vineri, 23 ianuarie 2026

$$$

 Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !


                               Povestea GABRIELEI DRAMBA , sotia celui

                                                        mai sangeros tiran african


           „Agent model” al securității ceaușiste, Gabriela Drâmbă,

            este considerată o veritabilă Mata Hari de România.


Soarta acestui personaj controversat pare a fi ruptă dintr-un film de ficțiune, plin de răsturnări de situație, dar și de tragism.

Fiica unei croitorese din zona Gării de Nord din București, a fost „recoltată” de la o vârstă fragedă pentru a servi intereselor Securității.


Deși nu își prea bătea capul cu învățătura, avea cele mai mari note din clasă și era adusă la cursuri cu un autoturism Volga negru, “semn că Securitatea a racolat-o de fragedă”.


Grație frumuseții și tinereții exuberante – “Viitoarea doamnă Bokassa avea o talie de viespe, părul blond și ochii superbi, albaștri” – cât și a legăturilor pe care le întreținea cu organismele represive ceaușiste, ea a ajuns să frecventeze cercuri sus puse, dar și anturajele “de fițe” din Primăverii, Băneasa și Dorobanți, în care se învârteau odraslele de bani gata ale nomenclaturii comuniste.


Probabil că tot în acest mediu, tânăra face cunoștință cu un tânăr italian înstărit, care o cere în căsătorie.

Însă toate planurile Gabrielei au fost zdruncinate odată cu vizita controversatului dictator centrafrican Jean-Bedel Bokassa, care a facut o pasiune obsesivă pentru agenta ceaușistă.


Gabriela Drâmbă s-a logodit cu un cetățean italian stabilit pe malurile Dâmboviței (“un flăcău cu oarecare situație” despre care nu se știe mai nimic).

Planurile de nuntă vor fi însă zădărnicite, pentru totdeauna, odată cu vizitele pe care dictatorul centrafrican Jean-Bedel Bokassa începe să le facă în România, prima dintre acestea fiind efectuată în perioada 11-16 iulie 1970.


Tiranul negru îi solicită lui Ceausescu sprijinul în vederea exploatării bogățiilor naturale din țara sa, proces pe care nu-l poate susține din lipsă de bani, utilaje și specialiști.


Tentat de uraniul și diamantele lui Bokassa, “tovarășul” își anunță disponibilitatea de a se implica activ în construcția de căi ferate – necesare unei republici bananiere fără ieșire la ocean – în schimbul excavării, la comun, a zăcămintelor de uraniu, diamant, cupru, fier, mercur și bauxită.


Nicolae Ceaușescu acceptă propunerea lui Bokassa privind colaborarea celor două state în exploatarea minereurilor africane.

In timpul negocierilor dintre cei doi dictatori, Securitatea a avut grijă ca lui Bokassa să nu-i lipsească nimic, existând mărturii – în acest sens îi invocăm pe fostul șef al DIE, Ion Mihai Pacepa, și pe Ștefan Andrei, ministru comunist de Externe – că centrafricanului (un afemeiat notoriu !) i-au fost livrate “pe tavă”, în vederea desfătării, mai multe frumuseți mioritice.


Până la urmă, printre acestea s-a numărat și Gabriela Drâmbă, pe care Securitatea a trimis-o la Bangui, inițial pe post de translatoare, cu un ansamblu folcloric.


Urmarea ? Despotul a dezvoltat o adevărată obsesie pentru tânără și, la puțin timp după întoarcerea ei în țară, i-a trimis un fax mieros omologului Ceușescu, rugându-l să i-o trimită plocon, drept nevastă.


Profitând de slăbiciunea lui Bokassa pentru Gabriela, Nicolae Ceaușescu trimite „agentul model” la Bangui pe post de traducător cu un ansamblu folcloric.


La rândul ei, fosta doamnă Bokassa susține că Securitatea a forțat-o să își părăsească logodnicul, proferând amenințări la adresa familiei si că, înaintea plecării pe meleaguri centrafricane, a fost convocată chiar în biroul lui Nicolae Ceaușescu care i-a explicat sec, în puține cuvinte, că interesul patriei este cu mult mai înălțător decât o banală poveste de dragoste.


Bokassa i-a pus la picioare Gabrielei palatul, servitorii si intreaga avere Gabriela Dramba a fost intre 1975 si 1977 sotia imparatului Africii Centrale, iar acum locuieste singura la Bucuresti.


După căsătorie, proaspăta doamnă Bokassa a locuit într-un palat de poveste, înconjurat de grădini luxuriante și lacuri populate de crocodili.


Însă, aceasta era terorizată în mod constant de excesele de gelozie ale dictatorului, de abuzurile sale bahice și sexuale – este cunoscut faptul că a avut nu mai puțin de 18 neveste și peste 60 de copii printre care și o fată adusă pe lume de Gabriela.


Bokassa a dispus numeroase represiuni sângeroase, căsăpindu-și programatic oponenții, uneori servindu-i la cină miniștrilor, care dacă nu se înfruptau din bucate, aveau aceeași soartă.

Aceste porniri canibalistice ale tiranului se trag din desișurile pădurilor ecuatoriale, unde Bokassa și-a petrecut copilăria alături de membrii tribului M’Baka.


În culmea disperării, „înfricoșată și ajunsă la capătul suportabilității umane”, doamna Bokassa face o tentativă nereușită de suicid. Acest gest l-a înduplecat pe Bokassa, tiranul permițându-i Gabrielei să se stabilească definitiv în Franța. Cu o ladă plină de bijuterii și o sumă considerabilă de bani, doamna Bokassa, împreună cu fiica sa, încep o viață nouă.


Astăzi, Gabriela trăiește într-o vilă din apropierea Bucureștiului, administrând câteva business-uri imobiliare. Fostii sai angajati o descriu ca pe o femeie dura si rece. Raceala ei si-ar fi pus amprenta si asupra relatiei cu fiica sa, Anne, rodul casatoriei sale cu dictatorul Jean-Bedel Bokassa.

Cele doua nu sunt foarte apropiate. Anne Bokassa de Barengo traieste in Franta, la Reims.

$$$

 Eu sunt Dr. Gisella Perl, medicul care a salvat vieți acolo unde viața nu conta.


M-am născut în anul 1907, în Sighetu Marmației, într-o familie evreiască respectată, într-un oraș care avea să devină, peste decenii, un simbol al distrugerii și al tăcerii. Am crescut într-un mediu în care educația era o datorie morală, nu un privilegiu, iar medicina a devenit pentru mine nu doar o profesie, ci un jurământ față de oameni.


Am studiat medicina la Cluj și apoi la Berlin, specializându-mă în ginecologie. Nu mi-am imaginat niciodată că această ramură a medicinei dedicată nașterii și vieții avea să fie arma mea într-un loc construit pentru moarte: Auschwitz.


În 1944, am fost deportată împreună cu familia mea. Soțul meu și copilul meu au fost uciși aproape imediat. Eu am fost selectată pentru muncă forțată ca medic, sub privirea rece a lui Josef Mengele.


Acolo am înțeles rapid un adevăr teribil: în Auschwitz, o femeie însărcinată nu avea voie să trăiască.


Gravidele erau trimise direct la camerele de gazare sau folosite pentru experimente. Nu exista excepție. Nu exista milă.


Și atunci am fost pusă în fața alegerii pe care niciun om nu ar trebui să o facă vreodată:

să las femeile să moară sau să le provoc avôrturi clandestine pentru a le salva viața.


Am ales să distrug viață ca să salvez viață.

Nu aveam instrumente. Nu aveam medicamente. Nu aveam lumină, apă curată sau anestezie. Aveam doar mâinile mele, frica mea și disperarea celor din jur.


Am făcut avórturi improvizate, în barăci murdare, în tăcere, uneori noaptea, ascunzând femeile de selecțiile SS. Am tratat infecții cu cârpe murdare, am oprit hemoragii cu bucăți de material rupte din haine.


Am mințit gardienii. Am falsificat simptome. Am ascuns sarcini. Am încălcat orice regulă impusă de un sistem care nu avea dreptul să existe.

Fiecare femeie salvată era o sfidare a lagărului.


Când am ajuns în Statele Unite, nu am fost întâmpinată ca o supraviețuitoare, ci ca o suspectă. Am fost anchetată pentru „crime medicale” din cauza avørturilor efectuate în lagăr.


A trebuit ca femeile pe care le-am salvat să depună mărturie, una câte una, pentru ca lumea să înțeleagă că fără mine ele ar fi murit.

Abia atunci am fost reabilitată.


După război, am devenit ginecolog în New York. M-am specializat în infertilitate și sarcini dificile. Am ajutat peste 3.000 de femei să aducă pe lume copii sănătoși.


Eu, care fusesem obligată să distrug sarcini în Auschwitz, am devenit, în libertate, medic al nașterii.

Este o ironie dureroasă, dar și o formă de dreptate.


Nu am fost un înger. Nu am fost o eroină. Am fost un medic prins într-un sistem construit să distrugă orice urmă de moralitate.


Am învățat că uneori binele nu arată ca binele.

Că uneori, pentru a salva viața, trebuie să porți pe conștiință decizii care nu se pot ierta, ci doar înțelege.


Am murit în 1988, la New York, fără onoruri grandioase, fără statui, fără ceremonii. Dar trăiesc prin copiii femeilor pe care le-am salvat.


#istorie #cultura #auschwitz_birkenau #FemeiPuternice

$$$

 M-am născut în anul 1373, în familia Angevinilor, una dintre cele mai influente dinastii ale Europei medievale. Numele meu este Hedviga de Anjou, cunoscută în Polonia drept Jadwiga, iar viața mea nu a fost niciodată una obișnuită, nici măcar pentru standardele regale. Destinul meu a fost decis înainte ca eu să pot înțelege ce înseamnă puterea, căsătoria sau libertatea.


La doar patru ani am fost logodită politic, parte a unui joc de alianțe între marile case europene. Copilăria mea nu mi-a aparținut niciodată, pentru că în lumea mea copiii nu erau persoane, ci garanții ale tratatelor.


Am fost crescută între curți regale, educată să fiu demnă, tăcută și utilă intereselor dinastice. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să fiu fericită. Mi s-a cerut doar să fiu necesară.


În anul 1384, la Cracovia, am fost încoronată nu ca regină, ci ca „rege al Poloniei”. Nu a fost o greșeală de formulare, ci o declarație politică deliberată: eu conduceam în nume propriu, nu printr-un bărbat. Pentru Europa medievală, ideea unei fete copil devenită „rege” era aproape o provocare la adresa ordinii firești.


Oficial, am fost logodită cu Wilhelm de Habsburg, un tânăr despre care cronicile spun că l-aș fi iubit cu adevărat. Există chiar o bârfă istorică persistentă potrivit căreia aș fi încercat să fug cu el sau să forțez consumarea căsătoriei pentru a o face imposibil de anulat. Istoria nu poate dovedi acest lucru cu certitudine, dar faptul că am opus rezistență despărțirii de el este documentat.


Adevărul politic a fost însă mai puternic decât inima mea. Am fost obligată să renunț la Wilhelm și să mă căsătoresc cu Jogaila, Marele Duce al Lituaniei, un bărbat mult mai în vârstă decât mine și păgân la acea vreme. Prin această căsătorie s-a creat Uniunea Polono-Lituaniană, una dintre cele mai puternice structuri politice ale Europei Centrale. Se spune că am plâns zile întregi înainte de această căsătorie, nu pentru că nu înțelegeam politica, ci pentru că înțelegeam prea bine ce pierdeam.


Deși foarte tânără, nu am fost o simplă marionetă. Am sprijinit educația, cultura, reînființarea Universității din Cracovia, traducerea textelor religioase în limba poporului, spitalele și ajutorarea săracilor. Contemporanii mei spuneau că eram mai înțeleaptă decât vârsta mea, iar detractorii afirmau că eram prea influențabilă. Adevărul, ca de obicei, stă undeva între aceste extreme.


Am murit în 1399, la doar 25 de ani, la scurt timp după ce am născut o fiică ce nu a supraviețuit. Tragedia a transformat rapid imaginea mea din conducător politic într-o figură aproape mistică. Secole mai târziu, am fost canonizată de Biserica Catolică drept Sfânta Jadwiga a Poloniei.


Sunt adesea prezentată ca o sfântă blândă și supusă, dar realitatea istorică este mai complexă. Am fost o femeie conștientă de puterea mea, am negociat dur, am impus decizii majore într-o lume dominată de bărbați, iar viața mea a fost mai degrabă politică decât romantică, oricât ar fi încercat posteritatea să o transforme într-o poveste pioasă.


Nu am lăsat un imperiu personal, dar am lăsat o Europă Centrală schimbată, o uniune care a durat peste patru secole și un model rar de femeie conducător în Evul Mediu. Am fost copil, rege, soție, sfântă. Dar, înainte de toate, am fost o piesă conștientă într-un joc istoric nemilos.

#FemeiInIstorie #IstorieEuropeana #RegiSiRegine

#EvulMediu #IstorieAdevarata

#PutereFeminină

$$_

 Eu sunt Maharajahul ( Bhupinder Singh of Patiala)

 despre care s-a spus că a avut 10 soții, 350 de concubine și 88 de copii.

Nu este o legendă orientală, este viața mea, consemnată în arhivele Indiei princiare, între fast, putere, excese și scandaluri care au făcut deliciul contemporanilor mei.


M-am născut în 1891 și am devenit Maharajahul statului Patiala la doar nouă ani. Am crescut într-o lume în care puterea se măsura în teritorii, armate personale, palate și alianțe matrimoniale. Nu eram un prinț decorativ. Eram un conducător real într-o Indie aflată sub dominație britanică, dar încă fragmentată în state princiare cu autonomie internă.


Am fost educat să domin, nu să explic. Am condus cu autoritate, dar și cu o ostentație care i-a scandalizat chiar și pe britanici. Eram cunoscut pentru exces: vânătoare, polo, automobile de lux, bijuterii colosale și, da, pentru femeile din viața mea.


Oficial, am avut zece soții. Neoficial, haremul meu număra aproximativ 350 de concubine. Nu toate au fost iubite. Multe au fost trofee politice, dar unele au fost preferate reale, femei care mi-au influențat deciziile și mi-au modelat zilele. Din aceste relații au rezultat aproximativ 88 de copii, unii recunoscuți, alții ținuți deliberat în umbră. Ideea de familie, așa cum o înțelegeți azi, nu exista pentru mine. Exista continuitatea sângelui și demonstrația puterii masculine.


Bârfele au circulat constant. Se spunea că palatul meu funcționa ca un oraș în oraș, cu reguli stricte pentru femei, ierarhii interne și pedepse pentru cele care îndrăzneau să provoace scandal. Unele au fost izgonite. Altele au fost „uitate” în aripi izolate ale reședințelor mele. Nu toate poveștile sunt documentate, dar nici nu sunt simple invenții.


Am fost, de asemenea, un om al paradoxurilor. Am sprijinit educația, sportul și modernizarea. Am fost un mare promotor al polo-ului, am susținut armata indiană și am donat resurse substanțiale în timpul Primului Război Mondial. Am fost respectat de Coroană, dar niciodată complet acceptat. Eram prea bogat, prea liber, prea oriental pentru confortul Londrei.


Viața mea nu a fost un basm erotic, a fost un amestec de privilegiu absolut, singurătate, control și exces fără limită. Femeile din jurul meu au plătit prețul acestui sistem. Unii dintre copiii mei au crescut cu titluri. Alții, cu tăcere.


Am murit în 1938, lăsând în urmă un stat bogat, o familie imposibil de gestionat și o reputație care continuă să fascineze. Dacă mă judeci cu standardele prezentului, voi părea monstruos. Dacă mă judeci în contextul epocii mele, voi părea inevitabil.


Nu am fost un mit.

Am fost un Maharajah.


#istorieindiana #Maharajah #barfeistorice #istorie

$¢$

 Mă numesc Anne de Mowbray și m-am născut într-o lume care nu avea răbdare cu copiii.


Am venit pe lume la 10 decembrie 1472, într-o Anglie încă tulburată de Războaiele Rozelor. Nu eram o fetiță obișnuită, deși aveam ochi blânzi și mâini prea mici pentru bijuteriile pe care le purtam. Eram singura moștenitoare a uneia dintre cele mai bogate familii nobiliare ale regatului: casa Mowbray, ducii de Norfolk.

La doar câteva luni, destinul meu nu îmi mai aparținea.


Tatăl meu, John de Mowbray, al 4-lea duce de Norfolk, a murit când eu aveam mai puțin de patru ani. Iar moștenirea mea pământuri, titluri, averi, au devenit imediat o miză politică.


Regele Edward al IV-lea nu a lăsat lucrurile la voia întâmplării. M-a „logodit” cu fiul său cel mic, Richard de Shrewsbury, duce de York, când aveam doar cinci ani.

Cuvântul „logodnă” este prea blând.

A fost, în realitate, o confiscare legalizată a viitorului meu.


Pentru ca averea mea să intre sub controlul Coroanei, regele a forțat prin Parlament o lege specială: eu, un copil, nu aveam dreptul să-mi moștenesc pe deplin bunurile decât prin soțul meu. Iar soțul fusese deja ales.


La 15 ianuarie 1478, la Catedrala St Stephen din Westminster, am fost măritată la vârsta de 5 ani.

Îmi amintesc mai degrabă lumina lumânărilor, greutatea mantiei și coroniței, decât sensul ritualului.

Curtea Tudor (de fapt Yorkistă atunci) a transformat nunta mea într-un spectacol grandios, cu mătăsuri, bijuterii și ambasadori străini.


Bârfa vremii spunea că regele voia să demonstreze lumii nu doar bogăția sa, ci controlul absolut asupra aristocrației.

Eu eram trofeul.


Soțul meu, Richard de Shrewsbury, avea doar patru ani. Am fost crescuți separat, ca doi copii prinși într-un scenariu care nu ne aparținea.

Nu am apucat să fiu nici soție, nici mamă, nici ducesă adevărată.

Am fost doar „copilul bogat al Angliei”, o expresie care suna bine, dar care ascundea o realitate crudă: nu aveam nici control, nici voce, nici timp.


Am murit la doar 8 ani, pe 9 noiembrie 1481, probabil din cauza unei boli respiratorii sau a tuberculozei. Curtea nu a plâns prea mult.

Averea mea a fost absorbită rapid de Coroană.

Richard de Shrewsbury avea să dispară, doi ani mai târziu, în Turnul Londrei, alături de fratele său Edward V, devenind celebrii „Prinți din Turn”.


Unii istorici spun că, dacă aș fi trăit, poate soarta lui ar fi fost alta.

Este una dintre acele ipoteze istorice imposibil de dovedit, dar fascinante.


În 1964, rămășițele mele au fost redescoperite accidental într-o biserică demolată din Londra. Analiza scheletului a confirmat vârsta, fragilitatea și malnutriția, detalii care au zdruncinat imaginea romantică a „copilului bogat”.

Averi uriașe nu înseamnă automat protecție.

În cazul meu, au însemnat expunere.


Manualele vorbesc despre mine în câteva rânduri.

Dar rareori spun adevărul esențial:

Nu am fost o ducesă.

Am fost o piesă pe o tablă de șah politică, sacrificată înainte de a înțelege jocul.

Într-o epocă în care femeile rareori aveau putere, eu nici măcar nu am avut copilărie.


#cultura #istorie #CasaYork #regine #femeiinistorie

&&&

 M-am născut în anul 1905, sub numele de Genepil, într-o familie din nordul Mongoliei, în apropierea Mănăstirii Baldan Bereeven, un important centru spiritual budist al vremii. Am crescut într-un mediu tradițional, profund religios, într-o lume aflată deja sub tensiunea destrămării vechilor structuri imperiale.


În 1923, după moartea lui Dondogdulam Khatun, soția lui Bogd Khan, am fost aleasă ca succesoare a ei dintre mai multe tinere cu vârste cuprinse între 18 și 20 de ani, selecționate de consilierii regelui. Alegerea mea nu a fost una întâmplătoare. Proveneam dintr-un mediu respectabil, iar statutul meu social și legăturile familiale contau într-un stat în care politica, religia și rangul erau inseparabile.


La momentul alegerii mele, eram deja căsătorită. Unele surse îl menționează pe soțul meu ca fiind Luvsandamba, bărbatul a cărui soție eram în momentul morții mele, fapt care a alimentat numeroase discuții și bârfe despre legitimitatea poziției mele la curte.


Am trăit alături de Bogd Khan până la moartea sa, pe 20 mai 1924, moment în care monarhia mongolă a fost abolită oficial. Odată cu dispariția lui, s-a încheiat nu doar o domnie, ci o întreagă epocă din istoria Mongoliei.


După părăsirea curții, m-am întors la familia mea și, potrivit unor surse, m-am recăsătorit sau m-am reunit cu Luvsandamba, dacă acesta era același bărbat cu primul meu soț. Viața mea a continuat departe de strălucirea regală, într-un stat care devenise din ce în ce mai ostil față de vechile elite.


În 1937, guvernul Republicii Populare Mongole m-a acuzat că aș fi adunat materiale pentru organizarea unei revolte cu sprijinul Japoniei. Aceste acuzații se înscriu în contextul epurărilor politice inspirate de modelul stalinist, când orice legătură cu vechiul regim sau cu influențe străine devenea motiv de condamnare.

Am fost arestată și exêcutàtă în anul 1938, fiind însărcinată în cinci luni.

#femeiinistorie #istorie #cultura #mongolia #dinastii

$$$

 Baldwin al IV-lea al Ierusalimului, Regele lepros


M-am născut în anul 1161, fiu al regelui Amalric I al Ierusalimului și al Agnesei de Courtenay. De la bun început, destinul meu nu a fost unul comod: Regatul Ierusalimului era o fortăreață creștină fragilă, înconjurată de puteri musulmane consolidate, iar fiecare rege trebuia să fie mai mult strateg decât simbol.


Copil fiind, am aflat că sunt diferit. Nu simțeam durerea așa cum o simțeau alți copii. Profesorul meu, William de Tir, a observat că îmi răneam mâinile fără să reacționez. Diagnosticul a venit curând: lepră. O boală care, în Evul Mediu, nu însemna doar degradare fizică, ci și stigmat social, izolare, rușine.


Și totuși, în 1174, la doar 13 ani, am devenit rege.

 Am condus personal armate, am negociat alianțe, am decis când să atac și când să mă retrag. Cea mai cunoscută victorie a mea rămâne bătălia de la Montgisard (1177), unde, deși bolnav și cu forțe inferioare numeric, l-am învins pe Saladin. Aceasta nu a fost o minune, ci rezultatul disciplinei militare și al surprizei tactice.

Saladin nu m-a considerat niciodată un adversar ridicol. Dimpotrivă, mă trata ca pe un lider real, nu ca pe un copil infirm.

Mult timp am fost capabil să merg, să lupt, să călăresc. Abia în ultimii ani boala m-a desfigurat grav: orbire parțială, pierderea degetelor, infecții repetate.

Nu eram „un mort care mergea”. Eram un om bolnav care continua să conducă.


Nu m-am căsătorit niciodată.

Unii au sugerat că boala mea m-ar fi făcut impotent sau incapabil de relații intime. Istoric, nu există dovezi clare pentru asta. Mai probabil este că boala și contextul politic făceau o căsătorie riscantă din punct de vedere dinastic: orice copil ar fi putut moșteni boala sau slăbiciunea politică asociată ei.

Am fost însă profund implicat în căsătoriile surorii mele, Sibylla, pentru că de ele depindea succesiunea regatului. Aici, greșelile nu au lipsit: Guy de Lusignan, ales ca soț pentru Sibylla, s-a dovedit un conducător slab. L-am marginalizat politic.


Unii m-au transformat într-un fel de sfânt războinic. Fals. Nu am fost un om blând sau mistic. Am fost pragmatic, dur când a fost nevoie, preocupat de stabilitatea regatului mai mult decât de gloria personală. Nu există dovezi că aș fi avut viziuni religioase sau că mi-aș fi considerat boala o „cruce divină”. Aceasta este o interpretare modernă, emoțională, nu medievală.


Am murit în 1185, la 24 de ani.

După moartea mea, Regatul Ierusalimului a intrat într-o spirală de decizii proaste și rivalități care au dus, în doar câțiva ani, la pierderea Ierusalimului în fața lui Saladin (1187). Nu este o coincidență. Cât am trăit, echilibrul a fost menținut.


Nu am fost „regele condamnat”, ci regele care a refuzat să fie redus la boala sa. Nu am fost un erou romantic, ci un lider lucid într-o lume violentă. Boala m-a limitat, dar nu m-a definit.

Dacă ceva merită reținut despre mine, nu este lepră, ci faptul că, într-o epocă în care un om bolnav era aruncat la marginea societății, eu am rămas în centrul puterii și al istoriei.

#istorie #Ierusalim #regi #cultura

$$$

 Mă numesc Agata și m-am născut în Sicilia romană, la începutul secolului al III-lea, într-o familie creștină înstărită din Catania. Într-o epocă în care femeile aveau rareori putere asupra propriului destin, eu am ales să nu aparțin nici unui bărbat, ci doar credinței mele.

Această decizie avea să-mi aducă gloria sfințeniei, dar și una dintre cele mai crude morți din istoria martiriului creștin.


Ceea ce m-a făcut cunoscută în toată lumea nu este doar credința mea, ci tørtura la care am fost supusă. Aceasta apare constant în Passio Sanctae Agathae, un text hagiografic din secolele IV–V, preluat apoi în martirologii latine și grecești. 


M-au închis, bătut și presat să renunț la credința mea și să devin concubina guvernatorului roman Quintianus. După ce am refuzat din nou, el a hotărât să-mi aplice o pedeapsă publică, menită să mă umilească și să mă distrugă fizic și simbolic.

Textele latine spun:

mamillas meas ferreis forcipibus evelli iussit, „a poruncit ca sânii mei să fie smulși cu clești de fier”.


Asta a însemnat literal că torționarii mi-au prins fiecare sân cu un clește metalic, asemănător cu un clește de fierar, dar mai subțire și mai ascuțit. Au strâns cleștii până când mi-au smuls sânii de pe piept.


Tradiția spune că am supraviețuit acestui episod câteva ore sau zile. Medical vorbind, asta este improbabil, dar nu imposibil, dacă sângerårëa a fost parțial limitată și dacă rănile mi-au fost bandajate sumar. Este posibil ca tørtura să fi fost „dozată” pentru a-mi prelungi suferința, nu pentru a produce moartea imediată.


După această mûtilarë, am fost aruncată din nou în temniță, fără îngrijiri. În unele versiuni, în noaptea următoare mi-ar fi apărut Sfântul Petru și mi-ar fi vindecat rănile. 


Această formă de tôrtûră era coerentă cu practicile romane aplicate femeilor care refuzau supunerea sexuală și religioasă.

De aceea, în iconografie sunt adesea reprezentată ținând pe o tavă propriii mei sâni, nu ca element grotesc, ci ca simbol al integrității mele spirituale și al refuzului de a-mi transforma trupul în monedă de schimb.


Unul dintre cele mai interesante episoade istorice legate de cultul meu este legat de Etna.

În anul 252, la scurt timp după moartea mea, o erupție a amenințat orașul Catania. Locuitorii au purtat vălul meu funerar în procesiune spre lavă, iar, conform cronicilor medievale siciliene, fluxul s-ar fi oprit.


Astăzi sunt una dintre cele mai venerate sfinte din Italia. Sunt patroana Cataniei, a femeilor bolnave de cancer mamar, a pompierilor, a brutarilor și a celor care se luptă cu focul.


#istorie #religie #cultura #femei #Roma

$$$

 Friedrich Wilhelm I al Prusiei (1688–1740), supranumit „Regele Soldat”, a fost unul dintre cei mai atipici și duri monarhi ai Europei secolului al XVIII-lea. Nu a rămas în istorie prin palate sau baluri fastuoase, ci prin obsesia pentru disciplina militară și, mai ales, pentru soldații neobișnuit de înalți.


A domnit între 1713 și 1740 și a transformat Prusia într-un stat militarizat până la extrem. În centrul acestui proiect se afla regimentul său favorit: Regimentul Grenadierilor Uriași din Potsdam (Potsdamer Riesengarde), compus exclusiv din bărbați de peste 1,88 m – o înălțime rară pentru epocă.


Friedrich Wilhelm nu căuta doar forță militară. Era fascinat personal de statura impunătoare, pe care o asocia cu autoritatea, intimidarea și prestigiul regal. Își cheltuia o parte uriașă din buget pentru a aduna soldați înalți din întreaga Europă: germani, scandinavi, olandezi, chiar africani și ruși.


Unii erau atrași prin salarii foarte mari, alții erau primiți ca daruri diplomatice de la alți suverani, inclusiv de la Petru cel Mare al Rusiei.


Friedrich Wilhelm I a încurajat și, în unele cazuri, a forțat căsătoriile între soldații săi foarte înalți și femei neobișnuit de înalte din Prusia. Scopul lui declarat era să obțină copii înalți pentru viitoarele generații de soldați ai regimentului din Potsdam.

Soldații înalți din regiment primeau permisiune specială de căsătorie, locuințe și stimulente financiare doar dacă se căsătoreau cu femei considerate suficient de înalte și aprobate de autorități.


În unele cazuri, femeile erau selectate special pentru statură. Familiile lor puteau fi presate de autorități locale să accepte căsătoria. Refuzul putea atrage sancțiuni sociale sau economice, precum pierderea unor privilegii, locuri de muncă sau protecție administrativă.


În jurul obsesiei sale pentru soldații înalți au circulat și zvonuri, potrivit cărora unii bărbați ar fi fost trași pe rastel pentru a fi făcuți mai înalți.


Friedrich Wilhelm I a avut un comportament viølent, umilitor și abúzîv față de fiul său, prințul moștenitor Frederic, viitorul Frederic cel Mare.

Sursele istorice confirmă că îl bătea regulat cu bastonul, îl insulta în public, numindu-l „fată”, „degenerat”, „rușinea mea”, și îl umilea constant pentru că îi plăceau muzica, flautul, filosofia și literatura franceză. Îi distrugea instrumentele muzicale și cărțile și îl obliga să asiste la exëcuțiï ca „lecție de bărbăție”. Îl ținea sub supraveghere strictă, aproape ca pe un prizonier, controlându-i corespondența, prieteniile și fiecare mișcare.

 În 1730, Frederic a încercat să fugă din Prusia împreună cu prietenul său apropiat, ofițerul Hans Hermann von Katte. Tentativa a fost descoperită. Friedrich Wilhelm I și-a arestat propriul fiu, l-a judecat într-o curte marțială și a cerut inițial condamnarea lui la moarte pentru trădare. Sub presiune diplomatică, nu și-a exëcutåt fiul, dar l-a obligat să asiste la dëcapitárea lui von Katte, chiar sub fereastra celulei sale, și l-a ținut luni de zile în detenție severă, izolat și umilit.

Istoricii sunt de acord că această relație l-a marcat profund pe Frederic. I-a indus frică cronică de autoritate, tendință spre disimulare și cinism, rigiditate emoțională și dificultăți serioase în relații intime. Christopher Clark (Iron Kingdom) și Timothy Blanning (Frederick the Great) descriu această relație drept una dintre cele mai toxice relații părinte, copil din istoria monarhiilor europene.

$$$

 Regina Charlotte a Marii Britanii


M-am născut la 19 mai 1744, în micuțul ducat german Mecklenburg-Strelitz. Nu eram destinată unui tron imperial. Eram a patra fiică a unui duce fără mare influență politică. Am crescut modest pentru standardele curților europene. Am fost educată strict, religios, fără baluri fastuoase sau intrigi amoroase.


În 1761, la doar 17 ani, viața mea s-a schimbat radical. Am fost aleasă drept soție pentru regele Marii Britanii, George al III-lea. Nu îl întâlnisem niciodată.

Ne-am văzut prima oară în ziua nunții.

Când a intrat în cameră, s-a prezentat simplu:

„Sunt George. Regele tău.”

A doua zi eram deja regină.


Contrar normelor vremii, soțul meu nu a avut amante oficiale. Acest lucru este confirmat de corespondența diplomatică și de jurnalele de curte. Relația noastră a fost una real afectivă, nu doar dinastică.

Am avut împreună 15 copii. 13 au supraviețuit până la maturitate.

Am trăit ani liniștiți la Kew și Windsor. Iubeam muzica, l-am protejat pe Mozart la Londra. Am susținut astronomia, botanica, grădinile regale și educația prințeselor.


După 1788, soțul meu a început să sufere crize severe. Halucinații. Logoree. Paranoia. Episoade violente. Eu nu l-am părăsit.

Curtea m-a acuzat că îl izolez.

Fiii mei m-au acuzat că îl controlez.

Politicienii m-au acuzat că ascund gravitatea bolii.

Adevărul: eram singura care mai putea intra în camera lui fără să fie atacată.


Există o teoria modernă că aș fi avut ascendență africană îndepărtată prin linia portugheză a Margaretei de Castro e Souza.

Nu există dovadă solidă că aș fi fost de origine africană.


Am fost descrisă ca rece. Severă. Dominatoare. Parțial adevărat.

Mi-am controlat fiicele obsesiv. Le-am ținut necăsătorite până târziu. Le-am limitat viața socială.

De ce?

Pentru că îmi pierdusem deja soțul psihic. Nu voiam să pierd și fiicele prin alianțe politice periculoase. 

Rezultatul: Fiicele mele au devenit femei frustrate, izolate, dependente emoțional de mine.

A fost o greșeală. Nu o neg.


În 1811, fiul meu a devenit Prinț Regent. Soțul meu nu m-a mai recunoscut niciodată.

Am murit la 17 noiembrie 1818.

Ultimele mele cuvinte au fost despre el.


#ReginaCharlotte #FamiliaRegală #Monarhia #istorie

$$$

 Elisabeta a Austriei (Sisi)


M-am născut la 24 decembrie 1837, la München, ca Elisabeta Amalia Eugenie de Wittelsbach. Eram fiica ducelui Maximilian I al Bavariei și a Ludovikăi, sora regelui Bavariei. Am crescut liber, aproape sălbatic, la castelul Possenhofen, lângă lacul Starnberg. Călăream zilnic, scriam poezii, uram eticheta și disciplina. Nu eram destinată tronului.

Destinul m-a ales pe mine.


În 1853 am mers la Bad Ischl doar ca să-mi însoțesc sora mai mare, Helene, care trebuia să se mărite cu împăratul Austriei, Franz Joseph. El m-a văzut. Pe mine, nu pe ea.

Aveam 15 ani. El avea 23.

S-a îndrăgostit instantaneu și a refuzat orice altă mireasă. Curtea a fost șocată. Nu eram pregătită, nici educată politic, nici matură emoțional.

Ne-am căsătorit la 24 aprilie 1854, la Viena.


Am intrat într-o cușcă aurită.

Viața la curtea habsburgică. Umilință zilnică

Soacra mea, arhiduceasa Sofia, m-a detestat din prima zi. M-a considerat copilăroasă, frivolă, nepotrivită pentru rolul de împărăteasă.

Mi-a luat copiii.

Mi-a controlat hainele.

Mi-a impus doamnele de onoare.

Mi-a cenzurat scrisorile.

Am devenit o fantomă decorativă.


Am avut patru copii:

– Sofia (1855–1857) – a murit la doi ani, în Ungaria

– Gisela (1856–1932)

– Rudolf (1858–1889) – moștenitorul tronului

– Marie Valerie (1868–1924) – „copilul inimii mele”


Moartea Sofiei m-a distrus psihic.

Sinuciderea lui Rudolf la Mayerling, în 1889, m-a golit definitiv de orice dorință de viață.


După 1860 am început să fug constant din Viena.

Corfu. Madeira. Anglia. Grecia. Elveția.

Nu dormeam.

Nu mâncam.

Făceam gimnastică obsesiv.

Aveam diete extreme.

Îmi pieptănam părul ore întregi zilnic.

Aveam talia de 50 cm și o greutate de sub 50 kg.

Astăzi aș fi diagnosticată fără ezitare cu tulburare de alimentație și depresie majoră.


Relația mea cu Franz Joseph

Ne-am respectat.

Ne-am dorit.

Nu ne-am înțeles.

El era rigid, militar, conservator.

Eu eram melancolică, rebelă, imprevizibilă.

Nu m-a înșelat constant, așa cum spune legenda.

Dar da, a avut amante discrete (ex: Katharina Schratt, actriță), tolerate tacit de mine după 1889.

Nu am divorțat pentru că nu aveam voie.


Singurul meu impact politic real a fost Ungaria.

Am învățat maghiara.

Am protejat nobilimea maghiară.

Am presat pentru Compromisul austro-ungar din 1867.

Am devenit regina Ungariei.

Acolo am fost iubită.

Acolo m-am simțit vie.


 Am avut amanți?

Nu există dovezi solide.

Doar speculații despre: contele Andrássy (politician maghiar), un ofițer englez și un actor grec.

Niciuna confirmată documentar.

Scrisorile mele nu conțin nimic erotic.

Marie Valerie nu era fiica lui Franz Joseph?

Zvon vechi. Nicio dovadă genetică sau documentară. Franz Joseph o adora.


Eram instabilă psihic?

Da. Documentat, depresie cronică,

 tulburare de alimentație, comportament evitant, izolare extremă, obsesie corporală.


La 10 septembrie 1898, la Geneva, un anarhist italian, Luigi Lucheni, m-a înjunghiat cu o pilă ascuțită.

Nu știa cine sunt exact.

Voia să ômoåre „o persoană importantă”.

Am murit câteva ore mai târziu din hemoragie internă.

Aveam 60 de ani.

$$$

 Mary Stuart, regina Scoției,


M-am născut la 8 decembrie 1542, în Palatul Linlithgow, și am devenit regină a Scoției la doar șase zile, după moartea tatălui meu, Iacob al V-lea. Destinul meu a fost decis înainte să pot vorbi sau merge. Într-o Scoție instabilă și amenințată de Anglia, am fost trimisă în Franța la vârsta de cinci ani, pentru a fi crescută la curtea regelui Henric al II-lea. Acolo am primit o educație completă pentru o suverană europeană: latină, franceză, italiană, muzică, poezie, teologie și diplomație. Franceza a devenit limba mea principală, iar Scoția, o țară pe care nu o mai văzusem din copilărie, a rămas mult timp un concept abstract pentru mine.


La 16 ani m-am căsătorit cu Francisc, Delfinul Franței, iar în 1559 am devenit regină a Franței. Domnia mea franceză a durat puțin. Francisc a murit în 1560, iar eu, văduvă la 18 ani, m-am întors în Scoția în 1561, într-o țară transformată de Reforma protestantă. Eram catolică într-un regat devenit oficial protestant. Am încercat să guvernez prin toleranță religioasă și compromis politic, dar poziția mea era fragilă, iar nobilimea scoțiană nu mă privea ca pe una de-a lor.


În 1565 m-am căsătorit cu verișorul meu, Henry Stuart, Lord Darnley. Căsătoria a fost un dezastru politic și personal. Darnley era ambițios, instabil și violent. În 1566, oamenii lui l-au asasinat pe secretarul meu, David Rizzio, chiar sub ochii mei, în timp ce eram însărcinată. În iunie 1566 l-am născut pe fiul meu, Iacob. În februarie 1567, Darnley a fost găsit mort, în urma unei explozii la Kirk o’ Field, la Edinburgh. Crima nu a fost niciodată elucidată complet, dar suspiciunile au căzut rapid asupra mea și asupra lui James Hepburn, conte de Bothwell.


La trei luni după moartea lui Darnley, m-am căsătorit cu Bothwell. A fost o decizie politică sinucigașă. Nobilimea s-a revoltat, am fost înfrântă la Carberry Hill și întemnițată la castelul Loch Leven. Acolo am fost forțată să abdic în favoarea fiului meu, care avea doar un an. În 1568 am evadat și, după o ultimă încercare militară eșuată, am fugit în Anglia, cerând protecția verișoarei mele, Elisabeta I.


În loc de ajutor, am primit detenție. Am fost ținută prizonieră aproape 19 ani, mutată dintr-un castel în altul. În tot acest timp am rămas un simbol pentru catolicii care complotau împotriva Elisabetei. În 1586, scrisori criptate interceptate de Sir Francis Walsingham au fost folosite ca dovadă că aș fi aprobat complotul Babington, care viza asasinarea reginei Angliei. Procesul meu a fost juridic discutabil: eram o regină străină, judecată de un tribunal englez. Verdictul a fost însă inevitabil: vinovată de trădare.


Am fost ēxëcutată la 8 februarie 1587, la castelul Fotheringhay. Aveam 44 de ani. Am purtat o rochie exterioară închisă la culoare și, dedesubt, un jupon din damasc roșu închis, culoare asociată în tradiția catolică cu martiriul. Am refuzat rugăciunile protestante și m-am rugat în latină: „In te, Domine, confido” și „In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum”. Mi-au legat ochii cu un văl alb, iar Jane Kennedy, una dintre doamnele mele de onoare, m-a ajutat să mă așez la butuc. Mi-am poziționat singură capul. Prima lovitură a ratat gâtul. A doua aproape a reușit. A treia a fost necesară pentru a-mi desprinde capul.


Când călăul l-a ridicat și a strigat „God save the Queen”, peruca mea s-a desprins, iar martorii au văzut părul meu real, scurt și complet cărunt. Imaginea reginei tinere și frumoase a dispărut într-o clipă. Ce a rămas a fost trupul unei femei care îmbătrânise în captivitate.


Moartea mea a fost percepută în Europa catolică drept un martiriu. Paradoxul istoriei este că fiul meu, Iacob al VI-lea al Scoției, a devenit în 1603 regele Angliei, ca Iacob I, unind coroanele celor două regate. Am murit ca trădătoare în ochii Angliei, dar am devenit, postum, mama dinastiei care a condus-o.


Sunt amintită ca o regină romantică, o victimă inocentă sau o intrigantă periculoasă. Adevărul este mai inconfortabil: am fost o suverană crescută pentru putere, dar prost adaptată la brutalitatea politicii protestante din secolul al XVI-lea. Am iubit prost, am ales prost și am plătit fiecare greșeală cu ani de captivitate și, în final, cu viața mea.

$$$

 Înainte de a deveni un simbol, Laika era doar o cățelușă vagaboandă. Trăia pe străzile reci ale Moscovei, fără un nume și fără o casă, neștiind că destinul ei fusese deja decis de oameni îndepărtați. Într-o lume divizată de Războiul Rece, cursa spațială conta mai mult decât orice. Nu conta cine avea să se sacrifice, ci doar să ajungă primii.


În 1957, după succesul Sputnik 1, Uniunea Sovietică a vrut să meargă mai departe. Așa a luat naștere Sputnik 2, o misiune construită în grabă, fără nicio posibilitate de întoarcere. Au ales câini vagabonzi deoarece erau considerați mai rezistenți la foame, frig și singurătate. Laika a fost antrenată timp de luni de zile, închisă în spații din ce în ce mai mici, expusă la zgomote și forțe extreme, pentru o misiune care avea deja un final scris.


La 3 noiembrie 1957 a fost lansată în spațiu. A supraviețuit decolării, devenind prima ființă vie care a orbitat în jurul Pământului. Însă la scurt timp, o defecțiune a sistemului de control termic a transformat capsula într-o capcană. Timp de ani de zile s-a spus că ar fi murit liniștită, la câteva zile după lansare. Adevărul a ieșit la iveală abia decenii mai târziu: Laika a murit după doar câteva ore, din cauza supraîncălzirii și a stresului extrem, singură, în timp ce lumea sărbătorea progresul.


Moartea ei a furnizat date fundamentale pentru zborurile spațiale umane și a deschis calea misiunilor ulterioare. Dar Laika nu a fost o eroină conștientă și nici o exploratoare voluntară. A fost o cățelușă care a avut încredere în om și a plătit cel mai mare preț. Nu s-a mai întors niciodată din spațiu, însă povestea ei rămâne un avertisment: înainte de a cuceri stelele, omenirea a cerut cuiva să se sacrifice în locul ei.


#fblifestyle

$$$

 Nazaré, Portugalia, generează cele mai înalte valuri de pe planetă, ziduri de apă care ating înălțimea unui bloc de 10 etaje (peste 30 de metri). Acest fenomen este cauzat de un canion subacvatic adânc de 5 kilometri care acționează ca o pâlnie, amplificând energia oceanului chiar înainte de țărm. Este singurul loc unde forța brută a Atlanticului este concentrată cu o precizie atât de distructivă, încât sunetul impactului valului poate fi simțit fizic în piept de la kilometri distanță.


Secretul geologic din spatele acestor giganți lichizi este Canionul Nazaré, cel mai mare defileu submarin din Europa. Acesta se întinde pe o lungime de peste 200 de kilometri și se termină brusc, la doar câteva sute de metri de plaja Praia do Norte. Spre deosebire de o plajă obișnuită, unde fundul mării urcă lin și încetinește valurile prin frecare, aici adâncimea imensă permite hulei oceanice să își păstreze viteza și energia intacte până în ultimul moment, lovind pragul continental cu o putere nealterată.


Mecanismul fizic care dublează înălțimea valului se numește interferență constructivă. Un val călătorește rapid prin canionul adânc, în timp ce un altul vine, mai lent, pe platforma continentală de mică adâncime de lângă canion. Când cele două mase de apă se întâlnesc într-un punct critic, ele nu se anulează, ci se suprapun, creând un vârf hibrid monstruos. Acest proces transformă o hulă oceanică obișnuită într-un munte de apă instabil și extrem de periculos.


Până în 2011, acest loc era cunoscut doar de pescarii locali, care se temeau de furia apelor și evitau să iasă în larg în zilele de iarnă. Istoria locului s-a schimbat radical când surferul hawaian Garrett McNamara a decis să exploreze potențialul zonei. El a reușit să coboare pe un val de 23,77 metri, un record mondial la acea vreme, plasând micul sat pescăresc pe harta globală a sporturilor extreme și demonstrând că limitele umane pot fi împinse dincolo de imaginație.


Surfingul la Nazaré nu seamănă cu cel tradițional; valurile sunt prea rapide și masive pentru a fi prinse prin simpla vâslire cu brațele. Aici se folosește tehnica „tow-in”, unde sportivul este remorcat de un jet-ski cu viteză mare pentru a putea intra pe panta valului înainte ca acesta să se spargă. Jet-ski-ul funcționează și ca vehicul de salvare rapidă, fiind singura șansă a surferului de a scăpa din zona de impact înainte de sosirea următorului set de valuri.


Pericolele la care se expun acești atleți sunt imense, dincolo de riscul evident de înec. Căderea de la o asemenea înălțime, la o viteză de 80 km/h, echivalează cu impactul pe beton, iar presiunea apei poate sparge timpanele sau disloca articulațiile. Odată ajunși sub apă, surferii pot fi ținuți la fund zeci de secunde de turbulențele violente, într-o zonă întunecată și haotică numită de localnici „zona morții”.


Pentru a supraviețui, echipamentul folosit este unul de avangardă tehnologică. Costumele de neopren sunt întărite pentru a proteja împotriva impactului, iar vestele de salvare sunt dotate cu cartușe de aer comprimat. În situații critice, surferul trage de o siguranță și vesta se umflă instantaneu, aducându-l la suprafață ca un dop de plută înainte de a rămâne fără oxigen.


Locul ideal de observație pentru acest spectacol al naturii este Fortul São Miguel Arcanjo, o structură veche construită pe o stâncă ce iese în mare. Acoperișul fortului oferă o perspectivă unică, fiind situat foarte aproape de zona unde valurile se sparg. În zilele cu furtună majoră, stropii de apă sărată și spuma ajung până la felinarul farului, udând privitorii aflați la zeci de metri deasupra nivelului mării.


Sezonul valurilor gigantice are loc între lunile octombrie și martie, când furtunile puternice din Atlanticul de Nord generează hula necesară. Aceste furtuni, care se desfășoară la mii de kilometri distanță, transferă energia vântului în apă, creând ondulații care călătoresc zile întregi până se lovesc de coasta Portugaliei. Previzionarea zilelor perfecte a devenit o știință exactă, bazată pe date meteorologice complexe și modele oceanografice.


În ciuda faimei internaționale, Nazaré a reușit să își păstreze identitatea culturală autentică. Pe plajă, la doar câțiva pași de zona unde se desfășoară competițiile de surfing, pescarii își continuă activitatea seculară de uscare a peștelui la soare pe grătare de lemn. Contrastul dintre bărcile colorate tradiționale și tehnologia modernă a surferilor de elită definește astăzi spiritul acestui loc unic, unde tradiția conviețuiește cu performanța extremă.

$$$

 Sub gheața Groenlandei se ascunde o resursă strategică ce ar putea influența viitorul tehnologiei globale: zăcăminte uriașe de neodim și praseodim. Aceste pământuri rare sunt esențiale pentru magneții permanenți folosiți în mașini electrice, turbine eoliene și tehnologie militară avansată. Practic, tranziția verde și supremația tehnologică depind de aceste resurse îngropate în nord.


Principalul punct de interes este platoul Kvanefjeld (Kuannersuit), din sudul insulei, lângă orașul Narsaq, unde se află unele dintre cele mai mari rezerve neexploatate de pământuri rare din lume. Topirea accelerată a gheții a făcut aceste roci accesibile, transformând o criză climatică într-o oportunitate economică majoră.


Neodimul și praseodimul sunt valoroase datorită capacității lor de a forma, împreună cu fier și bor, cei mai puternici magneți permanenți raportați la greutate. Fără ei, motoarele electrice ar fi mult mai grele, autonomia vehiculelor ar scădea drastic, iar dispozitivele moderne ar deveni mult mai voluminoase.


În prezent, aprovizionarea globală cu aceste materiale este dominată de o singură regiune asiatică, ceea ce creează riscuri strategice pentru SUA și UE. Groenlanda este văzută ca o alternativă crucială pentru diversificare și reducerea dependenței geopolitice.


Problema majoră este că la Kvanefjeld pământurile rare sunt asociate cu uraniu și toriu, elemente radioactive. Separarea lor implică procese complexe și riscuri ecologice serioase pentru mediul fragil arctic.


Această situație a divizat societatea groenlandeză. Comunitățile locale se tem de contaminarea solului și a apelor, preferând protejarea naturii și a modului tradițional de viață în fața câștigurilor economice. Disputa a dus la căderea guvernului în 2021 și la adoptarea unei legi care interzice exploatarea minereurilor cu concentrații ridicate de uraniu, blocând proiectul minier.


Totuși, presiunea globală rămâne ridicată. Tranziția energetică necesită cantități uriașe de pământuri rare, iar cererea crește rapid. O singură turbină eoliană offshore consumă sute de kilograme de neodim.


Astfel, Groenlanda se află la granița dintre protecția mediului și progresul tehnologic. Deciziile luate aici vor influența nu doar viitorul local, ci și capacitatea lumii de a adopta tehnologii curate, într-un paradox modern în care salvarea climei depinde de resurse ascunse sub gheața care se topește.



Imagine generată cu AI pentru ilustrare.

$$$

 Ascensiunea lui Louis Vuitton


Anii de început și marea călătorie Originar din Franța rurală, Louis Vuitton și-a părăsit căminul la vârsta de 13 ani, hotărât să își găsească independența. A parcurs pe jos distanța de aproximativ 400 km până la Paris, o expediție dificilă care s-a întins pe durata mai multor luni.


Formarea profesională la Paris Ajuns în capitală fără mijloace materiale, dar dornic să muncească, s-a angajat ca ucenic la un fabricant de cufere ("layetier-emballeur") la vârsta de 16 ani. În acest mediu, a învățat în detaliu meșteșugul creării ambalajelor de lux, remarcându-se prin pricepere.


Inovația în design Experiența acumulată l-a transformat dintr-un simplu muncitor într-un vizionar. Vuitton a inovat constant, modificând forma și structura cufărelor vremii pentru a le face mai rezistente, mai ușoare și mai funcționale, adaptându-le nevoilor noii ere a transporturilor.


Simbolul luxului mondial Traseul său, de la tânărul ucenic la fondatorul unui brand de renume, subliniază modul în care viziunea sa a redefinit industria. Numele Louis Vuitton a devenit, în timp, etalonul mondial al rafinamentului și al eleganței.

$$$

 Ciorile: „Geniile” de la oraș

Viața în marile orașe nu a speriat ciorile, ci le-a ajutat să devină și mai descurcărețe. Aceste păsări au găsit o metodă incredibilă de a face rost de hrană: lasă nuci pe trecerile de pietoni pentru ca roțile mașinilor să le spargă coaja tare.


Ceea ce este cu adevărat uimitor este felul în care își planifică mișcările:


Răbdare: Nu se reped imediat după mâncare.


Observație: Așteaptă cuminți până când semaforul se face roșu pentru mașini.


Siguranță: Doar atunci când traficul se oprește, ele coboară în siguranță pe asfalt să își adune miezul de nucă.


Acest comportament ne arată că aceste păsări nu doar că ne înțeleg regulile de circulație, dar sunt capabile să rezolve probleme complexe. În loc să se teamă de agitația orașului, ele au învățat să folosească tehnologia și obiceiurile oamenilor în propriul lor avantaj. Este o dovadă clară a modului în care natura se adaptează și evoluează chiar sub ochii noștri. 🐦✨

$__

 Când trupul este frânt, dar conștiința rămâne dreaptă


La șaptezeci și patru de ani, într-o vârstă la care oamenii ar trebui să fie înconjurați de liniște și recunoștință, nu de lanțuri și celule, Vasile Voiculescu a fost aruncat în închisoare, tratat ca un dușman al statului, bătut până când coloana i-a fost zdrobită, dar cu sufletul rămas drept până la cer, pentru că există oameni pe care nicio forță omenească nu îi poate înfrânge înlăuntru.


A fost medic și a vindecat mii de țărani săraci fără să ceară vreodată bani, a fost scriitor și poet și a vorbit despre Dumnezeu cu o delicatețe care nu se învață din cărți, ci dintr-o inimă curată, iar când alții își plimbau nepoții, el a fost arestat de regimul comunist pentru vina de a fi făcut parte din „Rugul Aprins”, un cerc de intelectuali care se rugau și vorbeau despre credință, într-o vreme în care rugăciunea era considerată crimă.


A ajuns în temnița de la Închisoarea Aiud, un loc al frigului, al foamei și al umilinței, unde un bătrân fragil era obligat să stea în picioare ore întregi, însă Voiculescu nu a fost niciodată un deținut obișnuit, pentru că era „doctorul fără de arginți”, cel care își împărțea puțina mâncare cu cei mai tineri, cel care îi mângâia pe muribunzi spunându-le versuri despre îngeri, acolo unde moartea părea să aibă ultimul cuvânt.


Torționarii l-au urât tocmai pentru această bunătate care nu putea fi zdrobită, l-au ținut în izolare, în frig, până când s-a îmbolnăvit de tuberculoză la coloană, morbul lui Pott, iar vertebrele i s-au măcinat încet, coloana i s-a frânt sub greutatea bolii și a bătăilor, ajungând să meargă îndoit, cu bărbia aproape de genunchi, într-o durere pe care mintea omenească cu greu o poate cuprinde.


Când l-au eliberat, în 1962, nu a fost un act de milă, ci o calculată retragere a răului, pentru ca moartea lui să nu mai fie o problemă pentru închisoare, iar fiul său abia l-a recunoscut, pentru că din omul de altădată mai rămăsese un trup chinuit, aproape un schelet, dar cu o minte limpede și o inimă neîntinată.


În ultimele luni de viață, întins în propriul pat, Vasile Voiculescu nu a blestemat, nu a cerut răzbunare și nu s-a plâns, ci a continuat să scrie poezii în minte și să le dicteze, ca și cum suferința nu era un capăt, ci o ultimă trecere, iar la scurt timp a murit, ucis de un sistem care ura tot ce era frumos, curat și sfânt.

Un om care a vindecat o viață întreagă rănile altora a fost lăsat să moară în chinuri, dar a plecat din lume cu sufletul întreg, lăsându-ne o operă care strălucește ca aurul în noroiul istoriei acelei epoci.


Au putut să-i frângă spinarea unui bătrân, dar nu au putut niciodată să-i pună în genunchi conștiința, pentru că adevărata forță nu stă în mușchi, ci în lumină.


#VasileVoiculescu #martiri #credinta #demnitate #istorie #luminaInIntuneric


Tu ce ai fi ales să păstrezi, dacă ți-ar fi fost luat totul, în afară de conștiință?

$$$

 Copacul care a devenit piatră și povestea ascunsă a cărbunelui


Descoperirea unui ciot de copac pietrificat într-un strat de cărbune este un exemplu fascinant al modului în care natura păstrează urme tăcute ale trecutului geologic și biologic al Pământului, oferindu-ne o fereastră rară către o lume dispărută și către procesele lente, dar profunde, care s-au desfășurat de-a lungul a milioane de ani.


În perioada carboniferă, cuprinsă între aproximativ 359 și 299 de milioane de ani în urmă, planeta era dominată de un climat cald, cu umiditate ridicată și un nivel crescut de oxigen în atmosferă, condiții ideale pentru dezvoltarea unor păduri tropicale dense, populate de ferigi uriașe, coada-calului și arbori primitivi precum Lepidodendron și Sigillaria, care acopereau suprafețe vaste ale uscatului.


Vegetația acestor păduri cădea frecvent în mlaștini sărace în oxigen, unde descompunerea era extrem de lentă, iar peste aceste resturi vegetale se depuneau straturi succesive de sedimente, exercitând o presiune constantă. În timp, sub influența căldurii și a presiunii, materialul organic s-a transformat treptat în turbă, apoi în lignit și, în cele din urmă, în cărbune bituminos sau antracit, proces care a durat milioane de ani.


Ciotul de copac descoperit în acest context a urmat un drum diferit, fiind supus procesului de pietrificare, prin care materialul organic al lemnului a fost înlocuit treptat cu minerale precum siliciul sau calcitul, transportate de apele subterane. Îngroparea rapidă a împiedicat descompunerea completă, iar în timp ce restul vegetației din jur se transforma în cărbune, acest copac a devenit o fosilă mineralizată, păstrându-și structura originală.


Din punct de vedere științific, o astfel de descoperire este extrem de valoroasă, deoarece oferă informații despre ecosistemele pierdute ale Pământului, despre tipurile de plante care au existat și despre condițiile climatice ale epocii, structura lemnului fosilizat putând dezvălui detalii despre sol, umiditate și atmosferă. În același timp, ea ilustrează modul în care procesele biologice și cele geologice au acționat simultan, dând naștere atât cărbunelui, cât și fosilelor.


În perioada carboniferă, continentele erau unite într-un supercontinent numit Pangeea, iar pădurile tropicale se întindeau pe teritorii care astăzi corespund Europei, Americii de Nord și Asiei. Cărbunele format atunci este utilizat în prezent ca sursă de combustibil fosil, iar fosilele descoperite în straturile sale ne amintesc de originile sale naturale și de legătura profundă dintre istoria vieții și dezvoltarea civilizației moderne.


Descoperiri similare au fost făcute în numeroase regiuni ale lumii, din minele de cărbune din Statele Unite și Europa până la păduri fosilizate celebre, care păstrează trunchiuri întregi din acea epocă îndepărtată, confirmând caracterul global al acestor procese.


Ciotul de copac pietrificat nu este doar o curiozitate geologică, ci un adevărat testament al trecutului Pământului, o dovadă a fragilității și a transformărilor continue ale planetei noastre, care ne invită să înțelegem mai profund trecutul pentru a privi cu mai multă responsabilitate prezentul.


#geologie #fosile #carbune #perioadaCarbonifera #istoriaPamantului #stiinta #natura #evolutie

$$$

 Pâinea dăruită în taină


Sfântul Paisie Aghioritul, istovit din pricina postului, a privegherii și a foamei, s-a rugat în taină Preacuratei Fecioare, iar ea i-a răspuns cu o grijă de Mamă, oferindu-i o pâine caldă și un strugure, într-un fel atât de simplu și de cutremurător, încât a rămas mărturie vie pentru cei ce caută ajutor cu smerenie.


Odată, pe când se afla la Mănăstirea Filotheu, după privegherea Maicii Domnului, un proiestos l-a trimis îndată să ducă o scrisoare la Mănăstirea Iviron, iar apoi să coboare pe jos la arsana, pentru a aștepta un bătrânel care urma să sosească cu corabia și pe care trebuia să-l însoțească până la mănăstire, cale de aproape o oră și jumătate de mers pe jos. Era slăbit după post și priveghere, căci pe atunci împărțea postul Maicii Domnului în două, nemâncând nimic până la Schimbarea la Față, mâncând doar în acea zi, iar apoi postind din nou până la Adormirea Maicii Domnului.


A plecat imediat după priveghere, fără să-și ia nici măcar puțin posmag, a ajuns la Mănăstirea Iviron, a dat scrisoarea și a coborât la arsana să aștepte corabia, care trebuia să sosească pe la ora patru după-amiază, dar întârzia. Între timp, l-a cuprins amețeala, iar puțin mai departe a zărit o stivă de trunchiuri de copaci, așezate ca niște stâlpi de telegraf, și și-a spus în sinea lui că se va duce să se așeze acolo, ca să nu-l vadă cineva și să-l întrebe ce a pățit.


Așezându-se, i-a venit un gând să rostească rugăciunea „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu” cu șiragul de metanii, dar îndată s-a împotrivit și și-a spus cu asprime: „Ticălosule, pentru astfel de lucruri de nimic vrei să o deranjezi pe Maica Domnului?”. Chiar atunci a văzut înaintea sa un monah care ținea în mâini o pâine rotundă, două smochine și un ciorchine de struguri, iar acesta i-a spus: „Ia acestea, spre slava Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”, după care a dispărut pe loc.


Atunci, Sfântul Paisie s-a topit de emoție, lacrimile i-au curs fără oprire și nici nu i-a mai ars de mâncare, copleșit de grija și delicatețea Maicii Domnului, care se îngrijește până și de cele mai mici amănunte ale vieții celor ce se încred în ea.

Ce Mamă este aceasta, care nu lasă nici o lacrimă neobservată și nici o slăbiciune fără mângâiere, și cât de mare este darul de a avea parte de sfintele ei rugăciuni.

$$$

 James Baskett – Vocea care a schimbat Hollywood-ul


În anul 1946, James Baskett a devenit inima și sufletul filmului Disney Song of the South, dând viață personajului Uncle Remus cu o căldură aparte, cu înțelepciune și cu o voce care a fermecat publicul, iar interpretarea sa a cântecului „Zip-a-Dee-Doo-Dah” a devenit legendară, rămânând până astăzi una dintre cele mai recognoscibile amprente din istoria Disney.


Într-o perioadă în care Hollywood-ul era profund marcat de segregare, iar actorii de culoare erau adesea ignorați sau marginalizați, James Baskett a reușit să spargă un zid aparent de netrecut, iar în 1948 a fost distins cu un Premiu Oscar onorific, devenind primul bărbat de culoare care a primit vreodată o asemenea recunoaștere, un moment istoric ce a confirmat talentul său extraordinar într-o industrie care rareori oferea roluri importante actorilor afro-americani.


Deși filmul Song of the South este privit astăzi cu multă controversă, moștenirea lui James Baskett rămâne incontestabilă, pentru că premiul său Oscar a reprezentat un pas esențial în lupta pentru depășirea barierelor rasiale din cinematografie și a deschis drumul generațiilor viitoare de artiști care au continuat să lupte pentru vizibilitate și respect.


James Baskett s-a stins din viață la doar câteva luni după ce a primit Oscarul, însă impactul său continuă să trăiască prin interpretările sale, prin vocea sa inconfundabilă și prin curajul cu care a cerut, prin artă, recunoaștere și demnitate, un nume care merită să fie amintit și respectat.


Credeți că istoria cinematografiei îi acordă astăzi recunoașterea pe care o merită pe deplin?


#JamesBaskett #IstoriaHollywoodului #Oscar #Diversitate #Film

$$$

 Kahlil Gibran – Din exil, spre eternitate


În anul 1895, un băiat de doisprezece ani cobora de pe o navă în portul din Boston, purtând pantofi uzați și cunoscând abia câteva cuvinte într-o limbă care nu era a lui, venind din munții Libanului împreună cu mama sa, două surori și un frate vitreg, cu speranța timidă că într-un pământ străin ar putea începe o viață nouă, departe de lipsuri și teamă.


America însă nu era blândă cu cei diferiți, iar în sălile de clasă din Boston copiii îi batjocoreau accentul, profesorii îl considerau lent, iar culoarea pielii lui măslinii îi aducea insulte crude, fiind numit murdar și nedorit, într-o lume care nu avea răbdare să vadă dincolo de aparențe, dar el nu s-a revoltat și nu a strigat, ci a privit, a ascultat și a desenat, învățând lumea din jurul lui în tăcere.


Cu timpul, aceiași profesori care îl disprețuiseră au început să observe ceva diferit, o reminderabilă profunzime, o sensibilitate rară și o minte care transforma durerea în frumusețe, iar numele lui era Kahlil Gibran.


Tinerețea lui a fost marcată de tragedii greu de imaginat, pentru că într-un singur an și-a pierdut fratele vitreg, una dintre surori și mama, rămânând doar cu o soră care a ales să muncească într-un atelier de rochii pentru ca el să poată continua școala, un sacrificiu pe care nu l-a uitat niciodată și care i-a rămas întipărit adânc în suflet.


Din această iubire și din această pierdere s-au născut cuvintele lui despre mamă, pe care avea să o numească cel mai frumos cuvânt de pe buzele omenirii, un simbol al vieții, al răbdării și al sacrificiului.


În 1923, vocea lui a ajuns în întreaga lume odată cu publicarea volumului The Prophet, o colecție de reflecții poetice despre iubire, durere, libertate și bucurie, o carte care avea să fie tradusă în peste o sută de limbi și citită la nunți, înmormântări și momente de revoltă, iubită de artiști, lideri și oameni simpli deopotrivă.


Kahlil Gibran nu a ridicat niciodată vocea pentru a fi auzit, ci a ales să scrie, iar din copilul odinioară respins s-au născut cuvinte care continuă să aline, să inspire și să reziste timpului, pentru că, așa cum el însuși spunea, din suferință se nasc cele mai puternice suflete, iar caracterele adevărate sunt modelate de cicatrici.


Ce ne spune astăzi povestea lui despre felul în care privim copiii tăcuți, diferiți sau marginalizați, și câte voci extraordinare riscăm să pierdem dacă nu învățăm să vedem dincolo de aparențe?


#KahlilGibran #TheProphet

$$$

 Statuia Libertății – drumul unei idei din Paris spre eternitate


Paris, anul 1884, iar deasupra acoperișurilor orașului, în inima capitalei franceze, se înălța o siluetă uimitoare, o femeie colosală din cupru, cu brațul ridicat spre cer, care părea să vegheze orașul, deși nu fusese niciodată destinată să rămână acolo, pentru că nu era un monument al Parisului, ci o probă, o etapă necesară înainte ca istoria să o recunoască drept simbol al libertății.


Înainte de a deveni un reper mondial și un simbol al Americii, Statue of Liberty a fost asamblată complet în Paris pentru a-i testa forma, stabilitatea și rezistența, fiind viziunea sculptorului Frédéric Auguste Bartholdi, care a conceput-o ca un dar al Franței pentru Statele Unite, o celebrare a prieteniei dintre popoare, a libertății și a spiritului revoluționar care lega cele două națiuni.


Pentru ca această figură uriașă să poată sta în picioare, Bartholdi a apelat la un inginer aflat în plină ascensiune, Gustave Eiffel, care a creat scheletul intern din fier, o structură inovatoare ce susținea plăcile de cupru și permitea statuii să reziste vântului și timpului, o soluție tehnică ce avea să își găsească ecoul câțiva ani mai târziu în celebra Eiffel Tower.


După ce a fost finalizată și testată, statuia a fost demontată în peste două sute de lăzi și transportată peste Atlantic în anul 1885, într-o călătorie lungă și riscantă, pentru ca, un an mai târziu, la 28 octombrie 1886, să fie reasamblată și să se ridice din nou, de această dată pe Liberty Island, în New York Harbor, acolo unde avea să devină martoră a sosirii a milioane de oameni în căutarea unui nou început.


Ceea ce astăzi privim ca un simbol atemporal al Americii a stat cândva sub cerul Franței, așteptând momentul potrivit pentru a-și împlini destinul și pentru a intra definitiv în istorie, purtând cu ea o poveste despre colaborare, idealuri și speranță.


Câți dintre noi ne amintim, atunci când o privim, că această emblemă a libertății a fost mai întâi un vis european, testat la Paris, înainte de a deveni o promisiune pentru întreaga lume?


#StatueOfLiberty #ParisToNewYork

$$$

 Întoarcerea care a salvat mii de vieți


Până la sfârșitul vieții sale, Michael Novosel trăise deja prin trei războaie, însă o singură zi din anul 1969 avea să îl definească pentru totdeauna, o zi în care alegerea de a se întoarce iar și iar avea să schimbe destine fără ca el să ceară vreodată recunoaștere.


La 51 de ani, Novosel zbura elicoptere de evacuare medicală în Vietnam, misiuni considerate atât de periculoase încât mulți piloți le refuzau, însă pentru el regula era simplă și de neclintit: dacă cineva era încă în viață acolo jos, nu exista altă opțiune decât să te întorci.


Pe 2 octombrie 1969, aproape de granița cu Cambodgia, o unitate sud-vietnameză fusese încercuită, muniția era aproape epuizată, focul inamic venea din toate direcțiile, iar prin radio s-a transmis sec că evacuarea era imposibilă.

Novosel a răspuns totuși.


A intrat o dată în zona de aterizare și a scos soldați răniți sub ploaia de gloanțe, apoi s-a întors, și apoi din nou, iar după cele mai multe relatări a revenit în aceeași zonă ostilă de aproape cincisprezece ori, fiecare aterizare fiind mai riscantă decât cea dinainte..


La una dintre apropieri, schije au sfâșiat elicopterul și l-au rănit și pe el, sângele curgându-i pe costumul de zbor, în timp ce copilotul îl ruga să se oprească, conștient că orice alt zbor putea fi ultimul.

Novosel a continuat să zboare.

La finalul acelei zile, zeci de soldați erau în viață, oameni care nu ar fi supraviețuit dacă el ar fi ales să se oprească atunci când ar fi fost logic, prudent sau omenește de înțeles.

Pentru acea faptă a primit Medalia de Onoare, iar mai târziu avea să spună, cu o simplitate care spune totul despre el, că nu fusese decât o parte din muncă.


Nu a fost un gest singular, pentru că în timpul războiului din Vietnam a zburat în peste două mii de misiuni de luptă și a evacuat mii de militari răniți, iar printre ei s-a aflat și propriul său fiu, doborât în timpul unei misiuni, despre acea zi Novosel nevorbind niciodată public, alegând în schimb să se întoarcă la muncă.


După război s-a retras liniștit în Enterprise, Alabama, fără să caute atenție sau laude, însă oamenii pe care i-a salvat nu l-au uitat, iar ani mai târziu străini îl sunau doar ca să îi mulțumească pentru copiii și nepoții lor, pentru vieți care existau doar pentru că el alesese să se întoarcă.


Michael Novosel a murit în 2006, la 85 de ani, iar istoria consemnează o dată și o decorație, însă adevărata lui moștenire trăiește în mii de dimineți obișnuite care nu ar fi trebuit să existe, făcute posibile pentru că un om a ales, de fiecare dată, să se întoarcă..


Eroismul nu înseamnă lipsa fricii, ci momentul în care auzi că cineva este încă acolo jos și alegi să zbori oricum.


#EroiAdevărați #Curaj #NuLăsămPeNimeniÎnUrmă #Respect


Tu te-ai mai întoarce încă o dată, știind că fiecare zbor ar putea fi ultimul?

$$$

 Lumina stinsă dintre cântece și blocuri


În anii 1950, fiecare sală de grădiniță avea un ritual aproape sacru, care astăzi a dispărut aproape complet, un ritual care se repeta la fel, școală după școală, oraș după oraș, fără grabă și fără explicații inutile.

După cântecele de dimineață și pictura cu degetele, după timpul petrecut în cerc și număratul până la zece, după ce biscuiții graham erau mâncați și micile cutii de lapte erau golite și aruncate, educatoarea se apropia de fereastră și trăgea perdelele, luminile se estompau, iar apoi venea sunetul pe care milioane de copii aveau să-l poarte cu ei toată viața, acel foșnet blând al acului de pick-up care își găsea locul pe disc, urmat de ceva liniștitor, o melodie de leagăn, o piesă la pian, ceva lent și calm care spunea tuturor copiilor același lucru: acum este timpul să te odihnești.


Douăzeci de trupuri mici își găseau locul pe podea, saltelele dungate erau desfășurate pe linoleum, pături mici, unele noi, altele ținute laolaltă de fire subțiri și ani de afecțiune, erau trase până la bărbii, pantofii erau aruncați deoparte și băgați sub pătuțuri, iar câteva jucării de pluș erau strânse la piept.

Și apoi… liniște.

O sală întreagă respirând la unison, lăsând dimineața să se scurgă, renunțând.

Acesta era timpul de somn.


Pentru copiii care au crescut în anii ’50, ’60 și la începutul anilor ’70, acesta era la fel de important ca alfabetul, la fel de fundamental ca vopseaua pentru degete, la fel de așteptat ca jurământul de credință.

Nu era umplutură și nu era supraveghere, ci făcea parte din program.

Educatorii acelor vremuri înțelegeau ceva ce pare că am uitat: copiii mici nu sunt adulți în miniatură, creierele lor încă se formează, sistemele lor nervoase sunt în dezvoltare, iar trupurile lor au nevoie de mai mult decât hrană, apă și lumină.

Au nevoie de odihnă.


Odihnă adevărată, programată, protejată.

Profesorii deveneau paznicii acelei liniști, mergând cu pași moi printre rândurile de copii adormiți, șoptind povești celor care nu reușeau să se liniștească, netezind pături, așezând mâini blânde pe spate neliniștite, creând un sanctuar de calm în mijlocul unei zile aglomerate.

Pentru mulți copii, aceste douăzeci sau treizeci de minute erau singura liniște reală dintre trezire și somnul de noapte, o pauză între haosul micului dejun și zgomotul cinei, un buzunar de pace între a învăța să numeri și a învăța să împarți.


Unii dormeau adânc, epuizați de noutatea copleșitoare a școlii, atâtea fețe, atâtea reguli, atâtea lucruri de ținut minte, alții stăteau nemișcați cu ochii deschiși, urmărind praful care plutea prin fâșia de lumină strecurată printre perdele, visând cu ochii deschiși așa cum doar un copil de cinci ani o poate face, fără vină, fără grabă, fără gânduri despre productivitate.

Și erau și cei care nu puteau dormi, copiii neliniștiți, cei care numărau plăcile de pe tavan pentru că somnul nu venea, și care învățau o lecție diferită: uneori trebuie să stai liniștit chiar și atunci când corpul tău vrea să se miște, uneori odihna face parte din muncă...


Era o lecție care avea să le folosească toată viața, chiar dacă nu știau asta atunci.

Dar, la un moment dat, ceva s-a schimbat.

Încet, în anii ’70, un șoaptă s-a transformat într-un ritm constant, standardele academice s-au înăsprit, grădinița a încetat să mai fie despre socializare și a devenit despre „pregătirea pentru școală”, părinții au început să se îngrijoreze, dacă nu cumva copiii lor rămân în urmă, dacă alții nu învață mai repede, dacă cei de cinci ani vor fi pregătiți pentru clasa întâi.

Și astfel saltelele au început să dispară.


Mai întâi dintr-o sală, apoi din alta, apoi din districte întregi, saltelele au fost rulate și depozitate în dulapuri, pick-up-urile au fost înlocuite cu retroproiectoare, apoi cu calculatoare și tablete, iar cântecele de leagăn au fost înlocuite cu exerciții de fonetică.

Până în anii ’90, timpul de somn dispăruse aproape complet din grădinițele publice americane.

Și ce a rămas în loc?

Mai multă instruire, mai multe testări, mai multă structură, mai multă presiune.


Copiii de astăzi ajung la școală înainte de ora opt și pleacă la trei sau mai târziu, zilele lor fiind pline de grupuri de citire, centre de matematică, ateliere de scriere și laboratoare pe calculator, pauza, dacă există, durează poate cincisprezece minute, prânzul este pe fugă, iar pauza adevărată lipsește cu desăvârșire.

Cerem unor copii de cinci ani să funcționeze într-un ritm care i-ar epuiza pe mulți adulți.

Și apoi ne întrebăm de ce anxietatea copilăriei a devenit o epidemie, de ce atât de mulți copii nu pot sta liniștiți, de ce crizele sunt mai frecvente, de ce ora de culcare a devenit un câmp de luptă.


Știința a știut întotdeauna ceea ce noi am ales să uităm.

Cercetările au arătat că micuții se descurcă mult mai bine la sarcini de memorie atunci când li se permite să doarmă, pentru că somnul nu este timp pierdut, ci momentul în care creierul fixează învățarea.

Odihna nu încurcă învățarea.

Odihna este învățare.

Pentru cei care își amintesc, timpul de somn nu era, de fapt, despre somn, ci despre a învăța că odihna are valoare, că liniștea are un scop și că nu trebuie să faci mereu ceva ca să faci ceva important.


Poate că este timpul să ne amintim ce le-am predat cândva copiilor, poate că este timpul să mai stingem luminile o dată.

#AmintiriDinGrădiniță #OdihnaContează #Copilărie #Liniște

Dacă am știut cândva să le dăm copiilor permisiunea să se oprească, de ce ne este atât de greu astăzi să ne-o dăm nouă înșine?

$$$

 Femeia care a scris ca să poată trăi


Marguerite Duras nu a scris povești ca să distreze, ci ca să supraviețuiască, pentru că pentru ea scrisul nu a fost niciodată un refugiu comod, ci o formă de respirație, o metodă de a rămâne în viață într-o lume care o modelase prea devreme prin pierdere, violență și tăcere.


Născută în 1914, în căldura sufocantă a Indochinei franceze, ceea ce astăzi numim Vietnam, a crescut într-un peisaj care avea să lase urme adânci în fiecare frază pe care avea să o aștearnă pe hârtie: fluviul Mekong, soarele tropical neiertător, matematica brutală a vieții coloniale, unde culoarea pielii decidea aproape totul, iar banii hotărau restul.


Copilăria ei s-a încheiat prea devreme, odată cu moartea tatălui, lăsând-o pe mama ei, o învățătoare cu trei copii, să lupte singură pentru supraviețuire, într-un sistem care nu avea nicio intenție să o ajute. Guvernul colonial i-a vândut mamei o bucată de pământ fără valoare, inundată constant, imposibil de cultivat, iar Marguerite a privit cum aceasta își investea toate speranțele în acel sol blestemat, cum se frângea încet, cum disperarea se transforma în ceva mai întunecat.


Acea expunere timpurie la pierdere, la destrămarea cuiva iubit sub presiunea unor sisteme construite să zdrobească, a devenit motorul întregii ei creații, pentru că a învățat devreme că viața nu urmează povești curate, că adevărurile esențiale se ascund în tăceri și că uneori ceea ce nu poate fi spus contează mai mult decât ceea ce este rostit.


În 1929, la cincisprezece ani, traversa fluviul Mekong cu feribotul, întorcându-se la internatul din Saigon, când un bărbat chinez bogat, într-o mașină scumpă, a observat-o, iar ea a simțit privirea aceea fixându-se asupra ei. Ceea ce a urmat a fost periculos și transgresiv, o relație care încălca toate liniile trasate de societatea colonială, de la rasă și clasă până la vârstă și putere, o relație imposibilă și inevitabilă, care avea să o schimbe pentru totdeauna.


Dar nu a scris despre asta atunci.

Mai întâi și-a construit meșteșugul, iar în 1950 a publicat „The Sea Wall”, inspirată de lupta sortită eșecului a mamei sale cu pământul inundat, apoi a urmat „The Ravishing of Lol Stein”, în 1964, un roman care a spulberat convențiile narative, fragmentând timpul, repetând fraze ca niște incantații și obligând cititorul să reconstruiască sensul, exact așa cum funcționează memoria, fragmentată, circulară, incapabilă de rezoluții clare.


Construia, fără să știe poate, către un singur punct.

În 1984, la șaptezeci de ani, a scris în sfârșit The Lover, romanul care a devenit un fenomen internațional și i-a adus cel mai prestigios premiu literar francez, nu pentru că ar fi fost o poveste romantică, ci pentru că Marguerite Duras petrecuse cincizeci și cinci de ani învățând cum să disece un singur moment atât de complet încât lectura să semene cu trăitul în interiorul conștiinței altcuiva.


A scris despre acea fată de cincisprezece ani de pe feribot cu luciditatea dură a cuiva care a trăit suficient de mult ca să înțeleagă ce conținea cu adevărat acel moment: dorința, dezechilibrul de putere, violența colonială infiltrată chiar și în cele mai intime gesturi, complexitatea de a dori ceva care, în același timp, te distruge.


Stilul ei, repetițiile hipnotice, fragmentele reasamblate în dezordine, revenirea obsesivă la același punct din unghiuri diferite, nu au fost o tehnică literară, ci singura formă onestă de a reda felul în care funcționează memoria și dorul.


Ea însăși a scris cândva că povestea vieții ei nu există, că nu are centru, drum sau linie, iar din această absență a făcut artă.

Marguerite Duras a murit în 1996, după opt decenii în care a demonstrat că cele mai importante povești nu sunt despre ce s-a întâmplat, ci despre cum s-a simțit, ce a însemnat și cum continuă să ne modeleze mult timp după ce momentul a trecut.


Fiecare scriitor care a încercat să surprindă greutatea tăcerii, care a folosit fragmentarea pentru a reda adevărul psihologic, care a refuzat să transforme durerea în ceva confortabil, lucrează pe teritoriul pe care ea l-a deschis.

A avut cincisprezece ani când a traversat acel fluviu.

Și nu a încetat niciodată să îl traverseze.


#MargueriteDuras #TheLover #Literatură #Memorie #Tăcere


Oare câte dintre amintirile care ne definesc cel mai profund nu au fost încă scrise, pentru că încă nu suntem suficient de pregătiți să le privim cu adevărat?

$__$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie 2003: La această dată, s-a pierdut comunicarea radio cu sonda spaţială Pioneer 10. Pioneer 10 este o navă spațială lansată la 3 martie 1972 de către NASA, aeasta fiind destinată, în primul rând, studierii planetei Jupiter, totodată fiind și prima navă spațială care a zburat în apropierea de Jupiter și a realizat fotografii ale planetei. Nava geamănă, Pioneer 11, a cercetat planeta Saturn.

În 1973, Pioneer 10 pentru prima dată a traversat centura de asteroizi și a examinat doi asteroizi apropiați, după care a descoperit centura de praf mai aproape de Jupiter. Nava a trecut la o distanță de 132 de mii de km de Jupiter la 4 decembrie 1973. Au fost obținute date despre compoziția atmosferei lui Jupiter, a fost calculată masa și câmpul magnetic al planetei, s-a constatat de asemenea că fluxul de căldură totală de pe planetă este de 2,5 ori mai mare decât energia primită de la Soare. Pioneer 10 a permis de asemena specificarea densității celor mai mari patru sateliți galileeni. 

La inițiativa lui Carl Sagan, Pioneer 10 și Pioneer 11 transportă câte o placă din aluminiu anodizat cu aur (152 și 229 mm). Plăcile Pioneer conțin un mesaj pictural, în eventualitatea că navele Pioneer vor fi interceptate de forme de viață extraterestră. Plăcuțele prezintă nudurile unui om de sex masculin și feminin, împreună cu mai multe simboluri care sunt concepute pentru a furniza informații despre originea navei spațiale. La 21 octombrie 2012, nava se depărta de Soare cu o viteză medie de aproximativ 12,046 km/s, sau 2,54 UA, ceea ce este suficient pentru a ieși în spațiul interstelar. Distanța de la Soare fiind de aproximativ 106.960 UA sau 160,01 miliarde km.

În 2025, Pioneer 10 este demult inactivă, fiind acum o sondă interstelară, aflată la o distanță imensă de Soare și de Pământ, continuând să se îndepărteze, deși legătura cu ea s-a pierdut de mult timp, devenind un artefact uman în afara Sistemului Solar, care nu mai trimite date.  

Surse:

http://www.thisdayinworldhistory.com/january-23-2003-nasa-loses-contact-with-pioneer-10/

https://solarsystem.nasa.gov/missions/pioneer-10/in-depth/

https://nasa.fandom.com/wiki/Pioneer_10

http://lasp.colorado.edu/outerplanets/missions_pioneers.php

$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie…

– 1465: Între 23 şi 25 ianuarie, Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504) asedia şi cucerea (după eşecul încercării din 22.VI.1462) cetatea Chilia (şi fortăreaţa Licostomo de pe insula din faţă), ocupată de o garnizoană ungară încă din vremea lui Iancu de Hunedoara. Chilia şi Cetatea Albă erau puncte-cheie în apărarea contra turcilor

– 1512: În Ţara Românească, începea domnia lui Neagoe Basarab (până la 15.IX.1521). Pe plan intern a dus o politică de întărire a autorităţii centrale. În bune relaţii cu Ungaria, Polonia şi Veneţia, s-a bucurat şi de încrederea turcilor. A avut însemnate contribuţii în dezvoltarea culturii, tiparului şi arhitecturii, fiind autor al uneia din primele scrieri originale din literatura română, „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, scrisă în slavonă şi tradusă în limba română în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, şi ctitor al bisericii episcopale de la Curtea de Argeş (1517). Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab la 26 septembrie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 26 octombrie 2008

– 1549: A murit Johannes Honterus (născut Holler), învăţat umanist sas din Transilvania; adept al luteranismului, a reformat biserica săsească din Braşov (1542) şi a înfiinţat, tot aici, prima tipografie transilvăneană (1535) şi un gimnaziu pe baze umaniste, gimnaziul săsesc din curtea Bisericii Negre, azi liceul ce-i poartă numele; tot la insistenţele lui se înfiinţează, la Braşov, prima fabrică de hârtie din regiune, care va livra hârtie şi în Ţara Românească şi Moldova; Honterus este înmormântat în Biserica Neagră (n.1498) 

– 1556: A avut loc cel mai dezastruos cutremur din lume, ducând la uciderea a 830.000 de oameni, în provincia chineză Shaanxi.

– 1598: S-a născut arhitectul francez François Mansart, unul dintre fondatorii clasicismului; lui i se atribuie inventarea mansardei (m. 1666)

– 1744: A murit Giambattista (Giovanni Battista) Vico, filosof şi jurist italian; unul dintre întemeietorii filosofiei istoriei (n. 1668) 

– 1752: S-a născut Muzio Clementi, pianist, profesor, dirijor şi compozitor italian (m. 1832)

– 1783: S-a născut Stendhal (psudonimul lui Henri-Marie Beyle), scriitor francez, unul dintre creatorii romanului realist francez; ofiţer în războaiele napoleoniene; diplomat (m. 1842) 

– 1819: S-a născut Ludwig Reissenberger, istoric de artă de origine germană din Transilvania (m. 1895)

– 1821: Începea revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu. Acesta a adresat o Proclamaţie locuitorilor Ţării Româneşti prin care îi chema la luptă. „Proclamația de la Padeș” (Gorj, aproape de Tismana) din 23 ianuarie 1821 este un document programatic al revoluției conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din București (în fapt al Ţării Româneşti) care cuprindea o serie de revendicări în conformitate cu dorința generală de modernizare a societății românești. Deşi înfrântă, mişcarea a inaugurat revoluţiile româneşti moderne şi a determinat înlăturarea regimului fanariot şi restabilirea domniilor pământene

– 1832: S-a născut pictorul francez Édouard Manet, precursor al impresionismului (m. 1883)

– 1878: Armistițiul din războiul ruso-româno-turc de la 1877-1878. Sfârșitul Războiului de Independență.

– 1883: A murit Gustave Doré, pictor, desenator şi litograf francez (n. 1832)

– 1888: A murit dramaturgul francez Eugène Labiche (n. 1815)

–1898: S-a născut (la Riga, Letonia) Serghei Eisenstein, regizor, scenarist, scenograf şi teoretician rus de film; a revoluţionat cinematografia de la începutul secolului al XX-lea prin teoria sa a montajului; inventatorul filmului politic sovietic (m. 1948)

– 1899: S-a născut medicul Eugen Aburel; inovator al unor tehnici chirurgicale recunoscute în întreaga lume (m. 1975)

– 1907: S-a născut fizicianul japonez Hideki Yukawa, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în anul 1949; renumit pentru descoperirea mezonului – particulă elementară instabilă, neutră sau cu sarcină electrică, având masa cuprinsă între masa electronului și cea a protonului (m. 1981)

– 1908: A murit Edward MacDowell, compozitor, pianist şi pedagog american (n. 1860)

– 1915: S-a născut Arthur Lewis, economist britanic, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în anul 1979 (m. 1991)

– 1918: S-a născut Gertrude B. Elion, om de ştiinţă american, laureată a Premiului Nobel pentru Medicină în anul 1988 (m. 1999)

– 1922: S-a născut Grigore Baştan, primul general paraşutist al României, care a avut un rol important în dezvoltarea paraşutismului (m. 1983)

– 1922: A murit Arthur Nikisch, dirijor german de origine maghiară (n. 1855)

– 1928: S-a născut Jeanne Moreau, actriţă de film şi regizoare franceză; legendă a cinematografiei franceze (m. 2017)

– 1928: S-a născut Mircea Horia Simionescu, prozator, publicist şi eseist (m. 2011)

– 1929: S-a născut chimistul canadian John Charles Polanyi, laureat al Premiului Nobel pentru Chimie în anul 1986, împreună cu Dudley R. Herschbach şi Yuan T. Lee

– 1930: S-a născut (în Insula Santa Lucia din arhipelagul Antilelor) Derek Walcott, poet, dramaturg, ziarist şi pictor antilez de limbă engleză; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1992 (m. 2017)

– 1938: S-a născut compozitorul şi pianistul Constantin Simionescu (m. 2014)

– 1947: A murit Pierre Bonnard, pictor, ilustrator şi litograf francez (n. 1867)

– 1949: Apariţia Decretului pentru înfiinţarea Miliţiei (cu circa 40.000 de angajaţi), în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în sarcinile ei intrând şi paza frontierelor. Prin acelaşi decret s-au desfiinţat Poliţia şi Jandarmeria. Prin Decretul – Lege nr. 2/27 decembrie 1989 s-a reînfiinţat Poliţia Română, ale cărei competenţe au fost reglementate, ulterior, prin Legea nr. 26 din 18 mai 1994 şi prin Legea 218 din 23 aprilie 2002

– 1955: Avea loc, la Paris, prima audiţie a „Simfoniei de cameră pentru 12 instrumente soliste”, de George Enescu (compusă în 1954)

– 1955: A avut loc prima audiţie integrală a oratoriului „Tudor Vladimirescu”, de Gh. Dumitrescu

– 1956: A murit Sir Alexander Korda, regizor de film şi producător britanic de origine maghiară; deopotrivă artist şi om de afaceri, lui i se datorează înflorirea, în anii ’30 ai secolului XX, a cinematografului britanic (n. 1893)

– 1973: Preşedintele american, Richard Nixon, anunţa încheierea unui acord care a dus la încetarea ostilităţilor din Vietnam. Acordul privind încetarea războiului şi restabilirea păcii în Vietnam a fost semnat la Paris, câteva zile mai târziu, la 27 ianuarie

– 1976: A murit Paul Robeson, cântăreţ afro-american; actor de teatru şi film (n. 1898)

– 1981: A murit compozitorul american Samuel Barber (n. 1910)

–1981:Municipiul București înglobează, alături de cele șase sectoare administrative, și Sectorul Agricol Ilfov. Acest al șaptelea sector al Capitalei, alcătuit din 38 de comune și orașul Buftea a fost transformat (24 septembrie 1996) în județ, cu reședința în București.

– 1986: A murit sculptorul german Joseph Beuys (n. 1921)

–1986:În Rock and Roll Hall of Fame au fost introduși primii membri: Little Richard, Chuck Berry, James Brown, Ray Charles, Fats Domino, Everly Brothers, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis și Elvis Presley.

– 1986: A murit pianista franceză Yvonne Lefebure (n. 1898)

– 1989: A murit Salvador Dali, pictor, poet, teoretician, grafician şi eseist spaniol; reprezentant de seamă al suprarealismului (n. 1904)

– 1989: A murit geograful Nicolae Al. Rădulescu; contribuţii în domeniul geografiei populaţiei şi a aşezărilor, ca şi în cel al geografiei turismului; membru corespondent al Academiei Române din 1948 (n. 1905)

– 1990: Consiliul Frontului Salvării Naţionale (CFSN) hotăra participarea FSN la alegeri şi stabilirea datei acestora pentru 20 mai 1990. Doina Cornea demisionează din CFSN, precizând că nu doreşte să ia parte la lupta pentru putere în situaţia în care FSN porneşte în campania electorală net avantajat. La 30 ianuarie se retrage din CFSN şi Ana Blandiana. La 6.II.1990, FSN a fost înregistrat la Tribunal ca partid politic, avându-l ca preşedinte pe Ion Iliescu

– 1996: A murit Ion Vicol, dirijor, pedagog şi teoretician (n. 1898)

– 1997: Madeleine Albright devine prima femeie secretar de stat al SUA.

– 1997: Guvernul elvețian anunță acordul privind crearea unui fond „de ajutorare a victimelor Holocaustului".

– 2000: A murit chimista Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu; lucrări în domeniul chimiei organice şi al medicamentelor de sinteză; membru titular al Academiei Române din 1974 (n. 1909)

– 2001: Camera Lorzilor a Parlamentului Marii Britanii a adoptat o lege care autorizează clonarea embrionilor umani în scopuri științifice.

– 2002: A murit Pierre Bourdieu, sociolog, antropolog şi filosof francez (n. 1930)

– 2003:S-a pierdut comunicarea radio cu sonda spaţială Pioneer 10

– 2005: Viktor Iușcenko a fost investit oficial președinte al Ucrainei.

– 2013: A murit actriţa americană Janice Knickrehm (n. 1925)

– 2013: A murit scriitorul ceh Alex Koenigsmark (n. 1944)

– 2014: A murit compozitorul italian de muzică de film Riz Ortolani (n. 1926) –

– 2014: A murit Alexandru Andriescu, critic şi istoric literar, filolog (n. 1926) 

– 2015: A murit Abdullah Bin Abdulaziz, rege al Arabiei Saudite între anii 2005-2015 (n. 1924)

– 2018: A murit muzicianul sud-african Hugh Masekela, o legendă a jazzului mondial şi reprezentant de seamă al luptei anti-apartheid (n. 1939) 

– 2018: A murit Nicanor Parra, poet, fizician, matematician și profesor chilian; definitoriu pentru întreaga creaţie a lui este volumul „Poeme şi antipoeme” (1954), care marchează trecerea de la poem la antipoem; a câștigat în 2011 prestigiosul Premiu Cervantes, considerat premiul Nobel al literaturii hispanice (n. 1914)

$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie1465: Între 23 şi 25 ianuarie, Ştefan cel Mare (domn al Moldovei între anii 1457 şi 1504) asedia şi cucerea (după eşecul încercării din 22.VI.1462) cetatea Chilia (şi fortăreaţa Licostomo de pe insula din faţă), ocupată de o garnizoană ungară încă din vremea lui Iancu de Hunedoara. Chilia şi Cetatea Albă erau puncte-cheie în apărarea contra turcilor. Domnitorul Ştefan cel Mare ar fi pierdut doar două bătălii, dintre care una fiind asediul Chiliei din 1462. La doi ani şi jumătate de la eşec, la data de 25 ianuarie 1465, după un asediu început la 23 ianuarie, Ştefan cel Mare reuşeşte să cucerească Cetatea Chiliei pe care o stăpâneşte până în 1484. La mijlocul secolului XIV, Cetatea Chilia reprezenta un pol comercial important râvnit atât de munteni, cât şi de moldoveni. Mircea cel Bătrân a fost cel care a pus stăpânire pe Cetatea Chilia, după care aceasta a ajuns în posesia moldovenilor aflaţi sub conducerea lui Alexandru cel Bun. 

În anul 1448, Petru al II-lea, domnitorul Moldovei, a cedat cetatea lui Iancu de Hunedoara. „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin în stăpânire vlahii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu vom putea avea nici o biruinţă”, spunea în 1551 sultanul Mahomed al II-lea. Cum Chilia reprezenta un punct strategic şi comercial important, voievodul Ştefan cel Mare s-a hotărât să cucerească cetatea. La data de 22 iulie 1462, marele voievod moldovean a asediat Cetatea Chilia, însă atacul său a fost respins de garnizoana ungară. Pe lângă faptul că a fost învins, Ştefan cel Mare s-a ales cu o rană la glezna unui picior, care îl va chinui întreaga viaţă. După doi ani şi jumătate, la data de 23 ianuarie 1465, domnitorul Moldovei atacă din nou Chilia, reuşind de această dată să o cucerească, două zile mai târziu. numindu-l pârcălab al cetăţii pe cumnatul său Isaia. 

„Vă leatul 6973 [1465] meseţa ghenarie 23, adunându Ştefan vodă multă oaste de ţară, vrându să rascumpere cetăţile carile le luase păgânii de la alţi domni, pogorât-au cu toată puterea sa spre cetatea Chiliei. Şi sosindu la cetate miercuri spre joi, la miază-noapte, au încunjurat cetatea. Însa joi nu s-au apucat de harţu, iară vineri dins-de-dimineaţă au început a bate cetatea şi aşa toată ziua s-au hărţuit până în seară. Iară sâmbătă se inchinară cei din cetate şi intră Ştefan vodă în cetatea Chiliei. Şi acolo petrecând trei zile veselindu-să, laudându pre Dumnezeu, îmblânzea oamenii în cetate. Decea şi la Cetatea Albă au tras şi multă năvală făcându, dobândi şi Cetatea Albă. Şi aşa amandoao cetăţile cu multă moarte şi peire de ai săi le dobândi, carile întărindu-le cu bucate şi cu slujitori, au lăsat pre Isaia (cumnatul său) şi pre Buhtea pârcălabi, ca să le grijască, iară el s-au întorsu la scaunul său la Suceava. Iară în al zecilea an a domnii sale, în anii 6974 [1466], iulie 10, au început a zidi mănăstirea Putna, spre slava lui Dumnezeu şi a Preacuratii Maicii Fecioarii Mariei”, relata cronicarul Grigore Ureche.

În vara anului 1479, Ştefan cel Mare a reconstruit Cetatea Chilia, la lucrări luând parte circa 8.000 de zidari şi 17.000 de alţi muncitori. Cetatea a fost înconjurată de un şanţ plin cu apele Dunării, fiind transformată practic într-o mică insulă. Otomanii nu au acceptat extinderea Moldovei, astfel că în anul 1474 au cerut să le fie cedate cetăţile Chilia şi Cetatea Albă, lucru ce nu s-a întâmplat. În anul 1484, sultanul Baiazid a asediat Chilia, reuşind să o cucerească după 10 zile de luptă. Aceasta era văzută de Baiazid drept „cheia şi poarta a toată Ţara Moldovei şi a toată Ţara Ungurească şi ţărilor de la Dunăre”.

Surse:

Giurescu, Constantin C. (1992). Istoria Romaniei în date. Editura Crai Nou.

Manea, Mihai (1996). Istoria românilor din cele mai vech timpuri până la Revoluția din 1821. București: Editura didactică și pedagogică.

http://bjmures.ro/bdPublicatii/CarteStudenti/P/Papacostea-Stefan_cel_%20Mare.pdf

https://ava.md/2015/04/27/dovezile-istorice-ale-moldovei-documenta/

https://adevarul.ro/locale/suceava/cum-cucerit-Stefan-celmare-cetatea-chilia-cheie-poarta-Tara-moldovei-Taraungureasca-tarilor-dunare-1_58b8

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/de-ce-s-a-luptat-stefan-cel-mare-cu-turcii

$$$

 S-a întâmplat în 23 ianuarie1549: În această zi, a murit Johannes Honterus (născut Holler), învăţat umanist sas din Transilvania; adept al luteranismului, a reformat biserica săsească din Braşov (1542) şi a înfiinţat, tot aici, prima tipografie transilvăneană (1535) şi un gimnaziu pe baze umaniste, gimnaziul săsesc din curtea Bisericii Negre, azi liceul ce-i poartă numele; tot la insistenţele lui se înfiinţează, la Braşov, prima fabrică de hârtie din regiune, care va livra hârtie şi în Ţara Românească şi Moldova; Honterus este înmormântat în Biserica Neagră (n. 1498, Brașov).

Tatăl său, Georg Austen (ori Aust), maistru tăbăcar, poseda și o fermă, aparținea burgheziei înstărite din Brașov. Fiul său, Johannes, a primit o educație solidă, probabil de la călugării dominicani. În anul 1520 se înscrie la universitatea din Viena sub numele de Johannes Aust, unde primește deja în anul 1522 gradul de „Baccalaureus", iar în anul 1525 titlul de „magister artium", de data aceasta pe numele de Johannes Holler Coronensis (Kronstadt = Orașul Coroanei). În timpul asediului Vienei de către armatele Imperiului Otoman, în 1529, Honterus se refugiază la Regensburg, la istoricul Johannes Turmair-Aventinus. În acest timp purta deja numele de Johannes Hynter-Hunterus. În 1530, predă la Universitatea Iagellonă din Cracovia (Polonia), sub numele de Johannes Georgii de Corona, Artium Magister Viennesis. În același an publică primele sale lucrări, o descriere a lumii și o gramatică latină. În următorii trei ani se află la Basel, centrul umanismului european din acel timp, în special prin persoana lui Erasmus din Rotterdam. În Basel învață gravura în lemn și se inițiază în arta tipografiei. Aici tipărește în 1532 cunoscuta reprezentare cartografică a Transilvaniei: „Chorographia Transylvaniae Sybembürgen".

În anul 1533, Honterus se întoarce la Brașov prin chemarea lui de către primarul Braşovului din acele timpuri, din Basel, se căsătorește în 1535, este ales în „Adunarea celor o sută", iar în 1536 devine Consilier Comunal. În Brașov a înființat una din primele tipografii din Transilvania (începând cu 1529 a funcționat o tipografie la Sibiu, concomitent cu tipografia lui Gaspar Heltai de la Cluj). Printre altele, Honterus tipărește în 1543 cartea „Reformationsbüchlein für Kronstadt und das Burzenland" („Cărticica de reformă pentru Brașov și Țara Bârsei") și „Apologia", iar în 1547, „Kirchenordnung aller Deutschen in Siebenbürgen" („Regulamentul bisericilor tuturor germanilor din Transilvania"), care cuprindeau principalele teze ale reformei evanghelice a bisericii sașilor din Transilvania, de inspirație luterană. În anul 1546 a fost înființată la Brașov, la insistențele lui Honterus, prima fabrică de hârtie din regiune, care va livra hârtie și în Țara Românească și Moldova.

Johannes Honterus se interesează în mod deosebit de educația tineretului. El reorganizează vechea școală orășenească de limbă germană din Brașov, ce data din 1388. În 1541 se construiește o nouă clădire pentru școală, în locul unei mănăstiri, iar un an mai târziu, clădirea unei biblioteci proprii a școlii. În 1542 are loc, în cadrul școlii, prima reprezentație teatrală din regiune. Honterus elaborează un regulament de funcționare a școlii, „Constitutio Scholae Coronensis" (1543) și pune bazele unei organizații a elevilor, „Coetus", unde elevii aveau multă libertate de decizie și acțiune, cu scopul dezvoltării și pregătirii lor pentru viața în societate. Gimnaziul umanist înființat de Honterus a jucat un rol deosebit în viața culturală a Transilvaniei și a rămas până în zilele noastre o instituție de prestigiu. Johannes Honterus moare la 23 ianuarie 1549 în Brașov și este înmormântat în Biserica Neagră. Pe mormântul lui se află inscripții și sculpture de excepţie.În curtea Bisericii Negre din Brașov se află Statuia lui Johannes Honterus, o operă a sculptorului berlinez Haro Magnussenm, dezvelită în 21 august 1898. Pe soclul monumentului se află două basoreliefuri din bronz. Placa de pe latura vestică îl arată pe umanist în tipografia sa, unde s-au realizat primele tipărituri în anul 1539, iar cea de pe latura estică prezintă scena în care Johannes Honterus acordă împărtășania unui bolnav în prezența familiei acestuia.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Johannes-Honterus

http://liceulhonterusbrasov.ro/lic/despre-noi/johannes-honterus/

http://www.musica.coronensis.ro/johannes-honterus/

$$$

 Pentru cei ce vor sa stie mai mult(e) !                                Povestea GABRIELEI DRAMBA , sotia celui                             ...