cunoscut pentru analizele sale ascuțite și incisive. Printre cele mai faimoase lucrări ale sale se numără „Corbul”, „Inima care spune povestea”, „Prăbușirea Casei Usher” și „Crimele din strada Morgue”. Stilul său de scriere, caracterizat printr-un ton întunecat și melancolic, a lăsat un impact de durată asupra genurilor horror și mister.

Din păcate, viața lui Edgar Allan Poe a luat sfârșit prematur când a fost găsit delirant și dezorientat pe străzile din Baltimore, în octombrie 1849. A fost dus la spital, unde a murit câteva zile mai târziu, la vârsta de 40 de ani. Cauza exactă a morții sale rămâne un mister, adăugând o aură de enigmă vieții acestui geniu literar. În ciuda vieții sale scurte, contribuțiile lui Edgar Allan Poe la literatură continuă să fie celebrate și admirate până în ziua de azi, consolidându-i moștenirea ca unul dintre cei mai influenți scriitori din istoria literară americană.

2) Lucrări principale

Corbul (1845):

Poate cea mai faimoasă poezie a lui Poe, „Corbul”, spune povestea tulburătoare a unui bărbat vizitat de un corb vorbitor, care îl duce în pragul nebuniei, în timp ce se luptă cu durerea și pierderea. Ritmul și repetiția poemului, împreună cu tonul său melancolic, l-au transformat într-un clasic în lumea poeziei.

Inima care spune povestea (1843):

Această povestire scurtă este o explorare înfiorătoare a capacității minții umane de a se simți vinovată și paranoia. Naratorul anonim insistă asupra sănătății mintale a victimei în timp ce povestește crima pe care a comis-o, bântuit de sunetul bătăilor inimii victimei care le răsună în minte.

Prăbușirea Casei Usher (1839):

În această poveste gotică, Poe țese o narațiune tulburătoare despre o vilă în decădere și locuitorii acesteia, familia Usher. Povestea explorează teme precum nebunia, blestemele familiale și puterea subconștientului.

Crimele din Rue Morgue (1841):

Considerată adesea una dintre cele mai vechi povestiri polițiste, această poveste îl prezintă pe C. Auguste Dupin, un detectiv amator strălucit. Dupin își folosește intelectul ascuțit pentru a rezolva un caz de crimă derutant la Paris, demonstrând abilitatea lui Poe pentru mister și deducție.

Groapa și pendulul (1842):

Această poveste urmărește un narator anonim care se trezește prins în capcană și condamnat la moarte în timpul Inchiziției spaniole. Descrierile îngrozitoare ale închisorii și ale sfârșitului iminent creează un sentiment de teroare care persistă mult timp după încheierea poveștii.

Annabel Lee (1849):

O altă poezie emoționantă și frumoasă de Poe, „Annabel Lee”, este o lamentație a iubirii pierdute. Naratorul deplânge moartea iubitei sale, Annabel Lee, și exprimă o legătură eternă cu ea, chiar și în moarte.

3) Teme principale

Moarte și mortalitate:

Poate că tema cea mai predominantă în operele lui Poe este moartea. El portretizează adesea mortalitatea ca pe o prezență iminentă, iar povestirile și poeziile sale se învârt frecvent în jurul morții celor dragi, a fricii de a muri sau a contemplării vieții de apoi. Fascinația lui Poe pentru moarte ar fi putut fi influențată de numeroasele pierderi pe care le-a suferit în propria viață.

Nebunie și nebunie:

Narațiunile lui Poe explorează adesea adâncurile nebuniei și granițele fragile dintre sănătate mintală și demență. Personajele sale sunt frecvent bântuite de propriile minți tulburate, iar căderea lor în nebunie dictează intriga multora dintre povestirile sale.

Atmosferă gotică:

Poe este considerat un maestru al literaturii gotice și folosește cu măiestrie atmosfere întunecate și stranii în operele sale. Decoruri sumbre, conace dărăpănate și peisaje sinistre contribuie la atmosfera tulburătoare care pătrunde în poveștile sale, sporind sentimentul de neliniște și groază.

Supranaturalul și inexplicabilul:

Poe împletește elemente supranaturale și inexplicabile în multe dintre povestirile sale, estompând granițele dintre realitate și necunoscut. Fantomele, aparițiile și evenimentele din altă lume adaugă la senzația de mister și suspans din operele sale.

Izolare și alienare:

Sentimentul de izolare și alienare este un motiv recurent în scrierile lui Poe. Personajele sale se trezesc adesea izolate de societate sau deconectate emoțional de ceilalți, ceea ce duce la sentimente de singurătate și disperare.

Vină și conștiință:

Multe dintre povestirile lui Poe explorează tema vinovăției și a chinului pe care îl aduce. Personajele sale sunt bântuite de acțiunile lor din trecut, iar greutatea vinovăției lor îi duce la nebunie sau autodistrugere.

4) Poe și literatura americană

Edgar Allan Poe ocupă un loc proeminent în literatura americană, fiind una dintre cele mai influente și mai durabile figuri ale acesteia. Stilul său unic de scriere, caracterizat prin explorarea macabrului și a misteriosului, l-a diferențiat de contemporanii săi și a lăsat o amprentă indelebilă asupra peisajului literar al timpului său. Contribuțiile lui Poe la diverse genuri, inclusiv poezie, nuvele și critică literară, au avut un impact profund asupra generațiilor ulterioare de scriitori.

Cariera literară a lui Poe a coincis cu apariția romantismului american, o mișcare literară care punea accent pe emoție, imaginație și experiența individuală. El a îmbrățișat idealurile romantice în operele sale, infuzându-și poveștile și poeziile cu emoții intense și explorând psihicul uman în formele sale cele mai întunecate și complexe. Fascinația sa pentru moarte, nebunie și supranatural a atins coarda sensibilă a cititorilor, deoarece a abordat temerile și dorințele universale.

Ca pionier al genului povestiri scurte, influența lui Poe asupra literaturii americane nu poate fi supraestimată. Povestirile sale, precum „Inima care spune povestea” și „Prăbușirea Casei Usher”, au stabilit standardul pentru povestirea scurtă modernă prin narațiunile lor concise și construite cu precizie. Crearea sa a genului polițist cu personajul C. Auguste Dupin a pus bazele misterului și povestirilor polițiste care aveau să urmeze.

Poe nu a fost doar un scriitor talentat, ci și un critic literar perspicace. Prin recenziile și eseurile sale, a susținut importanța artei și a esteticii în literatură. A pledat pentru unitatea efectului, subliniind necesitatea ca fiecare element al unei opere literare să contribuie la impactul emoțional general. Teoriile și principiile sale critice au influențat scriitorii ulteriori și au contribuit la modelarea dezvoltării criticii literare americane.

În ciuda realizărilor sale literare, viața personală a lui Poe a fost marcată de tragedie și greutăți. Luptele sale cu sărăcia, alcoolismul și moartea prematură a celor dragi au contribuit la farmecul enigmatic care îl înconjoară. Acest sentiment de mister și aura artistului torturat au contribuit la fascinația durabilă pentru Poe, atât ca scriitor, cât și ca individ complex.

5) Moștenirea sa

Moștenirea lui Edgar Allan Poe în lumea literaturii și nu numai este atât durabilă, cât și multilaterală. Fiind unul dintre pionierii romantismului american și maestru al macabrului, influența sa asupra generațiilor ulterioare de scriitori nu poate fi supraestimată. Operele lui Poe continuă să captiveze cititorii, evocând emoții de la frică și suspans la tristețe și introspecție. Inovațiile sale literare, împreună cu explorarea aspectelor mai întunecate ale psihicului uman, i-au consolidat poziția de figură semnificativă în dezvoltarea literaturii americane.

Impactul lui Poe asupra genului de povestiri scurte este deosebit de remarcabil. Abilitatea sa de a crea narațiuni concise și strâns împletite, împreună cu utilizarea iscusită a suspansului și a profunzimii psihologice, au stabilit un nou standard pentru povestire. Multe dintre povestirile sale au devenit clasice, frecvent studiate și adaptate în sălile de clasă și au inspirat nenumărați autori să exploreze tărâmurile groazei, misterului și necunoscutului.

Mai mult, crearea de către Poe a genului de ficțiune polițistă cu personajul C. Auguste Dupin a pus bazele popularului gen polițist care a urmat. Poveștile sale polițiste de pionierat le-au introdus cititorilor conceptul de investigator strălucit și deductiv, deschizând calea pentru detectivi literari emblematici precum Sherlock Holmes și Hercule Poirot.

Dincolo de literatură, impactul lui Poe se extinde și asupra culturii populare, operele sale servind drept inspirație pentru numeroase filme, emisiuni de televiziune și adaptări. Imaginile și temele sale au fost țesute în diverse medii artistice, influențând nu numai scriitori, ci și artiști vizuali, muzicieni și cineaști. Ambianța stranie și gotică pe care a creat-o continuă să rezoneze cu publicul din întreaga lume.

În ciuda morții sale premature la vârsta de 40 de ani, influența lui Edgar Allan Poe nu a făcut decât să se intensifice în timp. El a devenit un simbol al artistului enigmatic și torturat, captând imaginația cititorilor atrași de misterios și necunoscut. Teoriile sale literare și perspectivele critice au modelat, de asemenea, studiul literaturii și continuă să fie discutate și analizate de către cercetători.

6) Câteva citate

„Tot ceea ce vedem sau percepem nu este decât un vis într-un vis.” – Edgar Allan Poe

„Am înnebunit, cu lungi intervale de o sănătate mintală cumplită.” – Edgar Allan Poe

„Cuvintele nu au puterea de a impresiona mintea fără oroarea desăvârșită a realității lor.” – Edgar Allan Poe

„Cei care visează ziua sunt conștienți de multe lucruri care le scapă celor care visează doar noaptea.” – Edgar Allan Poe

„Am iubit cu o iubire care era mai mult decât iubire.” – Edgar Allan Poe