$$$

 10 lucruri pe care nu le ştiai despre Ernest Hemingway

De-a lungul vieţii, Ernest Hemingway, nascut pe 21 iulie 1899 (d. 1961), a pescuit cu mare plăcere peştii-spadă, a iubit la nebunie pisicile polidactile şi a transformat un pisoar într-o fântână artizanală. Este autorul unor romane celebre precum „Bătrânul şi marea“, „Grădina Raiului“ sau „Dealurile verzi ale Africii“, a obţinut Premiul Pulitzer în 1953 şi Nobelul în 1954, fiind unul dintre cei mai important şi influenţi prozatori ai secolului XX.

Felul în care a ales să trăiască, dincolo de literatură, a fost de asemenea inedit. Şi nici moartea lui nu a trecut neobservată – nu l-a omorât nimic, nici numeroasele afecţiuni, boli şi accidente, ci propria lui mână, apăsând pe trăgaci.

A fost un spion KGB ratatÎn ultimii ani de viaţă, Ernest Hemingway devenise paranoic şi credea că autorităţile de la FBI sunt pe urmele sale. El a fost supus mai multor terapii cu electroşoc, în 1960, la recomandarea medicului personal. Mai târziu s-a descoperit că Hemingway chiar fusese supravegheat, fiind pus sub urmărire de Edgard Hoover (primul director FBI).

În 2009, apariţia volumlui „Spies: The Rise and Fall of the KGB in America“ aduce dovezi pentru care FBI a fost îndreptăţit să-l urmărească pe Hemingway, deoarece scriitorul se afla pe lista agenţilor KGB din America. Pe baza unor însemnări ale unui ofiţer KGB care a avut acces la arhivele ruseşti din perioada lui Stalin, cartea arată că autorul american a fost recrutat în 1941, înainte de a face o călătorie în China, primind porecla „Argo“.

Potrivit documentelor sovietice, Hemingway s-a întâlnit cu agenţii ruşi în anii 1940, în Havana şi în Londra, „exprimându-şi dorinţa de a-i ajuta“. În final, s-a dovedit că scriitorul american nu le-a fost de prea mare ajutor sovieticilor, deoarece nu le-a servit niciun fel de informaţie politică şi nu a depus niciodată „muncă practică“. În 1950, „Argo“ nu mai era un om activ al ruşilor. Unii spun că escapadele lui Hemingway ca spion KGB a fost mai degrabă un pretext pentru a căpăta inspiraţie artistică. Alţii spun că paranoia de care suferea şi din cauza căreia credea că este urmărit de FBI a fost şi motivul pentru care şi-a pus capăt zilele.

A luat un pisoar din baia barului preferat şi l-a montat în curtea casei

Nu este un secret că lui Hemingway îi plăcea băutura foarte mult. În momentul în care barul său preferat, Sloppy Joe's, şi-a schimbat sediul, scriitorul a luat unul dintre pisoarele din baia localului şi l-a pus în curtea casei sale din Key West, Florida. Motivul pentru care a făcut asta? Şi-a băut atât de mulţi bani în acel bar încât considera că vasul de toaletă îi aparţinea. Pisoarul s-a transformat într-o fântână de grădină din care se adapă pisicile lui Hemingway.

A avut o pasiune neobşunită pentru pescuit şi urmărirea submarinelor

Ernest Hemingway folosea o armă împotriva rechinilor pentru a-i ţine departe de peştii-spadă, care erau captura lui preferată. În 1938, scriitorul a dobândit un record mondial prin cei şapte peşti-spadă capturaţi într-o singură zi. De asemenea, Hemingway a petrecut o perioadă considerabilă de timp, din vara anului 1942 până la sfârşitul lui 1943, pe o barcă de pescuit realizată din lemn.

S-a plimbat pe apele în zona de nord a Cubei, „vânând“ submarinele naziste cu echipamente de identificare a direcţiei, precum şi cu arma folosită pentru a alunga rechinii şi cu grenade de mână.

A supravieţuit antraxului, malariei, pneumoniei, hepatitei, cancerului de piele, diabetului, accidentelor de avion, rupturii de splină, fracturii de craniu şi de vertebre...

În final, s-a dovedit că singurul lucru care l-a putut omorî pe Hemingway a fost chiar el însuşi. În 1954, scriitorul american a trecut prin două accidente succesive de avion care i-au adus vătămări aproape fatale. Se afla în Africa, împreună cu soţia sa, Mary, când au pornit într-un zbor de agrement, drept cadou de Crăciun pentru Mary.

Avionul s-a prăbuşit, iar Hemingway s-a ales cu o rană la cap, în vreme ce soţia lui a avut două coaste rupte. A doua zi, în timp ce se pregăteau să zboare spre Entebbe (Uganda), unde urmau să primească îngrijiri medicale, avionul a explodat chiar înainte de decolare. Scriitorul a suferit mai multe arsuri, dar şi o comoţie cerebrală destul de serioasă. Când au ajuns în Entebbe, presa locală relata deja povestea morţii lui Hemingway.

S-a sinucis cu arma preferată

Există două presupuneri cu privire la modalitatea în care s-a sinucis autorul american: fie şi-a pus cele două ţevi ale armei în gură, aşa cum le-a arătat cândva unor prieteni, pe când se afla în locuinţa sa din Cuba („Uitaţi, aşa o să fac... Cerul gurii este cea mai moale parte a capului“), fie şi-a trans un glonţ în frunte, chiar deasupra ochilor. Indiferent cum şi-ar fi plasat arma-cumpărată de la Abercrombie &Fitch şi folosită anterior pentru a împuşca porumbei – după ce a apăsat trăgaciul, în dimineaţa zilei de 2 iulie 1961, rezultatul a fost devastator:sânge, creier, oase, dinţi, carne şi păr, împrăştiate peste tot în foaierul casei sale din Ketchum, Idaho.

Şi-a zburat creierii, literalmente. Hemingway fusese acaparat de depresie, nesiguranţă şi alcoolism, care-l chinuiseră timp de decenii. În loc să-şi încheie viaţa în deplină împlinire literară, militară şi sportivă, precum şi în lumina numeroaselor mituri create în jurul propriei persoane, sinuciderea sa a fost un contrapunct pentru celebrarea perpetuă a unui om recunoscut, atunci şi acum, drept cel mai influent – şi mai imitat, totodată – prozator al secolului XX.

A condus un grup francez în războiul contra naziştilor

Tânărul soldat Ernest Hemingway Hemingway a fost corespondent de război în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. El a declarat totuşi că singura contribuţie în contextul războiului a fost în materie de sfaturi şi că titulaturile care i s-au adus au fost simple dovezi de afecţiune din partea soldaţilor. Potrivit declaraţiei scriitorului, a fost primul care a pătruns în Paris, împreună cu unitatea sa, după eliberare şi au cucerit Hotelul şi Barul Ritz de sub ocupaţia nazistă, cu o zi înainte ca forţele Alianţei libere să pătrundă în oraş.

Pisicile cu şase pernuţe, marca lui Hemingway

Casa lui Hemingway din Florida este locuită de 50 de pisici Un căpitan de vas i-a oferit lui Hemingway prima pisică cu şase pernuţe. Din acel moment, scriitorul a devenit cel mai mare iubitor al felinelor care au această particularitate. După 1961, anul morţii sale, casa lui Hemingway din Key West, Florida, s-a transformat în muzeu şi, implicit, în locuinţa pisicilor sale. În prezent, casa găzduieşte aproximativ 50 de pisici, dintre care jumătate sunt polidactile. Termenul de „pisica lui Hemingway“ desemnează tocmai pisicuţele cu şase pernuţe.

Verdictul asupra mărimii organului genital al lui Fitzgerald? „În limite normale“

După ce Zelda Fitzgerald i-a spus lui Scott că penisul lui nu ar putea face nicio femeie fericită, Hemingway a vrut să verifice acest lucru. I-a spus că totul este în regulă cu mărimea organului său genital. „Te priveşti de sus în jos şi de aceea pare scurt“, i-a explicat Hemingway lui Scott Fitzgerald, în romanul „Sărbătoarea continuă“.

Fratele său a fondat o comunitate din şapte persoane, locuind pe o plută

Formaţiunea creată de fratele lui Hemingway, Leicester, în 1964, se numea The Republic of New Atlantis şi era alcătuită din şapte persoane care locuiau pe o plută realizată din oţel şi bambus, ancorată în apele Mării Caraibilor. Mica lor comunitate avea monedă, timbre şi constituţie proprii.

A fost distrusă doi ani mai târziu într-o furtună tropicală. În 1982, Leicester s-a sinucis, la fel cum au procedat Ernest Hemingway însuşi, dar şi sora, tatăl, bunicul şi nepoata lui.

Există o comunitate a celor care seamănă cu Hemingway

Heminglookalikes.com este o grup virtual al oamenilor care arată ca renumitul scriitor american. Toţi participanţii sunt „purtători“ de păr şi barbă albe, exact cum arăta şi Hemingway. Periodic sunt organizate întâlniri cu toţi membrii şi anual are loc concursul care desemnează cea mai fidelă sosie a lui Hemingway.

Sursa: adevarul.ro

$$$

 Legendara Lee Miller a murit pe 21 iulie 1977...

 Fascinanta viața a unei femei fotograf care a fost corespondent de război, model pentru revista Vogue, s-a pozat în cada lui Hitler și a cunoscut-o pe regina-mamă Elena a României

Elizabeth Lee Miller s-a născut pe 23 aprilie 1907, în Poughkeepsie, New York, fiind fiica lui Theodore și a Florencei Miller. Tatăl ei era de origine germană, iar mama de origine scoțiană și irlandeză și a doi frați, Erik și John. Fetița a fost preferata tatălui, fotograf amator, care o punea deseori să-i pozeze. 

Pe când avea șapte ani, Lee a fost violată de un prieten de familie și infectată în urma acestui contact sexual cu gonoree.Tratamentul a durat aproape doi ani și a fost traumatic și invaziv pentru micuță, doctorii și familia fiind siguri că medicamentele îi vor provoca infertilitatea la maturitate. 

Copila a suferit o traumă psihologică majoră, a devenit o inadaptată, iar acest lucru a avut consecințe asupra educației ei, fiind expulzată din aproape toate școlile pe care le-a urmat în timp ce locuia în Poughkeepsie. În 1925, la vârsta de optsprezece ani, tânăra s-a mutat la Paris unde a studiat arta luminii și a costumelor și a luat lecții de design la Școala de scenă Ladislas Medgyes. A revenit la New York în 1926 și s-a implicat într-un program de teatru experimental la Vassar College, apoi s-a înscris în Art Students League din Manhattan, pentru a studia desenul și pictura.

În vârstă de 19 ani, în timp ce traversa o stradă din Manhattan, a fost oprită de Condé Nast, editorul revistei Vogue, care i-a propus o colaborare. Astfel Lee și-a început cariera de model; apărând cu o pălărie albastră și perle într-un desen realizat de George Lepape pe coperta celebrei reviste Vogue pe 15 martie 1927, iar figura ei a fost catalogată de Edna Woolman Chase, redactorul-șef al lui Vogue, ca reprezentativă pentru "fata modernă a Americii anilor '20".

Pentru următorii doi ani, Miller a devenit unul dintre cele mai căutate modele din New York, pozând pentru cei mai cunoscuți fotografi ai epocii - Edward Steichen, Arnold Genthe, Nickolas Muray și George Hoyningen-Huene. O fotografie a tinerei a fost folosită pentru a face publicitate tampoanele igienice Kotex fără consimțământul ei, iar acest eveniment a determinat-o să renunțe la cariera sa de model. Lee a fost angajată în 1929 de un designer de modă pentru a realiza desene cu detalii de modele din picturile renascentiste, dar s-a plictisit de acest job și l-a abandonat în favoarea unei cariere ca fotograf. 

În 1929, Miller a plecat din nou la Paris pentru a-l cunoaște pe Man Ray, un celebru artist suprarealist și fotograf. Deși la început acesta i-a spus că nu o acceptă ca ucenică, Lee Miller a devenit curând modelul și colaboratoarea acestuia, dar și iubita și muza lui. În timp ce se afla la Paris, și-a deschis propriul studio fotografic și, împreună cu Ray, a redescoperit tehnica fotografică a solarizării. În cercul de prieteni ai tinerei Lee Miller se aflau Pablo, Paul Éluard și Jean Cocteau.

După ce l-a părăsit pe Ray, Lee Miller a plecat din Franța în 1932, a revenit la New York și a înființat un studio de fotografie, clienții ei fiind companii celebre precum BBDO, Henry Sell, Elizabeth Arden, Helena Rubinstein, Saks Fifth Avenue, I. Magnin and Co., și Jay Thorpe. Pe parcursul anului 1932, lucrările tinerei au fost incluse în expoziția Modern European Photography din New York și în expoziția Muzeului Brooklyn, alături de fotografi internaționali cu László Moholy-Nagy, Cecil Beaton, Margaret Bourke-White, Tina Modotti, Charles Sheeler, Man Ray și Edward Weston. 

În 1933, Julien Levy a organizat lui Miller singura expoziție personală din viața ei. Un an mai târziu, în 1934, Lee și-a abandonat studioul pentru a se căsători cu omul de afaceri și inginerul egiptean Aziz Eloui Bey, care venise în New York pentru a cumpăra echipamente pentru Căile Ferate Naționale Egiptene. Deși nu a lucrat ca fotograf profesionist în această perioadă, fotografiile pe care le-a făcut în timp ce locuia în Egipt cu Eloui, inclusiv Portretul spațiului, sunt considerate astăzi unele dintre cele mai marcante imagini suprarealiste ale artistei. 

Până în 1937, LeeMiller s-a plictisit de viața ei în Cairo. S-a întors la Paris, unde l-a cunoscut-o pe pictorul suprarealist britanic Roland Penrose cu care a început o relație. Patru dintre fotografiile ei - "Egipt", din 1939, "România", din 1938, "Libia", din 1939 și "Sinai", din 1939, au fost afișate la expoziția din 1940, Surrealism To-Day, găzduită de Galeria Zwemmer din Londra. 

La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Miller locuia în Hampstead, la Londra, cu Roland Penrose. Deși prietenii și familia au rugat-o să se întoarcă în Statele Unite pentru a evita războiul, Lee a pornit într-o nouă aventură. S-a angajat ca fotograf oficial de război pentru revista Vogue, documentând operațiunea The Blitz, bombardarea continuă a Angliei de către Germania Nazistă în perioada 7 septembrie 1940 — 10 mai 1941. Lee Miller a a fost acreditată corespondent de război pentru Condé Nast Publications începând din decembrie 1942 și a făcut echipă cu fotograful american David E. Scherman. 

Artista a călătorit în Franța la mai puțin de o lună după Ziua-Z și a fost martoră la eliberarea Parisului, a asistat la bătălia din Alsacia și a surprins cele mai groaznice imagini ale lagărelor de concentrare naziste de la Buchenwald și Dachau. Fotografia lui Scherman care o înfățisează pe Lee Miller într-o cadă din apartamentul lui Adolf Hitler din Munchen este una dintre cele mai cunoscute imagini ale parteneriatul Miller-Scherman. Fiind unul dintre primii vizitatori care au ajuns în apartamentul secret al lui Hitler, Miller a recunoscut că a avut adresa aceea în buzunar ani de zile. După ce a făcut fotografia în cadă, Lee Miller a făcut o baie și a dormit în patul lui Hitler, avea să povestească mai târziu.

În această perioadă, Miller a fotografiat trupuri de copii decedați într-un spital din Viena, a surprins viața la țară din Ungaria postbelică și chiar execuția premierului László Bárdossy. După război, a continuat să lucreze pentru Vogue încă doi ani, devenind fotograf de modă și evenimente cu celebrități. În această perioadă a fost investigată de serviciul de securitate britanic MI5, sub suspiciunea că ar fi fost spioană sovietică. 

În 1946 fotografa a venit în România unde a realizat mai multe fotografii document. Portretul reginei-mamă Elena a României la Castelul Peleș realizat de către Lee Miller a fost publicat în Vogue în mai 1946, materialul despre România fiind un articol însoțit de zece fotografii excepționale reunite sub titlul "Romanian story". Pe regina Elena a descris-o ca fiind o femeie frumoasă, cu simțul umorului și cu o mare doză de farmec. 

După ce s-a întors în Marea Britanie din Europa centrală, Miller a început să sufere de episoade severe de depresie, ceea ce avea să se numească mai târziu tulburare de stres post traumatic (PTSD). A început să bea foarte mult și a devenit nesigură cu privire la cariera și viitorul ei. În 1946, a făcut o călătorie în Statele Unite împreună cu Roland Penrose și l-a reîntâlnit pe fostul ei iubit, Man Ray, în California. 

Când a descoperit că este însărcinată, Lee avea deja 40 de ani, a divorțat de inginerul egiptean Aziz Eloui Bey cu care rămăsese căsătorită legal și, pe 3 mai 1947, s-a căsătorit cu Roland. Fiul lor, Antony Penrose, s-a născut în septembrie 1947 și este astăzi fotograf și custode al impresionantei arhive a părinților săi.

În 1949, cuplul a cumpărat Farley Farm House în Chiddingly, East Sussex. În anii '50 -'60, Farley Farm a devenit un fel de Mecca artistică pentru artiști precum Picasso, Man Ray, Henry Moore, Eileen Agar, Jean Dubuffet, Dorothea Tanning și Max Ernst. Din când în când Lee mai făcea câte o ședință foto pentru Vogue, dar a devenit în timp pasionată de gastronomie. Mereu inovativă, artista s-a specializat în "mâncare istorică", dar imaginile din război, în special cele din lagărele de concentrare, au continuat să o bântuie și să îi provoace frecvente episoade de depresie.

Lee Miller a murit de cancer la Farley Farm House pe 21 iulie 1977, la vârsta de 70 de ani și, conform dorinței ei, a fost incinerată, cenușa fiindu-i împrăștiată în grădina din Farley. 

Arhivele Lee Miller conțin peste 60.000 de fotografii unice, cele mai multe alb-negru, dar și câteva color și înfățișează personalități și artiști, dar și imagini ale celui de-al Doilea Război Mondial.

$$$

 Testamentul Regelui Ferdinand I (integral)

În ziua de 21 Iulie 1927 s-a deschis la Sinaia Testamentul Regelui Ferdinand, care are cuprinsul următor:

Acesta este testamentul meu scris și iscălit de propria mea mână la 2 iunie 1925 în reședința mea de vară Sinaia.

În urma boalei de care cu vrerea lui Dumnezeu şi prin bunele îngrijiri ale medicilor noştri am scăpat cu bine, socotit-am de a mea datorie să-mi aşez dispoziţiile mele testamentare.

Luând hotărârile din urmă şi gândindu-mă la sfârşitul vieţii mele, îndreptez către Atotputernicul prinosul recunoştinţei mele că mi-a îngăduit să-mi consacru munca poporului român, a cărui propăşire a fost, fără preget şi fără încetare, scopul vieţii mele. Neuitatul şi înţeleptul meu unchi, Regele Carol I, în lunga şi slăvita sa domnie a întemeiat puternic şi sănătos noul stat al României, dezvoltând minunatele însuşiri de muncă şi de progres ale poporului ei, redeştepând şi organizând în glorioasa ei armată străbunile virtuţi ostăşeşti ale neamului ei. Rezemat pe aceste virtuţi, la rândul meu am putut desăvârşi opera naţională şi am aflat în clipele celor mai hotărâtoare împrejurări credinţa neclintită şi eroismul neţărmurit al oştirii de care mă simt legat din adâncul sufletului.

A vrut astfel pronia cerească să nu lase fără rod domnia mea şi a dat dragostei mele de neam cea mai scumpă şi sfântă răsplată. Ridic până la ultima suflare ruga mea fierbinte ca să binecuvânteze şi în viitor soarta poporului român şi să hărăzească iubitului meu fiu, viitorul rege al României întregite, ajutor ceresc, ca la rândul său să întărească şi să sporească moştenirea naţională, unind tot mai strâns puterile şi însuşirile românilor din toate ţinuturile şi din toate straturile sociale.

Cu inimă de părinte îndemn pe Carol să nu înceteze în orice clipă şi în orice împrejurare de a-şi închina toate puterile neamului şi statului în a căror slujbă îi este hotărât să trăiască. Multe şi grele sunt grijile domnitorului în truda neîncetată în serviciul statului, ele se stăpânesc însă prin simţul datoriei şi al jertfei de sine;iar în faţa greutăţilor, binecuvântarea lui Dumnezeu şi ajutorul sfetnicilor celor buni nu vor lipsi, precum nu mi-au lipsit în vremea domniei mele. Către aceşti sfetnici îmi îndreptez astăzi gândul recunoscător şi mulţumesc bunătăţii divine care mi-a îngăduit să pot preţui, neasemuit ajutor pentru suveran, sfatul celor credincioşi şi destoinici.

Dar mai presus de alţii recunoştinţa mea merge către aceea care mi-a fost tovarăşă nedespărţită şi sprijin prin sfat şi credinţă în toate vremurile şi în toate împrejurările. Dragostea ei de ţară şi inima ei de mumă îi însufleţi puteri noi pentru a-şi urma şi în viitor binefăcătoarea ei solicitudine. Sunt convins că uniţi în iubire frăţească copiii noştri o vor înconjura şi vor păstra legăturile scumpe care au făcut fericirea vieţii noastre, precum nu mă îndoiesc că poporul meu va avea pentru scumpa mea soţie şi după trecerea mea din viaţă aceeaşi dragoste neschimbată.

Rog a se lăsa ca reşedinţă soţiei mele, Regina Maria, Palatul de la Cotroceni, iar Castelul Pelişor de la Sinaia, împreună cu Casa pentru oaspeţi (Cavalierhaus) şi dependinţele ce ţin de Castelul Pelişor (locuinţa personalului, garajurile şi grajdurile) hotărăsc a rămâne în folosinţa soţiei mele cât timp va trăi. Regina Maria va dispune după a sa voinţă de mobilele din Palatul Cotroceni şi din Castelul Pelişor.

Întreţinerea acestor reşedinţe este în sarcina succesorului meu la tron.

În privinţa părţilor cuvenite copiilor mei hotărăsc astfel:

Fiului meu Carol, Principele moştenitor al României, ca urmaş al meu pe tron îi las, pe lângă partea lui rezervatară, toată cotitatea disponibilă şi hotărăsc să aibă în partea sa de moştenire întreaga moşie Sinaia-Predeal împreună cu Castelul Peleş şi celelalte castele, clădiri şi stabilimente, cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru Castelul Pelişor. Îi mai las casele şi clădirile din Bucureşti care sunt absolut necesare. Totodată el va fi dator să plătească legatele prevăzute pentru binefaceri.

Fiului meu Principele Nicolae al României îi las moşia Broşteni din Valea Bistriţei Moldoveneşti şi casele din Bucureşti din strada Imperială cu tot locul lor, unde se află acum Adminstraţia Domeniului Coroanei.

Fiicei mele Elisabeta, Regina Greciei, îi las moşia Zorleni din judeţul Tutova şi un imobil în Bucureşti.

Fiica mea Maria, Regina sârbilor, croaţilor şi slovenilor, îşi va lua partea în efecte şi în bani.

Ultimei mele fiice, Ileana, Principesă a României, îi las moşia Poeni din judeţul Iaşi şi un imobil în Bucureşti.

Toată averea mea în bani, acţiuni, obligaţiuni, fonduri de stat, după plata legatelor va complecta partea rezervatară a fiecăruia din copiii mei.

Împrejurările grele economice de după marele război şi greutăţile familiale nu mi-au îngăduit să-mi văd sporind averea mea personală şi de aceea cu mare părere de rău nu pot face tot binele ce aş dori. Totuşi las în grija fiului meu urmaş la domnie ca, după sfatul ce va lua de la Preşedintele Consiliului de Miniştri, Patriarhul Bisericii Române, Primul Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Ministrul Casei mele, să distribuie suma de cincizeci milioane lei (socotind leul după valoarea lui faţă de aur, de azi) următoarelor instituţii:

Fundaţiei Universitare Ferdinand I din Iaşi.

Orfelinatului Agricol Ferdinand de pe moşia regală Zorleni, care va rămâne neatins pe această moşie şi întreţinut de viitorul Rege al României.

Academiei Române, pentru ca venitul să servească la un premiu pe numele meu pentru cercetări asupra unor chestiuni economice româneşti.

Societăţii Geografice Române.

Bisericilor Naţionale ortodoxă şi unită, Bisericii catolice, Bisericii protestante şi celei israelite.

Unei instituţii de ajutorare pentru ofiţeri.

Societăţii Astra din Sibiu şi unei societăţi de cultură naţională din Cernăuţi şi din Chişinău.

O sumă se va împărţi pentru săracii din capitalele tuturor judeţelor, după însemnătatea lor istorică şi numărul populaţiei lor.

Distribuirea sumelor de mai sus va fi începută numai după un an de la moartea mea, astfel ca toate dobânzile acestor sume să rămână disponibile.

Hotărăsc ca aceşti bani să fie întrebuinţaţi în modul următor:

Întregul personal superior şi inferior al Curţii Regale, al Casei şi al Administraţiei mele centrale va primi:

Cei cu peste zece ani de serviciu, lefile pe un an întreg, după moartea mea, cum sunt prevăzute în bugetul meu, salariu şi spor.

Cei cu cinci până la zece ani de serviciu, lefile fără spor pe un an întreg.

Cei cu unul până la cinci ani de serviciu, lefile fără spor pe jumătate de an.

Cei cu mai puţin de un an de serviciu, lefile fără spor pe două luni.

Suma ce ar rămâne se va vărsa la fondul de pensii al Casei Regale.

Închei aceste ultime ale mele voinţe cu gândul care mi-a stăpânit toată viaţa, chemând binecuvântarea cerească asupra scumpului meu popor, şi mă închin cu smerenie în faţa hotărârilor lui Dumnezeu şi iscălesc:

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin.

Făcut în Sinaia, la două iunie una mie nouă sute douăzeci şi cinci.

A vroit Domnul să încerce Țara și pe mine și pe Regină cu o mare durere prin renunțarea la Tron a Principelui Carol. Până la sfârșitul vieții nu se va șterge din inima mea jalea care m-a cuprins când m-am văznt silit să iau act de această hotărâre a primului meu născut, constatând că din nenorocire această măsură se impunea de interesele Statului și ale Coroanei, care în orice împrejurare am înțeles să mă stăpânească. Schimbarea astfel făcută în moștenirea Tronnlui și în familia regală prin noua situațiune a fiului Meu Carol, mă obligă să aduc următoarele modificări și adaos la testamentul Meu sus scris.

Anulez dispoziția mea cuprinsă în acest testament prin care lăsam fiului meu Carol, toatá quotitatea disponibilă și hotărârea de a cuprinde în partea sa de moștenire întreaga moșie Sinaia-Predeal împreună cu castelul Peleș și celelalte castele, clădiri și stabilimente cu sarcinile prevăzute în acest testament pentru castelul Pelișor, precum anulez și legatele caselor și clădirilor din București care sunt absolut necesare. Hotărăsc ca toată această quotitate disponibilä, atât imobile cât și mobilele de pe Valea Prahovei, cu sarcinile prevăzute ca și cele din București care sunt absolut necesare viitorului rege să revie urmașului meu la Tronul României din familia mea, iar în timpul minorității sale să se bucure de folosința lor iubita mea soție Regina Maria.

Vroesc ca partea rezervată ce se cuvine fiului meu Carol, s-o primească în bani și efecte. Luând aceste noi dispoziții, potrivit dorinței ce totdeauna am avut de a spori mijloacele noului Rege al României, rog Cerul ca să ajute pe iubitul Meu fiu Carol, în noua viață ce singur și împotriva voinței noastre și-a ales-o și să facă urmările acestei alegeri cât mai ușoare pentru el si pentru țară.

Făcut la București în 11 Ianuarie 1927, scris și iscălit cu propria mea mână.

FERDINAND

Sursa:

Realitatea ilustrată, Număr special închinat memoriei Regelui Ferdinand

$$$

 Generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Oituz, a murit în timpul epidemiei de gripă spaniolă, pe 21 iulie 1919, la doar 55 de ani...

Eremia-Teofil Grigorescu s-a născut pe 28 noiembrie 1863, la Golășei, lângă Târgu Bujor, în familia unui învățător de țară, fiind cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei. A urmat școala primară și gimnaziul la Liceul Vasile Alecsandri din Galați, apoi Liceul Național din Iași, între 1878-1881. Deși tatăl său a murit cât tânărul era încă în școală și după decesul acestuia familia a trecut prin mari probleme financiare, reușește să-și finalizeze studiile. După susținerea bacalaureatului s-a înscris la Facultatea de Medicină și de Științe la Universitatea din Iași.

Pentru a se putea întreține în facultate a fost nevoit să dea meditații și astfel a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Elena Arapu, care provenea dintr-o familie de militari. Datorită rudelor soției, a renunțat la studierea medicinei și s-a orientat spre o carieră militară, fiind admis în 1882 la Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București.

După terminarea școlii militare, tânărul se căsătorește cu Elena Arapu care devenise profesoară de matematică, fiind prima femeie absolventă a acestei Universității din Iași. Cuplul a avut cinci copii: Traian, care va deveni general de artilerie, Romulus, deputat liberal și fost ofițer, Aurelian, care va fi inginer, Lucreția și Margareta.

După absolvirea școlii militare de ofițeri cu gradul de sublocotenent, Eremia Grigorescu a ocupat mai multe poziții în unitățile de artilerie, iar în timpul Primului Război Mondial, a fost comandant al: Diviziei 15 Infanterie, al Corpului II Armată, al Corpului IV Armată, al Corpului VI Armată și al Armatei 1. Marele său success militar a fost cel din prima bătălie de la Oituz și din cea de-a doua bătălie de la Oituz.

În perioada Primului Război Mondial, Eremia Grigorescu o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz se afla comandamentul Diviziei 15 Infanterie. Începe o relație cu aceasta și vor avea un copil, născut la Bârlad, pe 20 noiembrie 1917, pe Dan Ulise Grigorescu. În 1918 Eremia Grigorescu a divorțat de soția sa și s-a căsătorit cu Elena Negropontes, care era fiica lui George Ulise Negropontes, un mare latifundiar, industriaș și comerciant de origine greacă născut la Galați, cel care a finanțat mai târziu construcția Mausoleului de la Mărășești. Generalul a recunoscut copilul și a început o nouă viață alături de proaspăta sa soție care avea 39 de ani.

La începutul lui 1919, Elena și Eremia Grigorescu au fost nași de căsătorie ai căpitanului de artilerie Ion Tâmpeanu care s-a căsătorit cu Elena Lupescu, cea care avea să devină amanta și apoi soția regelui Carol al II-lea.

Generalul Eremia Grigorescu s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă în timpul marii epidemii care a lovit Europa după finalul războiului. Avea să moară pe 21 iulie 1919, la vârsta de 55 de ani, la București, unde a și fost înmormântat inițial.

Osemintele sale au fost reînhumate pe 29 august 1924 în sarcofagul central din Mausoleul de la Mărășești. Pe placa sa tombală este înscris: „Străjerii de la Poarta Moldovei, care au pus stavilă poporului vrăjmaș făcând stâncă împrejurul meu, am scris cu sânge pe crestele de la Slănic, Oituz și Cașin: «Pe aici nu se trece»”

$$$

 Destinul lui Nicolae Grigorescu. Cele doua mari iubiri ale pictorului

Nicolae Grigorescu a decedat pe 21 iulie 1907...

 Marele pictor s-a născut pe 15 mai 1838 în satul Pitaru din Dâmbovița, fiind cel de-al șaselea din cei șapte copii ai familiei, dar există date documentare pentru doar patru dintre ei: Nicolae, care a devenit pictor, Gheorghe, zugrav de biserici, Elena, croitoreasă și Maria, care s-a măritat în anul 1844, la doar 13 ani, și a murit destul de tânără.

Tatăl lui Nicolae a fost, după unii biografi, notar în satul Pitaru și apoi îngrijitor al conacului boieresc al lui Filip Lenș, unde familia Grigorescu locuia.

Când Ion Grigorescu a murit în anul 1843, soția sa, Ruxandra, împreună cu copiii, s-au mutat la București, în grădina lui Filip Lenș din Clopotari, apoi la o rudă de-a lor, Popa Volbură din mahalaua Cărămidarilor.

Fratele cel mare, Gheorghe, și-a făcut ucenicia de zugrav de biserici în atelierul lui Anton Chladek, iar Nicolae (Nicu) a intrat ca ucenic la același atelier de zugrăvit. Avea vârsta de 10 ani la acel moment, dar se pare că înainte fusese ajutor pe la mai mulți meșteri zugravi, la Gheorghe Puiu din Olari, apoi la fratele acestuia, Dragomir, și după aceea la Naie Pantelimonescu, care era un pictor de biserici renumit.

După doi ani de ucenicie, Nicolae Grigorescu a părăsit atelierul lui Anton Chladek și a început să lucreze acasă iconițe pe care le vindea apoi pe la târguri. Primele lucrări le face la biserica din Băicoi, icoanele pe care Grigorescu le semnează în anul 1853 fiind datate ca cele mai vechi lucrări ale sale.

Urmează icoanele de la Mănăstirea Căldărușani și icoana Sfântului Spiridon, comandată tânărului artist de corporația băcăuanilor, conform cercetărilor criticului George Oprescu. În ziua de 5 ianuarie 1856, Grigorescu s-a adresat domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei cu rugămintea de a-i oferi sprijin pentru a face studii în străinătate. Petiția sa, așa numita jalbă, a fost însoțită de o pictură, intitulată „Mihai scăpând stindardul”.

Din petiția pe care a semnat-o nu se înțelegea însă foarte clar ce anume dorea de la domnitor, iar acesta a bănuit că tânărul pictor voia să urmeze o școală secundară în domeniu, așa că a trimis tabloul la Eforia Școalelor și a precizat că petentul trebuie ajutat să învețe o limbă străină și să-și completeze „învățăturile regulate ale picturii” și de-abia după aceea să fie trimis la cursuri în străinătate.

Eforia a transmis în data de 24 ianuarie 1856 o adresă la Colegiul Sfântul Sava profesorilor Antonin Roques, Constantin Lecca și Limburg, prin care le cerea să se conformeze dispozițiilor domnitorului și să-l primească pe Nicolae Grigorescu la cursuri.

Fiind ocupat cu lucrările de la Căldărușani și mai apoi cu cele de la Zamfira, se pare că Grigorescu nu ar fi urmat totuși cursurile de la Sfântul Sava. Pe 7 septembrie 1856 i-a înmânat caimacanului Alexandru Dimitrie Ghica, aflat în trecere prin zonă, unde artistul zugrăvea biserica mănăstirii Zamfira, o nouă petiție mult mai clară. Rezultatul a fost același, o apostilă adresată Eforiei Școalelor, iar tânărul a continuat să picteze la Zamfira, de unde primea 500 de galbeni, aproape dublu față de indemnizația anuală a unui bursier.

În iulie 1857, Eforia Școalelor a organizat un concurs pentru alegerea unui pictor care să urmeze un stagiu de pregătire de trei ani în Italia, la o secție de grafică. La terminarea studiilor, concurentul urma să revină la București pentru a deveni profesor de desen la gimnaziul capitalei.

Concursul a devenit public în ziua de 7 septembrie 1857 și urma să se desfășoare în perioada 25 – 30 septembrie. Nicolae Grigorescu s-a înscris și a participat la examen, avându-l contracandidat pe Constantin I. Stăncescu, care era absolvent al cursurilor secundare și era elevul particular al pictorului Gheorghe Tattarescu. Cum condițiile concursului erau special create pentru ca acesta din urmă să obțină primul loc, Stăncescu a fost cel care a câștigat bursa pentru Italia, probabil și datorită faptului că Grigorescu nu era încă pictor de șevalet, aceasta fiind o condiție esențială pentru a deveni bursier și în acel moment tânărul Grigorescu a înțeles că nu va ajunge niciodată la studii în străinătate ca bursier al statului.

Întâmplarea a făcut să-l întâlnească pe călugărul Isaia Piersiceanu, iar stăreția Mănăstirii Agapia i-a transmis propunerea de a zugrăvi biserica. Pe când pictorul lucra la Agapia, unul dintre vizitatorii mănăstirii a fost Mihail Kogălniceanu care, văzându-i lucrările, a hotărât ca Grigorescu să primească o bursă în străinătate, fără să se mai organizeze vreun concurs sau să i se pretindă vreo diplomă de studii secundare.

Tânărul a primit o adresă publicată în Monitorul Oficial, prin care i se aduceau elogii pentru opera de la Agapia, felicitări pentru școala de pictură destinată călugărițelor mănăstirii pe care o înființase și posibilitatea de a cere o subvenție anuală pentru a urma cursuri la Paris. La intervenția lui Mihail Kogălniceanu, cuantumul bursei era de 260 de galbeni, suma fiind prevăzută în bugetul Moldovei pentru anul 1862, astfel că, în toamna anului 1861, Nicolae Grigorescu a plecat spre Paris, îmbarcându-se pe un vapor în portul Galați care l-a dus inițial la Viena.

În acea toamnă nu a ridicat însă nicio sumă aferentă bursei ce-i fusese acordată de stat prin influența lui Mihail Kogălniceanu, dar i s-a dat un avans din fondul economiilor și un pașaport gratuit. De la Viena pictorul a plecat la Paris, unde s-a cazat la un hotel din Piața Corneille, apoi în Cartierul Latin.

Informațiile despre studiile pe care Nicolae Grigorescu le-a făcut în Franța sunt puține și pline de incertitudini. După unii biografi ai artistului, acesta a lucrat câteva luni în atelierul pictorului Sébastien Cornu, soțul celebrei scriitoare Hortense Cornu, prietenă a lui Napoleon al III-lea, iar după alții și în atelierul lui Charles Gleyre. Părerile au fost împărțite și vis-a-vis de studiile pe care pictorul le-ar fi făcut la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris.

Totuși, în catalogul expoziției Salonului Oficial din anul 1868, Grigorescu apărea ca fiind elev al lui Sébastien Cornu, iar în toată această perioadă pariziană, a realizat o serie de copii după vechii maeștri ai picturii, fapt dovedit de numeroasele sale vizite la Muzeul Luvru, apoi a avut un stagiu la Barbizon, unde a dus probabil o viață boemă. Nicolae Grigorescu a făcut în această perioadă trei drumuri spre România, întorcându-se acasă în anii 1864, 1867 și 1869.

Situația lui financiară nu se îmbunătățise, cu toate că i se aprobase o suplimentare a bursei, dar în 11 august 1866 pictorul nu primise cei 550 de franci care i se promiseseră, așa cum rezultă dintr-o scrisoare pe care a trimis-o ministerului educației. Cum perioada de studii se apropia de final, în anul 1866, într-o altă scrisoare adresată ministerului, Grigorescu și-a exprimat dorința pentru prelungirea studiilor în Franța. Răspunsul autorităților a fost negativ.

Ajuns la București, Grigorescu a făcut noi demersuri pentru continuarea bursei și, ca urmare, ministerul i-a prelungit-o, dar nu pentru studii la Paris, ci în Italia. Prelungirea a fost însă condiționată de trimiterea în România de copii după mari maeștri, dar nu ale unor opere pe care să le fi ales el, ci ale celor pe care ministerul le-a comandat. În septembrie 1867 pictorul era încă în România, pentru că nu primise banii pentru deplasarea în Italia și în scurt timp a plecat din țară, dar nu în Italia, ci în Franța, la Marlotte, nu departe de Barbizon. În primăvara anului 1869 perioada de prelungire a bursei de studii a expirat și formarea sa profesională era considerată practic încheiată.

În anii 1873-1874 a făcut călătorii de studii în Italia, la Roma, Napoli, Pompei, în Grecia și la Viena, iar în 1877 artistul a fost chemat să însoțească armata română în calitate de „pictor de front” în Războiul Ruso-Turc. Din 1879 până în 1890, Grigorescu lucrează la Paris, în Bretania și la Vitré. Revenit în țară, deschide mai multe expoziții personale la Ateneul Român între anii 1891 și 1904, din 1890 se stabilește la Câmpina, iar în 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.

Una dintre cele mai mari iubiri ale pictorului din perioada sa de tinerețe a fost soprana Carlotta Leria, pe care o cunoscuse pe timpul studiilor la Școala de la Barbizon. Ea este figura feminină care apare în tablourile “Interior de atelier”, “În grădină”, “Pe malul mării” și “La mare”, a fost cumnata istoricului V.A. Urechia, făcuse studii de canto la Paris și a devenit mai târziu profesoară de muzică.

În ultimii ani ai viaeții, Nicolae Grigorescu a trăit împreună cu Maria Dáncs (Dancu sau Danciu), model al picturilor sale târzii, născută în familia lui Dáncs Gábor și Ördög Zsuzsánna din Chiuruș, Covasna. Cuplul a avut un fiu, numit Gheorghe.

Există informații controversate conform cărora pictorul s-ar fi căsătorit în ultima zi a vieții sale cu Maria, mama fiului său. Criticul George Oprescu a menționat faptul că Grigorescu a vrut să legitimizeze relația cu femeia și l-a citat pe doctorul Istrati ca fiind cel care a furnizat informația că această căsătorie s-ar fi realizat în ziua morții artistului. Informația aceasta a fost însă contrazisă de scriitorul Nicolae Petrașcu, care a susținut că evenimentul ar fi fost amânat pentru a doua zi, când a fost, însă, prea târziu. Oprescu a susținut apoi ipoteza lui Petrașcu, aducând în susținerea afirmației sale textul testamentului întocmit de Nicolae Grigorescu.

Petrașcu povestește: „C-o zi înainte de a se pierde, Grigorescu trimise să cheme la el pe d-rul Istrati de acasă și să-l roage cu glas aproape stins: «Să-l cunune cu femeia cu care trăia de 18 ani». Doctorul Istrati i-a promis, dar mai întâi să se facă bine. Grigorescu însă a doua zi, la 21 iulie 1907, și-a închis ochii. Întins în atelier într-un sicriu modest, Grigorescu stătea nepăsător acum, în mijlocul tablourilor sale de pe pereți. Până să vie preotul, am vrut să văd camerele în care trăise el. În ușa celei din urmă, am găsit pe mama copilului lui, îmbrăcată în negru, stând tristă… O întrebai de ultimele momente ale lui Grigorescu și ea îmi răspunse câteva cuvinte cu buzele tremurând. Brună, cu trăsăturile regulate, cu părul castaniu închis, adus puțin pe frunte, cu ochii negri, cu mâinile mici, îmi aminti de unele din figurile lui din tablouri și îndeosebi de țărăncuța din Primăvara”.

$$$

 SPORTIVI DE LEGENDĂ: Mihaela Peneş, olimpica de aur a României la aruncarea suliţei

Mihaela Peneş s-a născut la 22 iulie 1947

A început să practice înotul şi a jucat handbal şi baschet înainte de a se apuca de atletism. Cariera de atlet i-a fost deschisă prin participarea la un concurs de atletism între şcoli, unde a fost observată de antrenorul Lixandru Pandele care a apreciat înclinaţiile spre această disciplină sportivă ale viitoarei campioane olimpice.

În anul 1963, sub îndrumarea profesorului Lixandru Pandele, a devenit recordmană şi campioana naţională de juniori. A fost legitimată la CS Dinamo Bucureşti, avându-l ca antrenor pe Ioan Benga, iar în timpul studenţiei s-a antrenat şi cu profesorul Titus Tatu.

În septembrie 1964, a câştigat titlul de campioană europeană la junioare cu prilejul competiţiei desfăşurate la Varşovia.

Pe plan internaţional, a concurat la Jocurile Olimpice din 1964, de la Tokyo, unde a câştigat medalia de aur. A respectat programul de antrenament transmis pe aeroport de antrenorul său Lizandru Pandele, care nu fusese inclus în delegaţia olimpică. În prima rundă a finalei olimpice, Mihaela Peneş a devenit cea de-a treia atletă la nivel mondial care a aruncat peste bariera de 60 de metri, respectiv 60,54 metri. Rezultatul româncei a surprins-o pe favorita probei Elvira Ozolina, care devenise în acel an prima atletă care a aruncat suliţa peste 60 de metri cu prilejul Campionatelor de atletism ale Uniunii Sovietice, şi alăturându-se şi atletei Elena Gorceakova, care depăşise recordul mondial cu 62.40 metri în runda de calificare. Gorceakova a obţinut doar bronzul, iar Ozolina a terminat pe locul cinci. Mihaela Peneş devenea astfel cea mai tânără campioană olimpică a României, intrând în istoria olimpică a atletismului românesc şi mondial.

$$$

 21 iulie 1808 - S–a născut, la Bocşa, judeţul Sălaj, Simion Bărnuţiu, scriitor, estetician, om politic, conducător al Revoluţiei române de la 1848 din Transilvania (“Romanii si ungurii”, “Pedagogia”) ; (m.1864).

Simion Bărnuțiu (n. 21 iulie 1808, Bocșa, Sălaj – d. 28 mai 1864, Sânmihaiu Almașului) a fost un om politic român, istoric, filozof, și profesor universitar, unul dintre principalii organizatori ai Revoluției de la 1848 în Transilvania. Născut într-o familie săracă, și-a început studiile la școala comunală de la 6 ani. După terminarea școlii, a urmat studiile la gimnaziul din Careii Mari, iar, apoi, Facultatea Teologică din Blaj, unde a fost hirotonit preot celib greco-catolic. De la 23 de ani, din anul 1831, predă istoria universală la o școală în Blaj. Nu și-a mai putut continua studiile istorice, drept consecință a unui proces în care a fost implicat. Din această cauză s-a mutat la Sibiu, unde a urmat Academia Săsească de Drepturi timp de 3 ani. În 1848 a răspândit prin Sibiu cunoscutul său manifest în care milita pentru egalitatea națională. Tot atunci se implică în revoluția română, fiind unul dintre principalii săi lideri. Pe 14 mai 1848 a ținut un important discurs în Catedrala din Blaj, intrat în istorie ca Discursul de la Blaj.

Revoluția odată înfrântă, Bărnuțiu s-a refugiat la Viena, unde a urmat cursurile Universității până în 1853, când a fost forțat să renunțe, ca urmare a intervențiilor poliției imperiale. Se mută în Italia, la Pavia, unde se înscrie la cursurile Facultății Juridice. Își ia doctoratul, iar, apoi, revine la Viena, unde August Treboniu Laurian îi face propunerea de a veni la Iași să predea, invitație pe care o acceptă, fiind la Iași din decembrie 1854. Timp de un deceniu, Bărnuțiu a rămas acolo. În calitatea sa de profesor la Academia Mihăileană (1855-1860) și, apoi, la Universitatea din Iași (1860-1864), Bărnuțiu a format oameni cu o gândire nouă, oameni care, ulterior, au cerut reforme democratice, votul universal, exproprierea moșiilor boierești și a celor mănăstirești.

A murit în 28 mai 1864, la locul numit Gorgana, aparținător satului Sânmihaiu Almașului; în acel moment, Bărnuțiu, grav bolnav, era în drum, împreună cu nepotul său,Ioan Maniu, de la Iași spre Bocșa. A fost înmormântat în curtea bisericii de lemn din Bocșa, pe 3 iunie 1864, de către 30 de preoți, în frunte cu vicarul Silvaniei, Demetriu Coroianu. În 1948 rămășițele lui Bărnuțiu au fost mutate în interiorul mausoleului din Biserica Greco Catolică din Bocșa. A fost unul dintre organizatorii și conducătorii Revoluției Române de la 1848 din Transilvania. A participat la Adunarea Națională de la Blaj din 18/30 aprilie 1848 și la cea din mai 1848. Concepe și distribuie celebrul său manifest Proclamația din 24-25 martie 1848, în care enunță principiile sale, formulate anterior, începând din anul 1842, despre națiunea română și soarta românilor din Transilvania.

$$$

 Buna seara, Pizza Hut?

- Nu, Google Pizza.

- Ahh, îmi pare rău ... am sunat la un număr greșit ...

- Nu, ați sunat bine. Google a cumparat lanțul de pizzerii Pizza Hut.

- Aa, ok ... atunci să vă spun ce vreau să comand ...

- Comanda obișnuită?

- Și de unde știi tu ce vreau eu să comand?

- Ținând cont de adresa dumneavoastră, numarul de telefon și ultimele 12 comenzi, acestea au fost Pizza Supremă.

- Da, așa e. Vreau o Pizza Supremă!

- Aș putea sugera o pizza fără sare, cu rucola, brocoli și roșii uscate?

- Nuu! Urăsc legumele.

- Dar nivelul dumneavoastră de colesterol este cam ridicat.

- De unde știi tu asta?

- Am verificat ultimele dumneavoastră rezultate de la testele de sânge efectuate la SINEVO și conform rezultatelor aveți colesterolul ridicat ...

- Gata! De ajuns! Vreau o pizza Supremă! Am medicamente pentru colesterol ridicat!

- Ne pare rău dar conform bazei noastre de date, nu luați medicamentele regulat. Ultima cutie de SORTIS cu 30 de tablete pe care ați cumpărat-o de la Farmaciile DONA a fost pe 2 ianuarie la ora 3:26 p.m.

- Am cumparat de la alta farmacie!

- Din extrasul de cont de la ING nu rezultă că ați cumpărat alt medicament pentru colesterol de la altă farmacie.

- Am plătit cash, am și alte surse de venit!

- Din ultimele declarații de venit, nu rezultă acest lucru. Ne pare rău dar nu vrem să aveți probleme cu cei de la ANAF.

- Bine, nu mai vreau nimic!

- Domnule, noi doar încercam să vă ajutăm.

- Să mă ajutați? M-am săturat de Google, Facebook, Whats App sau Instagram! O să mă mut pe o insulă pustie, fără acces la internet, cablu sau telefonie!

- Am înțeles domnule, dar se pare ca pașaportul dumneavoastră a expirat acum 5 luni.

$¢$

 Ionel Fernic, autorul nemuritoarei romanțe “Iubesc femeia” a decedat pe 22 iulie 1938, intr-un grav accident aviatic...

Ionel Fernic s-a născut pe 29 mai 1901 la Târgoviște, apoi familia sa s-a mutat la Galați, unde copilul a urmat liceul „Vasile Alecsandri”. Aici l-a cunoscut pe profesorul și compozitorul Teodor Fuchs, de la care a primit primele lecții de chitară și pian.

Pasionat de muzică și, în egală măsură de aparatele de zbor, Ionel Fernic a dat admitere la Conservatorul din București, a fost admis la clasa profesorilor Ion Soreanu şi Aristide Demetriade, a absolvit universitatea în 1924, apoi și-a satisfăcut stagiului militar la Școala de ofițeri în rezervă din Ploiești, oraș în care a rămas timp de câțiva ani.

Printre cele mai cunoscute compoziții ale sale se numără: “Balada crucii de mesteacăn”, „Romanța celei care minte” (pe versuri de Ion Minulescu), „Iubito, cu ochii verzi ca marea” (1926), „Din ochii care-au plâns vreodată”, „Romanța de pe urmă”, „Rămâi, oh, nu pleca”, “Țiganca”, “Păi, calu’ bălan” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Să nu glumești cu ochi frumoși” (voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Minciuna” sau „Pe boltă când apare luna” (1931, voce, pian și versuri de Ionel Fernic), „Îți mai aduci aminte, doamnă” (1932, voce și pian, versuri de Cincinat Pavelescu), „Pe aceeași ulicioară” (voce și pian, versuri de Mihai Eminescu, „Iubesc femeia” (1933, pian și versuri de Ionel Fernic)

Pasionat de aviație, inspirat de vărul său, marele aviator George Fernic (care a încetat din viață într-un accident la Chicago), în 1935 Ionel s-a încris la şcoala de pilotaj de la Bănesa şi a primit brevetul de aviator. A făcut apoi cursuri de parașutism și a participat la o serie de demonstrații în țară: “Nu simt nici un fel de rău sau gol la stomac. Sunt perfect conștient, simt cum alunec în aer și aștept deschiderea parașutei. E o senzație de neînchipuit! Niciun zgomot, cât de mic, nu tulbură imensa și maiestuoasa tăcere a oceanului de azur. Ar trebui pana unui d’Anunzzio, ca să poată descrie întreaga frumusețe și poezie a acestei fantastice călătorii pe undele nevăzute ale eterului”, nota în jurnalul său.

Jurnaliștii revistei Ilustrațiunea română l-au însoțit într-unul din zborurile lui temerare și au consemnat într-un articol publicat în 1937:

“Ionel Fernic! Nume plin de rezonanțe, evocând câte una din melodiile pe care le-a născocit sensibilitatea acestui trubadur popular, ca să ne putem cânta cu toții mai minunat dorințele și tristețile noastre.

Poet, muzician, pamfletar, temerar parașutist și pilot, Ionel Fernic a putut să cunoască toate înălțimile, de pe care, privindu-ne, noi ceilalți suntem atât de mărunți…

Avem pe malurile Dâmboviței un autentic Cyrano de Bergerac, adică un om ce vrea neapărat să se ridice până la lună, fie cu ajutorul ouvântului și al melodiei, fie cu ajutorul aripilor de metal, care, mulțumită tehnicii moderne, înlocuiesc acum faimosul magnet zburător imaginat de eroul lui Rostand.

Dacă ar fi trăit acum câteva sute de ani, desigur Ionel Fernic ar fi purtat un panaș lung și semeț. Ghitara lui se urca alături de o spadă. Și ar fi ucis Ionel Fernic o mulțime de dusrnani…

Cel mai mic avion din Romania nu putea să fie decât avionul lui Ionel Fernic! Parcă nu e un avion, ci o glumă. Un planor, căruia i s-a atașat un motor și o elice.

Dar tocmai aceste dimensiuni reduse dau avionului aspectul unei bijuterii, în care totuși încăpem, și Fernic și subsemnatul.

Și zburăm, deasupra Bucureștilor, deasupra României, deasupra pământului… E cam strâmt în carlinga asta, dar, ce să facem, ne consolăm: dedesubtul nostrum e Capitala, cu toate palace-urile și catedralele ei, e un oraș micuț, de turtă dulce parcă. Văzduhul confirmă și de data asta virtuozitatea zburatorului nostru.

Dar perfecționarea în ale zburatului a impus lui Ionel Fernic o regulă care nu-mi place chiar în avion și care chiar lui i s-ar fi părut acum câțiva ani absurdă: prudența.

Chiar în momentele acestea suntem la 3.000 de metri și observ că Fernic a uitat “choc-ul” deschis și pârghia rămasă lânga motor într-o poziție nereglementară ne dă oricum emoțiile morții.

După câteva volute deschise pe fondul senin al cerului, aterizăm. E frumoasă lăcusta asta mecanica, e în stare să facă, cu noi cu tot, salturi peste o țară întreagă. Fernic își privește avioneta cu duioșie, cu orgoliu, cu pasiune. N-a botezat-o încă.

– E cât o brichetă. Cât un bibelou. Un moft.

– Ce-ar fi s-o botezăm „Moft”, Fernic?

Dar interlocutorul meu e vexat, pentru că vede totul în proporții uriașe:

– Am să-i spun “Pasărea gigantă”!

Apoi sincer și gradând:

– Sau „Bestia albastră…”

Ne luăm la revedere de la aripele azurii-azurii, ca să se topească mai ușor în văzduhul care-l absoarbe pe Fernic”.

Foarte iubit pentru muzica sa în anii ‘30, pentru pofta de viață pe care o avea în orice împrejurare, înconjurat în permanență de prieteni, Ionel Fernic s-a stins prematur la doar 37 de ani

Compozitorul a murit pe 22 iulie 1938, într-un accident aviatic. Se afla la Cernăuţi, unde conducea Școala de Pilotaj, dar a vrut să vină de urgență la Bucureşti pentru a participa la funeraliile Reginei Maria a României. A reuşit să găsească un loc în cursa companiei LOT, Varşovia–Cernăuţi–Bucureşti, convingându-şi un prieten să-i cedeze biletul, dar avionul s-a prăbuşit din motive necunoscute în pădurea Negrileasa, lângă satul Stulpicani, între Gura Humorului şi Câmpulung Moldovenesc.

Revista “Ilustrațiunea română” a scris la acel moment:

“Fatalitatea a vrut ca în catastrofa de la Negrileasa să-și afle moartea o seamă de aviatori încercați, cum e cazul piloților polonezi, a căpitanului aviator George Ionescu și a lui Ionel Fernic, cunoscutul și șimpatizatul cupletist și parașutist. Îi închinăm acum o lacrimă de sincer regret, pentru sufletul lui bun și pentru posibilitățile ce mor odată cu dânsul”.

Trupurile pasagerilor au fost aduse cu trenul în Capitală și au fost incinerate la Crematoriul din București, marele compozitor Ionel Fernic fiind condus pe ultimul drum de zeci de prieteni și admiratori care au ascultat, cu mare jale, romanțele neuitate ale ilustrului compozitor. Piesele sale, imprimate pe discuri Columbia în anii ’30 și aflate acum în arhiva de aur Electrecord, au fost cântate de-a lungul timpului de Cristian Vasile, Ioana Radu, Jean Moscopol, Alexandru Giugaru, Titi Botez, Zavaidoc, Mia Braia, Gică Petrescu, Doina Badea sau Margareta Pâslaru.

Surse:

Realitatea ilustrată, Ilustrațiunea română, 1937 și 1938

###

 Mireille Mathieu, zâna ridicată din sărăcie extremă şi ajunsă răsfăţata Franţei, s-a nascut la 22 iulie 1946.

”Încă de mică m-am simţit ca Albă ca Zăpada care întreţinea gospodăria celor şapte pitici, am cântat la fiecare activitate casnică simţindu-mă astfel ca o adevărată zână. Am luat asta foarte în serios crezând că în realitate sunt chiar o zână”. Viaţa cântăreței Mireille Mathieu pare cu adevărat desprinsă dintr-un film de ficţiune. S-a născut şi a crescut într-o familie extrem de săracă, a abandonat studiile la numai 13 ani ca să poată aduce bani în casă, dar a avut mereu sprijinul şi înţelegerea părinţilor, iar acestea au fost cele care i-au dat aripi.

Născută în mijlocul verii în sudul Franţei, la Avignon, Mireille Mathieu a fost cea mai mare dintre cei 14 fraţi ai familiei. Primii 15 ani din viaţă i-a petrecut într-o baracă din lemn în care ploua şi bătea vântul, fără încălzire sau duş. Surorile dormeau într-un pat, fraţii, în altul, iar părinţii dormeau cu bebeluşii în singurul colţ al barăcii în care exista o sobă. Cei mai mari primeau sub pături cărămizi încălzite ca să nu îngheţe peste noapte.

La 6 ani Mireille ştia deja să spele rufe şi să cureţe casa. Şi nu doar că ştia, dar ăsta era rostul ei în gospodăria cu atât de multe suflete. De spălat se spăla la şcoală, înainte de începerea cursurilor, iar felul principal de mâncare era pâinea. Mireille a spus mereu însă că nu resimţea sărăcia atât de greu precum ar părea din exterior pentru că familia o hrănea cu dragoste, empatie şi înţelegere.

La 13 ani copila cu ochi verzi a renunţat la şcoală şi s-a angajat într-o fabrică de hârtie. La 5 dimineaţa începea lucrul, dar nu se plângea ci era recunoscătoare că poate fi de ajutor. Banii câştigaţi de ea aduceau o gură de aer proaspăt familiei numeroase. Avea 15 ani când primăria le-a oferit o locuinţă socială, un apartament cu 4 camere ce pentru adolescenta muncitoare arăta ca un palat, aşa cum avea să mărturisească mai târziu. Avea baie, apă caldă, toaletă în casă, lucruri la care doar visase până atunci.

Tatăl său, Roger Mathieu era cioplitor în piatră, dar avea o voce extraordinară, de tenor. Nu a fost lăsat să urmeze o carieră în muzică. Tatăl acestuia, la rândul lui cioplitor, considera că muzica ar fi o pierdere de vreme. Roger nu a abandonat însă niciodată plăcerea de a cânta şi făcea asta oriunde se afla: în atelier, acasă sau în corul bisericii. Mica Mireille îl urma pretutindeni şi încerca să cânte la fel ca el, aşa că bărbatul încerca să o înveţe tot ce ştia şi o lua cu el pe scenă la spectacolele locale, organizate de sărbători. În timp ce mama credea că Mireille e prea mică pentru astfel de lucruri – avea doar 4 ani când a urcat prima dată pe scenă – tatăl îi repeta mereu că fiica lor va fi o privighetoare. Poate că dacă n-ar fi fost regretul lui că nu şi-a putut urma visul şi încercarea de a repara lucrurile cu ajutorul celui mai mare dintre copiii săi, lumea ar fi pierdut pe unul dintre cei mai mari artişti ai săi.

Crescută pe muzica altor două mari artiste, Edith Piaf şi Maria Callas, pentru Mireille Mathieu cântatul a devenit la fel ca respiraţia – un lucru vital şi pe care nu şi-l refuza niciodată. Cânta la grădiniţă, pe stradă, alături de prieteni, în familie.

O parte din banii câştigaţi din munca la fabrica de hârtie a decis să îi folosească pentru lecţii de canto, iar la 16 ani s-a înscris la cel mai mare concurs din Avignon, On chants dans mon Quartier (Se cântă în cartierul meu). Nu l-a câştigat atunci, nici pe cel din anul următor, dar la 18 ani marele premiu era al ei. Interpretarea piesei La vie en rose a impresionat teribil, iar melodia Edithei Piaf avea să devină nelipsită din concertele ei, de-a lungul carierei.

Dar concursul avea să îi aducă şi un sprijin nesperat. Impresionat de vocea lui Mireille, dar şi de perseverenţa ei, primarul adjunct din Avignon face din ea o prezenţă constantă la spectacolele locale, deloc puţine. Tot el a fost cel care a înscris-o la un concurs televizat, Jeu de la Chance (Jocul norocului). O Mireille Mathieu timidă păşea la vârsta de 19 ani pe scenă, urmărită de milioane de oameni. A cântat Jezebel, piesă a aceleiaşi Edith Piaf, ce murise în urmă cu doar 2 ani, iar o ţară întreagă era acum fascinată de noua minune a Franţei.

Fascinat a fost şi managerul lui Johnny Hallyday, Johnny Starck, care a decis că Mireille trebuia să fie noua stea a muzicii internaţionale. A învăţat-o să vorbească corect, să se exprime, să se mişte şi cum să cânte mai bine decât o făcea deja. Artista mărturisea mai târziu că începutul nu a fost deloc uşor. Starck nu era deloc blând cu ea, dar ea ştia că asta este calea către succes. Şi aşa a fost.

Albumul ei de debut, pe când avea doar 20 de ani, a transformat-o în vedetă, iar din acel moment drumul ei în muzică a mers doar în sus. A vândut 150 de milioane de albume de-a lungul carierei, a cântat 1200 de melodii în 11 limbi şi a încântat oamenii oriunde a mers. Charles Aznavour, Plácido Domingo, Julio Iglesias şi Tom Jones sunt doar câteva dintre numele extraordinare alături de care a cântat Mireille Mathieu. Iar printre cei care au putut să o asculte şi să o admire live s-au numărat Papa Ioan Paul al II-lea, dar şi regina Elisabeta a II-a.

Mireille Mathieu a considerat mereu că este norocoasă pentru că a avut şansa unei asemenea voci şi pentru că a ajuns pe cele mai mari scene ale lumii.

Orice apariţie, orice concert înseamna pentru ea o pregătire temeinică, ore întregi în care analiza totul, de la scenă la lumini, în care îşi încălzea vocea şi îşi măsura fiecare gest. Pentru ea muzica nu a fost doar talent, ci extrem de multă muncă şi dăruire. Iar pe lângă aceste lucruri nu a mai fost loc şi de o viaţă personală, de un iubit sau un copil, de o altă familie cu excepţia celei în care crescuse.

Avea 39 de ani când a primit prima grea lovitură. În vara lui 1985 tatăl ei se stingea din viaţă. Omul care îi dăduse vocea, omul care o învăţase şi o încurajase să cânte nu mai era. Fotografia lui i-a luat locul, iar pentru artista celebră internaţional, să vorbească cu imaginea tatălui său înainte de fiecare apariţie a devenit o necesitate.

După nici 4 ani o altă pierdere avea să o marcheze profund şi a fost la un pas să îi încheie cariera. Johnny Starck, managerul ei, cel care o transformase în idolul unei lumi întregi, se stingea şi el din viaţă. Şocul a fost prea mare pentru Mireille Mathieu, care a picat într-o depresie accentuată. Până la urmă una dintre surorile artistei, Monique, a decis să-i fie sprijin nu doar sufletesc, ci şi în carieră, aşa că i-a devenit manager. O ajută să-şi reia apariţiile şi concertele, să înregistreze un nou album dedicat lui Johnny Starck, precum şi o melodie compusă special în onoarea lui – Ce soir, je t’ai perdu.

La vârsta de 53 de ani primeşte cea mai înaltă distincţie franceză, Cavaler al Legiunii de Onoare şi este numită ambasador al culturii franceze. A continuat să cânte în toată lumea, în 2014 a susţinut un concert şi în România, şi să lanseze noi albume. Relaţiile ei apropiate cu Vladimir Putin au fost contestate de mulţi, însă Mireille Mathieu a spus că ea nu face altceva decât să-şi ducă muzica în toate colţurile lumii.

La finalul anului 2018 o revistă germană lansa ipoteza că artista suferă de cancer în fază terminală. Anunţul era preluat de presa din toată lumea, însă nu la fel s-a întâmplat şi cu cel în care Mireille Mathieu a negat toate zvonurile.

$$$

 Carol al II-lea al Spaniei, regele diform, cu capul plin de apă

Era handicapat, retardat, needucat și atât de urât, încât prima lui soție s-a speriat de el. Când a murit, medicul care i-a făcut autopsia a avut impresia că are în fața ochilor cadavrul unui monstru. Dar nimic nu fusese din vina lui Carol al II-lea; toate acestea erau doar tristul rezultat al unui șir lung de căsătorii incestuoase făcute din avariție și frică – frica de a dilua puterea Casei de Habsburg.

Domnia acestei forțe politice și militare puternice, cu ținuturile ei vaste, cu regate și colonii, a cuprins „un imperiu peste care soarele nu apune niciodată”, întinzându-se din estul până în vestul Europei, cu teritorii în cele două Americi. Habsburgii au revendicat până și coroana de împărat al Sfântului Imperiu Roman în 1452.

Ca lideri ai Imperiului Austro-Ungar, au hotărât structura politică și teritorială a Europei și au influențat istoria lumii. Istoria și-i amintește pe Habsburgi drept una dintre cele mai influente dinastii, însă una ciudată și misterioasă.

Probabil că cel mai celebru membru al dinastiei a fost Carol al II-lea al Spaniei. De-a lungul vieții sale, Carol a condus un regat vast și puternic. Însă el va fi ținut minte drept ultimul conducător de Habsburg al Spaniei, unul cu probleme de sănătate deosebite, pricinuite de consangvinizare de-a lungul mai multor generații.

Conform unor cercetări din ultimii ani, există dovezi care arată că în jur de 11 căsătorii din familia lui Carol au fost uniuni consangvine. Mai mult, potrivit The Telegraph, Carol al II-lea și bunicul său, Filip al III-lea, sunt considerați membrii familiei cu cel mai mare coeficient de consangvinizare.

Fiind extrem de fragil încă de la naștere, Carol s-a luptat cu boala întreaga sa copilărie. În calitate de unic moștenitor legitim, a ocupat tronul când avea numai patru ani.

Mama lui a fost numită regent, deoarece băiatul era prea tânăr ca să conducă țara. Sănătatea precară i-a afectat capacitatea de a învăța cum să citească și să scrie, fiind astfel lipsit de o educație regală corespunzătoare.

A fost un bărbat cu un intelect redus, lucru care i-a afectat domnia care s-a întins de 30 de ani. De asemenea, avea dificultăți fizice serioase, care nu i-au permis să aibă moștenitori, deși a fost căsătorit de două ori.

Scriitorii Will și Ariel Durant observă în cartea lor, „Civilizații istorisite”, că regele era „scund, șchiop, epileptic, senil și chelise complet până la vârsta de 35 de ani.” Autorii spun că regele „era mereu în pericol de moarte”.

De-a lungul domniei sale, curtea spaniolă l-a considerat pe Carol un obstacol în privința treburilor statului și o figură lipsită de importanță, lipsită de aproape orice putere.

Carol s-a alăturat curții având puține cunoștințe de politică sau de guvernare și s-a relatat că era adeseori ridiculizat din această cauză. Însă cei mai mulți curteni se bucurau să se afle sub domnia unui rege incompetent, deoarece putea fi manipulat cu ușurință.

Sănătatea lui Carol s-a deteriorat și mai mult pe măsură ce i se apropia ceasul morții. Starea lui psihică a avut de suferit și avea adeseori un comportament haotic și pervers.

Când presiunea curții l-a adus în pragul unei crize mintale s-a decis să se retragă și a devenit obsedat de moarte. Se spune că a exhumat cadavrele rudelor sale moarte ca să le atingă sau să le examineze.

Perioada de retragere nu a durat mult, deoarece Carol a murit cu câteva zile înainte să împlinească 39 de ani. Carol a murit în liniște, fără să lase moștenitori. Din acest motiv, a izbucnit Războiul Spaniol de Succesiune, care a durat până în 1714 și a provocat o criză în Europa.

Pe lângă rezultatele politice dezastruoase, moartea lui Carol a fost marcată de notițele rudimentare și memorabile ale autopsiei, care îi descriau starea de sănătate în cel mai ciudat mod. Doctorul care a efectuat autopsia a notat următoarele:

„Cadavrul său nu conținea nicio picătură de sânge, inima lui era foarte mică, plămânii degradați, intestinele putrezite și cangrenate. Avea un singur testicul, negru ca un cărbune, iar capul îi era plin de apă.”

Această descriere i-a uimit pe specialiștii zilelor noastre.

„Putem trage concluzia că regele suferise de hipospadias posterior, de monorhidism și că avea un testicul atrofiat. Probabil că suferea de intersexualitate, avea organe genitale ambigue și un singur rinichi, afectat de pietre și infecții”, a explicat profesorul Philip van Kerrebroeck, de la Asociația Europeană de Urologie.

În traducere din jargonul medical, uretra lui era prea scurtă, așa că nu urina de la distanța normală, avea un singur testicul, și acela micșorat, și, în general, organele sexuale și rinichii săi suferiseră malformații congenitale.

Asta nu explică motivul pentru care cadavrul lui era lipsit de sânge, însă ar putea oferi o explicație referitoare la motivul pentru care capul îi era plin de apă, după cum arată și Discover Magazine.

Pagina de Wikipedia dedicată lui Carol al II-lea include și un citat al scriitorului John Langdo-Davis care sintetizează foarte bine viața monarhului spaniol:

„Avem de-a face cu un om care a murit otrăvit cu două sute de ani înainte de a se naște. Dacă nașterea este un început, despre niciun alt om nu este mai nimerit să spunem că și-a găsit sfârșitul în început. Încă din prima zi, toți cei din jur au așteptat ca el să moară.”

Pentru Carol al II-lea, viața a fost dificilă și foarte dureroasă.

$$$

 Un cuplu a fost invitat la bal. Din senin, pe sotie a inceput sa o doara capul si i-a spus sotului sa mearga la petrecere fara ea.

El, fiind un sot fidel, a protestat, insa sotia a insistat, nevrand sa-i strice sarbatoarea. In final, sotul a cedat, si-a imbracat costumul si a plecat.

Sotia s-a întins pe canapea o ora si cand s-a trezit, durerea de cap ii trecuse. Era destul de devreme si a hotarat sa mearga la petrecere.

Sotul nu i-a vazut costumul, de aceea ea a hotarat sa se amuze, observandu-l cum se distreaza in absenta ei.

Imediat l-a reperat din multime, era pe ringul de dans, topaia si flirta inconjurat de niste dame.

S-a apropiatl si a inceput sa se invarta pe langa el. 

Dupa cateva paharele de vin, s-au indreptat spre o masina unde s-au iubit nebuneste pe bancheta din spate.

Aproape de miezul noptii, femeia s-a intors acasa, a ascuns costumul si s-a intins in pat. Aștepta cu nerăbdare să audă cum sotul ii va explica comportamentul revoltator. Citind o carte, l-a auzit cum a intrat.

- Ai petrecut frumos? l-a intrebat.

- Oo, stii bine, nu ma pot veseli atunci cand nu esti langa mine.

A dat din cap…

- Ai dansat mult?

- Nu, n-am dansat deloc.

Cand am ajuns acolo, am intalnit niste vechi prieteni de scoala si toata seara am jucat poker intr-o camera libera.

- Probabil ai aratat stupid jucand poker in costumul asta! i-a raspuns sotia cu sarcasm.

- Nu, i-am dat costumul lui Roby, varu-meu. Si el, pare-mi-se ca, s-a distrat de minune!

$$$

 HENRY DAVID THOREAU

Henry David Thoreau (n. 12 iulie 1817, Concord, Massachusetts, Statele Unite ale Americii - d. 6 mai 1862, Concord) a fost un eseist, poet și filozof practic american, renumit pentru că a trăit doctrinele transcendentalismului, așa cum sunt consemnate în capodopera sa, Walden (1854), și pentru că a fost un susținător viguros al libertăților civile, așa cum este evidențiat în eseul "Nesupunere civilă" (1849).

Primii ani de viață

Thoreau s-a născut în 1817 în Concord, Massachusetts, al treilea copil al unui mic om de afaceri pe nume John Thoreau și al soției sale, Cynthia Dunbar Thoreau. Deși familia sa s-a mutat în anul următor, s-au întors în 1823. Chiar și atunci când a devenit ambivalent în ceea ce privește satul după ce a ajuns la vârsta adultă, nu a devenit niciodată ambivalent în ceea ce privește decorul său minunat de păduri, pâraie și pajiști. În 1828, părinții săi l-au trimis la Academia Concord, unde și-a impresionat profesorii și astfel i s-a permis să se pregătească pentru facultate. După absolvirea academiei, a intrat la Universitatea Harvard în 1833. Acolo a fost un elev bun, dar a fost indiferent la sistemul de rang și a preferat să folosească biblioteca școlii în scopuri proprii. Absolvind în rangurile de mijloc ale promoției din 1837, Thoreau și-a căutat un loc de muncă de profesor și a obținut unul la vechea sa școală de gramatică din Concord. A descoperit că nu era disciplinar și a demisionat după două săptămâni șubrede, după care a lucrat pentru tatăl său în afacerea de creioane a familiei. În iunie 1838 a deschis o mică școală cu ajutorul fratelui său John. În ciuda naturii sale progresiste, a durat trei ani, până când John s-a îmbolnăvit.

Prietenia cu Emerson

Ralph Waldo Emerson s-a stabilit în Concord în timpul celui de-al doilea an al lui Thoreau la Harvard, iar în toamna anului 1837 au devenit prieteni. Emerson a simțit în Thoreau un adevărat discipol – adică unul cu atât de multă încredere în sine emersoniană încât ar fi încă propriul său om. Thoreau a văzut în Emerson un ghid, un tată și un prieten.

Cu magnetismul său, Emerson i-a atras pe alții la Concord. Din speculațiile și afirmațiile lor amețitoare a apărut transcendentalismul din New England. În retrospectivă, a fost una dintre cele mai semnificative mișcări literare ale Americii secolului al XIX-lea, cu cel puțin doi autori de talie mondială, Thoreau și Emerson, la creditul său. În esență, a combinat romantismul cu reforma. A sărbătorit individul mai degrabă decât masele, emoția mai degrabă decât rațiunea, natura mai degrabă decât omul. Transcendentalismul a recunoscut că există două moduri de cunoaștere, prin simțuri și prin intuiție, dar a afirmat că intuiția transcende învățătura. În mod similar, mișcarea a recunoscut că atât materia, cât și spiritul există. Ea susținea, totuși, că realitatea spiritului transcende realitatea materiei. Transcendentalismul s-a străduit să se reformeze, dar a insistat ca reforma să înceapă cu individul, nu cu grupul sau organizația.

Cariera literară

În compania lui Emerson, speranța lui Thoreau de a deveni poet părea nu numai potrivită, ci și fezabilă. La sfârșitul anului 1837, la sugestia lui Emerson, a început să țină un jurnal care acoperea mii de pagini înainte de a mâzgăli ultima înregistrare cu două luni înainte de moartea sa. Curând și-a șlefuit unele dintre vechile sale eseuri de facultate și a compus și altele noi și mai bune. A scris câteva poezii – multe de fapt – timp de câțiva ani. O excursie cu canoa pe care el și fratele său John au făcut-o de-a lungul râurilor Concord și Merrimack în 1839 i-a confirmat opinia că nu ar trebui să fie un profesor, ci un poet al naturii.

Un studiu de poezie

La începutul anilor 1840, Thoreau a preluat oficial profesia de poet. Conduși de Emerson, transcendentaliștii au înființat o revistă, The Dial. Numărul său inaugural, datat iulie 1840, a conținut poemul "Simpatie" al lui Thoreau și eseul său despre poetul roman Aulus Persius Flaccus. The Dial a publicat mai multe poezii ale lui Thoreau și apoi, în iulie 1842, primul dintre eseurile sale în aer liber, "Istoria naturală a Massachusetts". Deși deghizat într-o recenzie de carte, a arătat că un scriitor de natură distins era în devenire. Apoi au urmat mai multe versuri și altele frumoase, cum ar fi "To the Maiden in the East" și un alt eseu despre natură, remarcabil de fericit, "A Winter Walk". The Dial a încetat să mai apară odată cu numărul din aprilie 1844, după ce a publicat o varietate mai bogată de scrieri ale lui Thoreau decât ar fi făcut-o vreodată orice altă revistă.

În 1840, Thoreau s-a îndrăgostit și a cerut-o în căsătorie pe nume Ellen Sewall. Ea i-a acceptat propunerea, dar apoi a rupt imediat logodna la insistențele părinților ei. A rămas burlac pe viață. În două perioade, 1841-43 și 1847-48, a stat în cea mai mare parte la casa Emerson. În ciuda ospitalității și prieteniei lui Emerson, Thoreau a devenit neliniștit; starea sa a fost accentuată de durerea pentru moartea fratelui său John, care a murit de tetanos în ianuarie 1842 după ce și-a tăiat degetul. Mai târziu în același an, Thoreau a devenit tutore în casa din Staten Island a fratelui lui Emerson, William, în timp ce încerca să cultive piața literară din New York. Cu toate acestea, activitățile literare ale lui Thoreau au mers indiferent, iar efortul de a cuceri New York-ul a eșuat. Confirmat în dezgustul său pentru viața de oraș și dezamăgit de lipsa de succes, s-a întors la Concord la sfârșitul anului 1843.

Mutarea la Walden Pond a lui Henry David Thoreau

Înapoi în Concord, Thoreau s-a alăturat afacerii familiei sale, făcând creioane și șlefuind grafit. La începutul anului 1845 se simțea mai neliniștit ca niciodată, până când a decis să accepte o idee despre un coleg de clasă de la Harvard care construise cândva o colibă pe malul apei în care se putea citi și contempla. În primăvară, Thoreau a ales un loc lângă Walden Pond, un mic lac glaciar situat la 3 km sud de Concord, pe un teren deținut de Emerson.

La începutul primăverii anului 1845, Thoreau, pe atunci în vârstă de 27 de ani, a început să taie pini înalți cu care să-și construiască fundațiile casei de pe malul Walden Pond. De la început, mutarea i-a dat o satisfacție profundă. Odată stabilit, și-a limitat dieta în cea mai mare parte la fructele și legumele pe care le-a găsit crescând sălbatice și fasolea pe care a plantat-o. Când nu era ocupat să-și plivească rândurile de fasole și să încerce să le protejeze de marmotele flămânde sau ocupat cu pescuitul, înotul sau vâslitul, petrecea ore lungi observând și înregistrând flora și fauna locală, citind și scriind O săptămână pe râurile Concord și Merrimack (1849). De asemenea, a făcut înregistrări în jurnalele sale, pe care le-a șlefuit mai târziu și le-a inclus în Walden. De asemenea, mult timp a fost petrecut în meditație.

Din această activitate și gândire a apărut Walden, o serie de 18 eseuri care descriu experimentul lui Thoreau în viața de bază și efortul său de a-și elibera timpul liber pentru petrecerea timpului liber. Mai multe dintre eseuri oferă perspectiva sa originală asupra semnificației muncii și a timpului liber și descriu experimentul său de a trăi cât mai simplu și autosuficient posibil, în timp ce în altele Thoreau a descris diferitele realități ale vieții la Walden Pond: intimitatea sa cu animalele mici cu care a intrat în contact; sunetele, mirosurile și aspectul pădurilor și al apei în diferite anotimpuri; muzica vântului în firele telegrafice – pe scurt, fericirea de a învăța cum să-și îndeplinească dorința de a trăi cât mai simplu și autosuficient posibil. Actul fizic de a trăi zi de zi la Walden Pond este ceea ce conferă autoritate cărții, în timp ce stăpânirea lui Thoreau a unui stil clar, direct și elegant a ajutat-o să o ridice la nivelul unui clasic literar.

Thoreau a stat doi ani la Walden Pond (1845–47). În vara anului 1847, Emerson l-a invitat să rămână din nou cu soția și copiii săi, în timp ce Emerson însuși a plecat în Europa. Thoreau a acceptat, iar în septembrie 1847 și-a părăsit cabina pentru totdeauna.

La jumătatea șederii sale la Walden, Thoreau petrecuse o noapte în închisoare. Într-o seară din iulie 1846 l-a întâlnit pe Sam Staples, polițistul și colectorul de taxe. Staples i-a cerut cu prietenie să-și plătească taxa de vot, pe care Thoreau a omis să o plătească timp de câțiva ani. El a refuzat, iar Staples l-a închis. A doua zi dimineața, o doamnă încă neidentificată, probabil mătușa lui, Maria, a plătit taxa. Thoreau a ieșit fără tragere de inimă, a făcut o comisie și apoi s-a dus să adune afine. O singură noapte, a decis el, a fost suficientă pentru a-și arăta punctul de vedere că nu poate susține un guvern care susține sclavia și duce un război imperialist împotriva Mexicului. Apărarea conștiinței private și individuale împotriva oportunității majorității și-a găsit expresia în cel mai faimos eseu al său, "Nesupunere civilă", care a fost publicat pentru prima dată în mai 1849 sub titlul "Rezistența la guvernarea civilă". Eseul a primit puțină atenție până în secolul 20, când a găsit o audiență dornică de mișcarea americană pentru drepturile civile. Pentru mulți, mesajul său sună încă actual: există o lege mai înaltă decât cea civilă, iar legea superioară trebuie respectată chiar dacă urmează o pedeapsă. La fel și consecința sa: "Sub un guvern care întemnițează pe oricine pe nedrept, adevăratul loc pentru un om drept este și o închisoare".

Viața ulterioară și lucrările

Când Thoreau a părăsit Walden, a trecut de apogeul carierei sale, iar viața sa și-a pierdut o mare parte din iluminare. Încet, transcendentalismul său s-a scurs pe măsură ce a devenit topograf pentru a se întreține. A colectat specimene botanice pentru el și reptiliene pentru Harvard, notând descrierile lor în jurnalul său. S-a stabilit în vecinătatea sa ca un om sănătos cu tijă și tranzit și și-a petrecut mai mult timp în afacerea familiei; după moartea tatălui său, el a preluat-o în întregime. Thoreau a făcut excursii în pădurile din Maine, la Cape Cod și în Canada, folosind experiențele sale din călătorii ca materie primă pentru trei serii de articole de revistă: "Ktaadn [sic] and the Maine Woods", în The Union Magazine (1848); "Excursie în Canada", în Putnam's Monthly (1853); și "Cape Cod", în Putnam's (1855). Aceste lucrări prezintă pofta lui Thoreau pentru aventurile în aer liber și aprecierea sa pentru mediul natural care i-a susținut atât de mult timp propriul spirit.

Pe măsură ce Thoreau a devenit mai puțin transcendentalist, a devenit mai mult un activist – mai presus de toate, un aboliționist dedicat. La fel ca oricine din Concord, el a ajutat la grăbirea oamenilor care fugeau de sclavie spre nord pe calea ferată subterană. A ținut prelegeri și a scris împotriva sclaviei; "Sclavia în Massachusetts", o prelegere ținută în 1854, a fost cea mai dură acuzație a sa. În aboliționistul John Brown a găsit o figură paternă lângă care Emerson pălește; bătrânul fanatic înflăcărat a devenit idealul său. După ce raidul lui Brown asupra Harpers Ferry a eșuat, Thoreau a ținut "O pledoarie pentru căpitanul John Brown" – un discurs pasionat în apărarea cauzei lui Brown – în fața unei săli pline în sacristia casei de întruniri a Primei Parohii din Concord. Thoreau avea o sănătate precară și, când Brown a fost spânzurat pe 2 decembrie 1859, Thoreau a suferit un șoc psihic care probabil i-a grăbit propria moarte. A murit, aparent de tuberculoză, în 1862.

Moștenirea lui Henry David Thoreau

În ceea ce privește succesul material, Thoreau a trăit o viață de eșecuri repetate. A trebuit să plătească pentru tipărirea A Week on the Concord și Merrimack Rivers; când s-a vândut în doar 220 de exemplare, editorii i-au aruncat restul de 700 la ușa lui. Walden (a doua și ultima dintre cărțile sale publicate în timpul vieții sale) s-a descurcat mai bine, dar a avut nevoie de cinci ani pentru a vinde 2.000 de exemplare. Și totuși, Thoreau este privit atât ca un scriitor american clasic, cât și ca un erou cultural al țării sale. Această opinie despre măreția sa provine din puterea ideilor sale principale și din scrierile lucide și provocatoare cu care le-a exprimat.

Cele două acțiuni simbolice celebre ale lui Thoreau, cei doi ani petrecuți în cabana de la Walden Pond și noaptea petrecută în închisoare pentru nesupunere civilă, reprezintă punerea în aplicare personală a doctrinelor transcendentalismului din Noua Anglie, așa cum a fost exprimată de prietenul și asociatul său Emerson, printre alții. În scrierile sale, Thoreau s-a preocupat în primul rând de posibilitățile pentru cultura umană oferite de mediul natural american. El a adaptat idei culese din literatura romantică actuală pentru a extinde libertarianismul și individualismul american dincolo de sferele politice și religioase la cele ale vieții sociale și personale. "Viața pe care oamenii o laudă și o consideră de succes este doar un fel. De ce, întrebă Thoreau în Walden, unde exemplul său era răspunsul, ar trebui să exagerăm pe vreun fel în detrimentul celorlalte? Într-o societate comercială, conservatoare, care devenea rapid urbană și industrială, el a susținut dreptul la autocultură, la o viață individuală modelată de principii interioare. El a cerut toată libertatea de a urma stiluri de viață unice, de a face poezii din viața lor și de a trăi în sine o artă. Într-o societate neliniștită, în expansiune, dedicată acțiunii practice, el a demonstrat utilizările și valorile timpului liber, contemplării și unei aprecieri armonioase și a coexistenței cu natura. Thoreau a stabilit tradiția scrisului despre natură dezvoltată mai târziu de americanii John Burroughs și John Muir, iar studiul său de pionierat asupra utilizărilor umane ale naturii a influențat profund conservaționiști și planificatori regionali precum Benton MacKaye și Lewis Mumford. Mai important, viața lui Thoreau, atât de pe deplin exprimată în scrierile sale, a avut o influență omniprezentă pentru că a fost un exemplu de eroism moral și un exemplu de căutare continuă a unei dimensiuni spirituale în viața americană.

$¢$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

LUDOVIC AL XIV-lea ȘI FEMEILE SALE

Dragostea lui Ludovic al XIV-lea pentru femei este binecunoscută. De-a lungul vieții sale, a avut o serie de amante, inclusiv marchiza de Montespan și ducesa de La Vallière, ambele născându-i mai mulți copii legitimați.

Ludovic al XIV-lea avea un adevărat ochi pentru doamne. Prima sa iubire, Marie Mancini, era nepoata lui Mazarin, dar atât cardinalul, cât și Ana de Austria s-au opus vehement acestei uniuni, iar scurta întâlnire dintre rege și prințesă din 22 iunie 1659 a fost ultima lor întâlnire înainte ca aceasta să fie alungată de la curte în exil. Regele a fost de acord să se căsătorească cu infanta spaniolă, Maria Tereza de Austria , pe 9 iunie 1660, în conformitate cu Tratatul de la Pirinei, care a pus capăt războiului franco-spaniol.

Prima amantă oficială a lui Ludovic al XIV-lea, Louise de La Vallière , a locuit la Curte între 1661 și 1674. Ea i-a născut regelui patru copii, dintre care doi au supraviețuit și au fost legitimați: Marie-Anne de Bourbon, cunoscută sub numele de Domnișoara de Blois, și Louis, Conte de Vermandois.

Marchiza de Montespan a fost următoarea care a cedat farmecului regal în timpul campaniei din Flandra din 1667, iar în anul următor, Marile Divertismente Regale de la Versailles au fost ținute neoficial în onoarea ei. Nu a durat mult până când s-a mutat într-un apartament prestigios, direct legat de cel al iubitului ei. Decorat rafinat de d'Orbay, acesta era chiar mai spațios decât apartamentul Reginei . Regele i-a donat și palatul Clagny, care a devenit casa numeroșilor copii pe care i-a avut cu regele - șase copii legitimi în total. A fost înlăturată de domnișoara de Fontanges, o tânără frumusețe de abia 20 de ani, a cărei relație cu regele s-a dovedit a fi doar scurtă.

Guvernanta copiilor Doamnei de Montespan, Françoise d'Aubigné, care a devenit mai târziu Madame de Maintenon în 1675, a fost următoarea care a cucerit inima regelui cu dulceața și farmecul ei. După moartea Mariei Tereza, ea s-a căsătorit în secret cu regele Franței în noaptea de 9 spre 10 octombrie 1683, în prezența lui Louvois și a lui de Bontemps. Potrivit Prințesei Palatine : „În orice caz, ceea ce este sigur este că regele nu a fost niciodată atât de pasionat de nicio amantă precum este pentru ea [Doamna de Maintenon]; este un lucru destul de curios să-i vezi împreună.”

$$$

 JOHN CALVIN

Acest om, fără îndoială cel mai mare dintre teologii protestanți și poate, după Sfântul Augustin , cel mai perseverent urmat de discipolii săi dintre toți scriitorii occidentali de teologie , s-a născut la Noyon, în Picardia, Franța, pe 10 iulie 1509 și a murit la Geneva pe 27 mai 1564.

O generație l-a despărțit de Luther, pe care nu l-a întâlnit niciodată. Prin naștere, educație și temperament, acești doi protagoniști ai mișcării reformatoare erau puternic contrastanți. Luther era un țăran saxon, tatăl său miner; Calvin provenea din clasa de mijloc franceză, iar tatăl său , avocat, cumpărase libertatea orașului Noyon, unde practica dreptul civil și canonic. Luther a intrat în Ordinul Pustnicilor Augustinieni, a depus jurăminte călugărești , a fost făcut preot și a atras multă odie căsătorindu-se cu o călugăriță. Calvin nu a fost hirotonit niciodată în Biserica Catolică ; pregătirea sa a fost în principal în drept și științe umaniste; nu a depus jurăminte . Elocvența lui Luther l-a făcut popular prin forța, umorul, grosolănia și stilul vulgar. Calvin vorbea întotdeauna cu cei învățați, chiar și atunci când predica în fața mulțimilor. Maniera sa este clasică; raționează pe bază de sistem; are puțin umor; în loc să lovească cu ciomagul, folosește armele unei logici mortale și persuadă prin autoritatea unui învățător, nu prin insultele unui demagog. El scrie în franceză la fel cum Luther scrie în germană și, la fel ca el, a fost considerat un pionier în dezvoltarea modernă a limbii sale materne. În cele din urmă, dacă îl numim pe doctorul din Wittenberg un mistic , îl putem rezuma pe Calvin ca fiind un scolastic ; el dă o expresie articulată principiilor pe care Luther le-a aruncat furtunos asupra lumii în pamfletele sale vehemente; iar „Institutele”, așa cum au fost lăsate de autorul lor, au rămas de atunci standardul credinței protestante ortodoxe în toate Bisericile cunoscute sub numele de „Reformate”. Discipolii săi francezi și-au numit secta „religia”; așa s-a dovedit a fi și în afara lumii romane.

Numele de familie, scris în multe feluri, era latinizat de Cauvin, conform obiceiului epocii, sub numele de Calvinus. Dintr-un motiv necunoscut, reformatorul este numit în mod obișnuit Maître Jean C. Mama sa, Jeanne Le Franc, născută în Dieceza de Cambrai , este menționată ca fiind „frumoasă și pioasă”; ea și-a dus fiul mic la diverse altare și l-a crescut ca un bun catolic . Din partea tatălui, strămoșii săi erau navigatori. Bunicul său s-a stabilit la Pont l'Evêque, lângă Paris , și a avut doi fii care au devenit lăcătuși; al treilea a fost Gerard, care a devenit procurator la Noyon, iar acolo cei patru fii și cele două fiice ale sale au văzut lumina. El a locuit în Place au Blé (Piața de Porumb). Noyon, un sediu episcopal, fusese mult timp un feud al puternicei familii vechi de Hangest, care îl trata ca pe proprietatea lor personală . Dar o ceartă veșnică, în care orașul a fost implicat, a continuat între episcop și capitol. Charles de Hangest, nepotul prea cunoscutului Georges d'Amboise, arhiepiscop de Rouen , a cedat episcopia în 1525 propriului său nepot, John, devenind vicarul său general . John a continuat lupta cu canoanele sale până la intervenția Parlamentului de la Paris , moment în care s-a mutat la Roma și, în cele din urmă, a murit la Paris în 1577. Acest prelat avea rude protestante ; este acuzat că a încurajat erezia , care în acei ani începea să se avânte printre francezi. Disensiile clericale, în orice caz, au oferit noilor doctrine un câmp promițător; iar calvinii au fost mai mult sau mai puțin infectați de acestea înainte de 1530.

Cei patru fii ai lui Gerard au fost numiți clerici și au deținut beneficii la o vârstă fragedă. Reformatorul a primit unul când avea doar doisprezece ani, devenind preot de Saint-Martin de Marteville în Vermandois în 1527 și de Pont l'Eveque în 1529. Trei dintre băieți au urmat cursurile locale ale Colegiului des Capettes, iar acolo John s-a dovedit a fi un elev priceput. Dar poporul său era apropiat de oamenii mai importanți, de Montmor, o ramură a liniei Hangest, ceea ce l-a determinat să însoțească unii dintre copiii lor la Paris în 1523, când mama sa era probabil moartă și tatăl său se recăsătorise. Acesta din urmă a murit în 1531, sub excomunicare din partea capitolului pentru că nu și-a trimis socotelile. Ni se spune că boala bătrânului, nu lipsa sa de onestitate, a fost cauza . Totuși, fiul său, Charles, iritat de cenzură , s-a apropiat de doctrinele protestante . A fost acuzat în 1534 că a negat dogma catolică a Euharistiei și a murit în afara Bisericii în 1536; trupul său a fost spânzurat public ca fiind al unui recuzant .

Între timp, tânărul John trecea prin propriile încercări la Universitatea din Paris , al cărei decan sau sindic, Noel Bédier, se ridicase împotriva lui Erasmus și îl criticase aspru pe Le Fèvre d'Étaples (Stapulensis) , renumit pentru traducerea Bibliei în franceză. Calvin, un „martinet” sau oppidan din Collège de la Marche, l-a cunoscut pe acest om (era din Picardia) și este posibil să fi aruncat o privire asupra comentariului său latin despre Sfântul Pavel , datat 1512, pe care Doumergue îl consideră prima carte protestantă scrisă de un pană franceză. O altă influență care a tins în aceeași direcție a fost cea a lui Corderius, tutorele lui Calvin, căruia i-a dedicat ulterior adnotarea sa la I Tesaloniceni , remarcând: „dacă este ceva bun în ceea ce am publicat, ți-l datorez”. Corderius avea un stil latin excelent, viața sa era austeră, iar „Colocviile” sale i-au adus o faimă durabilă. Dar a căzut sub suspiciunea de erezie și, cu ajutorul lui Calvin, s-a refugiat la Geneva, unde a murit în septembrie 1564. Un al treilea vestitor al „Noii Învățături” a fost George Cop, medicul lui Francisc I , în casa căruia Calvin a fost binevenit și a ascultat discuțiile religioase favorizate de Cop. Și un al patrulea a fost Pierre-Robert d'Olivet din Noyon, care a tradus și Scripturile, tânărul nostru om de litere, nepotul său, scriind (în 1535) o prefață latină la Vechiul Testament și una franceză - prima sa apariție ca autor nativ - la Noul Testament .

Până în 1527, când nu avea mai mult de optsprezece ani, educația lui Calvin era completă în liniile sale principale. El învățase să fie umanist și reformator. „Conversia bruscă” la o viață spirituală din 1529, despre care vorbește, nu trebuie luată chiar literal. Nu fusese niciodată un catolic înfocat ; dar poveștile spuse la un moment dat despre conduita sa dereglată nu au niciun fundament; și printr-un proces foarte natural a trecut de partea de care se poziționa familia sa. În 1528 s-a înscris la Orléans ca student la drept , s-a împrietenit cu Francisc Daniel, apoi a plecat timp de un an la Bourges , unde a început să predice în privat. Margareta d'Angoulême, sora lui Francisc I și ducesă de Berry, locuia acolo alături de mulți germani heterodocși.

Este găsit din nou la Paris în 1531. Wolmar îl învățase greaca la Bourges ; de la Vatable a învățat ebraica; și a întreținut unele relații cu eruditul Budaeus. Cam în această dată a tipărit un comentariu la „De Clementiâ” de Seneca. Era doar un exercițiu de erudiție, fără nicio semnificație politică. Francisc I îi trata sever pe protestanți , iar Calvin, acum doctor în drept la Orléans , a compus, după cum spune povestea, un discurs despre filosofia creștină pe care Nicholas Cop l-a ținut de Ziua Tuturor Sfinților din 1532, atât scriitorul, cât și oratorul fiind nevoiți să fugă imediat de urmărirea inchizitorilor regali. Această legendă a fost respinsă de criticii moderni. Calvin a petrecut însă o perioadă cu Canon du Tillet la Angoulême , sub o denumire prefăcută. În mai 1534, s-a dus la Noyon, a renunțat la beneficiul său și, se spune, a fost închis . Dar a scăpat la Nerac în Bearn, reședința ducesei Margaret, și acolo l-a întâlnit din nou pe Le Fèvre, a cărui Biblie franceză fusese condamnată de Sorbona la flăcări. Următoarea sa vizită la Paris a avut loc în timpul unei campanii violente a luteranilor împotriva Liturghiei , care a adus represalii, Etienne de la Forge și alții au fost arși în Place de Grève; iar Calvin, însoțit de du Tillet, a scăpat - deși nu fără aventuri - la Metz și Strasburg . În acest din urmă oraș, Bucer a domnit suprem. Reformatorii de frunte au dictat legi de la amvon adepților lor, iar această călătorie s-a dovedit a fi una decisivă pentru umanistul francez , care, deși timid și timid din fire, s-a angajat într-un război pe hârtie cu propriul său suveran. Faimoasa scrisoare către Francisc I este datată 23 august 1535. A servit drept prolog la „Institutele”, a căror primă ediție a apărut în martie 1536, nu în franceză, ci în latină. Scuza lui Calvin pentru că i-a ținut prelegeri regelui a fost că peste tot în regat fuseseră afișate pancarte care îi denunțau pe protestanți drept rebeli. Francisc I nu a citit aceste pagini, dar dacă ar fi făcut-o, ar fi descoperit în ele un apel, nu la toleranță, pe care reformatorul a disprețuit-o complet, ci la desființarea catolicismului în favoarea noii evanghelii. Nu putea exista decât o singură Biserică adevărată , spunea tânărul teolog., prin urmare, regii ar trebui să pună capăt complet papismului. (Pentru o relatare a „Institutelor”, vezi CALVINISM . ) A doua ediție aparține anului 1539, prima traducere franceză din 1541; versiunea latină finală, așa cum a fost revizuită de autorul său, este din 1559; dar cea în uz comun, datată 1560, are adăugiri ale discipolilor săi. „A fost mai mult lucrarea lui Dumnezeu decât a mea”, a spus Calvin, care a luat drept motto „Omnia ad Dei gloriam” și, aluzie la schimbarea pe care a suferit-o în 1529, a presupus pentru designul său o mână întinsă dintr-o inimă arzătoare.

Un capitol mult disputat din biografia lui Calvin este vizita pe care se crede că a făcut-o la Ferraro ducesei protestante Renée, fiica lui Ludovic al XII-lea. Multe povești s-au adunat despre călătoria sa, acum abandonate de cei mai informați scriitori. Tot ce știm cu siguranță este că reformatorul, după ce și-a rezolvat treburile de familie și i-a convins pe doi dintre frații și surorile sale să adopte opiniile pe care le adoptase, a întreprins, în urma războiului dintre Carol al V -lea și Francisc I , să ajungă la Bale prin Geneva , în iulie 1536. La Geneva, predicatorul elvețian Fare, care căuta atunci ajutor în propaganda sa, l-a implorat cu atâta vehemență să rămână și să predea teologie, încât, așa cum relatează Calvin însuși, a fost atât de îngrozit încât s-a supus. Nu suntem obișnuiți să ne imaginăm că profetul auster se sperie atât de ușor. Dar, ca student și pustnic , nou în responsabilități publice, s-ar putea să fi ezitat înainte de a se arunca în apele tulburi ale Genevei , aflată atunci în cea mai furtunoasă perioadă a sa. Nu există niciun portret al lui din această perioadă. Mai târziu este reprezentat ca având o înălțime medie, cu umeri încovoiați, ochi pătrunzători și o frunte lată; părul său avea o nuanță roșiatică. Studiul și postul i-au cauzat durerile de cap severe de care suferea continuu. În viața privată era vesel, dar sensibil, ca să nu spunem autoritar, prietenii săi îl tratau cu delicatețe și considerație. Obiceiurile sale erau simple; nu-i păsa de bogăție și nu-și permitea niciodată un concediu. Corespondența sa, din care au rămas 4271 de scrisori, se axează în principal pe subiecte doctrinare . Totuși, caracterul său puternic și rezervat se simțea la îndemâna tuturor celor cu care a intrat în contact; Geneva s-a supus conducerii sale teocratice, iar Bisericile Reformate i-au acceptat învățătura ca și cum ar fi fost infailibilă.

Acesta era străinul pe care Farel l-a recomandat conaționalilor săi protestanți , „acest francez”, ales să țină prelegeri despre Biblie într-un oraș divizat împotriva sa. Geneva avea aproximativ 15.000 de locuitori. Episcopul său fusese mult timp prințul său, limitat, însă, de privilegii populare. Vidomne-ul , sau primarul, era contele de Savoia , iar pentru familia sa, episcopatul părea o proprietate pe care, din 1450, o dădeau copiilor lor mai mici. Ioan de Savoia , fiul nelegitim al episcopului anterior , și-a vândut drepturile ducelui, care era capul clanului, și a murit în 1519 la Pignerol. Jean de la Baume, ultimul dintre prinții săi ecleziastici , a abandonat orașul, care a primit profesori protestanți din Berna în 1519 și din Fribourg în 1526. În 1527, stemele Savoiei au fost dărâmate; în 1530, partidul catolic a suferit o înfrângere, iar Geneva a devenit independentă. A avut două concilii, dar verdictul final asupra măsurilor publice aparținea poporului. Aceștia l-au numit pe Farel, un convertit al lui Le Fevre, predicator al lor în 1534. O discuție între cele două Biserici, din 30 mai până în 24 iunie 1535, s-a încheiat cu victoria protestanților . Altarele au fost profanate , imaginile sacre sparte, iar Liturghia a fost desființată. Trupele berneze au intrat și „Evanghelia” a fost acceptată pe 21 mai 1536. Aceasta a implicat persecutarea catolicilor de către conciliile care acționau atât ca Biserică, cât și ca Stat . Preoții au fost aruncați în închisoare ; cetățenii au fost amendați pentru că nu participau la predici. La Zürich, Basel și Berna au fost stabilite aceleași legi . Toleranța nu intra în ideile vremii.

Deși Calvin nu introdusese această legislație , în principal datorită influenței sale, în ianuarie 1537, au fost votate „articolele” care insistau asupra împărtășaniei de patru ori pe an, trimiteau spioni asupra delincvenților, stabileau o cenzură morală și îi pedepseau pe cei indisciplinați cu excomunicarea . Urma să apară un catehism pentru copii , pe care l-a redactat; acesta se numără printre cele mai bune scrieri ale sale. Orașul s-a împărțit acum în „jurați” și „nejurați”, deoarece mulți nu jurau pe „articole”; într-adevăr, acestea nu au fost niciodată acceptate complet. Au apărut întrebări cu Berna privind puncte pe care Calvin le-a considerat indiferente. El a făcut o figură în dezbaterile de la Lausanne , apărând libertatea Genevei . Dar au urmat tulburări acasă, unde recuzația era încă răspândită; în 1538, conciliul i-a exilat pe Farel, Calvin și pe evanghelistul orb Couraud. Reformatorul a mers la Strasburg , a devenit oaspetele lui Capito și Bucer , iar în 1539 explica Noul Testament refugiaților francezi cu cincizeci și doi de florini pe an. Cardinalul Sadolet adresase o scrisoare deschisă genevenilor, la care exilul lor a răspuns acum. Sadolet a susținut că schisma era o crimă; Calvin a răspuns că Biserica Romană era coruptă. El a câștigat aplauze datorită puterii sale ascuțite de dezbatere la Hagenau, Worms și Ratisbona . Dar se plânge de sărăcia și sănătatea sa precară, care nu l-au împiedicat să se căsătorească în acest moment cu Idelette de Bure, văduva unui anabaptist pe care îl convertise. Nu se știe nimic mai mult despre această doamnă, cu excepția faptului că i-a adus un fiu care a murit aproape la naștere, în 1542, și că propria ei moarte a avut loc în 1549.

După unele negocieri, Ami Perrin, comisarul pentru Geneva, l-a convins pe Calvin să se întoarcă. A făcut acest lucru, nu foarte de bunăvoie, pe 13 septembrie 1541. Intrarea sa a fost destul de modestă. Constituția bisericii recunoștea acum „pastori, doctori , bătrâni, diaconi ”, dar puterea supremă era dată magistratului. Miniștrii aveau arma spirituală a cuvântului lui Dumnezeu ; consistoriul, ca atare, nu a mânuit niciodată brațul secular. Predicatorii, conduși de Calvin, iar conciliile, instigate de adversarii săi, intrau frecvent în conflict. Cu toate acestea, ordonanțele din 1541 au fost menținute; clerul , ajutat de bătrâni laici, guverna despotic și în detaliu acțiunile fiecărui cetățean. O Sparta prezbiteriană putea fi văzută la Geneva ; aceasta a dat un exemplu puritanilor de mai târziu , care au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a-i imita disciplina. Modelul susținut a fost cel al Vechiului Testament , deși creștinii trebuiau să se bucure de libertatea Evangheliei. În noiembrie 1552, Conciliul a declarat că „Institutele” lui Calvin erau o „ doctrină sfântă împotriva căreia nimeni nu putea vorbi”. Astfel, statul a emis decrete dogmatice, a căror forță fusese anticipată mai devreme, cum ar fi atunci când Jacques Gouet a fost închis sub acuzația de impietate în iunie 1547 și, după torturi severe, a fost decapitat în iulie. Unele dintre acuzațiile aduse nefericitului tânăr au fost frivole, altele îndoielnice . Ce rol, dacă a avut vreunul, a jucat Calvin în această judecată nu este ușor de stabilit. Execuția trebuie însă pusă pe seama lui; a adus o ofensă mult mai mare decât exilarea lui Castellio sau pedepsele aplicate lui Bolsec - oameni moderați opuși opiniilor extreme în materie de disciplină și doctrină , care au căzut sub suspiciunea de reacționari. Reformatorul nu s-a retras de la sarcina autoproclamată. În cinci ani, au avut loc la Geneva cincizeci și opt de condamnări la moarte și șaptezeci și șase de exil, pe lângă numeroasele încarcerări ale celor mai eminenți cetățeni . Jugul de fier nu a putut fi scuturat. În 1555, sub conducerea lui Ami Perrin, s-a încercat un fel de revoltă. Nu s-a vărsat sânge, dar Perrin a pierdut ziua, iar teocrația lui Calvin a triumfat.

„Sunt mai profund scandalizat”, a scris Gibbon, „de singura execuție a lui Servetus decât de hecatombele care au izbucnit în autos-da-fé-urile Spaniei și Portugaliei ”. El atribuie dușmănia lui Calvin răutății personale și poate invidiei . Faptele cazului sunt destul de bine stabilite. Născut în 1511, probabil la Tudela , Michael Served y Reves a studiat la Toulouse și a fost prezent la Bologna la încoronarea lui Carol al V-lea . A călătorit în Germania și a publicat în 1531 la Hagenau tratatul său „De Trinitatis Erroribus”, o lucrare unitariană puternică care a provocat multă agitație printre reformatorii mai ortodocși . L-a întâlnit pe Calvin și a disputat cu el la Paris în 1534, a devenit corector al tipografiei la Lyon ; s-a concentrat asupra medicinei, a descoperit circulația sanguină redusă și a intrat într-o corespondență fatală cu dictatorul de la Geneva cu privire la un nou volum „Christianismi Restitutio”, pe care intenționa să-l publice. În 1546, schimbul de scrisori a încetat. Reformatorul l-a numit pe Servetus arogant (îndrăznise să critice „Institutele” în glose marginale) și a rostit amenințarea semnificativă: „Dacă vine aici și am vreo autoritate, nu-l voi lăsa niciodată să părăsească locul viu”. „Restitutio” a apărut în 1553. Calvin a trimis imediat autorul acesteia inchizitorului dominican Ory la Lyon , trimițându-i scrisorile omului din 1545-46 și aceste glose. În urma acestui fapt, spaniolul a fost închis la Vienne, dar a evadat prin complicitate prietenoasă și a fost ars acolo doar în efigie. O fascinație extraordinară l-a atras la Geneva, de unde intenționa să treacă Alpii. A sosit pe 13 august 1553. A doua zi, Calvin, care îl remarcase la predică, l-a arestat pe criticul său, secretarul predicatorului venind să-l acuze. Calvin a redactat patruzeci de articole de acuzare sub trei titluri, referitoare la natura lui Dumnezeu , botezul pruncilor și atacul pe care Servetus îl îndrăznise asupra propriei sale învățături. Consiliul a ezitat înainte de a lua o decizie fatală, dar dictatorul, întărit de Farel, i-a forțat să continue. În închisoare, vinovatul a suferit mult și s-a plâns zgomotos. Bernezii și alți elvețieni au votat pentru o pedeapsă nelimitată. Dar pentru Calvin, puterea sa la Geneva părea pierdută, în timp ce stigmatul ereziei ; așa cum a insistat el,s-ar agăța de toți protestanții dacă acest inovator nu ar fi fost condamnat la moarte„Să vadă lumea”, l-a sfătuit Bullinger, „că Geneva dorește slava lui Hristos”.

Prin urmare, sentința de ardere pe rug a fost pronunțată pe 26 octombrie 1553. „Mâine va muri”, i-a scris Calvin lui Farel. Când fapta a fost săvârșită, reformatorul a susținut că fusese nerăbdător să atenueze pedeapsa, dar acest fapt nu apare în documente. El a disputat cu Servetus în ziua execuție