$$$

 👩🏻CURIOZITĂȚI DE POVESTE…😲

Știați că, Cimitirul Vesel din Sapânța este singurul cimitir din lume unde moartea e sărbătorită cu umor?😲

Cimitirul Vesel din Săpânța nu e un loc al lacrimilor și tăcerii, ci unul al culorii, poveștilor și zâmbetelor sincere.

Aflat în inima Maramureșului, acest cimitir unic în lume a transformat ceea ce este, de obicei, o temă tabu, moartea, într-o formă de artă populară și un mod de a celebra viața.

🎨Totul a început cu un om și o idee curajoasă.

În anii ’30, meșterul 👨🏻Stan Ioan Pătraș, sculptor și poet popular din Săpânța, a hotărât că nu vrea ca moartea să fie tratată cu teamă și solemnitate. A sculptat prima cruce albastră și a scris pe ea, cu umor și simplitate, povestea celui îngropat. Nu era nimic pompos sau trist, era viața, așa cum fusese ea: cu bune, cu rele, cu haz.

De atunci, Cimitirul Vesel a devenit un adevărat muzeu în aer liber, cu peste 800 de cruci viu colorate, fiecare diferită, fiecare spunând o poveste. Lemnul 🎨pictat în nuanțe vii, în special acel albastru intens, numit „albastru de Săpânța”, contrastează cu verdele ierbii și liniștea locului.

🤔Ce îl face cu adevărat unic?

Pe fiecare cruce se află o pictură naivă, realizată manual, care îl înfățișează pe răposat în ipostaza lui preferată din viață: cosind, cântând la vioară, ținând o sticlă de horincă, mulgând vaca sau chiar… în mijlocul unei întâmplări mai puțin măgulitoare.

Sub imagine, sunt scrise versuri cu rimă, în stil popular, pline de umor, ironie și sinceritate. Uneori tandre, alteori tăioase, dar mereu autentice. Acolo nu se ascunde nimic. Dacă omul a fost bețiv, crucea o spune. Dacă a fost muncitor sau gospodar, versurile îl laudă. Dacă a iubit prea mult horinca, satul râde cu el și după moarte.

În Săpânța, moartea nu e un sfârșit, e o continuare a poveștii.

În loc să se plângă, oamenii își amintesc cu zâmbet de cei plecați. Cimitirul devine un spațiu al memoriei vii, unde tristețea e înlocuită cu amintiri și unde lacrima se transformă în zâmbet sincer. Este o lecție profundă despre cum putem accepta inevitabilul nu cu frică, ci cu înțelepciune și umor.

Cimitirul atrage anual zeci de mii de turiști din întreaga lume. Nu doar pentru frumusețea sa vizuală, ci și pentru lecția de viață pe care o oferă: că umorul poate fi un balsam chiar și în fața morții.

Că în loc să ne plângem morții în tăcere, putem să le cinstim amintirea… râzând de poveștile lor.

Cimitirul Vesel din Săpânța e dovada vie că moartea nu trebuie să fie doar durere. Poate fi și culoare, și artă, și zâmbet. Poate fi un omagiu adus vieții așa cum a fost ea: imperfectă, dar plină…😊

🤗Text preluat🤗

$$$

 In Memoriam 

   VALERIA SECIU 

     ⭐⭐⭐⭐⭐

    ★VALERIA SECIU a fost o prezență delicată și profundă în teatrul românesc, o actriță care a ales discreția în viață și intensitatea în artă. Născută pe 1 august 1939 în BUCUREȘTI și plecată dintre noi pe 6 septembrie 2022, ea a lăsat în urmă o moștenire artistică impresionantă și o poveste de viață marcată de iubire, devotament și sensibilitate.

    ★L-a cunoscut pe OCTAVIAN COTESCU în timpul studiilor la INSTITUTUL DE ARTĂ TEATRALĂ ȘI CINEMATOGRAFICĂ, unde el era asistent universitar. Ea era studentă, iar el deja un actor consacrat.

   🔘S-au căsătorit în 1966, iar în 1968 s-a născut fiul lor, ALEXANDRU.

   🔘După moartea lui COTESCU în 1985, VALERIA nu s-a mai recăsătorit niciodată. A continuat să trăiască cu discreție, dedicându-se teatrului și fiului lor.

   🔘Despre soțul ei, spunea cu emoție: „Avea o căldură interioară imensă, pe care o degaja natural, fără ‘teatru’”.

     ★Cariera artistică și sensibilitatea scenică

   🔘A debutat în 1964 pe scena TEATRULUI NAȚIONAL DIN BUCUREȘTI, în rolul VERONICĂI MICLE, alături de ION CARAMITRU.

  🔘A jucat în peste 70 de roluri memorabile, atât în teatru, cât și în film, radio și televiziune. Printre cele mai cunoscute: CORDELIA din REGELE LEAR, ARKADINA din PESCĂRUȘUL, ESME ALLEN din CUM GÂNDEȘTE AMY.

  🔘A fost o colaboratoare apropiată a regizoarei CĂTĂLINA BUZOIANU, cu care a creat spectacole de referință la TEATRUL MIC și TEATRUL LEVANT.

  🔘A primit numeroase premii, inclusiv PREMIUL UNITER pentru întreaga activitate și MEDALIA COMEMORATIVĂ „150 DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI MIHAI EMINESCU ”.

    ★VALERIA SECIU a fost descrisă ca „actrița care exprimă cel mai mult dincolo de cuvinte”. A evitat interviurile și aparițiile publice, preferând să-și trăiască viața cu demnitate și tăcere. A fost o artistă care a ales să vorbească prin roluri, nu prin cuvinte.

Mary Flory 

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 La muuulți ani, maestre!

„Nu am cerut ceva anume de la viață. Am trăit pur și simplu. M-am scăldat în limitele unor legi morale pe care le iubesc și le respect. Nu trebuia să cer ceva anume. Trebuia, poate, să dau ceva anume. Sunt un drept credincios, predestinat la a face anumite lucruri și nu altele”, mărturisea actorul care aduce întotdeauna zâmbetul și lacrima pe chipul spectatorilor, amintindu-le că viața este deopotrivă o comedie și o tragedie.

Astăzi este ziua lui Valentin-Horațiu Mălăele născut în 31 iulie 1952 la Târgu Jiu, Gorj. Este actor (de film, radio, televiziune, teatru și voce), regizor, caricaturist, scriitor, și nu în ultimul rând un poet talentat. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” în 1975, clasa profesor Octavian Cotescu. Distins cu numeroase premii, în prezent este considerat unul dintre cei mai importanți artiști de scenă din țara noastră.

Volume publicate: Horațiu despre Mălăele. Rătăciri, Editura Allfa, 2012. HoARTiu Mălăele, Editura ART, 2018.

Plecați de-aici - Horațiu Mălăele

Plecați de-aici,

ați luat o țară de mai mare dragul,

și i-ați distrus averile și steagul.

Plecați de-aici,

mimați respectul pentru cele sfinte,

dar vindeți și biserici și morminte.

Plecați de-aici,

ați pus nenorocita voastră labă,

pe-această sfântă țară basarabă.

Le știți lui Hitler și lui Stalin taina,

și-mpingeți Bucovina în Ucraina.

Așa cum ceilalți înghiți-i-ar malul,

Ne-au umilit negustorind Ardealul,

s-ajungem colonia de ocară,

care să-și ceară scuze în maghiară.

Plecați de-aici, cu-o grabă funerară,

și nu albanizați această țară,

făcând pe democrații cei puternici,

Cristosul mamii voastre de nemernici.

$$$

 🏰 Una dintre legendele cetății Histria datează din vremea ocupării Dobrogei de către forțele Imperiului Otoman. Aceștia, măturând totul în calea lor, ajung la porțile cetății Histria, înconjurând-o. Comandantul forțelor otomane, Fahri Pașa, auzind că apa era adusă la cetate de la 12 km distanță prin niște țevi și șanțuri subterane și temându-se de un asediu prelungit, acesta apelează la un șiretlic.

Dă ordin ienicerilor să lege un cal în grajd pentru șapte zile și să nu i se dea apă deloc. Împlinindu-se termenul, au început să plimbe calul însetat pe câmpia din jurul cetății, iar acesta, după un timp, s-a oprit și a început să bată cu copita pământul nervos. Auzise susurul apei care trecea pe sub pământ și astfel, a deconspirat poziția țevilor care transportau apa, forțând apărătorii cetății să se predea în scurt timp...

Despre cetatea Histria s-a crezut mult timp că a fost prima așezare atestată pe teritoriul actualei Românii. Ea fost întemeiată de coloniștii greci din Milet, la jumătatea secolului al VII-lea î.Hr (istoricul Eusebiu din Cezareea notează anul 657), iar sub conducerea acestora cetatea s-a dezvoltat neîntrerupt timp de peste un mileniu...

Istoria orașului, despre care Strabon scria că se află „la o depărtare de 500 de stadii de gura sacră a Istrului", a fost tulbure, fiind atacată, distrusă și reconstruită de multe ori, până când, spre sfârșitul primului secol al erei creștine, romanii au luat-o în stăpânire iar cetatea a prosperat din nou.

Histria provine din cuvântul „Hister”, denumirea latină pentru Dunăre. În scrierile vechi, apare și „Ister”, echivalentul grecescului „Istria” care de asemenea se referă la Dunăre sau la regiunea de la gurile Dunării. Histria se poate traduce prin „La Dunăre” sau „Lângă Dunăre”.

Orașul s-a dezvoltat atât de mult la un moment dat, încât ajunsese la peste 10.000 de locuitori iar în jurul anului 480 d.Hr., aici au fost bătute, potrivit cercetărilor arheologice, primele monede de pe teritoriul actual al României. După preluarea cetății de către romani, s-a construit acolo o puternică fortificație, dar și terme, centre culturale și arene sportive.

Pentru aristocrații cetății, drumurile au fost pavate cu piatră iar locuințele acestora erau alimentate de la rețeaua de apă. Un fapt interesant: în cartea sa "Cât trebuie să știe oricine despre Dobrogea", dascălul Apostol D. Culea menționează că în Histria s-au găsit scrisorile guvernatorilor romani către conducerea orașului, săpate în stâlpi de piatră:

"Sigurul venit al orașului vostru e acela de pește sărat; am crezut de cuviință că trebuie, după datina voastră veche, să vă păstrați fără a plăti vreo vamă, atât libertatea de a pescui...cât și voia de a vă aduce lemnul pentru facle..nesupusă la nicio dare". Practic, scutiri de taxe ce "din mila împăraților le-au avut și strămoșii și părinții voștri".

În secolul VII d.Hr. a început abandonarea cetății, unul din motive fiind colmatarea vechiului golf al Mării Negre, în care era amenajat portul, golful devenind în prezent complexul lagunar Razim-Sinoe. În aceeași perioadă, în urma invaziilor avaro-slave și a lipsei apărătorilor, cetatea este distrusă....

&&&

 

Privarea totală de somn timp de 24 de ore poate avea efecte similare cu o stare de mahmureală sau chiar intoxicație moderată cu alcool, atât din punct de vedere cognitiv, cât și neurologic și cardiovascular.

---

Privarea de somn, chiar şi pentru o singură noapte, alterează funcțiile cognitive, precum gândirea logică, abilitatea de a face calcule sau de a crea propoziții complexe. Investigațiile imagistice sugerează că acest lucru se intamplă datorită unei scăderi a activității creierului în zone precum lobul prefrontal sau cel parietal. Privarea de somn afectează şi activitatea talamusului, a amigdalei si a zonelor corticale. În consecință, sinapsele produse în aceste zone nu mai funcționează corespunzator.

🔬 Ce înseamnă „echivalent cu mahmureala”?

Privarea de somn de 24 de ore:

Reduce viteza de reacție și capacitatea de luare a deciziilor (la fel ca un nivel de alcoolemie de 0,10%, peste limita legală pentru condus în multe țări).

Scade concentrarea, memoria de lucru și capacitatea de rezolvare a problemelor.

Poate induce iritabilitate, anxietate, dificultăți în procesarea emoțiilor – similar simptomelor psihologice ale unei mahmureli.

Poate cauza tulburări de echilibru, vedere încețoșată, greață, cefalee, ca într-o mahmureală ușoară spre moderată.

---

⚕️ Ce înseamnă asta pentru un medic care face gărzi de 24 de ore?

Expunere repetată la gărzi prelungite (24 h) fără somn odihnitor duce la:

🧠 Risc neurologic:

Scăderea acuității mentale și a vitezei de reacție (risc crescut de erori medicale).

Risc cronic de depresie, anxietate, burnout și chiar declin cognitiv.

❤️ Risc cardiovascular:

Creșterea riscului de hipertensiune arterială (somnul reglează presiunea arterială nocturnă).

Risc crescut de infarct miocardic acut (IMA) – mai ales la medici cu predispoziții (dislipidemie, fumat, stres).

Creșterea riscului de accident vascular cerebral ischemic, în special prin afectarea controlului autonom al tensiunii arteriale și inflamației sistemice.

Tulburări de ritm cardiac, în special la cei predispuși (extrasistole, fibrilație atrială etc.), mai ales din cauza activării sistemului simpatic și inflamației cronice.

---

📚 Studii relevante:

JAMA 2006: Medicii rezidenți privați de somn au avut de 36 ori mai multe șanse să comită erori grave de medicație.

European Heart Journal 2011: Privarea cronică de somn (sub 6 ore/noapte) crește riscul de IMA și AVC cu 24-48%.

Lancet Neurology 2020: Somnul insuficient afectează circulația cerebrală și capacitatea creierului de a elimina metaboliți toxici (precum beta-amiloid).

---

🛡️ Ce măsuri pot fi luate?

Pentru medici care fac gărzi:

Recuperarea somnului în ziua următoare este esențială (ideal ≥7-9 ore).

Microsomnuri planificate (power naps) de 20-30 min în timpul gărzii reduc riscurile cognitive.

Evitarea cafeinei excesive, care perturbă recuperarea post-gardă.

Monitorizarea anuală a funcției cardiovasculare, a tensiunii arteriale și a sindromului metabolic.

Discuții la nivel instituțional despre program de lucru echitabil și rotații rezonabile.

--------------------------

#MinisterulSanatatii

#AlexandruFlorinRogobete

$$$

 

Scrisoare dureroasă către toţi românii scrisă de ILIE ȘERBĂNESCU analist politic, care ar trebui să ne pună pe gânduri..........dacă n-am făcut-o până acum...........?????????

Aici m-am născut, mi-am petrecut copilăria, mi-am făcut studiile şi am muncit până când am ieşit la pensie. Am muncit 42 de ani din care 22 pentru propăşirea socialismului şi 20 pentru revenirea capitalismului.

    Acum sunt la pensie. Să nu credeţi cumva că m-am pricopsit. Chivernisesc banii în primul rînd pentru plata facturilor, curentul electric, gaze, apa curentă, cablu tv, internet, telefon şi câte altele.

    Tot uitându-mă prin facturi am observant că eu, ca şi dvs, plătesc apa la o companie numită Apa Nova, care e o companie franţuzească, dar îmi vinde apă românească pentru că, cu siguranţă, nu o aduce din Franţa. Deci eu, atunci când fac duş sau când îmi fac un ceai, îl fac cu apă românească, dar banii mei pleacă în Franţa.

    Curentul electric îl plătesc la o companie italiană numită Enel. Deci, cum am aprins un bec, am deschis o supapă prin care banii mei se scurg în Italia. Sunt convins că nici Enelul nu-mi vinde curent italian.

    Gazul metan îl plătesc la GDF Suez (Gaz de France Suez), firmă tot franţuzească ce îmi vinde mie şi multor altora gaz metan românesc, dar banii noştri pleacă să se integreze în UE.

    Telefonul, indiferent că-l plătesc la Telecom, Vodafone, Orange sau Cosmote, îmi mai zboară din portofel nişte bani către zări străine.

    Cablul TV şi internetul le plătesc la RCS & RDS. Patronul, pe nume Zoltan Teszary, locuieşte la Budapesta şi nu ştie nici el dacă e român sau nu.

    Ce să vă mai spun că, dacă bag benzină în rezervor, m-am integrat şi cu maşina în Europa sau în Rusia.

    Ferească Dumnezeu de vreun împrumut la bancă, pe care mărturisesc că nu l-am făcut, dar sunt sigur că mulţi au fost nevoiţi să-l facă şi acum plătesc dobânzi grele şi comisioane către bănci străine fiindcă, în afară de CEC, nu mai e nici o bancă românească.

    Dacă umplem coşul cu merinde la supermarket, iarăşi aruncăm cu banii peste mări şi ţări fiindcă marfa e aproape 90% de import.

    Deci, toată lumea consumă şi nimeni nu mai produce nimic, iar banii românilor se scurg în afara ţării. Recordul de a creşte datoria publică la 30 miliarde de euro… ne aparţine!

    Cât mai poate dura o asemenea situaţie? Dumnezeu să ne lumineze mintea!

Cât timp vom mai putea trage apa la Bucureşti ca să facem plata la Paris, ca şi până acum?

    Fă un bine ţării tale! Citeşte şi dă mai departe! Aşa, poate, Dumnezeu va lumina mintea unora şi altora!

      Cu drag,

               Ilie Şerbănescu

$$$

 "Narcisiștii nu au nevoie de prea mult timp să te „citească”. E suficient un prim contact pentru a observa cât de vulnerabil ești din punct de vedere emoțional. Sunt atrași, în mod special, de empatie, disponibilitate afectivă și de lipsa unor limite ferme – trăsături pe care le interpretează ca fiind niște oportunități de control și manipulare.

Așadar, dacă te întrebi de ce continui să atragi persoane narcisiste, răspunsul nu ține de un „defect” personal, ci de o serie de comportamente și trăsături care sunt, de fapt, calități valoroase, dar care, în lipsa unor limite și granițe clare și ferme, pot deveni vulnerabilități. Care sunt acestea?

Ești o persoană caldă și deschisă - zâmbești, îl privești în ochi pe celălalt, ai o atitudine amabilă și receptivă, iar toate acestea pot fi percepute de un narcisist ca semne că poate intra ușor în viața ta și te poate manipula.

Povestești prea repede lucruri personale - îți dorești o conexiune reală cu celălalt, așa că vorbești deschis despre tine, poate chiar împărtășind mult prea repede lucruri personale. Însă un narcisist nu te ascultă din dorința sinceră de a te cunoaște mai bine, ci pentru a identifica vulnerabilitățile tale și a le folosi mai târziu împotriva ta.

Îți minimalizezi suferința prin autoironie - faci glume pe seama propriilor dificultăți - râzi de tine, spui că ești „prea sensibil” sau că ești o persoană greu de suportat. Îți minimalizezi suferința prin autoironie, dar făcând acest lucru transmiți indirect că te-ai obișnuit să nu fii luat în serios. Pentru o persoană narcisistă, acest comportament indică faptul că ești obișnuit să nu fii valorizat.

Nu îți exprimi nevoile - spui că ești bine chiar și atunci când nu ești. Ești obișnuit să taci, să nu deranjezi, să nu ceri prea mult. Iar narcisiștii profită de asta, pentru că înțeleg că pot să te rănească fără să fie nevoiți să suporte consecințele.

Începe să fii sincer cu tine și cu ceilalți. Cine te îndrăgește cu adevărat va ști să te asculte și să îți respecte nevoile. 

Oferi prea multe șanse - chiar dacă apar semnale de alarmă, ai tendința de a găsi scuze comportamentelor nepotrivite și de a aștepta schimbări pozitive în ciuda dovezilor contrare. Speranța că lucrurile se vor îmbunătăți te poate ține captiv mult timp într-o relație toxică.

Nu ai tu o problemă, nu ești tu „greu de iubit”, problema este că oferi iubirea ta unor oameni care nu știu s-o aprecieze și care nu îți pot oferi siguranță. 

Nu spui ce te deranjează ca să nu pornești certuri - pentru a păstra o armonie doar aparentă și din teama de conflict, ești dispus să taci în fața comportamentelor abuzive. Această evitare a discuțiilor dificile este percepută ca o slăbiciune de către narcisiști. Ei se bazează pe temerile și pe disconfortul tău să rămâi tăcut și supus, iar ei sa mențină controlul. 

A spune ce simți și a pune limite sănătoase nu înseamnă conflict, ci înseamnă că te respecți și te protejezi.

Confunzi intensitatea emoțională cu iubirea - totul pare magic la început, totul e intens, rapid, copleșitor. Se creează o legătură puternică și tu crezi că e vorba despre iubire. Dar ce simți nu e neapărat iubire, poate fi vorba despre o legătură traumatică. Narcisiștii sunt capabili să creeze conexiuni intense pentru a grăbi implicarea emoțională a celuilalt, fără a construi o bază sănătoasă. 

Nu uita, iubirea nu te lasă neliniștit și nu te ține într-o stare de anxietate continuă. 

Ești o persoană profundă, luminoasă și empatică - oamenii empatici, cei care sunt deschiși emoțional atrag, din păcate, și persoane care vor să profite de aceste calități. Sensibilitatea, profunzimea și capacitatea de a oferi sprijin sunt calități valoroase, dar e important să înveți să recunoști intențiile celorlalți și să pui limite clare, ca să nu ajungi să fii rănit exact pentru ceea ce ai mai frumos.

Scopul nu este să te închizi cu totul sau să devii rece, ci să înveți cum să-ți gestionezi relațiile cu responsabilitate. Să știi cui oferi timpul, energia și resursele tale afective și să le oferi doar acolo unde sunt primite cu respect și prețuire.

Text scris Psih. Dr. Ursula Sandner

$$$

 Florentina Fantanaru scrie: "Ziua asta începe cu un mesaj uluitor de la Alina Dinulescu, primit la postarea despre Ionela: „Ionela, draga mea, trebuie să înveți să te iubești pe tine. Eu nu am primit mesaj. Am primit un telefon: «Bună ziua, v-am sunat să vă spun că soțul dumneavoastră trăiește cu soția mea». Eram măritată de 16 ani, copilul meu avea 13 ani și jumătate, o familie frumoasă pe care am construit-o pas cu pas. Lumea mea s-a prăbușit. Șoc, groază. Am respirat adânc și am întrebat: «De unde știți că este soțul meu?» – «Haideți, doamnă, am și o filmare (2 minute)». Soțul meu pleca de la ea și l-a filmat soțul ei (ea deja intentase divorț). Eu mi-am sunat soțul să vină acasă să vorbim (octombrie 2019). Am vorbit puțin, nu a recunoscut. Iar eu… ce am făcut oare? Am vorbit cu Dumnezeu până în martie 2020. Urma ca fiica mea să aibă primul examen al vieții: capacitatea. Am discutat cu soțul meu câteva luni, am vorbit cu fostul soț (deja la ei se pronunțase divorțul), am sunat-o pe ea. Mi-a spus că îl iubește, că se iubesc. În mai 2020 mi-am luat hăinuțele și m-am mutat la părinții mei bătrâni și bolnavi. Au urmat ani de chin, de deznădejde, de diagnostice etc. Și acum ce fac? Joi, 31.07 (ziua în care mi s-a scris destinul – coincidență sau nu, pe 31.07.2004 am spus DA), susțin examenul psihologic la Academia de Poliție A.I. Cuza din București (master profesional). Nu am emoții, deși nu am susținut niciodată un astfel de examen (7 ore). Am încredere în Dumnezeu și în mine. 50 de ani împlinesc pe 13 februarie 2026. Așa că, Ionela, draga mea, capul sus și pieptul în față. N-avem decât o viață!"

Sunt femei care, când li se prăbușește cerul, aleg să se roage în loc să se răzbune...

Sunt femei care, în loc să-și scoată ghearele, își șterg lacrimile cu demnitate...

Sunt femei care, după o trădare, nu se prăbușesc- ci încep să urce. Cu pași mici, uneori în genunchi, dar urcă. 

Așa este Alina Dinulescu..

Într-o zi de octombrie, i s-a frânt o viață de familie clădită cu trudă, cu iubire și cu răbdare...printr-un telefon care a sunat ca o ghilotină:

„Soțul dumneavoastră trăiește cu soția mea.”

S-a ridicat. A respirat adânc. Și a întrebat cu o forță sfântă:

„De unde știți că este soțul meu?”

Această întrebare nu a fost o negare. A fost o confirmare a faptului că femeia din ea- chiar și în mijlocul trădării- vrea adevărul, nu sânge...

A urmat rugăciunea, nu scandalul.

Conversația, nu răzbunarea.

Plecarea, nu distrugerea.

A plecat cu tot cu demnitate, cu durere și cu un copil de susținut în prag de examen. A plecat cu sufletul plin de cioburi.Dar… nu a uitat cine e..

A trăit umilința.

A trecut prin diagnostice.

A gustat deznădejdea.

Dar ceva în ea nu a murit: credința că viața nu s-a terminat...

Și iată semnul..În ziua în care cândva jurase credință în fața altarului-31 iulie, ea își susține examenul de viață la Academia de Poliție. .

Dar cea mai mare probă, ea a trecut-o deja: să rămână om.

Să nu devină amară, să nu se piardă în ură, să nu uite că este mama unui copil care o privește ca pe o eroină...

Ce învățăm de la Alina?

Că poți să fii îngenuncheată de viață, dar tot tu alegi dacă rămâi jos sau te ridici..

Că trădarea nu te definește, dar reacția ta în fața ei, da.

Că ești femeie nu doar când iubești, ci mai ales când știi când să pleci..

Că Dumnezeu îți vorbește cel mai clar când nu mai strigi, ci doar taci și asculți..

Că vârsta nu este un obstacol, este un reper.

Iar 50 de ani pot fi, paradoxal, începutul unei vieți autentice..

Maine, 31 iulie, Alina susține un examen la Academia de Poliție.

Nu este doar o probă scrisă. Este un act de curaj, un pas spre o viață nouă, o victorie a sufletului peste suferință...Haideți cu toții să-i urăm Alinei, succes! Povestea ta a luminat orice drum, mergi mai departe!

Să o însoțim în gând și în rugăciune..

Dedic acest text tuturor femeilor care au fost trădate, dar n-au trădat iubirea de sine.

Ridicați fruntea. Din tot ce s-a frânt, se poate naște o aripă..." 🪽🪽🪽

$$$

 Crina Ecaterina Matei scrie: „Și-a făcut concertul pe banii pensionarilor.”

„Are o groază de bani, normal că arată impecabil.”

„E fițoasă, cum să nu încerce mâncarea românească?”

„Cum adică să aibă hotel plătit?”

„Să dau bani ca să-i văd fundul, asta e prostia românului!”

___📌 Comentariile de mai sus nu spun nimic despre Jennifer Lopez. Spun totul despre NOI.

___

📌 Pentru unii, succesul altcuiva e doar o oglindă a frustrărilor proprii.

📌 Pentru alții, e mai ușor să judece decât să aplaude munca și disciplina din spatele unei cariere de zeci de ani.

JLo are 56 de ani și energia de a susține un concert de 2 ore pe scenă. Nu pentru că „are bani”, ci pentru că MUNCEȘTE și se respectă.

👉 Poate e timpul să ne întrebăm: De ce e mai simplu să criticăm decât să admirăm efortul, talentul și dedicarea?

Pentru că nivelul nostru se vede nu în cum îi lăudăm pe alții… ci în cum îi desființăm gratuit.

💡 Respectul nu costă nimic, dar spune totul despre cine ești.

Nimeni dintre cei care comentează nu o cunoaște personal, nu știe cum este ea cu adevărat.

Fiecare vorbește din propria realitate, din propriile frustrări sau credințe – realitate care nu este mereu… reală.

În loc să ne preocupe cum arată, cu cine a fost sau ce a făcut cu P. Diddy acum 20 de ani, ar fi mai sănătos să ne uităm la altceva:

– la munca uriașă din spatele unei cariere de peste 30 de ani;

– la disciplina și respectul pentru sine care îi dau energia să cânte și să danseze ore întregi la 56 de ani;

– la inspirația pe care o oferă celor care înțeleg ce înseamnă perseverența.

Nivelul nostru nu se vede în cum îi lăudăm pe alții, ci în cum alegem să îi desființăm gratuit.

surse Facebook

$$$

 "Jos pălăria pentru femeile care preferă demnitatea în schimbul banilor, știind că demnitatea odată pierdută este greu de reabilitat. Pe când banii îi poți pierde într-o secundă și îi poți face la loc în altă secundă.

Jos pălăria pentru femeile care au căzut de o mie de ori și s-au ridicat mai puternice de o mie unu ori, știind că ce nu le-a omorât le va face mai puternice. Pentru cele care știu că totul este în mâinile lor și nu așteaptă să cadă din cer.

Jos pălăria pentru cele care au puterea să renunțe la ceea ce le face rău, chiar dacă sufletul li se face bucăți bucăți.

Jos pălăria pentru acele femei care nu uită să se dezvolte pe plan profesional, știind că independența le asigură libertate de mișcare.

Mă înclin în fața celor care preferă să muncească în loc să caute vreunul cu bani, chiar dacă obțin mai greu ceea ce-și doresc – ce-i bun nu vine ușor, iar ce vine ușor nu prea ține."

Mă înclin in fata femeilor care nu se lasă doborâte in fața problemelor și continuă să fie pozitive, vesele, bune și să-i inspire prin atitudine pe cei din jurul lor.

Jos pălăria pentru cei care acceptă provocările vieții și știu să-și trăiască viața frumos. Nu-i ușor, dar merită pe deplin!" ⚜️🥀

Text scris de Oana Bulai #repost2017

$$$

 Cristina Vasilescu-Postelnicu scrie pe sufletul meu: "Că tot a fost știrea zilei Jennifer Lopez în aceste zile, am și eu o observație. Toată lumea a scris de bine despre ea, despre felul cum arată la 56 de ani. Însă nu am văzut pe nimeni vorbind despre mindset-ul ei. Vitalitatea omului este, în primul rând, o chestiune de Energie, apoi de dietă, de sport, etc.

În nenumărate rânduri am auzit-o pe Jennifer Lopez vorbind despre recunoștința față de multe aspecte din viața ei, inclusiv pentru aspectul ei fizic. Am mai auzit-o vorbind despre cum oamenii din industria muzicală nu i-au oferit suficientă încredere la început, spunând despre ea că este doar o bună dansatoare și atât.

Despre filmele ei, de asemenea, s-a spus că nu sunt bune. A vorbit și despre traumele copilăriei, spunând că tatăl a fost mai mult absent din cauza muncii sale, iar mama — o femeie puternică, dură. A eșuat în nenumărate rânduri în viața personală, dar a spus mereu că ea crede, în continuare, în iubire.

În interviuri, spune că este recunoscătoare și pentru tot ce este frumos în viața ei, dar și pentru eșecuri. A păstrat relații bune cu toți foștii, nu a ținut resentimente față de ei.

Și a mers înainte. Capacitatea de a ierta, ambiția, reziliența, optimismul și o doză de înțelepciune — iată ingredientele succesului lui Jennifer Lopez. Pentru că această atitudine în fața vieții asigură oricărui om un nivel ridicat de energie vitală.

Deși apare în chiloți pe scenă, Jennifer trăiește în recunoștință și bucurie… ceea ce sunt stări ridicate de conștiință, care ne oferă și vitalitate. De aici îi vine strălucirea, în primul rând, și abia apoi, datorită retușurilor care țin de aspectul fizic.

Așadar, dacă e ceva de modelat de la Jennifer Lopez, ar fi bine să modelăm modul ei de a gândi și de a trăi la nivel interior. Pentru că nu ne trebuie bani ca să trăim și noi, muritorii de rând, „luxul” sufletesc al lui J.Lo ca să ne fie la fel de bine și să fim la fel de energici."

Sursa foto: J.Lo cont Facebook

$$$

 💥Un text manifest! GENERAȚIA CARE A CERȘIT IUBIREA PÎNĂ CÎND A UITAT SĂ ALEAGĂ, de Raluca Feher

“Țară, țară, vrem ostași” jucam câte 30 de copii. Și Americana-ping pong combinat cu alergat în jurul mesei de tenis de masă – era o învârteală la care te călcai în picioare cu alți 10-15 jucători. Numai la mine la bloc, din 20 de apartamente strângeam 47 de copii. Scriminții aveau cinci odrasle, Huțanu și Hădăreanu câte patru, Gavriliu, Păcală, Larion câte trei. Bejan de la cantonul CFR erau patru. Balmoș tot patru.

În clasa a doua, mama Laurei a murit. Întrerupere de sarcină. Nu a mai vrut și nu a mai putut să mai facă al treilea copil. Când auzeai infecție sau septicemie, știai că femeia respectivă a murit de la vreun avort făcut de o vrăjitoare sau provocat de ea însăși.

Pe la sfârșitul anilor `70, așa cred, am găsit-o pe maică-mea în baie într-o baltă de sânge. Nu am înțeles nimic, nici nu mai țin minte dacă au dus-o la spital. Doar că m-am speriat cumplit că o să moară.

-Ai fi putut să ai un frate mai mic. Așa mi-a spus maică-mea acum vreo 2 ani.

-Doar mă uitam la maică-ta și rămânea gravidă, mi-a povestit taică-miu mai demult.

-Asta înseamnă că aaaaaa….

-Normal. Hăhăhă, să fii tu sănătoasă de câte ori nu a …

Și eu?

Eu sunt un accident. Nu sunt un copil dorit, sunt un întâmplat. Am avut bafta să mă nasc într-o familie nepregătită să aibă al doilea copil.

Suntem mulți noi, copiii nedoriți născuți după Decretul 170.

Am distrus viitorul genitorilor, am rupt pe genunchi familii. Unii din noi, puțini, am reușit prin muncă intensă de zeci de ani să ne spălăm păcatul de a ne fi născut, dar cu toții am suferit și suferim de aceeași acută lipsă de iubire.

E ca o leucemie, sângele nostru nu conține globule purtătoare de dragoste ceea ce ne face să o căutăm, să fim disperați să o găsim și să intrăm în sevraj când o pierdem iar.

Suntem mulți noi, copiii nedoriți.

Ne recunoști după aviditatea cu care încercăm să impresionăm. Să cumpărăm dragostea celorlalți prin realizări.

Eu știu că am încercat. Să fiu cuminte, să nu o supăr pe mama, să o fac pe mama mândră, să iau note bune ca mama mea să poată să se laude cu mine și să găsească astfel argumente în favoarea deciziei de a mă fi lăsat să trăiesc.

Suntem mulți noi, nedoriții, cei care am încercat să umplem formele pe care ni le-au dat ei, părinții noștri. Trebuie să fiu așa ca să primesc dragoste, trebuie să mă port așa dacă vreau ca tata să nu mă bată și să mă iubească.

În bloc, umbla vorba, Larion își lega copiii de calorifer și îi bătea cu pompa de aer cu care umfla roțile de la bicicletă. Se auzeau urlete uneori. Și plânsete. "Lasă, dragă, că nu îi omoară. Bătaia e ruptă din rai." O metodă superbă să țină loaza departe de șanț, bordel sau pușcărie.

Căci, în nevolnicia noastră, câți dintre noi nu am fi ajuns acolo, la pușcărie sau mâncați de ploșnițe, dacă părinții noștri nu ar fi fost îndeajuns de aplicați încât să ne dea o mamă de bătaie care să ne aducă pe direcția bună?

Copii nedoriți, copii bătuți. Obișnuiți cu palma, pumnul, nuiaua, cureaua, bătătorul, făcălețul, pompa de la bicicletă, furtunul de la mașina de spălat...Obișnuiți cu lacrimile.

O generație furioasă, țâfnoasă, agresivă, cu vânătăi pe caracter care nu se vindecă niciodată.

Suntem mulți noi ăștia care clipim speriați când ridici mâna, crezând că dai, deși tu vrei să ne mângâi. Suntem foarte mulți noi ăștia care privim cu suspiciune orice manifestare gratuită a bunătății. E semn de slăbiciune, așa ne spunem noi. Ești bun, ești prost.

Ne stabilim modele strâmbe, ne plac răii, proștii, obraznicii și suferim în masă de sindromul Stockholm.

Ne iubim părinții temniceri, fără ei nu am putea trăi, fără bătăile crunte cu furtunul nu am putea respira. Și știți de ce? Pentru că lipsa de iubire este un cancer care roade oasele încrederii.

Când a fost să pornim în viață, trosc, șoldul s-a rupt și genunchiul s-a spart și nu am putut să mergem decât ajutați de cârjele gândirii părintești.

Câți dintre noi nu sunt doar niște automatoni în care părinții au setat reguli de viață pe care noi le aplicăm fără să crâcnim, mânați doar de frica de a nu fi abandonați, respinși, avortați social de către familiile noastre?

Mergi la liceul ăla, mărită-te, fă un copil, stai la serviciu, plătește-ți pensia. Ascultă-mă pe mine, sunt mama ta și nimeni nu îți vrea binele mai tare decât mine.

O generație întreagă condusă ca Sindbad de bătrânul pe care l-am luat în cârcă, strângându-ne capul între genunchi.

Nu poți să spui: dă-te jos de pe mine, nu poți să spui: vezi-ți de viața ta, nu poți să spui: eu nu mă mai joc, căci mama se va supăra. Și nu te va mai iubi.

Suntem o societate care trăiește în trecut pentru că în corpuri de 45 de ani ascundem minți de 75 de ani. Creiere bătrâne care ne îndeamnă la conformism, care vor liniște, care trăiesc o foame istorică, care vor casă pe pământ și locuri de muncă, uniformitate și directive de sus pentru că sunt obosiți să aleagă și pentru că nu știu să creeze, ci doar să îndeplinească ordine.

Încercând să le facem pe plac părinților noștri care nu ne-au vrut, încercând să le câștigăm iubirea, am devenit părinții noștri.

Suntem bătrâni, paralizați în formele în care am fost vârâți, ca niște pisici înțepenite într-un borcan.

Unde dragoste nu e, nimic nu e.

Nici viitor.

15.000 de femei au murit în România până în 1989 din cauza avorturilor. Una dintre ele ar fi putut să fie mama mea, dar ea a decis totuși să mă aibă. Fără să mă vrea.

Când o să încetez să caut dragoste, când o să mă opresc din dorit să le fac pe plac părinților, când o să renunț să cred ce cred ei și o să încep să descopăr cine sunt, atunci abia voi începe să trăiesc.

Până atunci, eu și ceilalți ca mine suntem doar replici ale părinților noștri.

Și atunci de ce vă așteptați să ne purtăm altfel decât ei?''

#ieșidinrând #repost2019

$$$

 Importanța Tatălui în viața fetiței lui ❤️🥀

"Tatăl este primul Bărbat din viața unei Femei. Dacă îi este frică de tată va fi o femeie submisivă, ghiocel tip ,"people pleaser", nu va avea curajul să spună "Nu!", să înfrunte autoritatea abuzivă, să ceară o mărire de salariu, să plece din medii și relații toxice. Îi va fi frică de Dumnezeu și de Viață, va fi femeia fantomă, invizibilă, moartă pe dinăuntru.

Dacă tatăl nu o validează ca fetiță, nu îi admiră declarativ frumusețea, gingășia, bunătatea, nu îi scoate în evidență calitățile, ci e neutru, taciturn, distant, rece, absent sau, mai rău, critic și abuziv, acea fetiță, femeia de mai târziu, nu va ști cine e și va fi la cerșit emoțional după validare și atenție din partea tuturor bărbaților. 

Mi-a plăcut foarte mult un film cu Nicole și mai nu știu cum (găsesc video-ul și îl pun aici mai târziu) în care, micuță fiind, într-o zi tatăl ei a invitat-o la restaurant. 

Atât de frumos povestește cum s-au pregătit pentru prânzul în oraș împreună, cum s-au îmbrăcat, parfumat; tatăl i-a deschis portiera la mașină, i-a tras scaunul la masă, cum fetița i-a spus ce dorește să mănânce și să bea tatălui și tata a vorbit cu chelnerul, transmițând comanda pentru amândoi, cum au savurat, cum i-a deschis ușa să iasă din restaurant. 

Ajunși acasă, după ce i-a deschis ușa din nou cu curtoazie, tatăl s-a poziționat un pic în fața ei, nelăsând-o să treacă spre camera ei, la joacă. 

Fetița s-a uitat în sus cu ochii mari și a întrebat: 

- Tată, s-a întâmplat ceva? 

Tatăl i-a răspuns:

- Iubita mea, vreau să ții minte pentru totdeauna această zi! Acum știi cum trebuie să fii tratată! 

Copiii copiază comportamentul părinților, adulților, nu aud ce le spunem. Dacă vrem ca fiicele și fiii noștri să ducă o viață frumoasă ca femei și ca bărbați, atunci să avem în vedere cum ne comportăm, cum ne manifestăm noi unii cu alții în relațiile de zi cu zi, nu doar în cuplu. 

Dacă peste 10, 20 de ani fiica ta sau fiul tău ar avea o relație, ar fi căsătorit, ar avea o familie și ar fi fix ca a ta, fiica ta / fiul tău ar fi împliniți în cuplu? Ar radia?

Ai vedea femeia frumoasă, voluptoasă, mustind de fericire dulce, feminină?

Fiul tău ar transmite masculinitate sănătoasă prin toți porii?

Temă de gândit pentru noi toți! 

Dragi Taţi: Învățați-vă fiicele cum să fie tratate, șii tratați-le pe mamele lor la fel, chiar dacă nu mai sunteți împreună! De asemenea, pe toate femeile, fără să aveți neapărat o relație cu ele. Pentru că dacă nu este un obicei, un stil de viață, e o mască, e un dresaj. La cel mai mic disconfort, balaurul iese din tine!

Valabil și pentru femei!

O femeie cu standarde sănătoase va crește Bărbați Sănătoși Emoțional. Crescut astfel, tu Bărbatul de azi, îţi poţi crește fiica frumos, vei fi mereu un model de masculinitate și pentru generațiile de băieți, bărbați care îți vor lua locul. 

Tu fetiţă viitoare Femeie, de-acum știi cum trebuie să fii tratată!

Taţilor, invitați-vă fetițele în oraș, la restaurant, să fiţi numai voi doi, să fie doar momentul vostru! 

Dacă vreți să vedeți cum arată viitorul vostru ginere, uitați-vă în oglindă!

Succes! Fiecare a înțeles singur ce are de făcut!

Fiica va fi ca mama, ginerele ca tata!...dacă nu ne trezim să întrerupem somnul repetării.

Pentru că da - se poate și altfel, însă până acolo e un pic de muncă cu tine."

Text scris de Adina Achirei, cu mici adăugiri personale.

$¢$

 😂🤭 Romania fara gura scrie: "Băi, hai că o rezolvarăm și pe J LO “dintre blocuri”. Nu calcă unul la noi, “pă România”, fără să scape netăvălit autentic. Doar Michael Jackson a avut puțin noroc și îl primirăm cu pâine și sare. Asta până ne-am dezmeticit puțin și am descoperit cum stă treaba cu saharienele și treningul de făș, apoi nu ne-a mai ajuns nimeni la nas, devenind adevărați devoratori de staruri. 

Unul e prea gras, altul cântă prost, unii vin să moară la noi sau să plece cu avuția națională. Toți, fără excepție, trec prin mașina de tocat a sublimului, perfectului și indispusului popor român.

Când Mădălina Ghenea l-a batjocorit pe Gerard Butler , printre dealurile de la Fundățica, ne-am simțit răzbunați pentru toate filmele americane văzute pe RTL cu titrare în limba germană.

Suntem obișnuiti cu altfel de vedete. Personalități cărora le lipim bani pe frunte, ca apoi, aceiași interpreți umiliți, să ne sfideze din mașinile lor scumpe, plătite din împrumuturile și sărăcia noastră.

J Lo a rămas blocată între ușile de la hotel și a râs. Un manelist i-a băgat, ad-hoc, câteva acorduri analfabete și biata fată a continuat să râdă. A urcat pe scenă cu zâmbetul pe buze, și-a făcut treaba, a salutat, a râs, a făcut spectacol și a plecat. 

Noi am rămas aici, gândindu-ne că ceva nu e bine. Suferă ea de ceva. Și ne-am stors creierul, încordându-ne să îi găsim niscaiva bube în cap.

Sufletele sensibile, ofuscate de chiloții ei, nepotriviți cu vârsta înaintată a interpretei, au concluzionat că J Lo arată ca un rahat și trebuia să se mai acopere și ea. La banii ei, putea mai bine.

Lopez a plecat, așa cum au plecat și Iron Maiden, Metallica, Red Hot Chili Peppers, The Rolling Stones, Lady Gaga, Rihanna și mulți alții. A râs, și-a făcut treaba și ne-a lăsat roși de invidie, meschini, superficiali. De mâine, revenim la cluburile noastre pline cu vedete vulgare și ieftine. 

Cu banii care s-au aruncat pe neconsolata aia de Lopez se puteau cumpăra câteva sute de dedicații în care să ni se spună cât de speciali suntem noi și neamul nostru.  

Jennifer, un “să vă trăiască prințesa și copilașii” n-am auzit din partea ta, bine că te-ai scălâmbăiat în chiloți!" 😂😂😂

$$$

 "Era prin 1996. Bunica suferise mult după moartea tatei. Își îngropase singurul copil după ce cu patru ani înainte își îngropase soțul. Zile și nopți, nopți și zile o auzeam plângând în camera ei, căzută în genunchi. La ce s-o mai fi rugând? Dumnezeul în care credea ea i-a luat tot ce avea mai scump pe lume. Mai rămăsesem eu, bolnav și pierdut. O luam uneori în brațe și o mângâiam.

- Nu mai plânge bună…O să am eu grijă de tine. Îți promit.

- Îngeru’ bunii…!

Și am avut. Am avut dar nu cum ar fi trebuit. Nu cum mi-aș fi dorit. Mă învinovățesc deseori și sufăr enorm că n-am făcut mai mult pentru dânsa, că n-am știut atunci să o iubesc mai mult, să o fac mai fericită. Acum știu, da’ buna nu mai e…

De la atâta plâns și suferință buna mea a făcut diabet și într-o zi orbise. Dimineața când m-am trezit era pe hol, sprijinită de perete. Mergea spre baie.

- Bună dragă, ți-i rău?

- Nu mai văd, copile. Nu mai văd nimic.

Am încremenit. Cerul parcă s-a prăbușit peste mine și eu, sub toată greutatea lui, stăteam nemișcat, ca un mort ce-l duci la groapă. Eram singur cu buna. Nu mai avea pe nimeni. Ne aveam unul pe altul. Eu eram totul ei, viața ce i-a mai rămas eu eram. Am îmbrăcat-o și am dus-o la medic. Era doctorița Petre pe atunci. A consultat-o și mi-a spus:

- Îmi pare rău, dar eu nu mai pot face nimic. O singură clinică este în România la care puteți încerca. S-a deschis de curând în București dar vă trebuie bani. Un turc a deschis. Operează cu laser. Dar trebuie mers cât mai repede. Mi-a dat o adresă. Atât aveam. Atunci nu era internet. Nu aveam număr de telefon, nu cunoșteam pe nimeni în București care să mă îndrume, auzisem doar că Bucureștiul e un oraș foarte mare. Nu am stat prea mult pe gânduri. Am ajuns acasă și am luat-o pe buna în brațe, am mângâiat-o. Am simțit pentru ea în clipele alea milă, iubire și o profundă recunoștință. Mi-am amintit într-o clipă de tot ce a făcut pentru mine, toată dragostea și viața pe care mi-o oferise.Terminasem școala de curând și mă angajasem dar salariul era mic iar eu nu pusesem deoparte mai nimic, abia ne ajungea să trăim. 

- Mergem la București bună! Hai să te-mbrac!

- Io nu viu nicăiri. Îs bătrână, dragu’ bunii… tot ce îmi doresc îi să mor, să nu fiu o povară pentru tine…!

- N-o să mori bună, niciodată! Că n-o să te las io. Hai să te-mbrac! 

- Copile, mergem degeaba. Ca n-avem bani. Cine ne bagă pe noi în samă pe-acolo? Nici nu găsâm spitalul. 

- Bună, tu roagă-te! Roagă-te neîncetat, apoi vedem cum ne-o fi norocul. 

- N-avem la cine să cerem bani?

- Bună, io nu cer bani de la nime’. Merem cu ce avem. Tu roagă-te!

- Să te rogi și tu, puiu bunii. Da’ să te rogi cu tot sufletu’, cum o fac io.

După o oră eram în tren și după alte șapte eram în Gara de Nord, în capitală. Cu o plasă de nailon în care aveam o sticlă de apă și două sandvișuri într-o mână și cu buna mea de braț priveam năuc în jurul meu. Eu măcar puteam privi dar buna nu mai privea. 

Eram un copil. Un copil cu o bunicuță de braț. Îmbrăcată sărăcăcios, cu un batic gros și negru legat sub bărbie, laibărul de lână croșetat de dumneaei peste rochia maro pe care o avea de când era domnișoară, o haină veche de postav și cu niște pantofi scâlciați stătea atârnată de brațul meu iar eu eram pierdut. Pierdut prin imensitatea orașului, prin lumea largă și prin sufletul meu trist și însingurat. Nu știam încotro s-o apuc. Am căutat ieșirea. Ajunși în fața gării am întrebat un taximetrist de adresă. Bani de taxi nu aveam așa că am pornit pe jos. Era două noaptea și pe bulevardul lung cât o viață de om eram doar eu și buna. Pășeam încet, nesiguri, tremuram de frig și de teamă. De teama că nu ne va băga nimeni în seamă, că ne vom întoarce acasă așa cum am venit, buna oarbă de ochi iar eu orb de suflet. 

La ora patru eram în curtea clinicii, osteniți de orele multe de drum și de nesomn. Programul era de la 9. Am găsit o cutie de carton, pe care am rupt-o și pe care am așezat-o pe buna, apoi m-am așezat eu. Se lăsase frigul iar eu eram într-un tricou, o gecuță subțire de blugi ruptă pe alocuri, cu gulerul zdrențuit și cu lacrimi în ochi. Am ținut-o în brațe pe buna multă vreme. Ațipise. Am adormit și eu, tremurat și plâns. Ne-a trezit pe la șapte femeia de serviciu, o femeie între două vârste cu un păr lung sub un batic legat la spate, o privire caldă și bună și o voce la fel. Venise la lucru și s-a împiedicat de noi.

- Haideți înăuntru la căldură. Cine sunteți? De unde veniți? Aici este cu programare, nu vă ia nimeni fără. Sunt programări și peste o lună. E cam 400 de dolari operația la un ochi.

Eu aveam 180 de dolari. Ăștia erau toți banii mei. Câștigam lunar cam 180.000 de lei, echivalentul a cca 54 de dolari, și asta era tot ce am putut să strâng.

- Copile, hai să merem acasă.

- Bună, până nu vorbesc cu doctorul nu plec. Bani de consultație avem. Măcar să te consulte să ne zică dacă avem vreo șansă. Strâng bani și venim iar. De plecat nu plec nicăieri și dacă avem o cât de mică șansă nu renunț. Ne prindem de ea. Hai să ne rugăm măcar să ne primească la consultație. Două ore ne-am rugat. S-a umplut de oameni sala de așteptare. Femeia de serviciu, căreia îi povestisem în mare viața noastră ne-a spus să așteptăm că vorbește ea cu doamna doctor și că încearcă să ne ajute. “Doamna doctor e un om foarte bun, să știți. M-a ajutat și pe mine când mi-a fost bolnav copilul. Mi-a dat și bani…”

- Băiatul cu bunicuța! Haideți! 

Am intrat în cabinetul luxos și curat, eu sfios și vădit emoționat și buna plângând. Nu știu ce-o fi fost în sufletul ei, dar îmi puteam închipui. I-a povestit femeii în halat alb cum a murit de curând tata, spulberat de o mașină pe trotuar, pe când se întorcea de la lucru, cum a murit moșu cu trei cancere, cât de bolnav eram eu și că doar pe mine mă are, i-a povestit de suferința noastră, de cât a plâns până a orbit, iar doamna doctor o asculta. Tăcea și o asculta. Eu n-am zis nimic; m-au podidit lacrimile. Plângeam în liniște să nu deranjez. Îmi ștergeam din când în când ochii cu dosul palmei și sufletul parcă mi se îneca. O parte din durerea bunii era în mine, suferința cauzată de moartea tatei, a bunicului și de boala mea o împărțeam amândoi.

- Nu știu de unde mai am lacrimi, doamna doctor, că mi-i uscat sufletu’, vă rog să mă credeți. Mă rog la Dumnezo să-mi dea putere numa’ să-mi cresc nepoții, să-i văd la casa lor, apoi poci muri… 

- Te rog să aștepți afară, mi-a spus, și m-a mângâiat pe obraz.

Am luat loc lângă aceiași oameni care așteptau lângă mine, ca și mine, minuni. 

După 40 de minute s-a deschis ușa:

- Nepotul lu’ bunicuța! Haide!

Buna era cu un ochi bandajat. 

- O să fie bine. Peste câteva zile veniți să o operăm la celălalt. Vă mulțumesc că ați venit. Aveți o bunică minunată. Mi-a povestit numa’ despre dumneavoastră.Tare mult vă iubește. Vă rog să aveți grijă de ea!

- Vă dați seama că am. Nu știu cum v-aș putea mulțumi vreodată. Vă rog să îmi spuneți cât ne costă. Eu am doar 600.000 de lei, dar vă mai aduc data viitoare. 

- Nu vă costă nimic. Am vorbit cu colegii și așa am decis. Dar vă rog din suflet să nu mai spuneți la nimeni că ne dă afară.

La nimeni n-am spus, niciodată. Vă spun vouă azi, că așa am simțit să împărtășesc cu voi, uneori, bucăți sensibile și delicate din lumea mea și din viața mea. Vreau să știți și să credeți că există Dumnezei și că minunile există și ele se pot întâmpla doar atunci când crezi în ele. Dumnezeii sunt oamenii minunați, sensibili și buni din jurul nostru. V-am povestit întâmplarea aceasta cu speranța că poate veți fi și voi într-o zi Dumnezei pentru cineva. 

Operațiile au reușit pentru că am mers din timp, bunicii i-a revenit vederea, ba mai mult, cât a trăit, încă 14 ani, a citit și a scris fără ochelari. Nici la a doua operație doamna doctor nu ne-a luat bani, a strâns-o pe buna-n brațe, i-a sărutat obrajii, i-a șters lacrimile și ne-a însoțit până la poartă. I-a dat bunicii buchetul de flori și cutia cu bomboane pe care i le-am dus eu. 

- Încet! Numa-ncet! Uite că a venit taxiul! Îi bagă bunii în buzunar un teanc de bani.

- Pentru taxi.

- Nici vorbă! Doamna doctor, așa de tare mă supăr de nu puteți crede. I-a dat înapoi și i-a mulțumit.

- Mergem pe jos, să văd și io Bucureștiul, că nu l-am văzut niciodată. Măcar cu un ochi…

Doamna doctor a zâmbit și ne-a îmbrățișat, de data asta pe amândoi.

Nu aveam nevoie de bani, nici de nimic. Ne aveam unul pe altul și ne era destul. Tot ce îmi doream era ca buna mea să poată vedea și eu să fiu sănătos să pot avea grijă de dânsa. În piept îmi bătea inima bunii și cu fiecare bătaie îmi umplea trupul și sufletul de iubire.

Am mers pe jos până la gară, fericiți. Demult n-am mai văzut-o pe buna zâmbind. Nu știam la cât avem tren dar nu conta. Am intrat la o cofetărie și ne-am luat câte o prăjitură și suc. Mergeam cu buna de braț și parcă îl țineam de braț pe Dumnezeu. Nu era om mai mândru și mai fericit ca mine în tot Bucureștiul.

- Doamne, ce blocuri mari! Doamne da’ ce gară mare! Ce de trenuri, dragu’ bunii! Doamne, mă copile, ce mari îs munții! 

În compartiment am stat singuri. Buna m-a ținut de mână tot drumul spre casă. Priveam pe geam și privirea ni se pierdea undeva, departe, cu tot cu suflet. Dintre munți, de aproape de nori, ne privea tata."

Text scris de Adrian Adam

#repost2019

$$$

 Analiza unui Psiholog Cabinet Psihologie Lala Pavel-Radu "Concertul JLo la București – sau când o femeie de 56 de ani dă foc rușinii sociale în care unii încă se complac.

Nu a fost doar muzică.

Nu a fost doar un spectacol.

A fost un manifest în lumină orbitoare împotriva unei mentalități întunecate.

Jennifer Lopez a dansat. A cântat. A sfidat. A învins.

Iar în public... un murmur amar.

Pe rețele... un potop de dispreț mascat în glume slabe:

„Baba”, „s-a dus”, „e penibilă”...

❗Stop. Să punem reflectorul pe adevăr.

Când o femeie de 56 de ani se urcă pe scenă și arată o vitalitate pe care mulți la 30 doar și-o imaginează cu filtre, nu e despre „jenant”.

E despre neputința colectivă de a accepta că feminitatea nu se pensionează.

Nu JLo e problema. Ci faptul că mulți se simt amenințați de o femeie care refuză să moară social după 40. Care nu cere scuze că există. Care nu se rușinează că încă are corp, voce, dans, flacără. 🔥

🔍 Din punct de vedere psihologic, reacțiile acide spun mai multe despre autor decât despre țintă:

• Sunt reflexe ale rușinii internalizate,

• ale unei masculinități fragile care nu suportă femeia autonomă,

• ale unei societăți care pedepsește femeile vizibile, dar premiază bărbații obosiți, cu burți mândre și opinii necerute.

Ce nu înțelege publicul care hulește?

Că JLo nu dansează pentru like-uri.

Ci pentru că are dreptul.

Pentru că a muncit. Pentru că poate. Pentru că vrea. Și mai ales: pentru că nu mai are nevoie de permisiune.

👠 Iar asta doare.

Pentru că dacă femeile ca ea nu mai tac, nu mai pleacă, nu se mai opresc... ce facem cu toate standardele vechi, în care femeia bună era cea „așezată”, „cuminte”, „în banca ei”?

Le aruncăm.

Exact ca hainele vechi de frică pe care le purtam ca să nu deranjăm.

🔥 Jennifer Lopez nu a fost la București ca să placă tuturor. Ci ca să le amintească unora că nu poți opri o revoluție cu remarci misogine.

Și știți ce e cel mai ironic?

Cei care o numesc „bătrână” o fac în timp ce-și pierd suflul urcând scările vieții lor netrăite.

Comentariile lor nu sunt despre JLo.

Sunt strigăte tăcute ale unei generații care și-a pierdut direcția și se sperie de cei care încă aleargă.

💬 Așadar, nu e despre muzică.

E despre frică. Despre trauma colectivă a îmbătrânirii, despre stigmatul vârstei, despre ura față de propria lene proiectată pe energia altuia.

🪞JLo e oglinda.

Unii văd lumină. Alții, riduri.

Dar adevărul e că o femeie vie sperie mai tare decât o idee moartă."

$$$

 . Povestea companiei Ferrero: 

  De la o mică cofetărie la imperiul Nutella, Kinder și Ferrero Rocher

🍫 Capitolul I: Începuturile modeste în Italia postbelică (1946)

   În 1946, în orașul Alba, din nordul Italiei, Pietro Ferrero, un cofetar pasionat, a căutat o soluție pentru o problemă dificilă:

După război, cacaoa era extrem de scumpă și greu de găsit.

Inspirat de tradiția locală, a amestecat puțina cacao disponibilă cu nuci de alun (abundente în regiunea Piemonte), zahăr și ulei. A rezultat o pastă solidă de ciocolată-alună, ambalată în folie – pe care copiii o tăiau cu cuțitul și o puneau pe pâine.

A numit-o “Giandujot” – precursorul Nutellei.

 🥄 Capitolul II: Inovație prin simplitate – nașterea Nutella (1964)

 Fiul său, Michele Ferrero, a preluat afacerea și a avut o idee inovatoare:

„Ce-ar fi dacă am transforma pasta aceea într-o cremă tartinabilă moale, ușor de întins?”

Așa s-a născut Nutella, în 1964. Cu un gust unic și un preț accesibil, Nutella a cucerit rapid piața europeană.

  Brandul s-a remarcat prin:

• Ambalaj recognoscibil

• Campanii orientate spre copii și familii

• Accent pe calitate constantă

🍫 Capitolul III: Extinderea imperiului – Kinder, Ferrero Rocher, Tic Tac

🔹 Kinder (1974):

  Michele Ferrero a lansat Kinder Chocolate, creat special pentru copii: porții mici, cu gust delicat de lapte, adaptat nevoilor lor.

  A urmat:

• Kinder Surprise (ouă cu jucării – succes uriaș internațional),

• Kinder Bueno, Kinder Pingui, etc.

Kinder a devenit un univers complet, nu doar o gamă.

 🔹 Ferrero Rocher (1982):

Un produs premium, creat pentru ocazii speciale, cu o prezentare luxoasă (aurie).

Ferrero Rocher a devenit sinonim cu rafinamentul și cadoul dulce perfect.

🔹 Tic Tac (1969):

Un alt succes iconic – bomboane mentolate ambalate ingenios, promovate global.

 🌍 Capitolul IV: Expansiunea globală și cultura secretului (1980–2010)

Sub conducerea discretă a lui Michele Ferrero, compania:

• Nu a fost niciodată listată la bursă,

• A păstrat producția în mare parte în Europa (nu în Asia),

• A cultivat o cultură internă extrem de loială și familială.

Ferrero a devenit:

• al 3-lea cel mai mare producător de dulciuri din lume,

• cu produse vândute în peste 170 de țări,

• o companie cu profituri constante și loialitate enormă din partea consumatorilor.

📉 Capitolul V: Provocări și tranziții (2011–prezent)

După moartea lui Michele Ferrero în 2015 (cel mai bogat om din Italia la acea vreme), fiul său Giovanni Ferrero a preluat conducerea.

Sub el, Ferrero a făcut pași îndrăzneți:

• A cumpărat branduri americane precum Butterfinger, Baby Ruth, Keebler.

• A păstrat tradiția dar a început modernizarea producției.

• A început timid digitalizarea și deschiderea spre marketing global integrat.

De asemenea, compania a fost atentă la:

• Probleme legate de zahăr și obezitate infantilă,

• Critici privind uleiul de palmier (răspuns: trasabilitate, sustenabilitate),

• Cererea crescândă de produse vegane și fără zahăr.

💡 MORALA:

Ferrero a dovedit că inovația nu înseamnă mereu tehnologie, ci și rețetă, ambalaj, emoție.

Când combini gustul autentic cu respect pentru client și consecvență în valori, poți transforma o pastă de alune într-o legendă mondială.

$$$

 Există un moment, în fiecare viață, când o ușă se închide cu zgomot. Nu întotdeauna știm de ce. Poate am iubit prea mult. Poate am așteptat prea devreme. Poate pur și simplu nu era a noastră. Și totuși, durerea sună la fel: o cădere bruscă în golul dintre „ce putea fi” și „ce este”.

Psihologia relațională imago ne învață că multe dintre ușile la care batem sunt, în realitate, ecouri ale unor porți netrecute din copilărie. Că alegem inconștient acele relații care ne reactivează răni vechi, în speranța că de data asta vom fi văzuți, înțeleși, salvați. Așteptăm de la celălalt ceea ce copilul din noi nu a primit. Dar când ușa se închide, nu pierdem doar prezentul – pierdem și proiecția unei vindecări pe care o credeam posibilă.

Însă tocmai acolo, în acel gol, începe o altă lege – una subtilă, tainică, invizibilă. Fizica cuantică ne arată că realitatea nu este fixă, ci probabilistică. Fiecare alegere, fiecare observație, schimbă traiectoria unui univers. Când o ușă se închide, universul nu se oprește. Se rearanjează. Apare o fisură în zidul planurilor noastre. O lumină se strecoară. O fereastră se deschide.

Dar nu întotdeauna vedem fereastra. Așteptările noastre o acoperă cu draperii grele. Dezamăgirile o aburesc. De multe ori, confundăm destinul cu respingerea. Și uităm că unele binecuvântări vin prin absență. Că sunt oameni care vin să ne trezească, nu să rămână. Lecții care dor tocmai pentru că au menirea să ne dezlipească de ceea ce nu ne mai servește.

Psihologic vorbind, durerea este o invitație la integrare. La renunțare conștientă. La acceptarea a ceea ce este, nu a ceea ce ne-am imaginat. Metafizic vorbind, fiecare închidere este o recalibrare. Poate că nu am fost abandonați, ci redirecționați. Poate că nu a fost un sfârșit, ci un pas intermediar în devenirea noastră.

În tăcerea dintre două etape, apare cel mai important spațiu: spațiul alegerii. A rămâne în trecut sau a privi spre fereastra nouă. A rămâne în „de ce?” sau a păși în „ce urmează?”.

Ferestrele nu sunt întotdeauna spectaculoase. Uneori sunt mici, ascunse în colțul unei zile obișnuite. Într-un om nou. Într-o întrebare pe care nu ne-am pus-o niciodată. Într-o pasiune care se aprinde când credeam că am uitat să mai visăm.

Universul nu greșește. Dar ne provoacă să ne desprindem de liniar și să vedem subtilul. Ne închide ușile care ne țin captivi și ne deschide ferestre spre versiuni mai adevărate ale noastre.

Și poate că tocmai asta înseamnă evoluția: să avem curajul să privim dincolo de ziduri, să lăsăm lumina să ne găsească. Să alegem să nu ne închidem inimile doar pentru că o ușă s-a închis. Ci să rămânem deschiși, în ciuda a tot.

Pentru că, în ultimă instanță, fiecare ușă închisă e o fereastră deschisă în noi.

Alexandra Pîrvan 

©️ABCDar

$$$

 Dickens și-a criticat soția — prea corpolentă, din pricina hranei grase și a vieții trândave petrecute pe canapea. O găsea lipsită de minte, incapabilă de conversații demne de interes.

Își acuza soția că nu acorda destulă atenție copiilor și că avea tulburări de spirit: accese de gelozie și lacrimi fără rost. Marele, îndrăgitul meu scriitor, a mers până la a publica o scrisoare critică despre ea, iar cititorii i-au compătimit geniul.

Iar eu, toată ziua, nu mă pot opri să mă gândesc: cât de firesc este să te îngrași după doisprezece ani în care aduci pe lume zece copii. Trei dintre ei îngropați cu mâna ta. Cine ar mai avea putere să nu zacă sleit pe o canapea? Și cum să împarți atenția între zece copii, un soț, rude și oaspeți?

Cum să nu pari stângace și lipsită de farmec, deși, cu un curaj nebun, traversase oceanul spre America pe un vapor înfricoșător și născuse, din nou și din nou, cu o vitejie mută?

Iar cu psihicul — oare noi nu am plânge, dacă într-o zi în casă ar fi adus, din greșeală, o brățară cumpărată de soț pentru o tânără actriță?

Pentru că, de fapt, toată tragedia era întruchipată de acea actriță — tânără, de doar optsprezece ani, în timp ce soția se ofilise și își pierduse strălucirea. Nu ea era problema. Îl obosise, iar divorțul era condamnat de morala vremii.

Dickens a ordonat, teatral, să se zidească un perete care să-i separe dormitorul de al ei. Iar această femeie, atât de „grasă, prostuță și instabilă”, și-a pus pălăria și a plecat pentru totdeauna. Cu demnitate. Să nu se mai umilească. Să nu mai audă reproșurile. Să nu mai citească defăimările din reviste. Și nici copiii nu i-au fost lăsați.

A trăit în singurătate, iar la moartea lui Dickens a cerut un singur lucru: „Publicați scrisorile pe care mi le-a trimis cândva... Vreau ca lumea să știe că m-a iubit, că am fost odată suplă, veselă și plină de spirit.”

Dar nici această ultimă dorință nu i-a fost împlinită.

Și cred că adevărata critică vine atunci când nu mai suntem iubiți. Când cineva vrea să se descotorosească de noi, dar nu are curajul să o recunoască, nici măcar sieși.

Și uneori, cel mai bine este să-ți pui pălăria și să pleci — așa cum a făcut această femeie curajoasă și demnă.

$$$

 Mama și tata priveau la televizor, când, deodată, mama spuse: „Sunt obosită, e deja târziu, mă duc la culcare.”

A pus la înmuiat fasolea, a scos carnea din congelator pentru cina de a doua zi, a verificat dacă mai este suficient müsli pentru micul dejun, a umplut bomboniera cu zahăr, a așezat farfuriile pe masă pentru dimineață, punând alături câte o linguriță, a pregătit cafetiera...

A întins rufele ude pe uscător și a cusut nasturele căzut. A strâns jucăriile împrăștiate prin toată sufrageria, a pus telefonul la încărcat. A udat florile, a pus un sac nou în coșul de gunoi și a aranjat prosopul mototolit. A oftat, s-a întins ușor și s-a îndreptat spre dormitor.

S-a oprit pentru o clipă ca să-i scrie un mesaj învățătoarei, a lăsat bani copilului pentru excursia de a doua zi și a scos de sub scaun o carte. Apoi s-a spălat pe față, s-a dat cu cremă și s-a spălat pe dinți.

— Nu te-ai dus deja la culcare? — strigă tata.

— Acum mă duc, — răspunse mama.

După ce și-a periat dinții, a pus apă proaspătă în bolul câinelui. A încuiat ușa de la intrare și a stins lumina din hol. A intrat la copii, le-a stins lumina și televizorul, a cules de pe jos o cămașă și niște șosete și le-a pus în coșul cu rufe murdare. A schimbat câteva vorbe cu fiul cel mare, care încă mai lucra la teme.

Ajunsă, în sfârșit, în dormitor, a potrivit ceasul deșteptător, și-a pregătit hainele pentru a doua zi, a ordonat încălțămintea din hol și a adăugat trei puncte noi pe lista lucrurilor urgente. În acel moment, tata opri televizorul și spuse: „Mă duc la culcare.”

Și, într-adevăr, fără să mai întârzie, s-a dus la culcare. Nimic ieșit din comun.

Și totuși, de ce trăiesc femeile mai mult?

Pentru că nu-și pot permite să plece mai devreme — au prea multe de făcut…

Samantha Villar și Sara Brun (din cartea „Cum să trăiești când totul atârnă de tine”).

$$$

 — Atenție, vorbește căpitanul. Ne aflăm la altitudinea de 10.000 de metri. Sunt rugați să se prezinte în cabina de pilotaj toți specialiștii în aviație.

Un val vag de neliniște străbătu cabina. Până și pasagerii adormiți începură să-și încrețească frunțile, deși ochii le rămâneau închiși.

— Repet, specialiștii în pilotaj sunt rugați să se prezinte în cabina de comandă.

Deja devenise limpede pentru toată lumea că situația era cât se poate de neobișnuită. Un bărbat în vârstă apucă ușor de braț o stewardesă.

— Vă rog, pentru ce aveți nevoie de acești specialiști?

— Oh, nimic grav. — răspunse tânăra cu un zâmbet fermecător. — Piloții noștri... nu știu să aterizeze avionul.

— Ce?! — țipă înspăimântată însoțitoarea bărbatului. — Sunteți nebuni?!

— Nu e cazul să vă alarmați! — o liniști stewardesa. Avem o mulțime de specialiști la bord!

— Și pe ce vă bazați când spuneți asta?

Toți pasagerii din jur ascultau cu încordare conversația.

— Ați văzut clipurile de pe YouTube în care avionul se clatină violent înainte de o aterizare forțată?

— Da! — răspunseră în cor mai mulți pasageri.

— Și vă amintiți ce ați scris în comentarii? Despre unghiul de atac corect, curenții de aer, pilotul idiot și altele asemenea?

— D-da... — bâigui femeia, înțepenită de spaimă.

— Ei bine, atunci nu aveți niciun motiv de îngrijorare! Avem la bord aproape 500 de experți! I-am selectat cu mare atenție!

(P.S.) Propun să aplicăm aceeași metodă și în spitale!

$$$

 Am o vecină la țară, bunica Eva. Acum trei veri, nu a mai venit, pe neașteptate, la straturile și florile ei dragi. „A făcut un AVC”, a spus cu tristețe fiica ei. Cu doi ani în urmă, bunica Eva s-a întors. De nerecunoscut. Slăbită la jumătate, fața închisă la culoare. Mintea și vorbirea i se întorseseră cu totul. Picioarele o ascultau cât de cât. Dar mâinile — atârnau ca niște frânghii. Stânga se mai îndoi puțin din cot, putea forma un pumn nesigur. Dreapta — pierdută de tot. Bunica se plimba fără rost prin grădină, fără să-și găsească locul. Avea trei bucurii în viață, în afară de nepot: grădina, lucrul de mână și conservele de casă. Pe toate trei i le-a răpit blestematul AVC…

Vecinii au sprijinit-o cum au putut. Povesteau, parcă trasați cu același calapod, întâmplări despre câte un văr îndepărtat al unui coleg de la fratele de gradul trei, care nu doar că avusese un AVC, dar unul uriaș. „Și tot s-a refăcut! Nu imediat, sigur, i-au trebuit vreo cinci ani, dar corpul omenesc e ceva uimitor. Așa că, mamă Evă, nu-ți pierde nădejdea!”

Vara trecută, bunica Eva tot pe prispa casei stătea, sau se târa prin grădină. Cu toate medicamentele și chinurile terapiei, în tot anul n-a reușit decât să învețe să țină o lingură cu mâna stângă și, cu greu, să o ducă la gură. „Să nu vă faceți mari speranțe”, i-au spus medicii fiicei.

Anul acesta nu am mai mers la țară. Am dus copilul la mare, după ce intrase cu bine la universitate. Abia pe la sfârșitul lui august am ajuns în grădină, să culegem merele și perele. Prima imagine: bunica Eva, în curtea vecină, făcând foc în soba de afară și fierbând dulceață. Amesteca cu o mână, cu cealaltă ținea cratița. Înviorată, într-un trening viu colorat, parcă și puțin machiată. Am sărit toți, ca o echipă: s-o felicităm pentru reușita recuperării, s-o întrebăm... Iar bunica Eva ne-a zis: „Nu a fost nicio recuperare. M-a vindecat o asistentă de la salvare. Într-o singură noapte de Revelion.”

Așa o poveste cumplită și minunată s-a întâmplat (nu mă pricep la medicină, scriu după cum mi-a spus bunica). Familia ei a hotărât să petreacă Anul Nou la țară. Tocmai izolaseră casa vara trecută, făcuseră o mică centrală, voiau s-o inaugureze. Au împodobit bradul, au pus masa, au pornit televizorul. Fiica și ginerele pregăteau cina, nepotul se juca pe jos, apoi a adormit, iar bunica a ațipit în fotoliu. Când l-au trezit pentru masă — nu mai respira. Fiica a strigat: „Nu respiră!”

Bunica își amintește totul ca prin ceață. Cum stătea în ușă și se ruga: dacă moare copilul, să o ia și pe ea. Fiica urla, ginerele încerca când respirație artificială, când masaj cardiac, și nu știau dacă copilul mai are suflare sau nu. Salvarea părea că nu mai vine. Când în sfârșit au ajuns, s-au apucat imediat de copil. Din ceață a apărut chipul sever al unei tinere asistente. „Ascultați cu atenție — a spus ea ferm — nu am timp să explic de două ori. Voi sunteți singura speranță. Părinții sunt praf, nu mai pot gândi. Voi rămâneți, scrieți cu lux de amănunte tot ce-a făcut nepotul azi. Când s-a trezit, ce a mâncat, la ce oră, ce a jucat, ce semne ciudate ați observat, orice. Mâine la șapte lăsați foaia la poartă, o luăm noi. Ați înțeles?”

Bunica a dat din cap. Cum să fi știut asistenta că mâinile ei nu funcționează? Dar nici nu conta. Pentru viața nepotului, bunica ar fi scris cu dinții, cu nasul, cu sângele. A încercat cu dinții, apoi cu degetele de la picior. Nu mergea. A înfipt un creion gros, roșu, în pumnul stâng, neascultător. A început să încerce să traseze litere. În a patra oră de disperare mută, mâna dreaptă a tresărit din cot. Apoi degetele s-au strâns ușor. A mutat hârtia pe masă, a pus o carte grea peste colț și a început să scrie cu litere uriașe, apăsând cu o mână și ghidând cu cealaltă.

La șase dimineața, asistenta s-a întors. Era îngrijorată — bunica părea înghețată, palidă. Nu știa că suferise deja un AVC. A vrut doar să o țină ocupată, să nu clacheze. Și a văzut-o: aplecată peste masă, cu un creion ținut ca o crosă de golf, desenând litere mari, cu lacrimile curgând șiroaie. Pentru că mergea greu, mâinile o dureau cumplit, spatele, capul, ochii – toate.

Peste o oră trebuia să ducă anamneza. Scrisese doar până la prânz. Iar băiatul — trăia. Găsiseră un polip în gât, îl scoseseră. Dar nu se știa cum se va trezi după anestezie, ce vor zice analizele. Părinții aveau de stat mult în spital. Asistenta a înțeles tot. Bunica i-a zis că în timp ce scria, mâna dreaptă a început să se miște. I-a făcut un calmant și i-a spus blând: „Nepotul e viu, dar trebuie tratament. Acum vă iau hârtia. Odihniți-vă. Și când vă veți simți în stare — scrieți în continuare. Ne va fi de mare folos.”

Fata aceea a avut grijă să le spună părinților în spital: „Mama dumneavoastră, care a avut un AVC, mi-a scris o cronică toată noaptea. Și mâna dreaptă a început să-i răspundă. Spuneți medicului, să continue cu recuperarea. Și să o încurajeze să scrie mai departe.”

Au trecut opt luni… Băiatul e sănătos, gonește cu trotineta prin sat. Tatăl, impresionat, a urmat cursuri de prim-ajutor. Iar bunica Eva, peste primăvară, a copiat de mână o întreagă poezie celebră, zeci de versuri, a colorat pagini întregi cu creioane, și a învățat chiar și un pic de caligrafie de clasa întâi. Corpul omenesc e o taină, dar fără minuni — n-ar fi nimic. Coafura o face fiica, lucrurile grele le cară ginerele. Dar cuburi și lego cu nepotul — se joacă. Dulceață — gătește. Și cel mai important: se poate îmbrăca și spăla singură. Iar scrisul ei nu e mai rău decât al nepotului.

În ziua aceea ne-a turnat compot de prune dintr-o oală mare, cu polonicul. A ciocnit cu noi cănile și a băut fără să verse vreo picătură. Dumnezeu să-i dea viață lungă și sănătate. Și fiecărui nepot — o asemenea bunică. Iar noi am băut în cinstea asistentei Svetlana. Compot, da — alcoolul e interzis după AVC. Dar Svetlana, în acea noapte, nu doar că i-a salvat bunicii nepotul. I-a salvat nepotului — bunica. Așa că, Doamne, dă-i, te rog, tot ce-i mai bun. Și din plin.

Autor necunoscut

$$$

 Amsterdam este un oraș cum nu mai există altul — nu doar prin canalele sale romantice, podurile cochete și clădirile vechi ce par pictate cu grijă, ci mai ales prin faptul că… nu stă, propriu-zis, pe pământ. Puțini știu că întreaga metropolă olandeză, una dintre cele mai vizitate și admirate din Europa, este construită pe o fundație artificială – o „pădure” uriașă, invizibilă, formată din milioane de piloni de lemn înfipți în solul mlăștinos. Este un oraș care, la propriu, a fost ridicat din apă și noroi.

Solul natural pe care se află Amsterdamul este o combinație instabilă de turbă, argilă și apă subterană. Când orașul a început să se extindă în Evul Mediu, oamenii au realizat că acest teren moale nu putea susține construcțiile grele. Așa că au găsit o soluție ingenioasă, dar de o complexitate extraordinară: au bătut milioane de piloni de lemn adânc în pământ, până când aceștia ajungeau la un strat solid de nisip, aflat la 11–15 metri sub suprafață. Pe acești piloni s-a construit apoi tot ce vedem astăzi: case, străzi, poduri, palate și gări.

În total, se estimează că sub oraș se află peste 11 milioane de piloni, transformați într-o fundație invizibilă, dar esențială. Un exemplu spectaculos este Gara Centrală din Amsterdam, un nod feroviar uriaș și clădire emblematică, care se sprijină pe aproximativ 9.000 de piloni de lemn. Și mai impresionant este Palatul Regal, aflat în Piața Dam – centrul simbolic al orașului – care stă pe nu mai puțin de 13.659 de piloni, fiecare înfipt cu grijă, cu secole în urmă, în mlaștina care acoperea întreaga zonă.

Acești piloni nu sunt din beton sau metal, cum am putea crede. Sunt din lemn de stejar, iar durabilitatea lor este remarcabilă. Secretul longevității lor stă în faptul că, odată acoperiți de apă sau noroi și izolați complet de aer, lemnul nu putrezește. Atâta timp cât rămân sub nivelul apei, unde oxigenul nu ajunge, acești piloni rămân stabili și rezistenți chiar și sute de ani. Este o lecție de arhitectură inteligentă, adaptată perfect la condițiile naturale din regiune.

Această „pădure subterană” a permis orașului să crească și să se înalțe, să-și construiască faimoasele case înguste și înalte de-a lungul canalelor, să ridice biserici, turnuri, muzee și instituții de prestigiu, fără ca ele să se scufunde în noroi. De fapt, multe dintre clădirile istorice sunt ușor înclinate, tocmai pentru că pilonii s-au așezat în mod diferit de-a lungul secolelor — o trăsătură care dă farmec și autenticitate orașului.

Amsterdamul nu a fost doar construit pe apă, ci în luptă cu apa. A fost un oraș creat de oameni care au refuzat să accepte condițiile ostile ale mediului și care au găsit soluții nu doar funcționale, ci și spectaculoase. Aceeași mentalitate a transformat Olanda într-un exemplu mondial de inginerie hidraulică, iar Amsterdamul într-un simbol al inovației și al armoniei dintre om și natură.

Astăzi, plimbându-te prin Amsterdam, poate admiri fațadele colorate, bicicletele, podurile arcuite și zumzetul urban, fără să-ți imaginezi că totul plutește, de fapt, pe o pădure nevăzută de lemn. Un oraș care nu stă pe pământ, dar care inspiră soliditate, rafinament și echilibru. Un oraș care a fost literalmente „plantat” de mâna omului și care continuă să înflorească.

$$$

 Singapore, un oraș recunoscut la nivel mondial pentru soluțiile sale inovatoare în materie de mediu și urbanism, a implementat un sistem cu totul special pentru combaterea poluării: panouri verticale cu alge, amplasate de-a lungul autostrăzilor și arterelor aglomerate. Aceste panouri funcționează ca filtre vii, menite să absoarbă dioxidul de carbon și alte particule nocive emise de mașini, chiar în zonele cu cel mai intens trafic.

Spre deosebire de plantele obișnuite, algele au o rată de fotosinteză mult mai rapidă și o capacitate mai mare de a extrage CO₂ din atmosferă. În aceste panouri, microalgele sunt cultivate într-un lichid special, aflat în interiorul unor structuri transparente, expuse direct la lumină. Pe măsură ce algele se dezvoltă, ele absorb dioxidul de carbon și eliberează oxigen, contribuind la îmbunătățirea calității aerului într-un mod natural, eficient și constant.

Panourile sunt poziționate vertical pentru a economisi spațiu și pentru a putea fi integrate ușor în infrastructura existentă — de-a lungul drumurilor, în apropierea intersecțiilor, sau chiar în parcări. Designul lor modern se îmbină armonios cu mediul urban, fără a obstrucționa vizibilitatea sau circulația. În plus, aceste panouri sunt ușor de întreținut și pot fi curățate sau reumplute periodic cu noi culturi de alge.

Într-un oraș precum Singapore, unde densitatea populației este mare, iar spațiul este limitat, această soluție devine ideală. Nu doar că reduce poluarea exact acolo unde se produce – pe șoselele aglomerate – dar oferă și un exemplu clar de cum tehnologia se poate îmbina cu natura pentru a crea un viitor sustenabil. Astfel, traficul devine nu doar un vector de poluare, ci și o oportunitate pentru intervenții ecologice inteligente.

Mai mult decât un proiect de mediu, aceste panouri cu alge reprezintă o schimbare de paradigmă: ele transformă spații poluate în zone de captare activă a carbonului, aducând beneficiile fotosintezei în inima orașului. Este o lecție despre adaptare, creativitate și respect față de natură — iar Singapore o aplică nu doar cu viziune, ci și cu eficiență măsurabilă.

$$$

 🐊 Crocodilii înghit pietre de până la 2 kilograme pentru a se scufunda mai ușor în apă. Aceste „gastrolite” acționează ca greutăți naturale, oferindu-le stabilitate și ajutându-i să rămână pe fundul râurilor, unde pot sta nemișcați pentru a vâna prin surprindere. Pietrele rămân în stomac toată viața, fără a fi digerate.

Crocodilii, acești prădători tăcuți ai apelor, ascund o abilitate biologică surprinzătoare și mai puțin cunoscută: ei înghit în mod deliberat pietre, uneori de dimensiuni impresionante, de până la 2 kilograme fiecare. Deși la prima vedere acest comportament pare ciudat, în realitate este o adaptare ingenioasă, care le oferă un avantaj major în mediul acvatic în care trăiesc. Aceste pietre, numite științific gastrolite, nu sunt consumate pentru nutriție, ci au un rol funcțional esențial în echilibrul și deplasarea corpului în apă.

Una dintre principalele funcții ale gastrolitelor este aceea de a acționa ca greutăți naturale, echilibrând distribuția masei în corpul crocodilului. Prin creșterea greutății totale, fără a adăuga volum, aceste pietre le permit să se scufunde mai ușor, fără eforturi musculare suplimentare. Astfel, crocodilii pot coborî liniștit în adâncul apelor și pot rămâne nemișcați, aproape invizibili, cu doar ochii și nările la suprafață, economisind energie și pregătindu-se pentru momentul oportun în care prada se apropie.

În plus, aceste pietre contribuie la stabilizarea corpului sub apă. În lipsa lor, crocodilul ar fi mai predispus la flotabilitate excesivă, ceea ce l-ar face mai vizibil și mai greu de controlat în mișcare. Cu ajutorul gastrolitelor, el poate pluti lin, poate rămâne culcat pe fundul râului sau lacului și poate observa mediul înconjurător fără să se agite sau să creeze valuri. Această abilitate este vitală pentru un vânător care se bazează pe răbdare, camuflaj și mișcare minimă pentru a suprinde prada.

Un alt aspect interesant este că aceste pietre nu se degradează și nu sunt digerate în timp. Ele pot rămâne în stomacul crocodilului ani întregi, poate chiar o viață întreagă, contribuind constant la echilibrul său acvatic. Deși există și opinii conform cărora aceste pietre ar putea ajuta la măcinarea alimentelor dure, precum oasele sau cochiliile, majoritatea specialiștilor consideră că funcția lor principală este legată de hidrodinamică, nu de digestie.

Fenomenul nu este unic crocodililor. Comportamente similare au fost observate și la alți reptile, la unele specii de păsări și chiar la dinozauri fosilizați, ceea ce sugerează că înghițirea de pietre ca mijloc de adaptare acvatică este un mecanism vechi, transmis de-a lungul evoluției. În cazul crocodililor însă, eficiența acestui obicei este remarcabilă – le permite să se integreze perfect în habitatul lor semiacvatic și să-și maximizeze șansele de supraviețuire.

Așadar, ceea ce pare un simplu obicei ciudat – înghițirea pietrelor – este, de fapt, o strategie de finețe, o adaptare biologică care transformă crocodilul într-un maestru al discreției și al răbdării în apă. Sub suprafața calmă a râurilor, aceste creaturi antice își folosesc fiecare resursă, inclusiv câteva kilograme de piatră, pentru a deveni aproape invizibile. Iar când momentul potrivit apare, ei sunt deja acolo – nemișcați, stabili, perfect pregătiți. 🐊

$$$

 👧🎹 Copiii care învață să cânte la pian sau vioară înainte de vârsta de 7 ani dezvoltă cu până la 25% mai mult din zona creierului responsabilă cu gândirea logică și matematică.

🔬 Studiile arată că muzica activează aceleași rețele neuronale ca și matematica, stimulând memoria, concentrarea și organizarea mentală. Practic, fiecare notă învățată și repetată antrenează mintea exact ca un exercițiu de calcul sau raționament.

Copiii care încep să studieze un instrument muzical, cum ar fi pianul sau vioara, înainte de vârsta de 7 ani, beneficiază de o dezvoltare cerebrală accelerată și profundă. Cercetările din neuroștiință au arătat că acești copii pot dezvolta cu până la 25% mai mult din zona creierului responsabilă de gândirea logică, abstractă și abilitățile matematice, comparativ cu cei care nu practică muzica. Această fereastră timpurie de învățare este esențială, deoarece creierul este extrem de maleabil în primii ani de viață, iar experiențele intense precum muzica lasă amprente neurologice puternice și de durată.

🔬 Studiile efectuate prin imagistică cerebrală au confirmat că muzica și matematica activează rețele neuronale similare, în special în emisfera stângă a creierului. Atunci când un copil citește note, coordonează mișcările mâinilor și ascultă tonurile produse, creierul său integrează simultan procesare vizuală, auditivă și motorie, exact ca în cazul rezolvării de probleme matematice. Această stimulare multiplă contribuie nu doar la dezvoltarea unei gândiri logice solide, ci și la îmbunătățirea memoriei de lucru, atenției susținute și organizării mentale.

🧠 Mai mult, studiul unui instrument presupune rutină, disciplină și repetiție, elemente-cheie în orice proces de învățare. Când un copil exersează o piesă muzicală, nu doar că își antrenează răbdarea și perseverența, dar își creează și modele interne de analiză și anticipare, similare celor folosite în rezolvarea exercițiilor logice sau în înțelegerea structurii matematice. Fiecare notă citită și cântată este, în esență, un „exercițiu mental” în miniatură, care întărește rețelele sinaptice implicate în raționamente complexe.

📈 Pe termen lung, copiii care studiază muzica în mod constant prezintă rezultate mai bune la testele de matematică, își dezvoltă o mai bună capacitate de analiză, iar uneori chiar și un coeficient de inteligență mai ridicat. Beneficiile nu se limitează doar la sfera academică. Studiile arată că acești copii au și o inteligență emoțională crescută, datorită conexiunii afective pe care o formează cu instrumentul, cu profesorul, dar și cu propria performanță.

🎼 În plus, învățarea unui instrument contribuie la dezvoltarea ambelor emisfere cerebrale – stânga, responsabilă cu logica, și dreapta, asociată cu creativitatea. Această echilibrare face ca un copil muzician să devină nu doar un bun elev, ci și un gânditor flexibil, capabil să rezolve probleme din perspective multiple.

👂 Totodată, muzica îmbunătățește și abilitățile auditive și de procesare a limbajului, fiind corelată cu rezultate mai bune în citire, vorbire și chiar în învățarea limbilor străine. Copiii care practică muzică învață să „asculte activ” – nu doar sunete, ci și ritmuri, nuanțe și variații, iar acest tip de ascultare atentă se reflectă în modul în care gândesc și comunică.

În concluzie, introducerea muzicii în viața copiilor cât mai devreme este mult mai mult decât o activitate recreativă. Este un exercițiu complet pentru creier, un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și academice. Așadar, o clapă apăsată pe un pian sau o notă cântată pe o vioară înseamnă, în spatele sunetului, un pas concret în formarea unui copil mai atent, mai logic, mai creativ și mai sigur pe sine. 🎻✨

$$$

 ESCHIL - AGAMEMNON

Agamemnon a fost piesa de deschidere a trilogiei tragice Oresteia , produsă de cel mai vechi dintre cei trei mari dramaturgi atenieni, Eschil, în 458 î.Hr., când a câștigat premiul întâi la importantul festival dramatic atenian, Dionisiile din oraș, care a avut loc la începutul lunii martie. Povestea povestește cum comandantul suprem al expediției grecești împotriva Troiei s-a întors și a fost mai întâi înlocuit și apoi ucis de soția sa, Clitemnestra, și de iubitul acesteia, Egist. Povestea poate fi urmărită până în cele mai vechi straturi ale mitului grecesc. Odiseea menționează în mai multe locuri primirea fatală a comandantului suprem de către soția sa și iubita acesteia. Aici, agentul principal este Egist, care, prin intermediul unui paznic trădător, îl atrage pe vărul său, Agamemnon, la un ospăț și acolo îl ucide „ca pe un bou la iaurtul de porumb”. Clitemnestra este doar o complice, ajutându-l și încurajându-l pe Egist în această faptă (deși responsabilitatea pentru uciderea pradei de război a lui Agamemnon, preoteasa troiană Cassandra, fiica regelui Priam, îi este atribuită în mod specific). Crima apare și ca subiect în arta greacă timpurie (benzi de scuturi din bronz, plăci de teracotă, sculpturi din temple arhaice), iar aici Clitemnestra este uneori înfățișată ca principalul atacator, cu Egist ca asistent. Povestea pare să fi câștigat o nouă popularitate în perioada de dinaintea realizării Orestiei . Poetul beoțian Pindar și-a prezentat propria versiune în a unsprezecea sa Odă pitică, datată probabil 474 î.Hr. (Clitemnestra comite crima), iar câțiva ani mai târziu incidentul a fost descris, de data aceasta cu Egist fiind ucigașul, ca în Homer, pe o celebră și mult discutată vază ateniană cu figuri roșii, aflată acum în Boston (Muzeul de Arte Frumoase 63.1246).

La începutul piesei Agamemnon , se poate vedea un bărbat aplecat peste balustrada acoperișului skēnē -ului – o clădire special amenajată pentru festivalul de teatru, deoarece o structură permanentă din piatră nu urma să fie construită decât după decenii, poate chiar un secol. În replicile sale de deschidere, actorul se identifică drept străjer în casa regală a fiilor lui Atreu, Agamemnon și fratele său Menelau; acesta este palatul lor din Argos, iar misiunea sa, dată de regina Clitemnestra, este să vegheze în fiecare noapte pentru semnalul unui far care anunță că Troia a fost cucerită și că regele lor Agamemnon se întoarce acasă. A fost o așteptare lungă și obositoare (publicul își amintește din mitul că Troia a căzut abia după un asediu lung și dificil – așa cum vom afla mai târziu în piesă). Va fi bucuros să fie eliberat de această misiune solitară și împovărătoare și sugerează în mod sumbru că lucrurile nu stau așa cum ar trebui să stea în regat. Din fericire, aceasta este chiar noaptea în care munca sa se încheie, căci zărește farul, dansează un mic jig pentru a-și exprima bucuria și ușurarea, își exprimă plăcerea sinceră la gândul de a-și revedea stăpânul după atâta timp și coboară, probabil pe o scară în spatele skēnē-ului , în palat. (Întrucât au fost folosiți doar trei actori vorbitori, acest om va îndeplini mai târziu rolul de Mesager trimis în avans de Agamemnon.)

O caracteristică invariabilă a oricărei piese de teatru grecești până la sfârșitul perioadei clasice a fost Corul. Dramele ulterioare ale lui Eschil foloseau un Cor format din cincisprezece membri, de obicei personaje generice (aici, „bătrâni”, un fel de Consiliu Privat al Regelui din Argos), care intrau în zona cunoscută sub numele de orchestră, „loc de dans” și erau de obicei prezenți pentru restul acțiunii. Contribuția lor la desfășurarea acțiunii varia de la o piesă la alta; ar fi nechibzuit și înșelător să încercăm să reducem funcția lor la o singură frază (cum ar fi - una întâlnită adesea - că rolul Corului era de a „comenta” acțiunea dramei). Punctul important de subliniat este că cântecele lor corale, pe care le interpretau în acompaniamentul aulosului ( o flaut cu două trestii, strămoșul oboiului), erau, de asemenea, coregrafiate elaborat. În cazul lui Eschil, avem dovezi independente și destul de credibile pentru calitatea înaltă a figurilor sale de dans, adesea complexe și inovatoare. După cum se poate observa cu ușurință, contribuția reală a unui cor dramatic grecesc antic la efectul total este acum, în cea mai mare parte, irecuperabilă. Tot ce a mai rămas este conținutul verbal al cântecelor lor; muzica și dansul au dispărut. Dar chiar și la acest nivel atenuat, contribuția acestor bătrâni argivi la piesă este considerabilă.

Ceea ce aflăm din cântecul lor de intrare, parodosul (cel mai lung cântec de acest fel din toate tragediile grecești care au supraviețuit), este că expediția împotriva Troiei a trecut de zece ani și nu ar fi pornit niciodată la drum dacă Agamemnon nu ar fi fost dispus să-și sacrifice propria fiică, Iphigeneia, pentru a potoli mânia zeiței Artemis. În timp ce armata se aduna la Aulis, pe coasta grecească, vizavi de Evia, a avut loc un eveniment de rău augur: o pereche de vulturi, sacri lui Zeus și interpretați de către văzătorul oficial al forțelor grecești, Calchas, ca reprezentându-i pe Agamemnon și pe fratele său, Menelau, au devorat un iepure gestant cu puieții ei. Artemis a interpretat acest lucru ca un prevestire a măcelului tinerilor inocenți care s-ar fi produs invariabil dacă și când grecii ar fi cucerit Troia și, din dragostea și patronajul ei față de toate ființele tinere din lumea naturală, ar fi oprit vânturile. Ca preț pentru schimbarea deciziei sale și pentru a permite marinei grecești să plece la drum, ea a cerut o ofrandă compensatorie, fiica Comandantului. Agamemnon este îngrozit, de fapt, zdrobit, dar rămâne ferm în hotărârea sa de a se conforma cu ceea ce a considerat a fi porunca lui Zeus de a-l pedepsi pe prințul troian Paris pentru că a încălcat legătura sacră dintre oaspete și gazdă atunci când, într-o vizită la Argos, s-a întors la Troia luând cu el pe soția lui Menelau, sora vitregă a Clitemnestrei, Elena. Astfel, Agamemnon, după deliberări chinuite, a decis să-și închidă urechile la strigătele jalnice ale fiicei sale și să ducă la bun sfârșit sacrificiul. (Într-o altă versiune a mitului, Artemis înlocuiește o căprioară în ultimul moment și o transportă pe Ifigenia în Crimeea pentru a-i fi preoteasa într-un cult bizar, barbar, acolo.) Un eveniment de o asemenea enormitate, sugerează Corul, nu poate să nu aibă repercusiuni; dreptatea trebuie și se va face. În timp ce își termină cântecul, regina Clitemnestra iese din palat. Ea a ordonat aprinderea unor focuri de sacrificiu în semn de mulțumire pentru întoarcerea iminentă a soțului ei (realitățile time-lapse-ului real sunt ignorate aici). Pentru a contracara atitudinea disprețuitoare a dirijorului corului – „Poate că totul a fost un vis sau împlinirea unei dorințe...” – ea le oferă o relatare detaliată a traseului complicat pe care îl aranjase pentru ca semnalul-far să-l urmeze în traiectoria sa de la Troia la Argos. Apoi, într-un fel de transă vizionară, descrie, viu și emoționant, strigătele jalnice ale femeilor troiene în timp ce își jelesc soții, fratele, fiii morți și, în contrast, pe învingătorii greci gălăgioși care caută hrană fără discriminare în orice a mai rămas din orașul în ruine.

Urmează un alt cântec coral, de data aceasta o odă „staționară” sau stasimon în care bătrânii remarcă (aparenta) dreptate a distrugerii Troiei, o pedeapsă potrivită pentru încălcarea de către Paris a patului și mesei gazdei sale. Dar înainte ca cântecul lor să se termine, starea de spirit se schimbă: prețul plătit de familiile grecești care au trimis oameni și primesc înapoi urne pline cu cenușa incinerată a celor dragi poate fi prea mare; în plus (acum revin la neîncrederea și suspiciunea lor anterioară că regina ar putea fi prea credulă), cum poate cineva să fie sigur că Troia a căzut cu adevărat? Ezitarea lor este potolită de sosirea unui Vestitor care confirmă mesajul farurilor. El este copleșit de bucuria de a se întoarce în patria sa și de a se reuni cu cetățenii-bătrâni, iar aceștia, la rândul lor, exprimă dorul simțit de necombatanți pentru armata absentă de mult timp. Vestitorul se lansează apoi într-o relatare realistă a neplăcerilor și neplăcerilor unui bivuac lung într-o țară străină: saci de pat îmbibați cu apă, provizii insuficiente, păduchi, înghețuri și valuri de căldură care alternează anual – toate acestea uitate acum în bucuria întoarcerii iminente. Clitemnestra, care fie a fost prezentă pe scenă de la prima sa intrare, fie reapare, îi ordonă Vestitorului să-i ducă un mesaj soțului ei, asigurându-l de bucuria ei pentru întoarcerea lui și de fidelitatea ei față de el în absența sa. Vestitorul, la rândul său, nu poate pleca fără a adăuga un codicil dureros la o narațiune altfel veselă și înălțătoare: majoritatea navelor care se întorceau în orașele lor natale au fost distruse de o furtună provocată de zei ca pedeapsă pentru anumite fapte rele în timpul jefuirii finale a orașului.

Vestitorul iese, iar Corul cântă al doilea lor stasimon . Își amintesc și deplâng frumusețea distructivă a Elenei, a cărei escapadă nebunească cu prințul troian Alexandru a adus atâta suferință atât orașului său, cât și Argosului. Era ca un pui de leu ținut ca animal de companie, care, odată ajuns la maturitate, devine sălbatic și face o masă sângeroasă din casa stăpânului său. Ca și în cazul cântecului precedent, abia și-au terminat cântecul când Agamemnon își face intrarea triumfătoare într-un car, însoțit de o figură feminină. El le mulțumește zeilor atât pentru victoria sa de la Troia, cât și pentru întoarcerea sa în siguranță. Intrarea sa în palat este blocată de Clitemnestra. Ea se adresează mai întâi cetățenilor în general, apoi soțului ei, cu proteste care mânjesc nesinceritate: singurătatea și disperarea au adus-o în mod repetat aproape de sinucidere; fiul lor, Orestes, a trebuit să fie dus într-o locație din nord din cauza posibilelor tulburări civile. Tânjește după dragul ei soț, iar acum el s-a întors; Pe calea sa spre palatul lor sunt împrăștiate tapiserii bogate de purpuriu și nu trebuie decât să coboare din carul său și să intre.

Acesta este momentul crucial al scenei și, de fapt, al întregii piese. Agamemnon știe că nu ar trebui să calce pe tapiserii, dar cedează seducției verbale a soției sale. Nu este oare o acțiune (argumentează ea) pe care potentatul oriental Priam ar face-o? Cu siguranță, casa regală are țesături bogate din abundență și din belșug. Într-un compromis slab, Agamemnon ordonă unui servitor să-și scoată cizmele pentru a minimiza efectele unui act pe care îl simte ca fiind atât ofensator, cât și periculos. Coboară din car și se îndreaptă spre palatul său - și spre moartea sa.

Acțiunea rămasă poate fi rezumată pe scurt. După o altă odă în care Corul își exprimă sentimentele de presimțire anxioasă, este dezvăluită identitatea tovarășei lui Agamemnon. Ea este prințesa troiană Cassandra, fiica lui Priam, pe care Agamemnon a adus-o înapoi ca pradă de război și concubină. Rezistând tuturor eforturilor Clitemnestrei de a o face să coboare din car, ea o face doar după ce Regina a părăsit scena și s-a dus la palat. În izbucniri lirice extrem de emoționante, ea intră într-o transă vizionară și profețește - peste obiecțiile nepăsătoare și izbucnirile anxioase ale conducătorului corului, care nu poate sau nu vrea să înțeleagă semnificația inconfundabilă a cuvintelor ei - crimele iminente atât ale ei, cât și ale stăpânului ei. (Anticipând acțiunea piesei care va urma, ea prezice și întoarcerea lui Orestes pentru a se răzbuna pentru crimele acum inevitabile.) Intră în palat și, în scurt timp, se aud strigătele de moarte ale lui Agamemnon. Cei doisprezece membri ai Corului remarcă pe rând și deplâng neputincioși ceea ce cred – ba mai degrabă, știu – că se întâmplă înăuntru, când ușile palatului se deschid brusc, dezvăluind ucigașa și victimele ei, Agamemnon încă în baia de argint și încurcat în bogatele tapiserii în care soția sa îi prinsese pe el și pe concubina sa de lângă el. Într-o lungă serie de schimburi de replici cu Corul, Clitemnestra își revendică justificarea pentru gravul prejudiciu adus maternității sale prin uciderea fiicei lor, Iphigeneia, de către Agamemnon și își etalează legătura cu vărul lui Agamemnon, Egist, dezvăluind totodată gelozia amară față de Cassandra și alte cuceriri amoroase ale soțului ei. Ea se vede ca întruchiparea alastorului sau a spiritului răzbunător al dinastiei, venit să se răzbune pentru un lanț de crime în familie. Oarecum pe neașteptate, Egist intră și încearcă să-și justifice complicitatea la crimă: se răzbuna pentru oroarea de nedescris provocată tatălui său, Thyestes, de către fratele acestuia din urmă, Atreus, tatăl lui Agamemnon, care la un banchet aparent de reconciliere a servit carnea copiilor lui Thyestes. Conducătorul corului, plin de dezgust și furie, nu poate face mai mult decât să amenințe, iar când amenințările sale sunt pe cale să fie întâmpinate de acțiuni din partea gărzii de corp a lui Egist, Clitemnestra intervine și își exprimă speranțele deșarte pentru un fel de rezoluție care să vindece rănile, atât de mult timp întunecate, cât și recent provocate, care au afectat această familie cu soartă nefericită.

Surse:

Desmond J. Conacher, Orestia lui Eschil (Toronto 1987).

Alan H. Sommerstein, Tragedia eschiliană (Bari 1996).

Suzanne Saïd, „Tragedia eschiliană”, în Justina Gregory (ed.), A Companion to Greek Tragedy (Oxford 2005) 215-32.

John Herington, Eschil [Hermes Books] (New Haven 1986).

AJ Podlecki, Contextul politic al tragediei eschiliene , ediția a 2-a (Londra 1999).