$$$

 În 1628, Suedia a lansat Vasa, cea mai puternică și magnifică navă de război construită vreodată până atunci. A navigat fix 1.300 de metri, a prins o rafală ușoară de vânt și s-a răsturnat, scufundându-se în port sub privirile îngrozite ale mulțimii. De ce? Regele Gustav al II-lea Adolf a tot schimbat planurile în timpul construcției, cerând un al doilea rând de tunuri grele, împotriva sfaturilor inginerilor. Acest lucru a ridicat centrul de greutate periculos de mult. Mai mult, nava era plină de statui sculptate grele, pentru prestigiu. Inginerii știau că nava e instabilă (la un test, 30 de marinari alergând dintr-o parte în alta au făcut-o să se legene atât de tare încât au oprit testul de frică să nu se răstoarne la chei), dar nimeni nu a îndrăznit să-i spună regelui „Nu”. Vasa este exemplul istoric perfect al „managementului defectuos”: când dorința șefului ignoră legile fizicii.

Problemele structurale au început chiar de la șantierul naval din Stockholm, unde coordonarea a fost haotică. Maestrul constructor, Henrik Hybertsson, s-a îmbolnăvit grav și a decedat cu un an înainte de finalizare, lăsând proiectul pe mâna unor secunzi care nu aveau autoritatea de a contesta ordinele regale. Regele trimitea scrisori cu noi dimensiuni și cerințe de pe frontul din Polonia, iar constructorii, prinși între loialitate și realitatea tehnică, au încercat să adapteze o chilă proiectată pentru o navă mai mică la o suprastructură mult prea masivă.

Configurația finală a navei prezenta un dezechilibru critic între partea superioară și cea inferioară. Pentru a acomoda cele două punți de artilerie cerute, corpul navei a fost înălțat considerabil, dar nu a fost lățit proporțional pentru a oferi stabilitate pe apă. În cală, muncitorii au îngrămădit cât de mult balast de piatră au putut (aproximativ 120 de tone), dar spațiul era limitat. Calculele moderne arată că ar fi fost nevoie de o cantitate dublă de balast pentru a contrabalansa greutatea enormă de deasupra liniei de plutire.

Pe lângă instabilitatea cauzată de artilerie, Vasa a fost împodobită cu sute de sculpturi din lemn de stejar, menite să glorifice puterea monarhiei suedeze. Acestea reprezentau eroi biblici, împărați romani, creaturi mitice și lei, toate pictate în culori vii și poleite cu aur. Deși impresionante vizual, aceste decorațiuni au adăugat o greutate inutilă în partea de sus a navei, contribuind decisiv la ridicarea centrului de greutate și la reducerea capacității navei de a se redresa.

În ziua lansării, pe 10 august 1628, condițiile meteo erau calme, cu doar o briză ușoară care abia umfla pânzele. Căpitanul Söfring Hansson a ordonat deschiderea hublourilor de la puntea inferioară pentru a saluta mulțimea cu o salvă festivă. Această decizie s-a dovedit fatală. Când rafala de vânt a înclinat nava spre babord, pragul hublourilor deschise a ajuns sub nivelul apei. Marea a năvălit în interior cu o viteză uluitoare, anulând orice șansă de redresare.

Scufundarea a fost rapidă și tragică, nava așezându-se pe fundul mării la o adâncime de 32 de metri, la doar câțiva pași de țărm. Catastrofa a fost urmată imediat de o anchetă regală pentru a găsi vinovații. Căpitanul și echipajul au fost interogați, dar toți au depus mărturie că au respectat procedurile standard. Constructorii au arătat că au urmat întocmai specificațiile aprobate de rege. Deoarece nimeni nu putea să-l acuze pe monarh de incompetență tehnică, ancheta s-a încheiat fără nicio condamnare, concluzionând că a fost voința divină.

Timp de 333 de ani, Vasa a zăcut în întunericul și frigul Mării Baltice. Ceea ce a salvat epava de la dezintegrare a fost salinitatea scăzută a apei din portul Stockholm. Această condiție a împiedicat proliferarea viermelui de navă (Teredo navalis), o moluscă ce devorează lemnul în oceanele sărate. Astfel, structura de stejar a rămas aproape intactă, păstrând în ea o capsulă a timpului din secolul al XVII-lea.

În anii 1950, arheologul amator Anders Franzén, convins că documentele istorice indicau o locație precisă, a început să caute epava. Folosind un dispozitiv simplu de carotaj făcut chiar de el, a reușit în 1956 să scoată la suprafață o bucată de stejar negru, vechi. Descoperirea a electrizat națiunea și a demarat una dintre cele mai complexe operațiuni de salvare marină din istorie. Scafandrii au săpat tuneluri pe sub carenă pentru a trece cabluri de oțel, pregătind ridicarea gigantului adormit.

Momentul ridicării la suprafață, pe 24 aprilie 1961, a fost un eveniment mediatic global. Încet, din apele tulburi, a emergem lemnul sculptat, încă recognoscibil, al navei regale. După recuperare, a urmat o provocare și mai mare: conservarea. Lemnul îmbibat cu apă risca să crape și să se micșoreze pe măsură ce se usca. Timp de 17 ani, nava a fost stropită continuu cu polietilenglicol (PEG), o substanță ceroasă care a înlocuit apa din celulele lemnului, stabilizând structura.

Astăzi, Vasa tronează în propriul său muzeu din Stockholm, fiind singura navă din secolul al XVII-lea conservată aproape integral (peste 98% din structură este originală). Nu mai este un simbol al puterii militare, ci un monument al istoriei sociale și tehnologice. Vizitatorii pot vedea nu doar tunurile și sculpturile, ci și obiectele personale ale echipajului, hainele, uneltele și chiar proviziile, oferind o privire unică asupra vieții de zi cu zi dintr-o epocă apusă, păstrată paradoxal de chiar eșecul care a trimis-o la fund.