***

 Turtureaua

Gabriel Cristea 

Furtuna o rupse din zborul spre cuib

și-o duse în locuri străine;

Zdrobită, năucă se zbate prin glod, 

în  trestii, sub ape saline.

Agață cu ciocul un fir de rogoz,

se rupe și iarăși încearcă;

Puterea-i sleiește, țipând în zadar,

când trece solemnă o barcă.

Aripile frânte se-mplântă în mâl,

iar moartea o trage spre-adâncuri;

Cu ultimul zvâcnet, din ochiul febril,

privește fantasticii fluturi...

Ar vrea iar să zboare pe câmpuri și zori,

să simtă vâltoarea de moară,

dar smârcul o trage barbar, obsesiv,

iar vântul tăios o-nfioară.

Letargică stare, hipnotic sfârșit

și-un soare ce stă să apună

de parcă se-ndeamnă sub plopii bătrâni

năluci împletindu-i cunună.

Puiandri cerșesc îndurare din cer, 

e-o luptă pe viață și moarte;

Se tânguie, strigă din ochi de frunziș, 

dar mama-i plecată departe… 

Luceferii-mbracă funestul veșmânt

- o trenă de purpură sumbră;

Și-aduce aminte de cuibul pierdut;

Prin vis îi cutreieră-o umbră.

Își scutură fulgii rogozul amar

pe trupul lovit de năpastă;

Noroiul îi strânge flămând osul viu, 

vâscos miezul nopții adastă. 

Se-aștern aritmii peste puii din cuib;

O gravă tăcere se lasă;

Și-un suflet-răsuflet din mlașt ini, matern,

se-ntoarce pe vânturi. E-acasă...