$$$

 — Dacă mai suni o dată la ora asta, mama te omoară, mi-a spus frate-miu râzând, cu voce somnoroasă.

— E altceva, Mihai. A răspuns el. În glasul lui era o liniște pe care n-o auzisem niciodată. — Tata…

Trei secunde de tăcere.

— Ce-i cu tata?

— A plecat. Dar mi-a lăsat un mesaj pentru tine

M-am ridicat brusc din pat. Era aproape miezul nopții. La fereastră, luminile Bucureștiului clipeau obosite.

— Ce mesaj?

— Zice doar „Spune-i lui Radu să nu arunce cheia.”

După zece ani de tăcere, ăsta era tot? O metaforă? Sau o răzbunare postumă în stilul lui?

La cimitir, dimineața mirosea a tămâie și cafea ieftină. Am stat în spate, pe o bancă. Mama nu a vrut să vină. „N-are rost, nu mai e nimic de spus”, mi-a zis.

Dar eu aveam cheia. Pe bune. O bucată mică de metal prinsă de un breloc vechi, cu literele „RC”. O păstrasem din reflex, de la garajul pe care nu-l mai vizitasem de zece ani.

După slujbă, Mihai m-a prins de braț.

— Vrei să mergem?

— Da.

Garajul era același: vopseaua scorojită, miros de motorină și praf. Am băgat cheia în lacăt. S-a rotit greu, dar a mers.

Când ușa s-a ridicat, un nor de aer rece m-a lovit în față. Înăuntru — doar o masă de lucru, niște scule și, în mijloc, o cutie de lemn cu o foaie lipită pe ea: „Pentru Radu.”

Am rupt banda. Înăuntru, un aparat de radio vechi, acoperit de praf. Pe o etichetă scria „Philips 1963”.

— Probabil antichitate, zise Mihai.

— Taci puțin.

Am apăsat butonul. Nimic. Apoi un pocnet. Apoi... vocea lui.

„Dacă asculți asta, înseamnă că n-am mai avut curajul să te privesc în ochi. Ți-am spus mereu că greșelile se repară cu timp, dar uneori timpul fuge mai repede decât scuza.”

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pe fundal, se auzea ticăitul ceasului lui preferat.

„Ți-am lăsat ceva în locul unde te duceam când nu învățai pentru Bac. Sub banca de la lac. Ultima mea poveste pentru tine.”

Mihai s-a uitat la mine.

— Lacul din Dumbrăvița?

— Da.

Seara, eram acolo. L-au reabilitat între timp. Alei curate. Liniște. Miros de frunze umede.

Am găsit-o — banca de lemn, cu inițialele noastre zgâriate prost: R+T. Încă era acolo.

Am început să sap cu briceagul. După câteva minute, am atins o pungă de plastic. Înăuntru, o cutie de carton. Și în cutie... un plic.

Pe plic scria: Pentru când vei crede că ești exact ca mine.

L-am deschis cu degetele tremurând. O fotografie mică, alb-negru: eu, copil, dormind în brațele unui bărbat. Nu era el.

Pe spate, o notă scrisă cu pix albastru: „Adevărul e că nu mă cheamă Ilie, ci Viorel, și nu sunt tatăl tău biologic. Dar te-am iubit mai mult decât orice sânge.”

Am simțit cum se rupe ceva în mine.

Mihai și-a dus mâna la gură.

— Ce?

L-am privit lung, cu un amestec de gol și recunoștință.

— Așa că... tu?

— Eu sunt al lui Ilie, a spus calm. Eu sunt fiul care-a rămas. Tu ești cel care-a fost ales.

Și pentru prima dată, totul a avut sens: diferențele, tăcerile, distanța.

Am îngropat plicul la loc, în același loc.

Unii oameni se nasc din povești scrise greșit. Eu, dintr-o minciună care a știut să iubească