$$$

 Prima femeie pe care am ajutat-o după ce am devenit avocat a fost chiar profesoara care m-a învățat să citesc.

Doamna Maria nu era doar vecina de peste drum - era profesoara de română și latină care m-a pregătit acasă din clasa a cincea până în liceu. În bucătăria ei mică, cu geraniile de la fereastră și cărțile de gramatică stivuite pe masa de lemn, am învățat să înțeleg frumusețea cuvintelor. Ea mi-a deschis drumul spre facultatea de drept, corectându-mi eseurile până târziu în noapte și refuzând orice ban pentru orele suplimentare.

"Educația e singurul lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua", îmi spunea mereu, în timp ce îmi explica pentru a zecea oară o regulă de sintaxă. Nu știa atunci cât de greșit se va dovedi.

După ce am terminat facultatea și am deschis cabinetul de avocatură în București, am venit acasă în satul natal pentru sărbătorile de Paște. Doamna Maria stătea pe banca din fața casei, cu spatele încovoiat și privirea pierdută. 

"Domnu' avocat", mi-a zâmbit trist când m-a văzut, "uite ce s-a ales din fosta ta profesoară."

Mi-a povestit tot în seara aceea, în aceeași bucătărie unde învățasem latină cu douăzeci de ani în urmă. Lucrase patruzeci de ani ca învățătoare - cincisprezece ani la școala din satul vecin, Bălteni, apoi douăzeci și cinci la școala din centrul comunei. Când s-a pensionat acum zece ani, pensia calculată era de doar 800 de lei.

"Cum poate fi așa puțin?" am întrebat. "Cu vechimea aia, ar trebui să aveți pensia maximă."

"Asta am zis și eu. Am mers la Casa de Pensii de zeci de ori. Mi-au spus că nu au dovezi pentru anii lucrați la Bălteni. Că școala s-a desființat și actele s-au pierdut."

Doar cei care au crescut în sistemul educațional românesc știu cât de mult și-au sacrificat profesorii din generația ei. Salarii mici, condiții precare, dar o devoțiune totală pentru copiii pe care îi învățau. Să îți vezi profesoara ajungând să trăiască cu o pensie de mizerie e o lovitură în tot ce crezi despre dreptate.

În următoarea săptămână am cerut toate documentele de la Casa de Pensii. Dosarul doamnei Maria era subțire - doar actele din ultimii douăzeci și cinci de ani. Pentru perioada din Bălteni, nimic. "Școala s-a închis în 1995, actele nu se mai găsesc," era răspunsul standard.

Dar eu cunosc sistemul. Am mers la Arhivele Naționale, la Inspectoratul Școlar, chiar la primăria din Bălteni. Undeva, acte trebuiau să existe. În sfârșit, la Arhivele Județene, am găsit registrul matricol al școlii din Bălteni din perioada 1975-1990. Acolo era numele doamnei Maria, cu toate clasele pe care le-a învățat, cu toate orele făcute.

"Cum de nu au găsit ei documentele astea?" am întrebat arhivarista.

"Pentru că nu le-au căutat cu adevărat", mi-a răspuns femeia în vârstă. "Au dat un telefon, au întrebat superficial, și gata. Pentru ei, e doar un dosar dintr-o mie."

Am depus cererea de recalculare cu toate documentele găsite. Prima reacție a fost refuzul. "Documentele sunt prea vechi, nu se pot lua în considerare." Am făcut contestație. Din nou refuz. Am mers în instanță.

Primul proces l-am pierdut. Judecătorul a zis că "nu există suficiente dovezi pentru perioada contestată." Am făcut apel. Al doilea proces l-am pierdut și el. Funcționarii de la Casa de Pensii aveau avocați buni, plătiți să apere erori ale sistemului.

Între timp, doamna Maria se îmbolnăvise. Cu 800 de lei pensie nu-și permitea medicamentele pentru inimă. Vecenii îi aduceau mâncare, iar eu îi plăteam facturile, dar ea refuza să accepte mai mult ajutor. "Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni", spunea.

Am mers în recurs. Al treilea proces. De data asta am adus un expert în legislația muncii, care a explicat judecătorilor cum funcționa sistemul educațional în perioada comunistă și ce înseamnau documentele găsite de mine.

"Doamna Maria Popescu a predat efectiv la școala din Bălteni timp de cincisprezece ani", a declarat expertul. "Registrele matricole sunt documente oficiale, cu valoare deplină juridică. Casa de Pensii a avut obligația să le caute și să le ia în considerare la calcularea pensiei."

După trei ani de procese, am câștigat. Curtea de Apel a obligat Casa de Pensii să recalculeze pensia doamnei Maria cu toți anii de vechime. În loc de 800 de lei, pensia corectă era de 3.200 de lei. Plus toate sumele restante din ultimii zece ani - aproape 180.000 de lei.

Când am dus-o pe doamna Maria să ridice primul cec cu banii restanți, plângea în tăcere în mașină. "Nu înțeleg de ce au făcut asta", șoptea. "Am muncit cinstit toată viața. De ce să îmi fure drepturile?"

"Pentru că știau că mulți oameni ca dumneavoastră nu au pe cine să îi ajute să se bată cu sistemul", i-am răspuns. "Contau pe faptul că veți ceda și veți accepta nedreptatea."

Cu banii primiți, doamna Maria și-a reparat casa, și-a cumpărat medicamentele de care avea nevoie și a început să trăiască cu demnitatea pe care o merită. Dar cel mai important - mi-a cerut să îi fac un fond cu o parte din bani, cu care să ajute alți profesori pensionari care se confruntă cu probleme similare.

"Vreau ca nimeni altcineva să nu treacă prin ce am trecut eu", mi-a spus.

Astăzi, la căbinetul meu, aproximativ jumătate din clienți sunt oameni în vârstă care se luptă cu sistemul pentru drepturile lor. Multe cazuri le iau pro bono, pentru că știu că aceștia sunt oamenii care au construit țara asta și merită să trăiască decent la bătrânețe.

Pentru că, în final, nu poți uita niciodată pe cei care ți-au deschis primul drum în viață. Și dacă sistemul îi tratează nedrept, e datoria ta să îi aperi. Nu pentru bani, ci pentru recunoștința de a fi devenit ceea ce ești datorită lor.

Poate că asta e cea mai frumoasă formă de mulțumire - să folosești cunoștințele pe care ți le-au dat ca să le aperi drepturile când nu se mai pot apăra singuri. Să fii vocea lor când sistemul încearcă să îi facă să tacă.