***

 Balada "Miorița" este descoperită pentru   prima dată de Alecu Russo la Soveja în Vrancea. Fără a avea pretenția de a-și revendica opera, i-o încredințează poetului Vasile Alecsandri, care după ce o "șlefuiește", o publică pentru prima dată în anul 1850, în gazeta "Bucovina" din Cernăuți, pentru ca în anul 1852 s-o includă în volumul "Poesii populare"( Cântece păstorești).

Miorița

Pe-un picior de plai,

Pe-o gură de rai,

Iată vin în cale, 

Se cobor la vale,

Trei turme de miei,

Cu trei ciobănei.

Unu-i moldovan,

Unu-i ungurean,

Și unu-i vrâncean.

Mări se vorbiră,

Și se sfătuiră

Pe l-apus de soare

Ca să mi-l omoare

Pe cel moldovan,

Că-i mai ortoman, 

Și-are oi mai multe, 

Mândre și cornute,

Și cai învățați, 

Și câni mai bărbați,

Dar cea mioriță,

Cu lână plăviță,

De trei zile-ncoace,

Gura nu-i mai tace,

Iarba nu-i mai place.

— Mioriță, laie,

Laie bucălaie,

De trei zile-ncoace

Gura nu-ți mai tace!

Ori iarba nu-ți place,

Ori ești bolnăvioară 

Drăguță mioară?

— Drăguțule bace,

Dă-ți oile-ncoace,

La negru zăvoi,

Că-i iarbă de noi

Și umbră de voi.

Stăpâne, stăpâne,

Îți cheamă ș-un câine,

Cel mai bărbătesc

Și cel mai frățesc,

Că l-apus de soare

Vreau să mi te-omoare

Baciul ungurean

Și cu cel vrâncean!

— Oiță bârsană,

De ești năzdrăvană,

Și de-o fi să mor

În câmp cu mohor,

Să-i spui lui vrâncean

Și lui ungurean

Ca să mă îngroape,

În strunga de oi,

Să fiu tot cu voi;

În dosul stânii

Să-mi aud câinii.

Aste să le spui

Iar la cap să-mi pui

Fluieraș de fag

Mult zice cu drag;

Fluieraș de os

Mult zice duios;

Fluieraș de soc

Mult zice cu foc!

Vântul când o bate,

Prin ele-a răzbate

Ș-oile s-or strânge,

Pe mine m-or plânge

Cu lacrimi de sânge!

Iară tu de-omor

Să nu le spui lor.

Să le spui curat

Că m-am însurat

C-o mândră crăiasă,

A lumii mireasă;

Că la nunta mea

A căzut o stea;

Soarele și luna

Mi-au ținut cununa.

Brazi și păltinași

I-am avut nuntași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari,

Păsărele mii

Și stele făclii!

Iar dacă-i zări,

Dacă-i întâlni

Măicuță bătrână

Cu brâul de lână,

Din ochi lăcrimând,

Pe câmpi alergând

Și la toți zicând:

" Cine-a cunoscut,

Cine mi-a văzut

Mândru ciobănel

Tras printr-un inel?

Fețișoara lui,

Spuma laptelui;

Mustăcioara lui,

Spicul grâului;

Perișorul lui,

Peana corbului;

Ochișorii lui,

Mura câmpului?"

Tu, mioara mea,

Să te-nduri de ea

Și-i spune curat

Că m-am însurat

Cu-o fată de crai

Pe-o gură de rai.

Iar la cea măicuță

Să nu-i spui drăguță,

Că la nunta mea

A căzut o stea

C-am avut nuntași

Brazi și păltinași,

Preoți, munții mari,

Paseri, lăutari,

Păsărele mii,

Și stele făclii.   

                                  *

     Fără "Miorița" noi n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală. "Miorița" este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.

     Sunetul ei e sunetul țâței alăptând; veghea ei este veghea care-și apără plodul.

      "Miorița" nu este un cântec de pierdere. Cine pierde așa cum a pierdut ciobanul "Mioriței", este înstăpânit în sufletul Pământului. Da, în sufletul Pământului, pentru că noi toți ne-am născut pe Pământ. Pentru că Pământul este carnea strămoșilor noștri și carnea strămoșilor pomilor. Așa este: pom și om. În limba noastră, diferen ța dintre "pom" și "om" este diferența dintre o consoană și o vocală.

                                 1969 – Nichita Stănescu