$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Povestea preotului Grigore Drăgan din Porcești, județul Roman, răpus de tifos în noaptea de 31 decembrie 1917.

În anul 1992, părintele Scarlat Porcescu a publicat în „Cronica Romanului și Hușilor” o scrisoare inedită din corespondența lui Vasile Alecsandri cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, prin care poetul făcea o recomandare unui tânăr teolog pe nume Grigore Drăgan, pentru a fi hirotonit la o parohie și a urma misiunea preoțească pentru care se pregătise. 

Pornind de la această scrisoare, l-am identificat în arhivele bisericești pe acest vrednic slujitor, care a păstorit peste două decenii (din apr. 1886, până la moarte), în satul meu natal – Porcești (astăzi Moldoveni, județul Neamț). Iată textul scrisorii lui Alecsandri de la care am pornit pe urmele preotului Grigore Drăgan: “Mircești, 20 iulie 1882

Prea Sfinte Părinte și iubite coleg,

Vătaful meu Vasile Dimitriu s-au încuscrit cu preotul Gheorghe Drăgan din Roman, măritându-și fata cu feciorul preotului anume Grigore, elev la Seminarul de la Huși. Ambiția bătrânului este de a deschide fiului său cariera preoțească și dorul acestuia de a călca pe urmele tatălui său.

Însă cum să se realizeze acea ambiție și acel dar? Prin studiu și prin protecție.Tânărul voiește să studieze ca să ajungă cât mai curând diacon și apoi preot; iar cât pentru popă, speră că I se va găsi când ar fi destoinic a-și îndeplini datoriile preoțești.

Vin dar a vă ruga ca să aveți bunătatea a înlesni cariera recomandatului meu, punându-l la învățătură și acordându-I înalta voastră protecție.

E cam rar a găsi în ziua de astăzi tineri cu dor de a se lumina printr-un studiu serios; și când se găsește vreunul, trebuie să fie încurajat.

În speranța că recomandația mea va fi bine primită, vă rog să mă considerați ca pe un fiu sufletesc devotat și respectuos. 

V. Alecsandri”.

În anul 1915, Ministerul Cultelor solicita tuturor clericilor o fișă personală (o scurtă biografie). Am descoperit fișa pr. Grigore Dragan din Arhiva Parohiei Moldoveni 1, din anul 1915, în care aflăm următoarele: a absolvit Seminarul inferior, s-a căsătorit, avea 3 fiice, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Ruptura, com. Cârligele, jud. Roman; transferat la parohia Hălăucești, jud. Roman (decret 926 / 28 dec. 1882); transferat de același episcop Melchisedec la parohia Porcești (decret 256 / 26 aprilie 1886). În anul 1895 a fost numit exarh al Circumscripției Hălăucești; la 10 oct. 1897 primește distincția de „sachelar”; prin decretul 281 / 13 martie 1904 numit președinte al Consistoriului Eparhial; 18 ianuarie 1900 – numit președinte și contabil la Obștea de arendare „MUNCA” Porcești; medaliat cu Răsplata Muncii – 1908; la 28 oct.1909 este hirotesit „iconom”. Nu a avut o locuință proprie și nici casă parohială la Porcești, fapt pentru care a locuit peste 20 de ani în gazdă, la familia I. Gheorghiu din Porcești. 

Știm că în perioada 1917-1918 în zona Romanului au fost multe focare de boli contagioase: febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic s.a., fapt pentru care medicul primar al județului Roman a trimis mai multe scrisori și pliante către parohii, cu normele sanitare ce se impun în astfel de împrejurari.

Din păcate blândul părinte Grigore Drăgan de la Porcești, care ajuta mulți năpăstuiți în acele vremuri tulburi, a fost și el răpus de tifos, chiar la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 dec.1917/ 1 ian.1918). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu cei drepți!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE.... 136 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă (Iași, 31 decembrie 1889).

  Scena morţii lui Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: 

"Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare . Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice. „Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă - şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

 În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a expediat-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent”.

 La 31 dec.1889, la cateva luni dupa moartea bunului său prieten Mihail Eminescu, marele povestitor Ion Creanga a trecut la cele vesnice, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române. Era ultima zi a anului 1889.

  „Vremea era urâtă, ploaia şi zăpada îngreuiau mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, alții îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții...". Înmormântarea a avut loc pe 2 ianuarie 1890,, la Cimitirul Eternitatea din Iași, într-un cadru restrâns.

 Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea sa din neam în neam!