Recunosc că am vrut dintotdeauna să devin medic. Sau cel puțin de mic copil. Cu sau fără voia mea am trăit printre medici de mic copil până am devenit adolescentă. Și nu este vorba doar despre controalele medicale periodice inerente în decursul timpului pentru a urmări evoluția normală și depistarea din timp a oricărei probleme de sănătate ci pentru că de la naștere am avut anumite probleme, din fericire nu prea grave, dar ale căror urmări au trebuit să fie înlăturate, pe cât posibil, pas cu pas pentru integrarea într-o viață cât de normală posibil.
Poate că am vrut, la rândul meu, să ajut persoanele cu probleme de sănătate așa cum alții m-au ajutat pe mine. Așa că dacă cineva mă întreba ce aș vrea să fiu când voi fi mare răspundeam aproape invariabil: “Doctoriță de copii”.
Spre finalul cursurilor liceale deja eram decisă să dau admiterea la facultatea de medicină. Și asta în condițiile în care majoritatea celor din familie erau cadre didactice. Sau ingineri, vorbind de cei din generația mea, adică unii dintre verișorii mei. Puțini imi înțelegeau dorința de a fi medici. “Este o facultate de tocilari tâmpiți!” a exclamat o verișoară. Și într-adevăr admiterea extrem de grea (10-12 candidați pe loc) îi favoriza pe cei care memorau extrem de exact materia pentru examenul de admitere, cu punct și virgulă, memorare adesea mecanică, papagalicește. Idee care se dovedea ulterior eronată, căci medicina se gândește adesea extrem de logic, chiar dacă memoria se dovedește esențială în continuare.
“Eu nu aș putea să devin medic!” mi-a spus mătușa mea, sora mamei. “Nici eu nu cred că m-aș fi putut face profesoară!” i-am dat replica, mătușa fiind profesoară de istorie. Fiecare dintre noi avea argumentele sale. Ideea era că nu știam cum puteam să mă impun și să-mi impun autoritatea in fata elevilor. Teama s-au dovedit oarecum nejustificată căci autoritatea în fața elevilor se poate învăța pe parcurs.
Au trecut anii și am intrat la medicină. Când am venit în contact cu partea de pediatrie m-a speriat puțin specificul pediatriei. Căci copilul nu este un adult in miniatură ci un adult in devenire. Tratamentul diferă nu doar prin faptul că nu se administrează exact medicamentele care se dau la adulți, ci și că medicamentele se administrează în doze ce se calculează în raport cu greutatea corporală. Ceea ce este puțin mai mult de învățat (memorat). Așa că pe moment mi-am spus că ideea de “doctoriță de copii “ s-ar putea să nu mai fie chiar de mine.
Am terminat facultatea și după o tentativă eșuată pe moment de a deveni medic specialist a trebuit să-mi caut un loc de muncă potrivit pentru un medic generalist. Și am avut de ales între un dispensar in mediul rural sau un post de medic școlar în orașul în care trăiam. Și am ales exact varianta de care vroisem să fug până atunci: să lucrez cu copiii în școală.
Aici trebuia să învăț nu doar să acord primul ajutor, să tratez o afecțiune sau să administreze un vaccin ci și să comunic cu copiii la lecțiile de educație pentru sănătate. Și a trebuit să învăț singură fără să fac parte dintr-o comunitate cum ar fi Tribul Antreprenorilor care să mă sprijine în dezvoltarea personală în acest sens.
În timp am învățat că pentru a comunica ușor cu copiii trebuie să pătrunzi in mintea lor și să reușești să gândești și să comunici ca ei. Și deși nu faci parte dintr-o comunitate cum ar fi Tribul Adolescenților trebuie ca fiecare copil să te simtă ca fiind unul de-al lor.
Trebuie să recunosc că tinerii de acum sunt puțin mai diferiți față de cum eram eu la vârsta lor. Eu eram obișnuită să studiez din cărți și reviste, de la bibliotecă. Acum tinerii, de la vârste fragede, sunt extrem de familiarizați cu tehnologia. Orice informație o obțin aproape instantaneu din mediul online, fără a fi nevoiți să caute cu orele sau cu zilele prin cărți. Iar orice material pe care trebuie să îl elaboreze îl concep și îl redactează folosindu-se (și) de inteligența artificială.
Dacă inițial nu puteam concepe folosirea inteligenței artificiale in elaborarea unui material acum sunt de acord că acest tip de tehnologie trebuie folosită într-un mod inteligent: nu pentru a elabora un text mai simplu sau mai complex in locul nostru ci doar pentru a prelucra o cantitate mare de informații ce ar trebui folosite in elaborarea unui material. Și pentru dezvoltarea acestor abilități existența unui mentor care să ghideze formarea unui tânăr sau mai puțin tânăr în dezvoltarea personală este esențială.
Acum îmi vine și mie ușor să folosesc tehnologia in elaborarea și prezentarea unui material în public. Este mai ușor de folosit, la un moment dat, și mai ușor de expus în fața unui public tânăr și nu numai pentru a fi pe înțelesul tuturor.
Articol scris pentru SuperBlog 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu