***

 Petrache Lupu de la Maglavit, un portret din 1935

“Când a murit, de timpuriu, Gheorghe Lupu, tatăl lui Petru (Petrache Lupu), copilul avea patru ani. Mama lui, Floarea Dobre, s-a măritat a doua oară numaidecât și copilul a fost trimis la oi. La oi se duc toți copiii sătenilor, până la vârsta școlii și după aceea. Când în familie nu mai sunt copii, se duc bătrânii.

Nu a mai apucat să meargă la carte, nu atât din pricina surzeniei și a vorbei lui încâlcite, cât din pricina că, pe vremea aceea, ca și acum, de altfel, nu urmează școala decât copiii sătenilor mai înstăriți.

Născut la 1908, Petre Lupu avea deci opt ani când a izbucnit războiul și nouă ani când oștile dușmane au cotropit țara, iar soldații nemți, unguri și bulgari au intrat în Maglavit, unde au rămas prin casele oamenilor, ca niște satrapi. E sigur că firea simțitoare a lui Petrache a resimțit mai mult decât ceilalți copii imaginile hâde ale războiului. Și dacă n-a putut auzi, în toată grozăvia lor, bubuiturile de tun de pe malul apropiat bulgăresc, a văzut, de nenumarate ori, cadavrele ostașilor prin șanțuri, pe câmp și în lunca Dunării, înfățișarea de osândiți a prizonierilor și soldaților răniți, înfășurați în mantale zdrențuite, în viforurile cumplitei ierni din anul 1916.

Puține au fost întâmplările din viața copilului de la oi și sufletul lui le-a prins, le-a reținut, cu atât mai mult căldura, ca și pe cele ale vieții din jur.

Până la al doilea mare eveniment din viața lui, întâlnirea cu plutonierii bătăuși de la regimentul din Craiova, Petrache Lupu, vreme de zece ani aproape, n-a ieșit din lunca Maglavitului. Zilele tinereții lui dintâi, până la douăzeci și unu de ani, și le-a petrecut în singurătatea luncilor dunărene, în vizuina fluviului tainic, care vine din departările țării spre a se pierde la celălalt capăt al lumii, de unde încep valurile albastre și nesfârșite ale mării.

În sat se ivea rar, căci n-avea mai nimic de vorbit cu oamenii, oile lor nefiind încă în seama lui. Ce putea învăța Petrache Lupu de la oi? Ce putea vorbi cu ele? Ce-i povesteau și ce le răspundea flăcăiandrul sfielnic? Supunerea lor era, pentru el, chiar imaginea vieții firești și a rânduelii dumnezeiești, ca în fiecare seară să fie mulse de laptele dulce, agonisit peste zi și să fie jefuite de lâna lor de două ori pe an, pentru bucuria altora.

Smerenia, modestia, umilinta și supunerea lui Petrache Lupu, ciobanul din Maglavit, vin de la marea învățătură a oilor, singurele făpturi cu care-a stat de vorbă, în liniștea zilelor de vară și a nopților senine. Amintiri din vremea aceea el are prea puține.

Dar învățătorul din sat, un tânăr cu ochi energici, familiarizat cu materialismul istoric, cu psihologia, ateismul și chiar patologia nervoasă, ține minte pe Petrache Lupu demult și-l cunoaște ca pe o fire foarte impresionabilă.

Astfel, când a umblat prin sat vestea că un om și-a ucis vecinul cu sapa, la câmp, numai din pricină că-l bănuise c-ar fi furat un sac de mălai lăsat în tindă, nu s-a mirat nimeni în sat, astfel de întâmplări fiind obișnuite. Numai Petrache Lupu, ciobănelul pe care nu-l lua nimeni în seamă și căruia abia îi dăduseră tuleiele la mustață, s-a speriat grozav, a privit cu ochi mari deschiși drept înaintea lui, ca la o arătare de iad și a murmurat mereu, înfiorat: “Auzi, mă, auzi, mă!”, de parcă ar fi vorbit cu altcineva din sine.

Cu zece degete la mâini și câteva răbojuri pe creasta copacilor din luncă, Petrache Lupu a fost în stare să țină toată socoteala turmei satului când a fost dată în seama lui. Îl supăra însă uneori tăria urechilor (surzenia, n.red.) și avea nevoie de un tovăraș. Și-a ales un câine. Oile pasc și noaptea pe un loc apoi, pe nesimțite și neauzite, ele se mișcă în alt loc și tot astfel până-n revărsatul zorilor. Ciobanii dorm câte-o bucată și, când aud zvonul oilor care pornesc, se deșteaptă și ațipesc iar, pe alte meleaguri. Cu surzenia lui, Petrache Lupu ar fi dormit toată noaptea și ar fi pierdut oile, dar în sufletul lui drept a iscodit și a găsit leac acestei vătămaturi; punea capul nu pe o desagă nesimțitoare înșelătoare, ci frățește, pe pieptul câinelui tovarăș, care, ridicându-se în puterea nopții să urmeze mersul tainic al oilor, sub stelele umede, trezea și cugetul naiv, adormit, al lui Petrache Lupu.

Un astfel de cioban, cu simțul drept al lui Petrache Lupu își cunoaște oile și toate trag la el, iar când se ivește în sat vreo neînțelegere pe seama cașului sau lânii, se dovedește îndată că nu Petrache Lupu greșise ca să se îmbogățească asemenea altor ciobani, ci oamenii din sat, deși erau știutori de carte și cu auzul bun, nu-și făcuseră bine socotelile.

Cinstea ciobanului gângăvit era atât de temeinică, încât mergea uneori până la absurd. Cu prilejul nunții lui, oamenii îi aleseseră o tovarășă de viață, nici cea mai tânără, nici cea mai frumoasă fată din sat – se făcuse, cum e obiceiul, o horă – în mijlocul căreia măcelarul adusese berbecul ce trebuia să fie tăiat pentru ospățul de seară al nuntașilor. Și cum juca și Petrache în hora nunții lui, se oprește deodată încruntat, pune mâna pe cornul berbecului și se încruntă la măcelar:

– Mă, nene Ioane, ăsta e berbecul lelii Ana, nu e berbecul meu! Cine ți l-a dat? Dă fuga la stână și adu berbecul meu!

Petrache Lupu știa că Dumnezeu nu face doi berbeci la fel și rânduiala dreaptă cerea ca fiecare să se bucure numai de berbecul lui.

A fost scris acestui cioban, cu suflet prea simțitor și drept ca toate întâlnirile lui cu lumea, din pântecele mamei începând, să fie îngrozitoare. Din pricina surzeniei mai mult decât a vorbirii greoaie, Petrache Lupu din Maglavit, dus la oștire, e amânat de trei ori.

În 1932 nu mai poate fi amânat și e trimis la Craiova, la o companie sanitară, spre a fi cercetat mai îndeaproape, dar e bătut atât de cumplit, încât își pierde graiul de tot. Bănuit că acum se preface și mut de-a binelea după ce se “prefacuse” surd, mai e bătut o dată și trimis la regiment la Calafat, unde domnii plutonieri, lipsiți de știința medicală, îl vor lecui ei curând.

Aici Petrache Lupu are norocul să dea de un medic militar mai puțin bănuitor, care, după patru luni de încercare, îl trimite acasă, la Maglavit, la oile satului. Această cumplită încercare e de curând, cu doi ani în urmă.

Ce s-a petrecut în ultima vreme în sufletul și cugetul lui Petrache Lupu nu e ușor de închipuit și de zugrăvit. Dar în delicatețea lui trebuie să se fi ascuns acum, la începutul maturității, o putere atât de uriașă, atât de neobișnuită, că, fără știrea ciobanului firav, l-a preschimbat și, tulburându-i toate simțirile obișnuite, făcu din el un om nou, nemaiîntâlnit, cu auz iute și glas poruncitor.

Maglavicenii se pomeniră cu Petrache Lupu venind din luncă pe linia satului, cu chipul răvășit, cu glasul tremurând, oprindu-se la primărie, la biserică, întâmpinând pe drumeți și vestindu-le Apocalipsa!”

sursa: De vorbă cu oile, autor: Felix Aderca, Realitatea Ilustra 0tă, 4 septembrie 1935