&$$

 S-a întâmplat în 6 mai 1600, 26 aprilie/6 mai 1600: La această dată, oștile lui Mihai Viteazul intrau în Moldova și, ulterior, l-au alungat pe Ieremia Movilă, ocupând Moldova, realizând astfel prima unire politică a celor trei Țări Române. Ulterior, într-un hrisov emis la Iaşi, la 27 mai 1600, Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. Anterior, evenimentului amintit aici, la 21.X/1.XI.1599, Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa în urma victoriei de la Şelimbăr, din 18/28.X.1599.

În Moldova, la începutul domniei lui Mihai, era domn Aron Tiranul. El făcea parte din alianța anti-otomană și, pornind în 1594 în aceeași zi răscoala cu Mihai Viteazul, reușește să ia de la turci Ismailul. Sigismund Bathory, bănuindu-l de necredință, face să fie prins de Răzvan, comandantul gărzii ungurești de la curtea ieșeană, și e dus în Transilvania. În locul lui ajunge la tron Răzvan, sub numele de Ștefan-Vodă. Acesta era supus cu totul principelui ardelean, ceea ce supără pe polonezi care aveau pretenții de suzeranitate asupra Moldovei. De aceea, ei sprijină pe boierul Ieremia Moghilă(Movilă), reprezentant al unei puternice familii și refugiat peste Nistru, ca să ocupe domnia. Oastea polonă, comandată de hatmanul Zamoyski, instalează pe Ieremia la Iași. Când Răzvan se întorsese din Țara Românească, unde se dusese împreună cu Sigismund Bathory ca să-i dea ajutor lui Mihai după Călugăreni, el e învins într-o luptă la satul Areni, unde este și ucis.

Ieremia Movilă era supus polonezilor, plătea regulat tribut turcilor și nu dorea să ia parte la planurile de eliberare de sub suzeranitatea otomană. Mai mult, încercase chiar să-l omoare pe Mihai Viteazul „cu otravă sau prin trădare”. De aceea Mihai, în primăvara lui 1600, intră cu ostașii săi prin trecătoarea Oituz, coborând pe valea Trotușului. Un alt detașament pătrundea prin nord, pe la Câmpulung, în timp ce un al treilea, sub conducerea fiului său, Nicolae Pătrașcu, trecea Milcovul, venind dinspre Țara Românească. Oastea lui Ieremia e înfrântă la Bacău și, în cele din urmă, la Verbia, undeva în ținutul Botoșaniului. Cetatea Neamțului și Suceava se supun „mai mult de spaimă decât prin luptă”, după spusele cronicarilor. Ieremia se retrage la Hotin, iar de acolo fuge peste Nistru. Întreaga campanie de luare în stăpânire a Moldovei durează, practic, o lună, de pe 21 aprilie până pe 21 mai. Mihai Viteazul stăpânea acum cele trei Țări Românești. La Iași e instalat un consiliu de patru dregători și se numește un nou mitropolit și episcop în locul celor fugiți. Mihai, întors la Alba-Iulia, era în culmea puterii sale, cuvântul său fiind ascultat de la Nistru până în Banat și din Maramureș până la Dunăre. Astfel, așa cum aminteam la începutul acestor rânduri, el dădea, pe 27 mai 1600, un hrisov care atesta această Unire. Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihail Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Țării Românești, al Ardealului și a toată Țara Moldovei”. Cu această ocazie, se alcătuia și o pecete care îngloba însemnele celor trei provincii. 

A mai fost un document important care atesta luarea în stăpânire de către Mihai a Moldovei! Astfel, scrisoarea lui Mihai Viteazul „din cetatea Hotin” (ex arce Hotin) către bistriţeni în care îi însţiinţează că l-a înfrânt pe Iermia Movilă şi că stăpâneşte Moldova, eveniment pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate, este păstrată la Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale. Scrisoarea era adresată sașilor din Bistrița, în limba maghiară – limbă oficială alături de latină. Formula de adresare este în latină, iar semnătura domnului „Io Mihail Voievod” în româna cu caractere chirilice. O însemnare latină a cancelariei bistrițene indică data sosirii scrisorii 1 iunie 1600 și purtătorul ei, boierul Mihail Cămărașul.

De fapt, bogata arhivă a Bistriței, păstrată la Arhivele Naționale clujene, păstrează două scrisori autografe ale domnului unificator către primarul și magistratul orașului având aceeași dată: 20 mai 1600. Prima este dată „din tabăra” (ex castris) de sub cetatea Hotin, în care se refugiase Ieremia Movilă, cea de a doua – în imagine – „din cetatea Hotin” (ex arce  Hotin), după fuga domnului moldovean peste Nistru. Mai explicit, una dimineața înainte de asalt, a doua în cursul zilei, după abandonarea cetății de către dușman. Domnul, în euforia victoriei, se grăbește să-i înștiințeze pe bistrițeni despre acest eveniment, pe care îl apreciază ca fiind de mare importanță pentru creștinătate. Practic, în această zi de 20 mai 1600 (după calendarul nou gregorian introdus deja în Transilvania) s-a încheiat cucerirea Moldovei, și Mihai Viteazul stăpânea efectiv cel trei țări românești...Din nefericire, însă, unirea nu a durat mult și a mai curs multă apă pe Dunăre, Someș, Mureș, Prut și Siret până a fost împlinită!

Surse:

Giurescu, Constantin C. - Istoria românilor, volumul II, ediţia a V-a, editura BIC ALL, Bucureşti, 2007

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/mihai-viteazul-si-prima-unire-a-romanilor

https://ro.historylapse.org/mihai-viteazul-si-proiectul-panromanesc

https://adevarul.ro/locale/botosani/secretele-bataliei-mihai-viteazul-unirea-principatelor-ascunsa-manualele-istorie-macelul-umplut-gropile-comune-dezvaluirea-unui-istoric-1_565706207d919ed50e9bebdf/index.html

https://evenimentulistoric.ro/scrisoarea-prin-care-mihai-viteazul-vesteste-ca-a-unit-tarile-romane-este-dusa-bistritenilor-de-mihail-cama rasul.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1639: A fost încheiată construcţia Bisericii „Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu. În anul 1634, după un lung şir de domnii nefericite şi de evenimente dramatice, pe tronul Moldovei a ajuns marele vornic Vasile Lupu, boier înţelept şi luminat, iubitor de frumos şi mai ales iubitor de credinţă.Anii domniei sale (1634 - 1653) vor însemna prima mare epoca de cultură a Moldovei. 

În spiritul tradiţiei marilor voievozi de odinioară, Vasile Lupu şi-a inaugurat domnia prin zidirea unei biserici, care avea să fie fără pereche: „Sfinţii Trei Ierarhi" sau „Trisfetitele" de la Iaşi. Deasupra uşii la intrarea din partea sudică a bisercii se află pisania ctitorului Vasile Lupu: „Cu voia Tatălui şi cu ajutorul Fiului şi cu săvârşirea Sfântului Suh, iată eu, robul stăpânului Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi închinător al Treimei, Io, Vasile Voievod, cu milă lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei, şi cu Doamna noastră Tudosca şi cu dăruiţii de Dumnezeu copii Ioan Voievod şi Maria şi Rucsandra, am zididt această sfânta ruga în numele Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur.Şi s-a sfinţit cu mâna Arhiepiscopului Varlaam la 7147, mai 6." 

Jefuită şi arsă de năvălitori din est (1650) şi din nord (1686), zguduită de cutremure (1711, 1781, 1795, 1802), biserica va aştepta ridicarea din umilinţă până după Războiul de Independenţă (1877).Lucrările de restaurare se vor efectua în anii 1882 - 1887 (arhitectură) şi până spre 1898 (pictură şi reamenajarea interiorului), resfinţirea locaşului făcându-se în 1904, sub domnia regelui Carol I. Clădirea în care se află Sala Gotică a fost înălţată de Vasile Lupu, fiind restaurată de mai multe ori, ultima dată în 1960. Sărbătoare a artelor, biserica Trisfetitelor se înscrie în istorie că o autentică vatra de cultură şi spiritualitate. După ce în 1641 Iaşul primea cu evlavie moaştele Sf. Cuv. Paraschiva, în 1642 aici se desfăşura Sinodul care a adoptat celebra Mărturisire de credinţă ortodoxă a mitropolitului Petru Movilă, iar în 1645 în biserica Sfinţii Trei Ierarhi era uns patriarhul Ierusalimului. Majoritatea elementelor ambianţei interioare, lucrate între 1889-1890 la Viena şi Paris, au fost donate de regele Carol I şi regina Elisabeta. Scaunele domneşti şi arhiereşti, pupitrele etc. din bronz aurit cu inserţii de email şi fildeş înlocuiesc piesele de altădată sculptate în esenţe de lemn exotic la Istanbul. Tot din bronz aurit sunt şi candelabrele actuale, înfrumuseţate cu ouă de struţ şi care înlocuiesc pe cele precedente, din argint, dispărute înainte de restaurare.

Colegiul lui Vasile Lupu (1640), temelia viitoarei Academii domneşti şi tiparniţa instalată aici, în care se imprimă la 1643 „Cartea românească de învăţătură", sunt dimensiuni care adaugă Trei Ierarhilor pe lângă numele de „Mănăstire a Patriarhilor" şi pe acela de „Mănăstire a dascălilor", denumire confirmată şi de istoria învăţământului românesc din veacul al XVIII-lea. Împlinind vocaţia universală a Bisericii, acest focar de spiritualitate românească va fi şi punctul de plecare a luptei de eliberare a Greciei, în 1821. Din curtea Mănăstirii Trei Ierarhi s-a dat semnalul de eliberare a Greciei, prin vocea lui Alexandru Ipsilanti care a prezentat o Proclamaţie (28 februarie 1821) în care afirmă obiectivele Eteriei, în lupta de eliberare a popoarelor din Balcani.

Din luna iulie 1994, biserica s-a redeschis că mănăstire având viaţă de obşte şi slujbe zilnice. Concepută că un ansamblu mănăstiresc tradiţional Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi (Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur) este până astăzi unul dintre cele mai renumite complexe de artă feudală românească, o capodoperă arhitecturală trecută în legendă şi care nu încetează a uimi vizitatorii din întreagă lume. Actuală înfăţişare a mănăstirii este rezultatul lucrărilor de restaurare ale arhitectului André Lecomte de Noüy, desfăşurate în perioada 1882 -1904.S-a păstrat structura exterioară datorită căreia mănăstire este unică în cadrul arhitecturii ecleziastice româneşti.Lucrările de restaurare au adus bisericii şi anexelor o serie de modificări importante, dar care nu au afectat concepţia arhitecturală iniţială şi cu atât mai puţin decoraţiunile în piatră ale faţadelor. Tot din perioada ultimei restaurări datează şi pictură sfântului locaş, precum şi întreagă să decoraţiune interioară. Piesele de mobilier au fost proiectate de arhitectul francez şi excutate la Viena pe cheltuiala regelui Carol I şi a reginei Elisabeta, noii ctitori ai bisericii.

Lângă biserică se află o clădire ce adăposteşte un muzeu de artă religioasă, care cuprinde, printre altele, obiecte legate de istoria mănăstirii Trei Ierarhi. Clădirea este cunoscută şi sub denumirea de Sala gotică, care a avut, însă, încă de la începuturile sale, un destin puţin obişnuit, de trapeza a mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi (1635-1639), precum şi de paraclis (secolul al XIX-lea). Numită gotică nu pentru arhitectură exterioară, ci datorită bolţilor interioare în ogivă delimitate de nervuri de piatră, această anexă se mai remarcă printr-un balcon exterior cu 12 coloane cilindrice de piatră şi un turn roman la intrare construit în timpul restaurării generale a mănăstirii (1890), destinat să preia funcţiile înaltului turn-clopotniţă la care se renunţase. Înfăţişarea prezentă a clădirii se datorează restaurării din 1960.În aripa vestică a clădirii sunt în prezent amenajate staretia şi câteva chilii.În chiliile de la Trei Ierarhi s-au petrecut evenimente de mare importantă pentru educaţia şi cultură românească.În 1640, aici era instalată prima tipografie din Moldova, unde aveau să fie tipărite Cazania românească a Mitropolitului Varlaam, masivul sau tratat despre cele Şapte Taine ale Bisericii, Răspunsul la Catehismul calvinesc, precum şi Pravilă lui Vasile Lupu, prima antologie de legi a Moldovei. În aceiaşi ani, Domnitorul Vasile Lupu a pus bazele Colegiului de la Trei Ierarhi, prima instituţie de învăţământ românesc din Moldova, organizată după modelul Academiei kievene. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în chiliile de la Trei Ierarhi încă mai funcţiona Colegiul vasilian, sub numele de Şcoală Normală Vasile Lupu. În 1874, din comisia de examinare a şcolii făcea parte şi marele poet român Mihai Eminescu, care a locuit un timp într-una din chiliile mănăstirii.

Dincolo de scopul principal pentru care a fost construită, Sala Gotică aminteşte de cel puţin două evenimente de prim rang din istoria mănăstirii. Mai întâi, aici s-au desfăşurat, în 1642, dezbaterile teologice pan-ortodoxe care s-au finalizat prin a aprobă „Mărturisirea Ortodoxă” alcătuită de Petru Movilă, mitropolitul Kievului, eveniment rămas în istorie sub denumirea de Sinodul de la Iaşi. Peste timp, în 1888, paraclisul aflat în Sala gotică, care adăpostea temporar raclă Sf. Cuvioase Paraschiva, a fost martorul celei mai cunoscute şi uimitoare dintre faptele minunate ale sfintei, ale cărei moaşte nu au fost atinse de puternicul incendiu din noaptea de 26 spre 27 decembrie, deşi totul în jur a ars. Adăpostind deja de decenii obiecte de patrimoniu istoric şi bisericesc, Sala Gotică se înfăţişează din 15 octombrie 2001 cu o nouă organizare muzeală, vechiului ansamblu de piese adăugându-i-se altele acum aduse. Cele mai valoroase obiecte deţinute sunt, fără îndoială, acelea care se află în directă legătură cu biserica celor Trei Ierarhi din perioada domniei ctitorului ei, Vasile Lupu (1635-1653). Astfel, fragmente de frescă din pictură originală executată de iconari ruşi stau mărturie a deosebitei sensibilităţi artistice cu care a fost pictată biserica, fapt care l-a determinat pe un observator din epocă să exclame că „asemenea operă de pictură miniaturistă, executată cu atât farmec, cum sunt cele ce se află pe arcele şi boltirile celor două cupole din această biserica, n-am mai văzut în nici o ţară" (Evlia Celebi, călător turc). O valoare aparte o constituie tabloul votiv, reprezentând pe Vasile Lupu şi familia sa. 

Icoana împărătească a Sfinţilor Trei Ierarhi dă mărturie singulară asupra frumuseţii capetesmei executate la Moscova în 1639. Alte obiecte valoroase care ilustrează epoca vasiliană sunt remarcabilele acoperăminte de mormînt brodate reprezenta pe Doamna Tudosca, soţia voievodului, şi pe fiul sau Ioan, acestea fiind, după tradiţie, chiar opera Doamnei. Un epitrahil brodat şi două cupe de argint aurit se numără printre donaţiile lui Vasile Lupu pentru ctitoria să. Nu putea lipsi din expunerea muzeală un exemplar din prima tipăritură moldovenească în româneşte, Cazania mitropolitului Varlaam al Moldovei, monument de limba care a văzut lumina tiparului în chiliile mănăstirii (1643).

Dedicat artei şi istoriei bisericeşti din Moldova secolelor XVII-XIX, muzeul Sala Gotică se doreşte a fi un edificiu viu, care să contribuie la mai bună cunoaştere a trecutului nostru. Această încercare este subliniată şi de constanţa organizare a unor expoziţii temporare, ce constituie rechemări ale vizitatorilor într-un spaţiu în care taină trecutului se deschide, oferindu-i celui ce intră cheia unui viitor în care frumuseţea să salveze lumea. Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi este inclusă pe lista monumentelor istorice din România,

Surse:

http://www.manastireasftreiierarhi.ro/

http://www.rador.ro/2015/05/06/documentar-manastirea-sfintii-trei-ierarhi-din-iasi-o-simfonie-a-artelor-in-rugaciune/

https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-sfintii-trei-ierarhi-iasi-143546.html

http://www.manastireasftreiierar hi.ro/despre/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1889: La această dată, Turnul Eiffel a fost deschis oficial pentru publicul vizitator. Inaugurat la 31 martie 1889, ca arc de intrare la Expoziția Universală (Exposition Universelle), organizată cu ocazia celebrării a 100 de ani de la Revoluția Franceză. Numele edificiului este asociat inginerului Gustave Eiffel, cel care l-a proiectat şi construit, după o tehnologie patentată de inginerul român Gheorghe Pănculescu, care a utilizat pentru prima dată procedeul pre-asamblării elementelor metalice la proiectul căii ferate Bucureşti – Predeal, cu zece ani în urma construcţiei Turnului Eiffel. Obiectivul este vizitat de peste șapte milioane de turişti în fiecare an, fiind cel mai vizitat monument din lume. 

Turnul Eiffel a reprezentat unul din cele 107 proiecte de arhitectură prezentate în faţa unei comisii care avea ca misiune selectarea unui câştigător care să creeze o operă reprezentativă pentru Expoziţia Universală de la Paris din anul 1889. Proiectul realizat de antreprenorul-inginer Gustave Eiffel, împreună cu inginerii Maurice Koechlin şi Emile Nouguier şi arhitectul Stephen Sauvestre, prevedea un turn din metal înalt în zona Champ-de-Mars, în vecinătatea Grădinilor Trocadero, care să servească drept poartă de intrare la expoziţia mondială. Proiectul ar fi fost imposibil de realizat fără tehnologia brevetată de inginerul român Gheorghe Pănculescu (1844-1924), care în 1878, s-a întors în România, după absolvirea studiilor superioare la Universitatea Politehnică din Zürich, pentru a proiecta şi realiza calea ferată București – Predeal. Deşi i s-a aprobat ca realizarea proiectului să dureze cinci ani, Pănculescu a reuşit să îl finalizeze în numai un an, folosind o tehnică revoluţionară: folsirea de subansambluri prefabricate şi asamblate între ele la sol. Tehnologia a fost adaptată pentru proiectul lui Eiffel, astfel că pentru construcţia edificiului parizian s-au folosit subansambluri metalice confecționate la sol și asamblate progresiv, pe măsura înălțării construcției. Însuşi inginerul francez recunoştea în studiul „Communication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat 1887, că turnul care îi poartă numele ar fi fost imposibil de ridicat fără tehnica inovatoare a inginerului Pănculescu, care astfel a avut ocazia să lucreze la compania lui Gustave Eiffel – „Société des Établissements Eiffel”.Proiectul Turnului de fier însemna o construcţie de peste 300 de metri înalţime, cu o bază pătrată cu diagonala de 125 de metri.

Construcția turnului a început la 26 ianuarie 1887 şi a durat doi ani, două luni și cinci zile, reprezentând o demonstrație de inginerie franceză, cu elemente din import  (subansamblele din oţel şi nituri nefiind aduse de la Reşiţa, cum greşit circulă un mit urban pe internet) pe fondul unor critici virulente venite din partea unor intelectuali francezi care susţineau că această construcţie este total nepotrivită arhitecturii pariziene. Se pare însă că unele dintre aceste voci nu reprezentau altceva decât ecouri ale unor frustrări venite de la colegi ai inginerului Eiffel, care din invidie, încercau să minimalizeze realizarea colegului lor de breaslă.

În trecut, în şcolile de prin Caraş-Severin, şi nu numai, existau dascăli, care propagau cu mândrie un mare fals istoric, anume că Turnul Eiffel a fost construit din oţel produs la Reşiţa, după cum ar fi gravat pe o mare parte dintre elementele componente ale simbolului parizian, dar şi din oţel de la furnalul din Govăşdia din judeţul Hunedoara. Chiar dacă au existat multe voci, cu greutatea, care au încercat din răsputeri să combată această legendă urbană, orgoliul românesc a triumfat în cele mai multe rânduri. Astăzi încă mai există români care susţin cu tărie că au văzut plăcuţele de pe Turnul Eiffel pe care se precizează că e „Made în România”. În realitate aceste plăcuţe există doar în imaginaţia unora, singurele inscripţii de acest gen fiind cele care fac trimitere la adevăraţii furnizori ai materialului pentru celebrul monument: „FORGES ET USINES DE POMPEY FOULD-DUPONT FOURNISSEUR DES FEAS DE LA TOUR”. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului construit la Reşiţa. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava 

Etapa construcţiei turnului a însemnat, în date tehnice, mii de schiţe şi desene, personal uman format din 50 de ingineri și desenatori, 150 de lucrători de la fabrica Levallois-Perret, şi până la 300 de muncitori pe șantier, iar constructiv, 7.300 de tone de oțel, peste 18.000 de subansamble metalice, circa 2.500.000 de nituri, 60 de tone de vopsea. De asemenea, construcţia iniţială era deservită de 5 lifturi, care funcţionau cu propulsie hidraulică. Turnul a fost conceput pe trei nivele, la primul (57 m) și al doilea nivel (115 m) se poate ajunge atât pe scări cât şi cu liftul, iar la ultimul nivel (276 m) se poate ajunge, în prezent, doar cu liftul. Turnul Eiffel a fost inaugurat la 31 martie 1889, la ora 13:30, când Gustave Eiffel a urcat cele 1710 trepte care duceau la cel de-al treilea etaj, a desfăşurat drapelul francez care a fost salutat de 21 de salve de tun, iar Gustave Eiffel a fost decorat, chiar pe îngusta platformă din vârful turnului, cu Legiunea de Onoare. La 6 mai în acelaşi an Turnul Eiffel a fost deschis publicului larg, iar succesul noului obiectiv turistic este impresionant, până la închiderea, la 6 noiembrie 1889, a Expoziţiei Universale, fiind vizitat de peste 32 de milioane de persoane dar şi de personalităţi de marcă – familia regală britanică, fizicianul Thomas Edison sau Buffalo Bill.

Construcţia fusese proiectată să dureze doar 20 de ani, după care urma să fie dezasamblată, însă Eiffel îşi dă seama că o asemenea construcţie trebuie salvată fiindcă, pe lângă atracţia turistică, poate oferi un suport important pentru diferite cercetări şi pentru telecomunicaţii, iar inginerul francez începe un efort semnificativ pentru a da construcţiei un caracter indispensabil. Astfel, la 15 mai 1889, la nivelul 2 al turnului era instalată o redacţie a cotidianului Le Figaro, iar cei care urcau aici primeau pe lângă ediţia ziarului şi un certificat de ascensiune în turn. La 5 noiembrie 1898 de aici s-a făcut prima transmsie radio în Franţa, semnalul emis din turn fiind recepţionat la Panthéon, la 4 km distanţă, iar în anul 1903 aici a fost amplasat un post de radio militar.În timpul primului război mondial turnul a fost închis, iar în anul 1921 aici s-a realizat prima emisiune radio din Franţa, în direct. În anul 1923, au loc aici primele filmări, pentru filmul mut „Parisul care doarme”, al regizorului Renee Clair, iar în anul 1925, celebrul escroc internaţional Victor Lustig a încercat chiar să vândă Turnul Eiffel unor negustori de fier vechi, explicându-le că urma să fie dezmembrat, aceştia au plătit cu „bani gheaţă”, însă atunci când au dorit să înceapă demontarea au realizat că au fost „duşi de nas”.Tot în anul 1925, de aici s-a făcut prima transmisiune a postului public de radio francez, iar în anul 1935 aici s-a instalat un studio de televiziune, iar mai apoi o antenă.

În anul 1930, când a fost finalizată clădirea Chrysler din New York, Turnul Eiffel a fost detronat din poziţia de cea mai înaltă clădire din lume.În perioada celui de-al doilea război mondial, lifturile au fost dezafectate pentru nu putea fi folosite de trupele de ocupaţie, iar în august 1944, Hitler a dispus ca turnul sa fie distrus, însă generalul von Choltitz, cel care trebuia să execute ordinul, a avut milă faţă de acest monument, refuzând să urmeze indicaţiile comandantului său. În 1964, Turnul Eiffel este înscris pe lista monumentelor istorice, în 1980, la construcţie au început lucrări de renovare, şi reamenajare, inclusiv la sitemul de iluminare, iar din anul 1991 face parte din patrimoniul mondial al UNESCO.

Surse:

www.toureiffel.fr

http://stiri.tvr.ro/cel-mai-vizitat-monument-din-lume-turnul-eiffel-implineste-125-de-ani_42357.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/03/31/documentar-turnul-eiffel-implineste-125-de-ani-14-50-10

http://transilvaniareporter.ro/reportaj/istoria-unui-simbol-turnul-eiffel/

http://www.rador.ro/2015/03/31/documentar-turnul-eiffel-simbolul-parizian-construit-cu-tehnologie -romaneasca/

$&&

S-a întâmplat în 6 mai 1937: La această dată, aeronava Hindenburg, cel mai mare dirijabil construit vreodată, ia foc în timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, New Jersey, SUA. Victime, 36 de pasageri şi membri ai echipajului. LZ 129 Hindenburg (Deutsches Luftschiff Zeppelin #129; înregistrare: D-LZ 129) a fost un dirijabil german de mari dimensiuni destinat transportului comercial de pasageri. A fost liderul clasei Hindenburg, clasa cu cel mai lung tip de dirijabile (245 metri) dintre aparatele de zbor de toate tipurile și cel mai mare dirijabil prin volumul său (200.000 m³).

Proiectat și construit de compania Zeppelin (Luftschiffbau Zeppelin GmbH) pe malul lacului Bodensee din Friedrichshafen, dirijabilul a fost operațional din martie 1936 timp de 14 luni, până la distrugerea sa accidentală, din 6 mai 1937, la sfârșitul primei curse nord atlantice din cel de-al doilea sezon de activitate. 36 de persoane au murit în incendiul declanșat în momentul aterizării la Lakehurst Naval Air Station din Manchester Township, New Jersey. Zeppelinul Hindenburg a fost numit după numele general feldmareșalului Paul von Hindenburg (1847–1934), președinte al Germaniei (1925–1934).

După primul zbor cu destinația America de Sud, din 1937, efectuat la sfârșitul lunii martie, Hindenburg decolează din Frankfurt cu destinația Lakehurst în seara zilei de 3 mai, prima cursă Europa - Statele Unite din acel an. Deși vânturi puternice au încetinit traversarea, zborul a continuat în forma misiunii de rutină pe măsură ce se apropia de punctul terminus trei zile mai târziu. Aterizarea lui Hindenburg din ziua de 6 mai a fost amânată timp câteva ore pentru a evita o linie de furtuni care afectau regiunea și traversau pe deasupra orașului Lakehurst. În jurul orei 19:00, dirijabilul a fost autorizat să încerce aterizarea, Hindenburg începând manevrele de la altitudinea de 200 m cu capitanul Max Pruss la cârmă. În jurul orei 19:25, Hindenburg lansează două linii de ancorare conform procedurilor, urmând a fi prinse de troliuri și tras către sol; personalul de la sol a prins cele două cabluri lansate de la tribordul si babordul dirijabilului dar a apucat să fixeze de troliu doar cablul de la babord când Hindenburg a fost cuprins brusc de flăcări și a căzut la pământ în numai 37 de secunde. Din cei 36 de pasageri și 61 de membri ai echipajului, 13 pasageri și 22 de membri ai echipajului au murit, acestora adăugându-se un membru al personalului de la sol, un total de 36 de persoane pierzîndu-și viața în accident.

Localizarea inițială a focului, sursa aprinderii precum și sursa care a alimentat inițial focul rămân subiecte controversate. Cauza accidentului nu a fost determinată niciodată deși multe ipoteze au fost propuse, de la cele privind scurgerile de hidrogen (care devine inflamabil în amestec cu aerul) până la materialele utilizate la construcția lui Hindenburg, de genul nitratului de celuloză și azotatului de aluminiu despre care unii experți susțin că sunt extrem de inflamabile.Toate aceste teorii sunt extrem de controversate, mare parte a necunoscutelor constituind-o propagarea foarte rapidă a incendiului, în 37 de secunde practic Hindeburg a devenit cenușă. Osatura din duraluminiu a lui Hindenburg a fost recuperată și trimisă în Germania unde a fost reciclată și utilizată apoi la construcția avioanelor militare pentru Luftwaffe, la fel ca și structurile zeppelinelor LZ 127 Graf Zeppelin și LZ 130 Graf Zeppelin II, casate în 1940.

Surse:

Botting, Douglas. Dr. Eckener's Dream Machine: The Great Zeppelin and the Dawn of Air Travel. New York: Henry Holt & Co., 2001

Hindenburg's Fiery Secret (DVD). Washington, D.C.: National Geographic Video, 2000.

Provan, John. LZ-127 "Graf Zeppelin": The story of an Airship, vol. 1 & vol. 2 (Amazon Kindle ebook). Pueblo, Colorado: Luftschiff Zeppelin Collection, 2011.

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/dirijabilul-hindenburg-istoria-unei-tragedii

https://www.airships.net/hindenburg/disaster/

https://www.history.com/news/the-hindenburg-disaster-9-surprising-facts

https://stirileprotv.ro/special/misterul-dezastrului-de-la-b-hindenburg-b-rezolvat-dupa-76-de-ani-ce-i-a-ucis-pe-cei-35-de-pa sageri.html

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1961: În această zi, a murit Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof şi eseist; membru titular al Academiei Române din 1936. Lucian Blaga (n. 9 mai1895, Lancrăm, lângă Sebeş, comitatul Sibiu - d. Cluj) a fost un filozof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat român. Personalitate impunătoare şi polivalentă a culturii interbelice, Lucian Blaga a marcat perioada respectivă prin elemente de originalitate compatibile cu înscrierea sa în universalitate.

Lucian Blaga a fost al nouălea copil al unei familii de preoţi, fiul lui Isidor Blaga şi al Anei (n. Moga). Copilăria i-a stat, după cum mărturiseşte el însuşi, „sub semnul unei fabuloase absenţe a cuvântului”, viitorul poet – care se va autodefini mai târziu într-un vers celebru „Lucian Blaga e mut ca o lebădă” – neputând să vorbească până la vârsta de patru ani. Primele clase le-a urmat la Sebeş, la şcoala primară germană (1902-1906), după care a urmat Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906–1914), unde era profesor ruda sa, Iosif Blaga, autorul primului tratat românesc de teoria dramei. Încă de pe băncile liceului se va familiariza cu opera lui Friedrich Schiller. A debutat în ziarele arădene Tribuna, cu poezia Pe ţărm (1910), şi în Românul, cu studiul Reflecţii asupra intuiţiei lui Bergson (1914). După moartea tatălui, familia se mută la Sebeş în 1909. În anul 1911, călătoreşte în Italia, unde îşi petrece timpul în librării, căutând cărţi de filosofie, şi vizitând vestigiile istorice ale acestei ţări.

A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914–1916, pe care le-a finalizat cu licenţă în 1917. A studiat filosofia şi biologia la Universitatea din Viena între anii 1916 şi 1920, obţinând titlul de doctor în filosofie. Aici a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu, cea care îi va deveni soţie. A revenit în ţară în ajunul Marii Uniri. În anul 1916, în timpul verii, Blaga vizitează Viena, unde descoperă Expresionismul. Publică la Sibiu, în 1919, placheta de versuri Poemele luminii (reeditată în acelaşi an la Cartea Românească, în Bucureşti), precum şi culegerea de aforisme Pietre pentru templul meu. Prima sa dramă, Zamolxe, îi apare în ziarul Voinţa (1920), iar în volum în 1921, la Cluj, la Editura Institutului de Arte Grafice „Ardealul”.Academia Română îi decernează Premiul Adamachi pentru debut (1921). Universitatea din Cluj îi premiază piesa Zalmoxe (1922).I se tipăresc primele traduceri de poezie în limba germană în revista cernauţeană Die Brucke (1922) (Podul).În 1924-1925, locuieşte în Lugoj. A fost redactor la ziarele Voinţa şi Patria, membru in comitetul de direcţie al revistei Cultura, colaborator permanent la publicaţiile Gândirea,  Adevărul literar şi artistic şi Cuvântul. După Dictatul de la Viena, se află în refugiu la Sibiu, însoţind Universitatea din Cluj (1940–1946). 

Conferenţiază la Facultatea de Litere şi Filosofie din Cluj (1946–1948). Are un rol major în formarea tinerilor care fac parte din Cercul literar de la Sibiu şi o mare influenţă asupra lui Ion Desideriu Sârbu. Revenit în România reîntregită, s-a dăruit cauzei presei româneşti din Transilvania, fiind redactor la revistele Cultura din Cluj şi Banatul din Lugoj. A fost ales membru al Academiei Române în anul 1937. Discursul de recepţie şi l-a intitulat Elogiul satului românesc. În anul 1939 a devenit profesor de filosofia culturii la Universitatea din Cluj, mutată temporar la Sibiu în anii ce au urmat dictatului de la Viena (1940–1944). La Sibiu redactează, începând cu 1943, revista Saeculum, care va apărea un an.A funcţionat ca profesor universitar până în 1948, când a fost îndepărtat cu brutalitate de la catedră. Motivul este de natură politică: se pare că Blaga a refuzat invitaţia de a conduce Partidul Naţional Popular, un satelit al Partidului Comunist. Împreună cu el au fost înlăturaţi şi conferenţiarul şi discipolul său, Ion Desideriu Sârbu, şi profesorii universitari Liviu Călin şi Nicolae Mărgineanu. În anul 1926 a intrat în diplomaţie, ocupând succesiv posturi de ataşat cultural la legaţiile ţării noastre din Varşovia, Praga, Lisabona, Berna şi Viena. 

A fost ataşat şi consilier de presă la Varşovia, Praga şi Berna (1926–1936), subsecretar de stat la Ministerul de Externe (1936–1938) şi ministru plenipotenţiar al României în Portugalia (1938–1939). Din 1948, fiind îndepărtat de la catedră, a lucrat în cadrul filialei din Cluj a Academiei Române ca bibliograf.Devine cercetător la Institutul de Istorie şi Filosofie (1949–1951). Apoi bibliotecar-şef (1951–1954) şi director-adjunct (1954–1959) la filiala clujeană a Bibliotecii Academiei. Nu îi mai sunt publicate volumele şi preferă să se ocupe de traduceri. În această perioadă a finalizat traducerea piesei Faust de Goethe, iar în 1958 apare primul volum din Opere de G.E. Lessing în traducerea lui Lucian Blaga.A tradus poeţi germani clasici şi moderni. Poeziile scrise acum vor fi publicate postum. 

Tot în această perioadă scrie romanul cu tentă autobiografică Luntrea lui Caron, publicat de asemenea postum. 

A trecut la cele veşnice pe 6 mai 1961, in Cluj. Lucian Blaga a fost înmormântat în ziua sa de naştere, 9 mai, în cimitirul din Lancrăm. În anul 1956, Lucian Blaga a fost propus de Rosa del Conte şi de criticul Basil Munteanu, dar se pare că ideea a pornit chiar de la Mircea Eliade pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Cei doi nu locuiau în România, Rosa del Conte era autoarea unei cărţi despre Eminescu, iar Basil Munteanu locuia la Paris, unde se exilase din motive politice. Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel aceste gesturi, pentru că Blaga era considerat un filosof idealist, iar poeziile lui au fost interzise până la ediţia din 1962 îngrijită de George Ivaşcu. Rosa del Conte a recunoscut că paternitatea ideii îi aparţine lui Mircea Eliade, cel care publicase la moartea lui Blaga, în 1961, un emoţionant necrolog intitulat Tăcerile lui Lucian Blaga.

Surse:

Dicţionarul esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000

Ion Bălu, Viața lui Lucian Blaga, Fundația Culturală Libra, 4 volume, 1995-1999

Corin Braga, Lucian Blaga. Geneza lumilor posibile, Iași, Institutul European, 1998

https://www.crestinortodox.ro/interviuri/lucian-blaga-omul-profesorul-filosoful-poetul-70559.html

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/104-lucian-blaga-1985-1961

http://www.autorii.com/scriitori/lucian-blaga/lucian-blaga-opera-date-b iografice.php

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1962: În această zi, a murit Maria Virginia Andreescu-Haret, prima femeie-arhitect din România şi prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general; printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele „Dimitrie Cantemir” şi „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, Biserica „Sf. Treime” din Bucureşti, primele blocuri din beton armat (născută la 21 iunie 1894, București - decedată la București). Ea a ajuns la gradul de arhitect inspector general, statut recunoscut prima dată în cadrul celui de-al XVI-lea Congres de Istorie a Științei organizat la București, în 1981. 

Maria Virginia Andreescu, căsătorită Haret, prima femeie arhitect – inspector general în lume, nepoata pictorului Ioan Andreescu, şi-a început profesiunea în 1919, în arta de a construi şi a cuceri spaţiul, care-i dă arhitectului înalte satisfacţii, nebănuite de cei din afara breslei. Maria Virginia Andreescu a rămas orfană de mamă la vârsta de nouă ani și s-a ocupat de cei trei frați și de gospodărie. A făcut liceul în particular, luându-și bacalaureatul la liceul Mihai Viteazul. La 18 ani a intrat prima la Școala Superioară de Arhitectură. Virginia îşi afirma personalitatea încă de la examenele de liceu, iar la Şcoala Superioară de Arhitectură proiectele ei erau premiate în numeroase rânduri de Consiliul profesoral. 

În 6 iulie 1919, proiectul ei de diplomă cu tema „O Academie de Arte Frumoase” a obţinut calificativul maxim: „admis cu menţiunea foarte bine”. Proiectul a fost prezentat la Expoziţia absolvenţilor Şcoalei de Arhitectură ţinută la Ateneul Român în anul 1925 şi a fost distins cu premiul Ministerului Instrucţiunii Publice. După diplomă, Virginia se mai perfecționează doi ani în Italia. Reîntoarsă în ţară în 1922, debutează la Casa Şcoalelor căreia îi rămâne credincioasă 25 de ani. Proiectele proprii devin „proiecte tip” pentru toată ţara, de la şcoli mici la cele mai complexe licee, fiind mâna dreaptă a arhitectului I. Pompilian. Din 1923 a lucrat în serviciul tehnic al Ministerului Educației nationale, de unde s-a pensionat în 1947. În perioada interbelică, ea a reprezentat România la Congresele internaționale de arhitectură la Roma, Paris, Moscova și Bruxelles. Pentru activitatea sa a primit de-a lungul vieții nenumărate premii care i-au confirmat valoarea. A colaborat cu arh. Nicolae Ghica Budeşti la cele patru volume din „Evoluţia Arhitecturii în Muntenia şi Oltenia”. Redactează Istoricul Teatrului Naţional din Bucureşti in 1939. Jocurile vieţii şi neaşteptatul au făcut ca în, datorită profesiei, să găsească în colaborarea cu inginerul Haret, fiul lui Spiru Haret, vicepreşedintele Societăţii Edilitatea, o înţelegere profundă şi o prietenie care a condus la căsătorie. Colaborarea cu soţul său s-a răsfrânt asupra întregii vieţi, ajutând-o să-şi exercite activitatea extraordinar de bogată.

Activitatea ei este uluitoare, căci pe lângă cele 150 de clădiri proiectate şi  executate  colaborează la revistele de arhitectură şi inginerie, e membră în consilii profesorale, activează la cele două societăți de arhitectură, la cea a Politehnicii, la Urbanism, fiind şi profesoară. Printre cele mai importante realizări ale sale se numără o serie de blocuri de pe Calea Victoriei (printre primele la care s-a utilizat betonul armat), pavilionul adminstrativ și dependințele subterane ale Aeroportului Băneasa, Liceul „Gheorghe Șincai” și Colegiul Național „Cantemir Vodă” din București, imobilul fostei Societăți „Tinerimea Română”, Liceul „Dimitrie Cantemir” din București, Facultatea de Medicină – Centrul de cercetări antropologice, Biserica Ghencea – Calea 13 Septembrie, Casa Haret, Şcoala normală de fete – Bârlad, Liceul model de fete – Focşani.

Activitatea ei se curmă brusc după 40 de ani de intensă activitate. Soarta îi zdrobeşte elanurile spre frumos.Talentul şi munca ei intensivă rămân un exemplu de viață dedicată artei, în înalta profesiune a arhitecturii. A decedat la 6 mai 1962 la Bucureşti şi a fost înmormântată la Cimitirul Bellu Ortodox fig. 73, alături de soţul ei. Maria Virginia Andreescu Haret stă alături de femeile românce care au îmbogățit lumea în care au activat.

Surse:

-George Marcu (coord.), Enciclopedia personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2012

-http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/virginia-andreescu-haret-prima-femeie-arhitect-din-romania-i-de-emanuel-badescu-galerie-foto-11129062

-http://www.cunoastelumea.ro/romance-frumoase-si-faimoase-v-prima-femeie-arhitect-din-lumemaria-virginia-andreescu-haret/

-http://jurnalspiritual.eu/maria-virginia-haret-andreescu-prima-femeie-architect- din-lume/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1990: La această dată, avea loc prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republică Moldova – „Podul de Flori” de peste Prut. „Podul de Flori” este denumirea generică a acțiunilor care s-au derulat pe malurile râului Prut la începutul anilor 1990 respectiv 1991, si mai apoi in 2015. Cu această ocazie, pentru prima oară după cel de-al doilea război mondial, frontiera româno-sovietică a putut fi traversată fără acte. În mod simbolic, la aceste evenimente au fost lansate flori pe apa Prutului, de pe ambele maluri. Acest detaliu a dat numele manifestărilor respective.

Primul Pod de Flori a avut loc pe 6 mai 1990. În cadrul acțiunii, locuitorilor din România li s-a permis ca în ziua respectivă, între orele 13:00 și 19:00, să treacă Prutul în Moldova Sovietică fără pașaport și viză. De-a lungul frontierei de 700 km de pe Prut, au fost create opt puncte de trecere: Miorcani – Pererita, Stânca – Costești, Iași – Sculeni, Ungheni – Pod Ungheni, Albița – Leușeni, Fălciu – Țiganca, Oancea – Cahul și Galați – Giurgiulești. La eveniment au participat aproximativ 1.200.000 de oameni.„Zecile de mii de români de pe ambele maluri au răbufnit ca un fluviu. Românii (de la Vest de Prut) au fost primii care au intrat în URSS fără permisiune”, povestește ministrul Culturii și Cultelor de atunci, Ion Ungureanu. După această acțiune, procedurile de trecere a frontierei sovieto-române au fost simplificate considerabil.

Al doilea Pod de Flori s-a desfășurat pe 16 iunie 1991. De data aceasta, locuitorii din Moldova au putut să treacă fără acte hotarul în România. Al treilea Pod de Flori a fost organizat de către Platforma Unionistă Acţiunea 2012 și Mișcarea Civică Tinerii Moldovei în data de 11 Iulie 2015. Motivul organizării acestui pod de flori a fost de a-i întâmpina pe cei 1000 de locuitori din Moldova, ce au pornit în marş din Chişinău spre Bucureşti, pentru a cere Unirea Republicii Moldova cu România. Astfel, începând cu orele 10:00, aceştia au trecut pe jos podul de cale ferata, fiind întâmpinaţi de locuitorii din România.

Al patrulea Pod de Flori sau „Deschiderea anului centenar la Prut” a fost organizat de către ALIANȚA PENTRU CENTENAR pe data de 31 decembrie 2017. Aproape o mie de persoane s-au adunat la ora 14:00 în fața primăriei Fălciu din județul Vaslui de unde au pornit în marș pe străzile comunei purtând un tricolor lung de 100 de m. Marșul a fost organizat în două etape:

- pe traseul Primăria Fălciu – Monumentul Ostașilor Români, monument dedicat soldaților Armatei Române căzuți în lupta pentru eliberarea Basarabiei, unde aici manifestanții au cântat, au ținut mai multe prelegeri și s-au rugat pentru neamul românesc.

- pe traseul Monumentul Ostașilor Români – Podul feroviar Fălciu, pod feroviar ce leagă România de vechea provincie românească, Basarabia.

Odată ajuns la Prut, tricolorul lung de o sută de metri a fost trecut este râu, acesta fiind ținut atât de manifestanții din stânga Prutului, cât și de cei din dreapta lui, legând ambele maluri. Manifestanții de pe ambele maluri au cântat într-un glas imnul României „Deșteaptă-te, Române” și au scandat „Jos hotarul de la Prut”, „Basarabia e România”, „Unire”, „Același sânge, aceeași țară, români am fost cu toți odinioară” după care au dat drumul tricolorului în apă, lăsându-l liber, în Prut…Oare cât va mai dura până nu va mai fi nevoie de poduri de flori?...Întrebarea este retorică.

Surse:

http://stiri.tvr.ro/podul-de-flori--un-milion-de-oameni-de-pe-ambele-maluri-ale-prutului-au-trecut-frontiera-care-i-a-despartit-o-jumatate-de-secol_815895.html#view

http://www.ziare.com/social/romani/sa-ne-amintim-podul-de-flori-1039016

https://www.timpul.md/articol/podul-de-flori-10337.html

https://www.unitischimbam.ro/podul-de-flori-de-peste-prut- 6-mai-1990/

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai1992: În această zi, a murit Marlene Dietrich, actriţă americană de film de origine germană. Nãscută pe 27 decembrie 1901 la Schöneberg, în Germania, Marlene Dietrich (Maria Magdalene Dietrich) se va impune ca o imagine emblematicã la Hollywood, parcurgând o lungã viaţă în cinematografie. De la cântăreaţă de cabaret la actriţă în filmele germane, Marlene Dietrich şi-a explorat toate laturile talentului său, jucând, până la sfârşitul carierei sale în peste 50 de filme.

Actrița și cântăreața Maria Magdalena Dietrich (Marlene Dietrich) a fost un monstru sacru al cinematografului inter și postbelic, chintesență a glamour-ului hollywoodian, întruchipare desăvârșită a femeii fatale cu privirea filtrată, vocea voalată și mișcări de felină, potrivit volumului „Dicționar de cinema” (1997).A urmat studiile unei școli particulare din orașul Weimar, apoi ale Liceului „Augusta Victoria” din Berlin, pe care l-a absolvit în 1918. În paralel, a studiat vioara la Conservatorul din Berlin, după care și-a continuat studiile muzicale în orașul Weimar până în 1921. După intrarea în trupa de teatru condusă de Max Reinhardt, în anul 1922, a jucat în filme germane. În 1924, s-a căsătorit cu Rudolf Sieber, cu care a avut o fiică, Maria. Pentru scurt timp, a părăsit scena, iar în 1926 a revenit jucând în spectacolul „Lou”.

Rolul care a lansat-o a fost cel din filmul regizat de Josef von Sternberg, „Îngerul albastru”, o adaptare după romanul scriitorului german Heinrich Mann. Filmul o va propulsa nu numai ca actriţă, ci şi ca o voce deosebită, marcându-i definitiv traseul cinematografic. Pe tot parcursul carierei sale, va fi identificată cu acest rol, spre mâhnirea actriţei. Fiind conştient de talentul nativ al actriţei, regizorul Josef von Sternberg va continua să o promoveze şi peste Ocean, unde Marlene obţinuse un contract din partea companiei Paramount. Prin urmare, Marlene se va stabili în Beverly Hills, unde va trăi o viaţă retrasă, lăsându-şi soţul, Rudolf Sieber şi fiica, Maria, în Berlin. În America, va juca între anii 1930 şi 1935 în şase filme regizate de către Josef von Sternberg: „Morroco”, „Dishonoured”, „Shanghai Express”, „Blonde Venus”, „The Scarlet Empress” şi „The Devil is a Woman”, impresionând publicul american atât prin frumuseţea sa, exotică, misterioasă, cât şi prin vocea sa.

Opiniile sale politice au determinat-o pe Marlene Dietrich să combată ferm nazismul, declarând în numeroase interviuri faptul că a refuzat să se întoarcă în Germania tocmai din cauza noului regim politic. Va renunţa la cetăţenia germană şi va susţine moral soldaţii care luptau pe fronturile din Africa, Franţa şi Italia. Eforturile sale vor fi răsplătite cu medalii oferite de guvernele american, israelian şi francez. În 1945 va reveni la New York însă succesul său va scădea dramatic. Hollywood-ul îi va întoarce spatele, iar Marlene se va simţi nevoită să-şi reinventeze cariera, organizând recitaluri în întreaga lume.În 1953, în cariera sa de actriță s-a produs o cotitură odată cu prestația muzicală, pe care a avut-o pe scena hotelului „Sahara” din Las Vegas.În 1954, i-a cucerit pe londonezi la celebra „Café de Paris”. În următorii ani, a început să apară pe marile scene din toată lumea. În anul 1960, a întreprins multe turnee, interpretând în cluburi de noapte cântece foarte populare, precum „Falling in Love Again”. În 1960, a cântat pentru prima oară în Germania, iar în 1964, a fost primită în Rusia cu mare entuziasm. În 1965 a cântat pe scena Festivalului de la Edinburgh. Între anii 1967-1968, s-a bucurat de mari succese pe Broadway. În 1968 a fost invitată într-un turneu în Australia. A revenit pe marele ecran, jucând în peliculele „Witness for the Prosecution” (1957), „Judgment at Nuremberg” (1961).

Ghinioanele o vor însoţi la sfârşitul carierei, actriţa fracturându-şi de câteva ori picioarele. Nenumăratele sale accidente o vor împiedica să participe la funeraliile soţului său, Rudolf Sieber cu care avusese un mariaj de aproape o jumătate de secol. În ciuda lungii sale căsnicii, cei doi trăiseră mai mult separaţi, actriţa având numeroase relaţii cu bărbaţi celebri ai acelor timpuri. În 1975, la Sydney a suferit o fractură cervicală care i-a pus capăt carierei scenice. Ulterior, a mai apărut într-un rol episodic în „Just a Gigolo” (1978), filmul lui David Hemmings, însă o nouă fractură la picior, în 1979, a determinat-o să se retragă definitiv din viața publică. În ultimii ani, a locuit la Paris. A murit la 6 mai 1992.

Retrasă, de o frumuseţe misterioasă, despre această veritabilă femme fatalle s-a spus că ar fi fost bisexuală (vestimentaţia sa cu puternice influenţe masculine fiind un motiv) şi alcoolică, niciunul dintre aceste zvonuri nefiind însă confirmat de către actriţă. Din contră, Marlene a depus nenumărate plângeri în justiţie, devenind o adevărată procesomană. În urma ei rămân talentul său incontestabil, nerecompensat însă cu niciun premiu Oscar, ambiţia şi inteligenţa sa. De-a lungul carierei a fost distinsă și nominalizată cu o serie de premii între care: nominalizare în 1931 la Premiul Oscar pentru cel mai bun rol principal pentru pelicula „Morocco”; nominalizare în 1958 la Premiul Golden Globe pentru cea mai bună actriță la categoria dramă pentru pelicula „Witness for the Prosecution”; în 1962 premiul David di Donatello pentru rolul din filmul „Judgment at Nuremberg”. A mai fost distinsă cu Medalia Libertății (1947), Legiunea de Onoare în grad de cavaler (1950), Knight of the Order of Leopold (1965), Legiunea de Onoare în grad de Ofițer (1971), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor (1983).

Surse:

https://marlene.com/

Catherine Siguret, Femei celebre pe divan, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2009

https://www.womenshistory.org/education-resources/biographies/marlene-dietrich

https://www.biography.com/actor/marlene-dietrich

https://www.britannica.com/biography/Marlene-Dietrich

https://www.cinemagia.ro/actori/marlene-dietrich-4386/

https://okmagazine.ro/actrita-germana-marlene-dietrich-legenda-unei-sexualitati-parfum-mas cul/a18258825

$$$

 S-a întâmplat în 6 mai…

- 1600, 6/16: Mihai Viteazul intra în Moldova cu oști, l-a alungat pe Ieremia Movilă şi a ocupat Moldova, realizând astfel prima unire politică a celor trei Țări Române. În hrisovul emis la Iaşi, la 27 mai 1600 Mihai Viteazul se intitula: „Io Mihai voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei”. La 21.X/1.XI.1599 Mihai îşi făcuse intrarea triumfală în Alba Iulia, întreg teritoriul Transilvaniei trecând sub autoritatea sa în urma victoriei de la Şelimbăr, din 18/28.X.1599.

– 1638: A murit Cornelius Jansen, filosof şi teolog olandez (iniţiator al curentului social-religios catolic ce-i poartă numele – jansenismul) (n. 1585)

- 1639: A fost încheiată construcţia Bisericii „Trei Ierarhi" din Iaşi, ctitorie a domnitorului Vasile Lupu, adevărată bijuterie arhitectonică; aici se află mormintele lui Alexandru Ioan Cuza, Dimitrie Cantemir şi Vasile Lupu

- 1658:Târnosirea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Bucureşti, ctitoria domnitorului Constantin Şerban Basarab, actuala Catedrală patriarhală. Patriarhul Macarie al III-lea al Antiohiei şi Mitropolitul Ştefan al Ţării Româneşti, înconjuraţi de un sobor de preoţi, în prezenţa ctitorului şi a familiei sale, sfinţeau cu Sfântul şi Marele Mir lăcaşul, care va deveni în 1668 Catedrală mitropolitană, iar din 1925 Catedrală patriarhală

– 1668: S-a născut scriitorul francez Alain-René Lesage, cel mai reprezentativ autor de comedii al epocii (m. 1747)

– 1758: S-a născut Maximilien Robespierre, om politic francez; figură centrală a Revoluţiei burgheze de la 1789 din Franţa; supranumit „Incoruptibilul” (credea în virtutea morală absolută); şef al guvernului revoluţionar (1793-1794); a instaurat dictatura iacobină; răsturnat în urma loviturii de stat din 27.VII.1794 şi ghilotinat (m. 1794)

- 1791: Prin decretul purtând această dată, Palatul Luvru din Paris a fost transformat în muzeu

- 1836: S-a născut (la Cernăuţi, azi în Ucraina) compozitorul Isidor Vorobchievici (m. 1903)

-1840:A fost pus în circulaţie, în Marea Britanie, primul timbru poştal din lume, intrat în istorie sub denumirea de „Penny Black”

- 1849: Trupele maghiare conduse de maiorul Imre Hatvani sunt înfrânte decisiv de către armata revoluţionară a lui Avram Iancu

-1856: S-a născut psihiatrul austriac Sigmund Freud, întemeietorul psihanalizei (m.1939) 

– 1859: A murit Alexander von Humboldt, naturalist şi geograf german; a contribuit la dezvoltarea multor ramuri ale ştiinţelor naturii şi a pus bazele geografiei moderne (n. 1769)

- 1861: S-a nãscut Rabindranath Tagore (Thakur Rabindranath), scriitor, poet indian, laureat al Premiului Nobel pe anul 1913 (m. 1941)

- 1862: A murit Henry David Thoreau, poet, eseist şi filosof american (n. 1817) 

- 1868: S-a născut scriitorul polonez Wladislaw Stanislaw Reymond; Premiul Nobel pentru literatură pe 1924 (1925) 

– 1868, 6/18: S-a născut Nikolai al II-lea, ultimul ţar al Rusiei (m. 1918; a fost executat, împreună cu familia sa, de către bolşevici, la Ekaterinburg/Ural). La 17.VII.1998 a avut loc reînhumarea, la Sankt-Petersburg, a rămăşiţelor pământeşti ale ţarului şi ale familiei sale; pe 4 august 2000 Nicolae şi membrii apropiaţi ai familiei lui au fost canonizaţi de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse drept Sfinţi Cuvioşi, ziua de prăznuire fiind 17 iulie

– 1868: S-a născut matematicianul sârb Mihailo Petrović; creator al metodei spectrale în algebră, aritmetică, calculul integral şi teoria funcţiilor; a stabilit metodele de studiu direct în ecuaţiile diferenţiale cu ajutorul figurilor geometrice; membru de onoare străin al Academiei Române din 1938 (m. 1943)

- 1871: S-a născut compozitorul Grigore Teodosiu (m. 1941)

-1871: S-a născut chimistul francez Victor Grignard; a descoperit compuşii organomagnezieni micşti, cu numeroase întrebuinţări în sinteza organică; Premiul Nobel pentru chimie pe 1912, împreună cu conaţionalul său Paul Sabatier; membru de onoare străin al Academiei Române din 1925 (m. 1935)

- 1872: Înfiinţarea Agenţiei Diplomatice Române la Berlin

- 1880: S-a născut pictorul şi graficianul Ernst Ludwig Kirchner, reprezentant de seamă al expresionismului german; unul dintre fondatorii grupului „Die Brücke" (Podurile) (m. 1938, s-a sinucis)

- 1885: A fost emis un decret regal privind aprobarea Tomos–ului, prin care Patriarhia din Constantinopol recunoştea Biserica Regatului României ca autocefală

- 1888: Victor Babeş a efectuat primele vaccinări antirabice la Institutul Antirabic din Bucureşti, înfiinţat în 1887, al treilea din lume la acea dată (6/18)

– 1888, 6/18: S-a născut Eugeniu Speranţia, jurist, filosof, sociolog, estetician, eseist, memorialist, poet, publicist şi profesor; este printre primii autori români care alcătuieşte o lucrare de filosofie şi sociologie a dreptului; fiul folcloristului Theodor D. Speranţia (m. 1972) 

- 1889: Turnul Eiffel a fost deschis oficial pentru publicul vizitator. Inaugurat la 31 martie 1889, ca arc de intrare la Expoziția Universală (Exposition Universelle), organizată cu ocazia celebrării a 100 de ani de la Revoluția Franceză, Turnul Eiffel și-a atras la început critici din partea unor artiști și intelectuali francezi din pricina designului. Construcția este cea mai înaltă structură din Paris, măsurând 324 m, fiind unul din cele mai vizitate obiective turistice din lume. Ridicarea turnului a durat doi ani, două luni și cinci zile, reprezentând o demonstrație de inginerie franceză și definind un moment al erei industriale.Proiectul Turnului Eiffel, aparținând antreprenorului Gustave Eiffel, inginerilor Maurice Koechlin și Emile Nouguier și arhitectului Stephen Sauvestre, a fost câștigător dintr-o listă de 107 proiecte. Din 1980, monumentul a fost renovat, restaurat și readaptat pentru publicul tot mai numeros.Turnul Eiffel a primit în anul 2010 vizitatorul cu numărul 250.000.000.Are trei nivele: accesul publicului la primul și al doilea nivel se poate face atât pe scări, cât și cu liftul, în schimb accesul la ultimul nivel se face exclusiv cu liftul. Din 24 iunie 1964, Turnul Eiffel a fost încadrat în categoria monumentelor istorice și din 1991 face parte din patrimoniul mondial UNESCO

- 1891: Paulina Cruceanu (1865-1921), absolventă a Şcolii Superioare de Farmacie din Bucureşti, devine prima farmacistă din România

- 1895: S-a născut Rudolph Valentino, actor de film american de origine italiană, idol al cinematografului „mut" (m.23.VIII.1926). 

– 1898: S-a născut Jascha Horenstein, dirijor american de origine rusă (m. 1973) – 120 de ani

- 1899, 6/18: A început (până la 17/29.VII.1899), la Haga, prima Conferinţă mondială pentru pace, convocată din iniţiativa Rusiei. A fost abordată problema soluţionării paşnice a conflictelor internaţionale şi s-au semnat mai multe convenţii. Au participat 26 de state (printre care şi România) din Europa, America şi Asia. Din delegația română au făcut parte Alexandru Beldiman, ministru la Berlin, și Ion Papianu, agentul diplomatic de la Belgrad, semnează documentele cu rezerve (6/18)

- 1902: S-a născut Max Ophüls (Max Oppenheimer), regizor francez de teatru şi film (m. 1957) 

- 1904: A murit chimistul britanic Alexander William Williamson; descoperirile sale cu privire la structura alcoolului şi eterilor i-au permis să clasifice componentele organice în diferite tipuri, în conformitate cu structura lor; a formulat conceptul echilibrului dinamic al reacţiilor chimice (n. 1824)

- 1905: S-a născut chimistul Gheorghe Claudiu Suciu; contribuţii în dezvoltarea, proiectarea şi testarea proceselor din industria petrolului; membru titular al Academiei Române din 1990 (m. 1990)

- 1908: S-a nãscut Ion Vlasiu, sculptor, pictor, romancier şi poet (m. 1997). 

– 1908: S-a născut istoricul Mihai Roller; colaborator apropiat al lui Iosif Chişinevschi, a îndeplinit funcţii pe linie de propagandă în aparatul Partidului Comunist; scrierile sale reprezintă o grosolană falsificare a trecutului ţării şi istoriei românilor; membru al Academiei Române din 1948 (m. 1958)

- 1915: S-a născut Orson Welles, regizor, scenarist şi actor american de teatru si film (m.10.X.1985). 

- 1919: A murit Lyman Frank Baum, poet american, dramaturg, actor şi producător independent de film; autorul cunoscutei cărţi pentru copii „Vrăjitorul din Oz" (n. 1856)

- 1921: S-a născut Erich Fried, poet şi eseist austriac; în 1938 emigrează şi se stabileşte la Londra; în perioada 1952-1968 este colaborator al BBC-ului pentru emisiunile în limba germană (m. 1988)

- 1922: S-a născut George Lăzărescu, istoric literar şi traducător de limbă italiană; a tradus din Petrarca, Leon Batista Alberti, Edmondo de Amicis, Alberto Moravia, Giulio Carlo Argan; a dat o versiune italiană a poemelor lui Ioan Alexandru (m. 2006) 

- 1930: S-a născut Dorel Dorian, dramaturg, prozator şi eseist; fost deputat din partea Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în legislaturile 1996-2000 şi 2000-2004

- 1937: Aeronava Hindenburg, cel mai mare dirijabil construit vreodată, ia foc în timp ce încerca să aterizeze la Lakenhurst, New Jersey.Victime, 36 de pasageri şi membri ai echipajului.

- 1940: John Steinbeck este laureatul premiului Pulitzer pentru romanul său Fructele mâniei

- 1941: S-a nãscut poetul Paul Tutungiu 

- 1942: S-a născut baritonul american Richard Stilwell 

- 1943: S-a nãscut criticul literar Laurenţiu Ulici, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România între anii 1995 şi 2000 (m. 2000) 

- 1946: A murit juristul Paul Negulescu; lucrări de istoria dreptului românesc, de drept constituţional şi de drept administrativ; membru de onoare al Academiei Române din 1936 (n. 1874)

- 1947: S-a nãscut Titus Andrei, realizator român de emisiuni de radio 

- 1949: A murit Maurice Maeterlinck, scriitor belgian de limbă franceză; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1911 (n. 1862)

– 1953: S-a născut Tony Blair, om politic laburist britanic; fost premier al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord în perioada mai 1997- iunie 2007 şi lider al Partidului Laburist; a fost singurul premier laburist care a reuşit să câştige trei mandate consecutive (1997, 2001 şi 2005); în prezent este emisar special al cvartetului internaţional (SUA, Uniunea Europeană, Rusia şi ONU) pentru Orientul Mijlociu

- 1954: Atletul britanic Roger Banister a devenit primul om din lume care a alergat o milă (1.601 metri) în mai puţin de patru minute

- 1961: S-a născut actorul american George Clooney 

- 1961: A murit Lucian Blaga, poet, dramaturg, filosof şi eseist; membru titular al Academiei Române din 1936 (n. 1895)

– 1962: A murit Virginia Maria Andreescu-Haret, prima femeie-arhitect din România şi prima femeie din lume care a ajuns la gradul de arhitect inspector general; printre proiectele sale arhitecturale se numără: Palatul Tinerimea Română, Liceele „Dimitrie Cantemir” şi „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, Biserica „Sf. Treime” din Bucureşti, primele blocuri din beton armat (n. 1894)

– 1978: A murit Ştefan Peterfi, botanist de naţionalitate maghiară din România; în paralel cu activitatea didactică la Universitatea din Cluj, a desfăşurat o intensă activitate ştiinţifică, consacrându-se în principal studiului algelor; membru titular al Academiei Române din 1963, vicepreşedinte al acestui for (1974-1978) (n. 1906)

- 1982: A murit baritonul Alexandru Alger (n. 1898) 

- 1984: Are loc, la Palatul Sporturilor din Bucureşti, gala de adio a gimnastei Nadia Comăneci (Conner). Cu prilejul retragerii din activitatea competiţională, marea gimnastă a primit „Ordinul Olimpic” din partea preşedintelui Comitetului Internaţional Olimpic, Juan Antonio Samaranch. Nadia Comăneci (n. 1961), multiplă campioană olimpică, prima gimnastă din lume căreia i s-a atribuit nota 10 într-un concurs (la Jocurile Olimpice de la Montreal/Canada-1976), este stabilită în SUA, din 1989. În 1999 a fost declarată, la Viena, „Sportiva secolului XX”. World Records Academy (Academia Recordurilor Mondiale) a omologat, în 2007, recordul reuşit de Nadia Comăneci la Jocurile Olimpice de la Montreal, adică şapte note 10 la o singură ediţie a JO

- 1990: Prima deschidere a frontierelor dintre România şi actuala Republică Moldova – „Podul de flori” de peste Prut. 

- 1991: A murit Virgil Calotescu, regizor român (n. 1928)

- 1992: A murit Marlène Dietrich, actriţă americană de film de origine germană (n. 1901) 

- 1994: A murit Moses Rosen, şef-rabinul Cultului Mozaic din România şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România în perioada iunie 1948 - mai 1994; fondator al „Revistei cultului mozaic din România" (1956); a desfăşurat activitate publicistică şi eseistică; membru de onoare al Academiei Române (n. 1912)

- 1994: Inaugurarea oficială a tunelului de sub Canalul Mânecii, considerat de experţi ca „lucrarea secolului". Eurotunelul, cu o lungime de 50,3 km, situat la o adâncime cuprinsă între 25 si 45 de metri sub fundul mării, a costat 10 miliarde de lire sterline

- 1997: Inaugurarea, în incinta Muzeului Tehnicii „Dimitrie Leonida" din Bucureşti, a postului de televiziune Discovery Chanell, care este recepţionat prin reţeaua de cablu din România 

- 1997: A murit Florian Potra, critic de teatru şi film, traducător (n. 1925) 

- 2003: A fost inaugurată, la Moscova, prima staţie de metrou din lume aflată la cea mai mare adâncime. Staţia Park Pobedi (Piaţa Victoriei) este construită la 90 de metri sub pământ

- 2009: A murit pictoriţa Simona Vasiliu-Chintilă (n. 1928)

– 2012: A murit Camilian Demetrescu (prenumele la botez – Paul Constantin), pictor monumentalist, sculptor, grafician, eseist, teoretician al artei, publicist şi filosof; membru fondator al UAP; exilat politic în Italia din 1969, a fost unul dintre criticii vehemenţi ai regimului Ceauşescu; s-a afirmat în Italia printre cei mai mari reprezentanţi ai artei religioase (nouă dintre tapiseriile sale decorează sala de audienţe a Suveranului Pontif) (n. 1924)

– 2013: A murit Giulio Andreotti, om politic italian, premier al Italiei în şapte mandate, de 26 de ori ministru, fost lider al democraţilor creştini, membru al parlamentului italian fără întrerupere între 1945 şi 1991, senator pe viaţă (din 1991); personaj controversat, acuzat în  mai multe rânduri că a avut legături cu mafia siciliană (n. 1919)

$$$

 Viața la 1900. Familia românească tradiţională

 

Întemeierea unei familii începe odată cu căsătoria. Românii erau familişti convinşi.Căsătoria se încheia, de regulă, în cadrul aceluiaşi grup social, definit prin avere (dotă sau zestre), statut moral, studii. Ofiţerii nu se puteau căsători decât cu fete înstărite; un ordin al ministrului de Război din 1927 stabilea că ofiţerii (de la sublocotenent la maior) se puteau căsători numai cu fete ca aveau o dotă de peste un milion de lei.Legea pentru căsătoria militarilor, din 9 aprilie 1931, prevedea că militarii se puteau căsători numai cu consimţământul scris dat de autoritatea militară superioară, după ce au împlinit 25 de ani; pentru obţinerea acestuia, ofiţerii urmau să justifice vârsta pe care o aveau, dota miresei şi averea personală (de cel puţin 40.000 lei anual în cazul ofiţerilor superiori şi generalilor, de 6 000 lei anual al viitoarelor soţii de militari cu grade inferioare). Se adăugau garanţiile de moralitate şi onorabilitate pe care mireasa trebuia să le probeze; certificatul de onorabilitate era dat de cinci capi de familie din localitatea de domiciliu a miresei, iar onorabilitatea acesteia trebuia confirmată de primar şi de şeful poliţiei locale; de asemenea, părinţii miresei erau datori să prezinte un certificat de onorabilitate. Restricţii existau şi pentru preoţii ortodocşi, care aveau nevoie de aprobarea episcopiei pentru a se căsători (tot cu fete de familie bună şi onorabilă).

De regulă, fetele de la ţară se căsătoreau la 14–15 ani; acelaşi obicei era şi în mahalalele oraşelor. În familiile burgheze, fetele se căsătoreau după terminarea pensionului (17–18 ani) sau a facultăţii (21–22 ani). Băieţii de la ţară se căsătoreau înainte de a pleca să-şi satisfacă stagiul militar (21 ani), astfel că la “liberare” aveau deja 1–2 copii. Mai întâi se întâlneau părinţii, care stabileau zestrea pentru viitorii soţi, apoi urma logodna, care dura 1–2 luni. Dacă acordul era deplin, tinerii se cununau civil, apoi religios. Nunta era un adevărat spectacol. La ţară şi în mahalaua oraşelor, aceasta dura trei zile, în timp ce în “lumea bună” se încheia într-o singură zi.

Darul de nuntă îi ajuta pe tinerii căsătoriţi în viaţa de familie. La ţară, darul consta din cereale (grâu, porumb), vite (cai, viţei, oi), păsări (găini, raţe) etc. Mireasa venea cu “lada de zestre”, unde avea plapumă, perine, cuverturi etc. De regulă, mirele avea casa “ridicată”, pe care urma să o termine împreună cu tânăra soţie; ei erau ajutaţi de rudele apropiate şi de vecini. La oraş, darul de nuntă consta în bani, mobilier, veselă, obiecte de artă etc.

Familia românească tradiţională era de tip lăstar: pe măsură ce feciorii creşteau şi le venea vremea căsătoriei, ei plecau din casa părintească; pe cel proaspăt căsătorit, tatăl îl înzestra cu un lot de pământ şi, împreună cu ceilalţi membri ai familiei, îl ajuta să-şi construiască o casă nouă. În casa bătrânească rămânea cel mai mic dintre feciori, care o moştenea, cu obligaţia de a-i întreţine pe părinţi până la moarte şi de a le face apoi slujbele bisericeşti şi pomenile, potrivit tradiţiei din localitatea respectivă.

Natalitatea în România era extrem de ridicată, mai ales în mediul rural. Dar şi mortalitatea, mai ales cea infantilă, făcea adevărate ravagii. În sate, femeile năşteau “câţi copii dădea Dumnezeu”; ele nu cunoşteau anticoncepţionalele, iar întreruperea de sarcină era considerată un mare păcat. Asistenţa la naştere era asigurată de moaşa comunei, de regulă o femeie mai în vârstă, fără pregătire medicală.Copiii de la ţară creşteau “singuri”, neexistând o preocupare specială pentru educaţia lor. În timpul muncilor agricole, copilul mai mic de un an era luat pe câmp, unde mama îi dădea să sugă de trei-patru ori pe zi. Cei de 2–5 ani erau lăsaţi acasă, în grija fraţilor sau surorilor mai mari.

În oraş, femeile de bună condiţie năşteau la spital, sub supravegherea medicului. Cele de la mahala erau asistate de moaşe improvizate. Ponderea cea mai mare o aveau naşterile cu moaşă diplomată, în timp ce naşterile fără asistenţă (ale femeilor din mahala) erau aproape egale cu cele din mediul rural. Botezul era un eveniment, atât la ţară, cât şi la oraş. De regulă, copilul era botezat de naşii care i-au cununat părinţii. Ceremonia se desfăşura la biserică, după care urma masa acasă sau la un local public, cu participarea rudelor apropiate.

[www.ioanscurtu.ro/satul-romanesc-in-perioada-interbelica/](https://www.ioanscurtu.ro/satul-romanesc-in-perioada -interbelica/)

$$$

 Astăzi, când privim fascinați sutele de mii de zboruri care brăzdează zilnic cerul planetei, ne gândim din instinct la giganți tehnologici precum Boeing sau la imperiile petroliere ale arabilor. Dar adevărul istoric ascuns este că aviația modernă datorează enorm fiului unui simplu strungar din București care, din pură pasiune intelectuală pentru chimie, s-a apucat să se joace cu un gaz toxic. În anul 1908, savantul genial Lazăr Edeleanu a reușit imposibilul pe care marile companii îl căutau disperat: a descoperit cum să transforme un țiței murdar și plin de impurități dăunătoare într-un combustibil perfect pur. Nu a fost deloc rezultatul unui proiect militar secret de miliarde de dolari, ci al unei curiozități meticuloase a unui singur om.

🔴 Totul a început tăcut în laboratoarele slab iluminate ale vremurilor de pionierat ale chimiei. Lazăr Edeleanu, care deja descoperise în treacăt formula amfetaminei la doar 25 de ani, era complet fascinat de proprietățile sulfului. În timp ce magnații vremii căutau doar moduri rapide de a face bani mulți din extracția masivă de petrol noroios de pe Valea Prahovei, Edeleanu stătea complet retras în laboratorul său tăcut și testa reacții teoretice. Voia pur și simplu să înțeleagă exact cum se comportă dioxidul de sulf lichid la temperaturi extrem de scăzute, de -20 de grade Celsius.

În timpul acestor teste și experimente teoretice lungi, efectuate aparent fără niciun scop comercial imediat sau profitabil, a făcut brusc o observație minoră, dar de o importanță colosală pentru viitorul tehnologiei. A turnat dioxid de sulf lichid peste o mostră comună de gaz lampant brut. Spre uimirea sa totală, dioxidul de sulf a acționat pe loc ca un magnet chimic perfect: a extras selectiv din petrol doar hidrocarburile aromatice nocive care provocau fumul negru înecăcios, lăsând în urmă un combustibil uimitor de curat. O simplă reacție chimică testată exclusiv din curiozitate științifică a creat, accidental, primul proces industrial de rafinare selectivă a petrolului din lume.

🔴 Ceea ce a urmat a schimbat complet și definitiv fața marii industrii globale a hidrocarburilor. Această metodă revoluționară de extracție, care va rămâne scrisă în istoria chimiei sub numele prestigios de „Procedeul Edeleanu”, a fost testată inițial la Rafinăria Vega din Ploiești, unde talentatul savant român fusese numit director. Rezultatele au fost atât de spectaculoase încât puterile economice ale lumii au intrat instantaneu în alertă. Procedeul a permis rapid obținerea unor combustibili cu o putere calorică superioară și o ardere extrem de stabilă. O inovație atât de valoroasă, încât marile companii franceze, germane și americane au început o cursă acerbă, cu oferte uriașe, pentru a-i cumpăra brevetul.

Importanța uriașă și strategică a invenției sale ploieștene a devenit evidentă abia odată cu evoluția aviației din primele decenii ale secolului XX. Motoarele tot mai puternice ale noilor avioane necesitau imperativ combustibili de o puritate absolută, garantată, pe care vechile metode rudimentare și termice de distilare pur și simplu nu le mai puteau oferi deloc. Procedeul rafinat al savantului român a fost fix cheia chimică care a deschis la propriu cerul pentru aeronave. Fără această descoperire excepțională, care permitea rafinarea masivă a benzinelor superioare de aviație bogate în componente curate, zborul fiabil pe distanțe lungi era complet interzis. Flotele aeriene ale lumii nu ar fi putut funcționa la o eficiență maximă de operare.

🔴 Incredibil, genialul Edeleanu nu s-a oprit absolut deloc doar la acest imens succes internațional. Deși putea foarte simplu să devină unul dintre cei mai bogați și influenți oameni ai vremii sale și să trăiască o viață de lux excentric izolat la Paris, el a continuat să muncească pentru țara sa natală. A reprezentat cu mândrie România la zeci de congrese și reuniuni internaționale majore, apărând cu mare ferocitate independența și resursele naturale valoroase ale națiunii. A refuzat constant nenumărate oferte extrem de generoase și tentante de a se muta definitiv în laboratoarele bogate, strălucitoare din vestul Europei, alegând să dezvolte din greu tânăra și fragila industrie națională de petrol. A obținut de-a lungul vieții sale pline de pasiune nu mai puțin de 212 brevete internaționale de invenție, care au schimbat profund și fundamental modul în care omenirea a privit prețiosul aur negru.

Tragedia profund nedreaptă a unor astfel de savanți complet vizionari este că istoria mare planetară tinde mereu, cu cinism asumat, să le țină minte doar invențiile, uitându-le total și rușinos numele real. Zeci de miliarde de tone de carburant curat care au alimentat și continuă să alimenteze aviația mondială poartă amprenta chimică a unei curiozități experimentale născute într-un mic laborator obscur din România. Un om de știință retras care se juca doar pasionat cu dioxidul de sulf ne-a oferit pur și simplu puterea uimitoare de a zbura mai repede ș i mai sigur.

$$$

 🔴 Omul care a supraviețuit faimoasei expediții printre ghețarii mortali din Antarctica a sfârșit prin a privi neputincios, dintr-un birou rece, cum munca sa titanică de o viață este distrusă sistematic de niște birocrați analfabeți. În toamna anului 1947, marele savant Emil Racoviță devenise brusc un simplu indezirabil. Noul regim comunist instalat la putere decisese că primul Institut de Speologie din lume, minunea științifică pe care el o fondase la Cluj în anul 1920, era doar un periculos moft burghez ce trebuia lichidat. Fără nicio urmă de respect pentru geniul său, activiștii i-au tăiat fondurile, i-au confiscat arhivele și i-au interzis accesul fizic la colecțiile adunate personal de-a lungul deceniilor. Statul pe care îl slujise îi devenise cel mai crud călău.

Tragedia acestui final este cu atât mai sfâșietoare cu cât trecutul său fusese marcat de o glorie internațională rară, rezervată doar pionierilor absoluți. La doar 29 de ani, se îmbarcase pe nava Belgica, înfruntând noaptea polară și furtunile de gheață pentru a studia viața la capătul lumii. S-a întors la Paris ca un veritabil erou al științei moderne, un biolog a cărui semnătură deschidea instantaneu ușile oricărei academii de pe continent. Putea să trăiască o viață extrem de confortabilă și sigură în Franța, bucurându-se de laboratoare ultramoderne, dar a ales să renunțe la absolut tot pentru un ideal patriotic. România Mare proaspăt unită avea nevoie urgentă de minți luminate pentru a renaște, iar el a răspuns acestei chemări istorice fără nicio ezitare.

🔴 În anul 1920, lăsând definitiv în urmă ofertele prestigioasei Universități Sorbona, Racoviță a sosit la Cluj cu o viziune care avea să schimbe fundamental cursul biologiei. Aici a întemeiat primul institut de speologie de pe planetă, transformând un oraș de provincie în capitala globală a cercetării subterane. A explorat personal sute de peșteri ostile, reușind să strângă o colecție colosală de peste 50.000 de specimene rare, animale cavernicole pe care nimeni altcineva nu le mai văzuse vreodată. Împreună cu prietenii săi străini, pe care i-a convins să se mute în Transilvania, a muncit până la epuizare fizică pentru a clădi o instituție de elită națională. Nu lucra sub nicio formă pentru bani, ci exclusiv pentru prestigiul științific al națiunii.

Timp de 2 decenii, institutul a funcționat impecabil ca un templu sacru al cunoașterii mondiale. Chiar și atunci când Dictatul de la Viena din 1940 l-a forțat să părăsească laboratorul și să se refugieze temporar la Timișoara, savantul nu și-a abandonat misiunea de cercetător. A împachetat cu o grijă disperată miile de eprubete și documente, salvând arhiva științifică în plin război mondial. Aștepta cu speranță febrilă momentul în care va putea reveni acasă pentru a continua munca. Nu avea însă de unde să știe că pacea care a urmat avea să fie mult mai distructivă pentru visul său decât fuseseră bombele armatelor fasciste. Ocupația sovietică a schimbat brusc și sângeros regulile jocului politic și academic.

🔴 Când s-a întors în sfârșit la Cluj după eliberarea țării, a găsit o Românie complet desfigurată, în care valoarea intelectuală autentică devenise brusc o amenințare la adresa noului stat totalitar. Anul 1947 a adus o ofensivă brutală a partidului unic împotriva tuturor instituțiilor ce păstrau legături firești cu Occidentul liber. Institutul său iubit, privit cu ură de autorități ca un cuib de intelectuali reacționari, a fost vizat direct de o campanie agresivă de destructurare și defăimare. Sub pretextul unor false reorganizări administrative, bugetele au fost tăiate complet, echipamentele au fost sechestrate abuziv, iar personalul a fost hărțuit constant de ofițerii de Securitate. Știința pură fusese înlocuită violent de ideologia proletară.

Zilele sale de toamnă târzie au devenit un coșmar birocratic și emoțional absolut insuportabil. La 79 de ani, bolnav și profund slăbit de efort, bătrânul savant era obligat să dea explicații absurde unor comisari politici fără studii primare terminate, încercând disperat să justifice importanța cercetărilor speologice naționale. A fost martorul tăcut al decăderii totale: laboratoarele erau acum sigilate abuziv, iar munca sa titanică era tratată ca un simplu gunoi de către noii stăpâni ai României. Statul român comunizat îi furase nu doar opera, ci și demnitatea profesională. Singurătatea savantului în fața ignoranței instituționalizate era pur și simplu copleșitoare. Nu mai avea nicio armă pentru a opri dezastrul iminent.

🔴 Sfârșitul a venit în luna noiembrie a acelui an blestemat, nu ca o ușurare spirituală, ci ca o înfrângere tragică pe care istoria oficială a încercat mult timp să o ascundă. Marele Emil Racoviță s-a stins din viață la vârsta de 79 de ani, știind clar că opera sa a fost complet ștearsă cu buretele de noul regim opresiv. Detaliul absolut șocant și de o ironie macabră, care definește perfect tragedia elitelor noastre interbelice, este că omul care a rezistat bolilor letale și gerului de minus 40 de grade din Antarctica a fost ucis sufletește de frigul ignoranței din propria sa țară. A supraviețuit capătului lumii, doar pentru a fi strivit și aruncat la coșul de gunoi chiar de statul pentru care își sacrificase gloria absolută din capitala  Franței. 🥀

$$$

 🔴 Un adolescent de doar 19 ani, născut într-un târg prăfuit de provincie din județul Bacău, a intrat într-o tavernă elvețiană și a aruncat pur și simplu în aer absolut toate regulile artei mondiale. În anul 1916, în timp ce Europa era măcelărită în tranșeele noroioase ale Primului Război Mondial, Samuel Rosenstock urca pe mica scenă de la Cabaret Voltaire din Zurich și dădea naștere celei mai radicale revoluții culturale din istorie: mișcarea Dada. În timp ce marile capitale occidentale aveau să se încline în fața geniului său, transformându-l într-un titan al avangardei globale, propriul său stat l-a șters din istorie cu o răceală absolut înfiorătoare. Băiatul plecat din Moinești a schimbat ireversibil modul în care umanitatea percepe arta, dar pentru România a rămas zeci de ani doar o umbră interzisă, un nume pe care nimeni nu avea voie să îl pronunțe. O absurditate la fel de mare ca ideologia pe care a creat-o.

În atmosfera plină de fum și alcool a cabaretului elvețian, tânărul român a înțeles că o lume care permite masacrarea a milioane de tineri nevinovați pe front nu mai merită o artă tradițională, logică și frumos ordonată. A tăiat cuvinte din ziare, le-a amestecat într-o pălărie și a extras la întâmplare fragmente pentru a compune poezii lipsite intenționat de sens, distrugând complet estetica burgheză a vremii. Protestul său vizual și literar a fost un act de anarhie pură, un urlet disperat împotriva ipocriziei și a rațiunii reci care conduseseră direct la un măcel planetar. Mișcarea sa, dadaismul, s-a răspândit ca un virus cultural extrem de agresiv, ajungând rapid din Elveția la Berlin, Paris și tocmai la New York. Lumea întreagă învăța să privească absurdul direct în față. Tânărul fugar dicta noile reguli ale jocului estetic.

🔴 Paradoxul macabru al destinului său s-a conturat atunci când a privit înapoi spre țara natală, o țară care a refuzat cu obstinație să îl recunoască pe plan oficial. Pentru regimurile politice succesive de la București, Samuel Rosenstock era considerat un individ cu o identitate dublu incomodă și profund periculoasă. Pe de o parte era evreu, într-o perioadă tulbure în care antisemitismul de stat devenea politică oficială, iar mai târziu, pentru regimul comunist instaurat de sovietici, era doar un burghez decadent, un anarho-dadaist care nu se încadra deloc în rigorile stricte ale realismului socialist. Sistemul opresiv a decis pur și simplu radierea lui completă din manualele de literatură și din enciclopedii, condamnându-l intenționat la o uitare instituționalizată absolută. Cenzura a lucrat cu o precizie chirurgicală. Nu a existat nicio mențiune publică despre el.

Timp de decenii întregi, în timp ce el locuia la Paris și colabora direct cu titani ai culturii universale precum Pablo Picasso, Andre Breton sau Amedeo Modigliani, statul român a impus o tăcere de mormânt asupra operei sale colosale. Nu i-au fost publicate volumele, nu i-au fost traduse eseurile, iar criticii literari autohtoni evitau cu grijă extremă să îi menționeze aportul uriaș la dezvoltarea culturii universale. A trăit și a creat exilat în capitala Franței, construindu-și o carieră fulminantă și o reputație ireproșabilă pe plan internațional, în timp ce acasă, în țara în care văzuse lumina zilei, funcționarii de partid îl priveau ca pe un simplu inamic al poporului muncitor. Franța i-a oferit cetățenia, respectul academic și recunoașterea pe care o merita cu adevărat. România i-a oferit în schimb o indiferență glacială și calculată.

🔴 Abia după anul 1990, odată cu prăbușirea violentă a blocului comunist și schimbarea regimului politic, statul român s-a trezit dintr-o dată din amnezia sa ideologică și a recurs la un gest de o ipocrizie istorică uluitoare. Același aparat de stat care îl ignorase cu dispreț și îi ascunsese opera timp de o jumătate de secol a început brusc să îl revendice agresiv pe scena internațională, lăudându-se peste tot cu originile sale românești incontestabile. Tzara a fost transformat rapid și artificial într-o glorioasă marcă națională de export, fiindu-i ridicate statui omagiale din bronz în orașul Moinești de către autorități care, cu doar câțiva ani în urmă, nu i-ar fi publicat nici măcar o singură silabă. Recuperarea sa postumă a fost doar un exercițiu ieftin de imagine publică, o încercare disperată a noului stat de a se asocia cu un brand cultural deja validat pe plan mondial. Omul a fost ignorat toată viața, dar a fost recuperat mort.

Însă detaliul absolut șocant și plin de o ironie amară, un adevăr sfâșietor pe care România a refuzat mereu să îl privească în față cu asumare, se ascunde chiar în numele pe care acest geniu l-a purtat până la moartea sa survenită la Paris, în anul 1963. Când Samuel Rosenstock și-a ales pseudonimul literar sub care urma să devină nemuritor, a optat pentru o anagramă cu o rezonanță profund dureroasă, un mesaj codat pe care străinii nu l-au înțeles absolut niciodată pe deplin. Marele fondator al avangardei mondiale, omul care a dictat cu autoritate estetica secolului 20, s-a prezentat întregii planete sub numele de Tristan Tzara, o formulă lingvistică despre care apropiații săi știau bine că ascunde pur și simplu expresia fonetică românească „trist în țară”. A fugit la mii de kilometri distanță pentru a revoluționa arta globală, dar și-a încrustat propria durere a respingerii direct în identitatea cu care a semnat pe actul de naștere al dadaismului. O națiune întreagă a fost pedepsită subtil prin însăși semnătura exilatului s ău suprem.

$$$

 🔴 Cel mai iubit scriitor al copilăriei noastre a fost aruncat în stradă și deposedat de haina preoțească dintr-un motiv absolut halucinant: a îndrăznit să cumpere un bilet și să râdă la o piesă de teatru. Până în toamna anului 1872, autorul celebrelor povești care ne-au marcat primii ani de viață nu era deloc un boem scriitor, ci un simplu diacon la Biserica Golia din Iași, un slujitor al altarului sufocat de regulile clerului. Pentru înalții ierarhi ortodocși ai vremii, prezența unui cleric într-o sală publică de spectacol era considerată o blasfemie impardonabilă, o pată neagră care trebuia spălată neapărat printr-o execuție publică. Conflictul dintre un spirit jovial, profund ancorat în realitate, și o instituție rigidă a declanșat o dramă care a schimbat ireversibil cursul literaturii naționale.

Tânărul diacon trăia o existență extrem de chinuită, măcinat de o sărăcie lucie și blocat într-o căsnicie profund nefericită alături de soția sa, Ileana. Singurele sale supape de evadare din acest cotidian mizerabil și apăsător erau vizitele dese la Teatrul Național, unde se amesteca printre oamenii de rând, râdea zgomotos și sorbea cu aviditate fiecare replică a actorilor de pe scenă. El nu se ascundea sub nicio formă, sfidând fățiș privirile acuzatoare ale societății conservatoare ieșene, care nu putea concepe ca un om al bisericii să se bucure de comediile profane. Oportunitatea de a scăpa de acest slujitor incomod a fost speculată rapid de superiorii săi, care au adunat cu o meticulozitate diabolică absolut fiecare abatere disciplinară minoră pe care acesta o comitea.

🔴 Procesul său religios a fost o execuție sumară și nemiloasă, o veritabilă vânătoare de vrăjitoare regizată perfect de către fețele bisericești care îi detestau spiritul complet liber și incontrolabil. Lista oficială a acuzațiilor aduse a fost de-a dreptul absurdă, părând astăzi decupată dintr-o comedie neagră: diaconul era acuzat că a tras cu pușca în ciorile care murdăreau acoperișul bisericii, că și-a tăiat părul scurt și, crima supremă, că frecventa lojele teatrului. În ciuda apărărilor sale logice, în care explica faptul că tunsul era strict necesar din motive de igienă și că armele fuseseră folosite doar pentru a proteja lăcașul de cult, tribunalul ecleziastic a rămas complet implacabil. Bărbatul a fost caterisit fără milă și izgonit definitiv din rândul clerului ortodox, o decizie care i-a distrus pe loc reputația.

Impactul psihologic și financiar al acestei excluderi brutale a fost de-a dreptul catastrofal pentru un bărbat de 35 de ani, lăsat dintr-o dată fără nicio sursă de venit și privit cu un dispreț suveran de o societate extrem de pioasă. Rămas pe drumuri, marginalizat și considerat un paria al orașului, fostul preot a fost nevoit să deschidă un mic debit de tutun pentru a nu muri efectiv de foame în stradă. S-a retras definitiv în sărăcăcioasa bojdeucă din cartierul Țicău, un refugiu modest de lut și paie unde își îneca amarul departe de ochii critici ai lumii care îl judecase atât de aspru. Instituția credea că a redus la tăcere un rebel nesupus, restabilind ordinea morală absolută a orașului. În realitate, ei tocmai eliberaseră un monstru literar de o forță inegalabilă.

🔴 Adevărul istoric demonstrează clar că, dacă acel tribunal rigid i-ar fi iertat așa-zisele păcate și l-ar fi păstrat ascuns în semiîntunericul altarului, geniul său narativ ar fi murit cel mai probabil sufocat de mirosul de tămâie. Destinul său excepțional a fost forjat exact în focul acelei umilințe cumplite și al disperării materiale cotidiene. Acea caterisire dureroasă a reprezentat actul de naștere al scriitorului, permițându-i să devină institutor și, mai ales, eliberându-l complet de orice constrângere dogmatică sau cenzură instituțională. Fără greutatea hainei preoțești pe umeri, el a putut păși mai târziu în faimosul cenaclu Junimea, la braț cu marele său prieten Mihai Eminescu, nu ca un slujitor temător de sancțiuni, ci ca un spirit absolut liber, capabil să scrie „Amintiri din copilărie”.

Odată eliberat de frica perpetuă de a nu fi judecat de superiori, limbajul său a erupt vulcanic, transformând banalul grai țărănesc și snoavele de la gura sobei într-o operă de artă literară nemuritoare. A scris cu o sinceritate crudă, cu un umor visceral și cu o libertate de exprimare pe care niciun om al bisericii nu și-ar fi putut-o permite vreodată fără a risca o excomunicare imediată din spațiul public. Fiecare rând scris a fost, într-un fel foarte subtil, o răzbunare tăcută a omului simplu împotriva ipocriziei sistemului care îl aruncase cu brutalitate la marginea prăpastiei financiare și sociale. Durerea și respingerea au fost sublimate rapid în cea mai pură formă de genialitate literară românească.

Însă detaliul absolut șocant și plin de o ironie de-a dreptul macabră al acestei povești tulburătoare s-a consumat în tăcere, mult după ce trupul său obosit s-a contopit definitiv cu pământul rece al cimitirului Eternitatea. Acel sistem bisericesc care l-a umilit public, i-a distrus cariera și l-a lăsat să trăiască în mizerie în 1872 pentru vina de a iubi arta, s-a răzgândit oficial abia un secol mai târziu, în anul 1993, atunci când Sinodul a decis să îi ridice postum pedeapsa caterisirii. Clerul i-a redat simbolic harul preoțesc abia după ce istoria nemiloasă îl transformase deja într-un zeu intangibil al culturii noastre naționale. Preotul a murit alungat, trist și sărac. Scriitorul a înviat nemuritor și a cucerit definitiv p osteritatea.

$$$

 🔴 Cu actele de eliberare semnate și ștampilate chiar pe masa ofițerilor naziști, unul dintre cei mai străluciți filosofi ai Europei a refuzat calm libertatea, alegând să urce voluntar în trenul morții spre Auschwitz. Era primăvara anului 1944, iar în lagărul de tranzit de la Drancy se consuma o tragedie sfâșietoare, ținută departe de ochii lumii libere. Prieteni influenți din elita pariziană, printre care Emil Cioran și Jean Paulhan, făcuseră eforturi supraomenești și obținuseră ordinul de eliberare pentru el, dar autoritățile refuzaseră să o salveze și pe sora sa, Lina. Pentru Benjamin Fondane, decizia a fost fulgerătoare și irevocabilă. Nu a conceput nicio secundă să își abandoneze sora în fața mașinăriei de ucis a regimului. Gânditorul aplaudat în marile reviste franceze s-a întors cu spatele la viață, alegând conștient să devină doar un număr pe o lungă listă de deportare.

Până la acel moment fatidic, destinul băiatului născut la Iași sub numele de Benjamin Wechsler, cunoscut în literatura română ca B. Fundoianu, părea să fie un triumf al geniului intelectual. Emigrase în Franța în 1923, unde s-a reinventat complet sub noul său nume de Benjamin Fondane, cucerind rapid saloanele literare de pe malurile Senei. Devenise o voce esențială a avangardei europene, un poet expresionist de o profunzime rară, prieten intim cu sculptorul Constantin Brâncuși și un eseist pe care Albert Camus îl cita cu o admirație publică nedisimulată. Mintea sa era o bibliotecă vie, un focar de idei revoluționare care redefiniseră existențialismul secolului douăzeci. Pentru societatea pariziană, el era un spirit complet liber. Pentru recile legi rasiale germane, era însă doar o simplă țintă în mișcare.

🔴 Ocuparea Parisului de către trupele hitleriste a adus cu sine o cenzură feroce și o teroare constantă care i-a transformat brusc pe intelectualii evrei în vânători aflați pe lista neagră a Gestapoului. Contrastul situației sale era de o absurditate grotească, paralizantă pentru orice rațiune normală. În timp ce eseurile sale filosofice complexe continuau să fie citite și dezbătute cu pasiune în cercurile clandestine ale rezistenței franceze, autorul lor genial era obligat zilnic să poarte o stea galbenă cusută la vedere pe haine. În ciuda pericolului evident care creștea exponențial, Fondane a refuzat categoric să fugă din capitala Franței. S-a închis în propriul său apartament plin de cărți, continuând să scrie compulsiv, cu o furie tăcută, nenumărate poezii despre exil și despre abisul moral în care se prăbușea civilizația europeană.

Trădarea definitivă a venit în cel mai crud mod cu putință, printr-un denunț mizerabil și anonim făcut de un simplu vecin, o mostră a banalității răului care a distrus o viață într-o singură secundă de lașitate. În martie 1944, poliția franceză colaboraționistă a bătut la ușa apartamentului său, arestându-l atât pe el, cât și pe sora lui, trimițându-i direct în lagărul de tranzit de la Drancy. Vestea șocantă a capturării sale a cutremurat lumea literară pariziană, declanșând imediat o cursă disperată a prietenilor săi influenți pentru a obține o clemență oficială din partea autorităților germane. S-au dat telefoane la miezul nopții, s-au semnat petiții secrete și s-au făcut presiuni uriașe pe lângă ofițeri. Lumea academică franceză încerca cu disperare să smulgă un om de geniu din ghearele Holocaustului.

🔴 Acel efort colectiv uriaș s-a concretizat miraculos prin obținerea unui act salvator, dar acel document a fost condiționat de o cruzime birocratică absolut imposibil de acceptat: permisiunea de a părăsi lagărul îi era acordată exclusiv lui, nu și surorii sale. Ofițerul german i-a întins arogant biletul prin gratii, așteptând ca instinctul primar de supraviețuire să învingă solidaritatea. Fondane a citit hârtia în liniște deplină, a privit spre Lina, femeia terifiată care își aștepta condamnarea sigură la moarte, și i-a înapoiat calm ofițerului biletul de eliberare, rostind prin gestul său probabil cel mai profund poem nescris al vieții. A refuzat cu o demnitate sfâșietoare să își cumpere respirația abandonându-și sângele. Astfel, în luna mai, marele poet a urcat tăcut în vagoanele de vite, strângând mâna surorii sale, pornind spre întunericul absolut de la Auschwitz.

La Paris, moartea sa cruntă în camerele de gazare a lăsat în urmă un crater emoțional uriaș și o vinovăție sfâșietoare care avea să mutileze conștiințe importante decenii întregi. Cel mai profund afectat a fost tocmai Emil Cioran, faimosul filosof român care în tinerețea sa cochetase periculos de mult cu extremismul de dreapta. Faptul că el, fostul simpatizant al ideologiilor fasciste, supraviețuise confortabil și nevătămat războiului, în timp ce prietenul său genial fusese ucis doar pentru că se născuse evreu, l-a bântuit pe Cioran până la finalul existenței sale pariziene. A scris ulterior despre Benjamin Fondane rânduri pline de o durere surdă, de un regret tardiv și de o rușine nevindecabilă. Fantoma poetului asasinat i-a dictat filosofului cele mai lucide și dureroase meditații despre natura criminală a istoriei umane.

Însă detaliul absolut șocant și de o tragedie implacabilă, care demonstrează clar cât de absurdă, oarbă și milimetrică a fost loteria morții în acel război, este legat de cronologia exactă a evenimentelor de la Auschwitz. Benjamin Fondane a fost dus cu forța în terifianta cameră de gazare în luna octombrie a anului 1944, murind asfixiat alături de sora sa și de sute de alți oameni nevinovați. Poetul român de un nivel european incontestabil, a cărui voce ar fi putut modela cu siguranță literatura de după război, a fost ucis cu doar câteva săptămâni înainte ca ordinele oficiale de sistare a gazărilor să fie emise de comandanții lagărului. O simplă fracțiune de timp istoric a despărțit un geniu de o viață rodnică. Astăzi, opera sa strălucește pe rafturile lumii, un monument ridicat pe cenușa unui om care a preferat moartea din iubire fraternă, sfidând un secol al urii.

###

 🔴 Cea mai scumpă mașinărie construită vreodată de umanitate a consumat miliarde de euro în anul 2012 pentru a descoperi un secret universal pe care un fizician român îl calculase deja cu un creion ieftin pe o foaie de hârtie, cu exact 76 de ani înainte. În tunelurile subterane de la CERN, mii de savanți plângeau de bucurie la confirmarea bozonului Higgs, faimoasa „particulă a lui Dumnezeu”, capabilă să explice de ce materia are masă. Ceea ce televiziunile globale au omis să menționeze în acea zi de triumf istoric este că arhitectura matematică a acestei minuni fusese așternută pe hârtie încă din anul 1936 de Alexandru Proca, un geniu ignorat de comunitatea științifică. Văzuse structura invizibilă a lumii cu mult înainte ca tehnologia să o dovedească. Omenirea a avut nevoie de opt decenii pentru a-l ajunge din urmă.

Născut într-o Românie profund rurală, Alexandru a demonstrat rapid o atracție obsesivă pentru științele exacte, refuzând confortul unei cariere banale. A plecat la Paris cu buzunarele goale, dar cu o foame de cunoaștere devorantă, ajungând să lucreze în laboratoarele legendarei Marie Curie și să fie îndrumat de Louis de Broglie. Acolo a devenit obsedat de un paradox care paraliza mințile savanților: cum interacționează particulele fundamentale și cum capătă ele masă. În timp ce monștrii sacri ai fizicii epocii considerau că anumite câmpuri de forță nu pot avea masă, românul a avut curajul să publice o serie de ecuații revoluționare care descriau matematic exact contrariul. El a spart o dogmă absolută. A demonstrat lumii că invizibilul cântărește ceva.

🔴 Publicarea faimoaselor „Ecuații Proca” în prestigioasele jurnale din 1936 ar fi trebuit să zguduie din temelii fizica modernă, dar reacția internațională a fost o tăcere glacială și plină de aroganță. Marii profesori universitari rămași captivi în orgolii au refuzat pur și simplu să accepte că un cercetător venit din estul Europei le-ar putea răsturna definitiv viziunea. Lucrarea sa monumentală, care anticipa existența unor particule masive esențiale pentru coeziunea materiei, a fost clasată rapid ca o simplă curiozitate matematică irelevantă, o fantezie teoretică lipsită de aplicabilitate. L-au privit cu o condescendență umilitoare și distructivă. Pentru elitele arogante, el nu era un profet al științei cuantice, ci doar un visător prea îndrăzneț, rătăcit printre calcule.

Răceala cu care a fost respinsă brutal teoria sa i-a marcat profund restul existenței, aruncându-l rapid într-un con de umbră din care nu avea să mai iasă niciodată. Au urmat anii sângeroși ai celui de-al Doilea Război Mondial, perioadă în care fizica a fost deturnată spre crearea de noi arme de distrugere în masă. Proca a refuzat categoric să participe la cursa înarmărilor nucleare, preferând să rămână un simplu profesor exilat, măcinat lent de o boală nemiloasă. A murit singur la Paris, în iarna anului 1955, la vârsta de 58 de ani, stingându-se într-un anonimat total, convins că opera sa va putrezi pe rafturi. Nu a primit niciun Premiu Nobel și nicio altă medalie de onoare mondială. A fost înghițit definitiv de uitare, departe de casă.

🔴 A trebuit să treacă mai bine de o jumătate de secol de la moartea sa pentru ca justiția implacabilă a istoriei să se abată asupra științei cu o forță fulgerătoare. Când marele accelerator de particule a ciocnit violent protoni pentru a găsi bozonul Higgs, cercetătorii de top au fost forțați să revină la formulele teoretice de bază. Atunci, în birourile luminate de ecrane de ultimă generație, savanții au realizat cu un șoc profund că absolut toate modelele standard ale fizicii nucleare se sprijineau direct pe vechile „Ecuații Proca”. Geniul român descrisese perfect câmpurile vectoriale masive pe care ei abia le descopereau experimental. El fusese piatra de temelie pe care s-a clădit cea mai mare descoperire științifică a noului mileniu, dar a cărui semnătură a fost ștearsă din manuale.

Detaliul absolut șocant și de o ironie macabră copleșitoare, o dramă demnă de cele mai tulburătoare tragedii, este că marele fizician a trăit și a murit purtând povara dureroasă a geniului neînțeles, în timp ce generațiile viitoare se foloseau de munca sa. Omul care a anticipat cu o precizie matematică înfiorătoare mecanismele intime prin care universul capătă formă și greutate, nu a avut absolut niciodată bucuria supremă de a-și vedea teoria validată de un experiment fizic real. A plecat trist din această lume considerat doar un excentric irelevant, doar pentru ca, zeci de ani mai târziu, numele său să fie pronunțat cu venerație în cel mai avansat laborator de pe planetă. Fizica mondială și-a cerut scuze postum și l-a redescoperit grandios. Dar românul nostru era deja praf de stele. 🌌