$$$

 🎼 16 octombrie 1938: S-a născut Gabi Luncă, interpretă de muzică lăutărească.

Gabi Luncă (nume real: Elena Gabriela Onoriu, 16 octombrie 1938, Vărbilău, Prahova – 2 aprilie 2021, București) a fost o cântăreață de muzică populară și lăutărească din România. Din 1992 a cântat doar muzică religioasă. A fost cetățean de onoare al comunelor Șiria (județul Arad) și Vărbilău (județul Prahova). A fost misionară creștină și filantroapă. A murit pe 2 aprilie 2021.

BIOGRAFIE

S-a născut la data de 16 octombrie 1938 în comuna Vărbilău, județul Prahova, într-o familie cu șase copii. Când avea doar trei ani și jumătate, mama ei a murit. A fost crescută de o mamă vitregă care se purta foarte urât cu ea. Tatăl ei, Dumitru Luncă, a fost violonist în cadrul Orchestrei Armatei din Ploiești.

Începe să cânte în anul 1951, alături de tatăl său iar după 1953 devine solista orchestrei de muzică populară a Clubului Muncitoresc din Băicoi. În 1955 începe colaborarea cu Ansamblul Folcloric al Clubului 1 Mai, Ploiești, dirijor fiind în perioada respectivă acordeonistul Sile Ungureanu.

Devine cunoscută încă de la 17 ani, când era angajată la Orchestra Flacăra Prahovei din Ploiești. Încă de atunci, artista și-a definit foarte clar genul muzical: muzica orășenească lăutărească. Doi ani mai târziu primește o telegramă din partea casei de discuri Electrecord, în care este invitată să înregistreze primul ei album, cu doar patru piese. Melodia de rezistență a fost „Dă-mi drumul nevastă-n casă.”

În perioada 1955 - 1957 are și câteva colaborări și cu Orchestra „Flacăra Prahovei" a Filarmonicii din Ploiești, dirijată de violonistul George Botez (fiul „diseur"-ului și tangoistului interbelic Titi Botez).

În 1955 înregistrează prima dată la Radiodifuziunea Română, unde debutează cu melodia „Pe deasupra casei mele”, acompaniată de Orchestra de muzică populară Radio dirijată de Victor Predescu.

În 1959 este invitată de Ionel Budișteanu să înregistreze primele trei piese la Electrecord: Am un pom în bătătură și M-am jurat că nu mai beau.

Realizează numeroase alte înregistrări la Electrecord în perioada 1960-1965, apărute pe câteva ebonite și două discuri mici, colaborând cu importanți șefi de orchestră precum Nicu Stănescu, Zisu Georgescu sau Florian Economu.

În 1964 se căsătorește cu acordeonistul Ion Onoriu, alături de care începe să înregistreze din 1970. În perioada 1965 - 1972 continuă să înregistreze un EP și un LP cu frații Gore (în 1965, respectiv 1967) și două LP-uri cu orchestra condusă de violonistul Constantin Mirea, colaborând în această perioadă cu instrumentiști de prestigiu ca Nicolae Florian, Nicolae Vișan, Nicolae Crăciunescu și Marcel Budală.

Începând cu 1973 practic toate înregistrările de până la sfârșitul carierei sunt realizate alături de formația lui Ion Onoriu, orchestră căreia se alătură mai târziu clarinetistul Mieluță Bibescu, trompetistul Costel Vasilescu și țambalistul Toni Iordache.

În 1980 are primul său concert în străinătate (Israel), urmând alte turnee, semnificative fiind cel din Berlin (1982) și cel din New York (1983).

În 1982, Gabi Luncă a fost invitată de președintele României, Nicolae Ceaușescu, să cânte pentru membrii guvernului aflați în vacanță la Comorova.

În 1990, organizează împreună cu Ion Onoriu cel mai mare concert de muzică lăutărească urbană (mahala) din istoria României, pe stadionul Dinamo.

În 1992, alături de Ion Onoriu lansează primul album de muzică lăutărească-religioasă, prezentând-o în două turnee, în Paris și Madrid. Din 1993, Gabi Luncă nu a mai cântat decât la slujbele Bisericii Penticostale din București, retrăgându-se complet de pe scena muzicală lăutărească.

STILUL INTERPRETATIV

Alături de Dona Dumitru Siminică, Romica Puceanu și Victor Gore, Gabi Luncă a aparținut generației „clasice” a muzicii lăutărești urbane (mahala). Aparținând celei de-a doua generații de interpreți ai muzicii de metisaj cultural între țigani și români (a treia după unii etnomuzicologi), ceea ce o făcea pe Gabi Luncă să strălucească au fost „vibratourile dulci”.

A fost numită de fani „țiganca de mătase” și de critici muzicali „marea doamnă” a muzicii lăutărești, iar jurnalista germană Grit Friedrich, specialistă în cultura Europei de Est, concluzionează: „Vocea de argint a lui Luncă, cântecul său ușor încordat au fost de multe ori copiate, însă nimeni nu a reușit să o egaleze.“                                                       

Abia la finele anilor ’90 înregistrările de la Electrecord ajung în Marea Britanie și intră în atenția postului de radio BBC, cu albumul „Gabi Luncă - Sounds From A Bygone Age Vol. 5” (Cântece dintr-o altă vreme - n.r.). Această „grande dame” a muzicii lăutărești cucerește scena muzicii world, fiindcă interpretările sale au fost dintotdeauna considerate „ieșite din timp.“ În anul 2002 este nominalizată la Premiul The Listeners Award, acordat la categoria World music.

ACTIVITATE RELIGIOASĂ

A refuzat cu îndârjire să mai cânte melodiile care au făcut-o celebră. Deși din anul 1992 cei doi soți s-au hotărât să cânte numai pentru Dumnezeu, în cadrul adunărilor religioase, la evanghelizări și emisiuni Radio-TV creștine, muzica populară și lăutărească pe care au interpretat-o mai bine de 30 de ani, a continuat să apară pe CD-uri, TV și internet. Casa de discuri Electrecord a solicitat-o pentru noi înregistrări.

În ultimii aproape 30 de ani a fost misionar și a cântat chiar pentru deținuți, la orfelinate, căminele de bătrâni, pentru ajutorarea acestora fiind mereu în căutare de sponsori.

ACTIVITATE POLITICĂ

A fost invitată la Palatul Cotroceni de Președintele României, Ion Iliescu, în anul 1991. A fost invitată la Palatul Cotroceni de Președintele României, Traian Băsescu, în anul 2008.

La Palatul Parlamentului, pe 2 septembrie 2007 a fost votată Președinta Camerei Naționale a Reprezentanților Rromilor.

La alegerile europene din 23 noiembrie 2007, Elena-Gabriela Onoriu a deschis lista Partidei Romilor Pro-Europa.

A fost membru fondator al partidului politic Uniunea Națională Creștină a Romilor din România.

$$$

 📚🩺️ 16 octombrie 1939 – S-a născut medicul psihiatru Nicolae Damian.

Nicolae Damian (16 octombrie 1939, Sângătin, Sibiu – 19 octombrie 1998) a fost un medic psihiatru, prozator, cadru didactic universitar.

Scoala elementara (1946-l952), liceul (1953-l956) si Facultatea de Medicina (absolvita in 1962) la Bucuresti.

Medic psihiatru (1962-l965) si cadru univ. la Institutul Medico-Farmaceutic din Bucuresti.

Debuteaza cu proza in Tribuna (1965).

Colaboreaza la Romania literara, Luceafarul, Contemporanul, Tribuna, Revista de psihiatrie etc. in cadrul specialitatii, publica lucrarea Terapie psihotropa (1968), precum si art. de popularizare {Conceptia psihanalitica despre arta literara).

Debut editorial cu volum de povestiri Diminetile batrine (1969). Nicolae Damian foloseste aici tehnici narative la moda in deceniul al saptelea. Motivele prozelor sint drame ale solitudinii, ale noncomunicarii, ale absurdului, pe un fundal de o istoricitate programatic vaga. Preocupari de acelasi ordin revin in romane, unde se accentueaza si se sistematizeaza: Pribegi, noi visam (1973), Vara (1976), Macul galben (1980).

Romanele lui Nicolae Damian sint construite cu material autobiografic, constatare intarita de inclinarea pentru naratiunea confesiva a unui eu obsedat de traumele existentiale ale virstei mature sau de experiente infantile decisive. Speculind confuziadintre decorul oniric, pseudorealist*, si cel natural, autentic, vizualizind o lume cu o mare densitate obiectuala, Nicolae Damian este prozatorul unor stari de incertitudine, de suspiciune; con-structiaepica urmareste destabilizarea receptorului caruia i se induce, prin translatiile nemarcate de la real la imaginar, starea de neliniste. Autorul speculeaza efectele destructurarii, ale alternarii de registre stilistice aparent incompatibile: monolog interior, descriere naturalista in genul noului roman francez, hiperrealism al maririi detaliului, fara un cadru referential re-cognoscibil s.a.m.d. Tot mai preocupat de scriere, tot mai constient de calofilie, prozatorul nu face efortul de a construi o geografie in intregime imaginara in interiorul unui spatiu care ramine partial recognoscibil in maniera traditionala. Copilaria este evocata astfel in Macul galben (1980), unde naratorul pare a se identifica cu Adam, copilul care sta la fereastra si priveste lumea satului. Scene intregi migreaza dintr-un roman in altul; de pilda, o memorabila si dramatica scena a intrecerii mulgatorilor din Macul galben isi are versiunea prima in Pribegi, noi visam (1973). Personajele sint si ele reluate cu intentia de a oferi unitate unui proiectat ciclu romanesc, intitulat Viata lui Bertolt Brecht, Heinrich Boli, Bruno Apitz, a prefatat opere de scriitori rusi (F.M. Dostoiev-ski, K.A. Fedin) si romani (I.M. Sadoveanu*, G. Calinescu*, Gala Galaction*, Zaharia Stan-cu*. Maria Banus* s.a.), precum si Jurnalul Annei Franck. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critica (1971). inzestrarea analitica si un anume stil al ideilor fac din ultimele carti ale lui Nicolae Damian texte reprezentative pentru nivelul atins de eseistica literara romaneasca in deceniul al optulea.

O marcata inclinatie spre o critica de tip speculativ este caracteristica cea mai importanta a scrisului lui Nicolae Damian Primele carti. Generalitatea si individualitatea ideii operei literare (1955), incercari de analiza literara (1956) si Directii si tendinte in proza noua (1963), incercau intr-un fel imposibilul: deschiderea spre o interpretare de mai largi orizonturi intr-un context prin excelenta dogmatic. Aspiratia unei iesiri din sabloane a existat deci, dar, din pacate, ea nu impiedica toate aceste lucrari sa dateze vizibil astazi si sa-si gaseasca locul cel mult intr-o galerie a bunelor intentii. De aceea, cu Intrarea in castel (1970) se poate vorbi de un nou debut al criticului. Ceea ce s-a pastrat este predispozitia analitica marturisind despre o vocatie de eseist; fiecare dintre cronicile cuprinse in volum incearca sa se constituie intr-un scurt eseu; fiecare carte de proza examinata pare, in optica lui Nicolae Damian, sa ilustreze, cu nuantele de rigoare si, in consecinta, mai mult sau mai putin exact, o anumita ipostaza a romanului de analiza dintr-o serie ideal posibila. Exista o doza de apriorism in toate acestea: criticul nu se lasa purtat sau sedus de text, ci cauta sa recunoasca in volumele recenzate o situatie predeterminata.

Analiza nu porneste pur si simplu de la datele cartii, ci vine oarecum in intimpinarea lor, armata cu un intreg bagaj de referinte si cauta mai degraba sa regaseasca in cartea luata in examen similitudini cu opere consacrate, decit sa identifice structuri de rezistenta, intentii sau semnificatii depline. Uneori se instaleaza o disproportie intre modelul de referinta sau apelul la mari nume ale literaturii moderne si nivelul real al prozei analizate (pentru Virgiliu Monda* se trimite laThomas Mann, pentru Ion Biberi* la James Joyce, pentru Ovidiu Constantinescu* la romanele lui G. Calinescu*, la Herman Melville pentru Mihai Tunam* etc). Aceasta tendinta de reconstructie a semnificatiilor unui text in functie de modele unificatoare apriorice apare in eseurile dedicate lui Marin Preda*, Nicolae Breban*, Al. Ivasiuc*, ale caror romane (Intrusul, in absenta stapinilor, Interval) ar constitui orchestrarea unor teme dominante: visul, veghea, somnul.

Posibilitatea ca apriorismul lui Nicolae Damian sa devina didacticism sau atitudine moralizatoare e ilustrata de Fals tratat despre psihologia succesului (1972), dar nu e mai putin adevarat ca acest volum despre mentalitatea si viciile de gindire ale unei anumite categorii de scriitori debutanti include un reziduu al propriei formatii, in timp ce preocuparile de caracterologie, prezente si ele, vor da, in volumul despre G. Calinescu*, rezultate infinit superioare. Caci Intrarea in castel (1970) contine, in doua sectiuni, mai multe dintre capitolele unei lucrari ce va lua proportii in timp: este vorba de masivul studiu intitulat G. Calinescu - romancier, subintitulat „Eseu despre mastile jocului", aparut intr-o prima editie in 1971, completat si in parte modificat in . Unitar prin tema si prin modalitatea abordarii, volumul contine o suita de studii bine articulate, dedicate romancierului, poeticii sale narative, cu atente si patrunzatoare interpretari ale dinamicii personajelor (sint subliniate o anumita atractie a scriitorului pentru morbid, delectarea produsa de contemplarea aproape impersonala a mecanicii jocului de psihologii si caractere, sensul coagulant al iubirii si frumosului etc). Nicolae Damian introduce o seama de amendamente la opinia incetatenita asupra clasicismului calinescian si, semnalind la autorul Scrinului negru absenta simtului tragic, demonstreaza accentuata componenta ludica a naturii romancierului si, implicit, a scrierilor sale.

Interpretare inteligenta a psihologiei creatiei, cu utilizarea unei metodologii critice neobsedate de canoane (planul psihologic, cel sociologic, nivelul estetic si ideologia literara sint vizate in egala masura), avind totusi textul in prim-plan, acest eseu reprezinta una dintre contributiile importante ale criticii romanesti moderne asupra lui G. Calinescu*. Urmarind raporturile de profunzime intre literatura si politica in perimetrul unui mare oras, Mun-chen, deosebit de important pentru destinul culturii germane moderne, Duelul invizibil (1977) este un eseu despre „puterea de anticipare a artei". Nicolae Damian si-a rafinat mult preocuparile de ordin sociologic in ce priveste studiul literaturii. Oras al artei, dar si al politicianismului de cea mai tragica memorie, Munchenul ii apare criticului ca un domeniu emblematic al infruntarii dintre puterea constructiva a artei si fortele dezagregante ale evenimentelor istoriei. Thomas Mann, Bertolt Brecht, Kafka, R. M. Rilke, S. Freud, W. Kandinsky si Paul Klee sint personajele principale ale „duelului invizibil" purtat cu fortele obscure, profetizate prin intensitate vizionara.

Interesul acestui volum stapinit de o adevarata magie a coincidentelor revelatoare (subliniate la tot pasul de-a lungul destinsei „plimbari" prin memoria artistica a orasului) este dat nu numai de tema aleasa, ci si de capacitatea autorului de a exprima puncte de vedere interesante si noi asupra unor opere capitale ale secolului al XX-lea.

OPERA:

Generalitatea si individualitatea ideii operei literare. Bucuresti, 1955;

incercari de analiza literara. Bucuresti, 1956;

Directii si tendinte in proza noua. Bucuresti, 1963;

Intrarea in castel. incercari de analiza a prozei, Bucuresti, 1970;

G. Calinescu - romancier. Eseu despre mastile jocului, Bucuresti, 1971 (ed. revazuta si adaugita, 1974);

Fals tratat despre psihologia succesului, Bucuresti, 1972;

Duelul invizibil. Miinchen XX sau puterea de anticipare a artei. Bucuresti, . Traduceri: B. Apitz, Gol intre lupi. Bucuresti 1961;

H. Boli, Casa vaduvelor. Bucuresti, 1965;

B. Brecht, Povestiri din calendar. Bucuresti, 1967.

$$$

 🎼 16 octombrie 1940: S-a născut Valentin Timaru, compozitor și muzicolog român.

Valentin Timaru (16 octombrie 1940, Sibiu) este un compozitor, muzicolog și pedagog român.

BIOGRAFIE

Între anii 1959-1964, Valentin Timaru a fost student al Conservatorului „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (secția Pedagogie muzicală), avându-i ca profesori pe Romeo Ghircoiașiu și Gheorghe Merișescu (Istoria muzicii), Vasile Herman (Forme muzicale, Teorie și solfegii), Erwin Junger și Cornel Țăranu (Armonie), Max Eisikovits și Liviu Comes(Contrapunct), Wilhelm Demian (Orchestrație), Tudor Jarda (Aranjament coral), Dorin Pop și Lucian Surlașiu (Dirijat), Traian Mîrza și Ioan Remus Nicola (Folclor), Petre Sbârcea (Citire de partituri), George Ciolac și Radeș Eva (Pian), Mircea Breazu (Canto).

După absolvirea secției de Pedagogie a Conservatorului din Cluj, Valentin Timaru a fost repartizat ca profesor de Muzică la Școala generală și Liceul din localitatea Buftea (județul Ilfov).

Între anii 1965-1968 va fi student al Conservatorului „Ciprian Porumbescu” din București, secția Compoziție muzicală, avându-i ca profesori pe Anatol Vieru (compoziție), Ștefan Niculescu, Tudor Ciortea și Carmen Petra (forme muzicale), Aurel Stroe (orchestrație), Zeno Vancea (contrapunct), Vinicius Grefiens (citire de partituri).

Revine la Cluj-Napoca ca inspector cu probleme muzicale al Comitetului pentru cultură, iar între anii 1970-1972 își va continua studiile de Compoziție muzicală la Conservatorul din Cluj, sub îndrumarea lui Sigismund Toduță.

După finalizarea studiilor, Valentin Timaru a fost cooptat în corpul profesoral al conservatorului la disciplinele Forme muzicale, Orchestrație și Teorie - Solfegii iar după Revoluție (1990) va deveni titularul disciplinei Forme și analize muzicale.

În anul 1982 își va susține Teza de Doctorat (Simfonismul enescian), realizată sub îndrumarea muzicologului Romeo Ghircoiașiu. Zece ani mai târziu, în 1992, Valentin Timaru va deveni conducător de doctorat pentru specializarea Stilistică muzicală.

Va activa ca profesor asociat și la Facultatea de Muzică din Brașov, Facultatea de Muzică din cadrul Universității din Oradea sau în cadrul Institutului „Emanuel”.

CREAȚIA MUZICALĂ

CREAȚIA SCENICĂ

- Lorelei, operă în două părți, pe un libret de Mariana Vartic, după o idee (roman) de Ionel Teodoreanu (1989)

- Ciuleandra, balet în două acte, pe un libret de Alexandru Iorga și Livia Tulbure, după o idee (roman) de Liviu Rebreanu (1999-2000)

- Tinerețe fără bătrânețe, mono-operă în patru părți, pe un libret de Mariana Vartic (2006)

CREAȚIA CONCERTANTĂ

- Concert pentru vioară și orchestră (1976) - în patru părți Lamento, Melopee, Variațiuni și Epilog

- Dublu concert pentru contrabas, percuție solo și orchestră (1980)

- Concert pentru violă și orchestră (2009) - în trei părți Nostalgia, Baladă și Scherzo

ALTE LUCRĂRI PENTRU INSTRUMENT SOLIST ȘI ORCHESTRĂ

- Intermediu pentru oboi și orchestră de coarde (1984)

- Balada pentru violă și orchestră (2006)

- Variațiuni pe un cântec irlandez, pentru pian și orchestră (cu mezzosoprană) - 2011 https://www.youtube.com/watch?v=rPzNzPW5VJ8&t=207s

CREAȚIA SIMFONICĂ

- Moment elegiac - in memoriam Enescu (1970)

- Simfonia I (1972, revizuită în 1976) - în trei părți Allegro, Andante sostenuto și Moderato poco animato

- Simfonia a II-a, Musica per Ungaretti (1987-1988)

- Simfonia a III-a, Miorița (1988)

- Simfonia a IV-a, Sinfonia giocosa (1990)

- Simfonia a V-a, Sinfonia da requiem (1999)

ALTE LUCRĂRI ORCHESTRALE

- Vocalize II (1979) - schiță pentru orchestră de coarde, Variațiuni pe un cântec popular (1980) - pentru orchestră de coarde,

- Omagiu lui Enescu (1980), Mică suită pentru orchestră școlară (1981)

CREAȚIA VOCAL-SIMFONICĂ

ORATORII

- Cântece de vremuire, oratoriu liric pentru cor mixt, cor de copii, soliști și orchestră, pe versuri populare (1979, revizuit în 1982)

- Pe urmele Mioriței, oratoriu liric pentru cor mixt, soliști vocali, soliști instrumentiști și orchestră, pe versuri populare (1984)

- Liturghia solemnă (Missa Solemnis), pentru cor mixt, soliști și orchestră (1999)

- Oratoriul de Crăciun, pentru cor mixt, grup coral bărbătesc, grup coral feminin (sau cor de copii), soliști, narator și orchestră, pe versuri populare și religioase,

(p.a.a. decembrie 2017) https://www.youtube.com/watch?v=eCGETKZtNKk&t=407s

- Oratoriul de Paști, pentru cor mixt, soliști, narator și orchestră, pe text evanghelic, (p.a.a. martie 2018) https://www.youtube.com/watch?v=MAu8JquJd9I

Oratoriul „Credo” (în lucru?)

CANTATE

- Toate drumurile duc, pentru cor mixt, pian și percuție, pe versuri de Lucian Blaga (1971)

- Mihai vodă Viteazul, pentru cor mixt, bariton și orchestră, pe versuri de Dumitru M. Ion (1976)

- Meșterul, pentru cor mixt, recitator și orchestră, pe versuri de Nicolae Labiș (1980)

- Dați-mi un trup voi munților, pentru cor mixt, orgă și percuție, pe versuri de Lucian Blaga (1992)

CREAȚIA CAMERAL-INSTRUMENTALĂ

SOLO

- Variațiuni pentru pian (1963)

- Sonata pentru pian nr. 1, în două părți Adagio espressivo și Allegro giocoso (1965) https://www.youtube.com/watch?v=d5Qa2yynQEo

- Sonata pentru pian nr. 2, sonata variațiuni, în două părți Allegro assai, Sostenuto (1966, revizuită în 2008)

- Sonata pentru oboi solo (1967-1968)

- Miniaturi pentru pian (1980)

- Musik für Molly Bloom, trei piese pentru un percuționist (1993)

- Meditații pentru clarinet solo (2002?-2003) https://www.youtube.com/watch?v=RFegXuN1GqU

- Sonata per viola sola (2007)

- Sonata pentru vioară solo (2007)

DUO

- Pif-puf-puf, pentru pian și percuție (1988)

- Elegie pentru flaut și pian (2001)

- Dolce-dolcian, pentru fagot și pian (2009)

TRIO

- Sonata pentru contrabas, pian și percuție (1971)

CVARTETE

- Cvartetul de coarde nr. 1 (1968)

- Cvartetul de coarde nr. 2 (1992)

- Tuba mirum, pentru cvartet de tromboni (1993)

CVINTETE

- Cvintet cu harpă (1977)

- Cvintet de clarinete (2004)

- Ecou de colind - cvintet cu pian (2006)

ALTE ANSAMBLURI CAMERAL-INSTRUMENTALE

- Intermediu pentru ansamblu de percuție (1984) - din oratoriul Pe urmele Mioriței

- Colind (in memorim Toduță), pentru cvartet de coarde, bandă magnetică și percuție (1991)

CREAȚIA CORALĂ

CORURI A CAPPELLA

- Diptic pentru cor mixt, pe versuri populare (1962)

- Coruri (Ia-ți mireasă ziua bună, Nu-i credea feciorului, Găzdiță găzdiță, Cântec de leagăn, Munților cu brazi înalți și Rău li pare unora) - 1969

- Mi-o da doru jos, pentru cor mixt (1970)

- Troparul nașterii, pentru cor mixt (1971)

- Cântecele pădurii (Frumoasă ești pădurea mea, Din adormita pădure, Ne vindecăm), pentru cor mixt (1973)

- Coruri pe voci egale (Ostașii, Melc-melc, Răzvan năzdrăvan, Două peșteri, La mulți ani, Chipul țării mele, Măi arici, Hai că plouă, Păpădie, Omul de zăpadă, Toamna, Moșu, Bunica, Chică mică, Gând tatei), 15 cântece pentru copii - în câte 5 variante progresive (1975)

- Barză-barză, pentru cor de copii (1976)

- Baba oarba, pentru cor de copii (1976)

- 2 Cântece aromânești (Cîntic di leagăn, Aide s-dzâtem ună), pentru cor de femei (1977)

- Slobozâ-ne gazdă-n casă, pentru cor mixt (1977)

- Mândru-și cânt-un cerb în codru, pentru cor mixt (1979)

- Trei coruri pe versuri populare (Vocalize, Colo susu, Toaca), pentru cor mixt, edit. 1980

- Din cântecele Mariei (repertoriul Mariei Tănase - Cine iubește și lasă, Ciuleandra, etc.), rapsodie corală pentru cor mixt (1981)

- Colinda fetii, pentru cor mixt (1982)

- Cântecul cununii, pentru cor mixt (1982)

- Vara, poem pentru cor mixt, pe versuri de George Coșbuc (1983)

- Musica per Ungaretti (Lontango, Stasera, Solitudine, Dormire, Casa mia, Mattina, Dal viale di valle, Sono una creatura), 8 miniaturi corale pe versuri de Giuseppe Ungaretti (1985)

- Clin-clin, pentru cor mixt (1987)

- Sara bună, pentru cor mixt (1987)

- Pogorît-o pogorât, pentru cor mixt (1988)

- Sculați gazde - coborît-o coborît (variante) pentru cor de copii (1988)

- Moș Crăciun, pentru cor mixt (1990)

- Nu fi gazdă supărat, pentru cor mixt (1990)

- Elegie, Coral, două coruri mixte (1992)

- 10 cântece în canon (Ieși soare din-chisoare, Cocostârc, La mulți ani, Eu îș mai micuț, Toconelele, Păpărudă, Pas pas pasărea, Ostașii, Păpădie, Treci ploaie), pentru cor pe voci egale (1992)

- Axion, pentru cor bărbătesc; Cuvine-se, varianta pentru cor mixt - din Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur (1993)

- O ce veste ca la Boarta, pentru cor mixt (1998)

- Cântece de bejenie, ciclu de coruri mixte (2002)

- Rugă, pentru cor mixt, pe versuri de Corneliu Coposu (2006)

LUCRĂRI CORALE CU ACOMPANIAMENT INSTRUMENTAL

- Trei coruri pe versuri de Blaga (Greul văzduhului, Cântecul, Belșug), pentru cor mixt, flaut, 2 violoncele și 2 contrabași (1977)

- Cântece pentru copii, instrumente și jucării muzicale (1980)

- Muzică pentru Eminescu (Peste vârfuri, Lacul, Prin nopți tăcute, Dintre sute de catarge, Se bate miezul nopții), 5 poeme coral-instrumentale (1983-1986)

- Liturghia Sf. Ioan Gură-de-Aur, pentru cor mixt, clopote și percuție (1994)

- Ala-bala, pentru cor de copii, două soprane și pian (2003)

CREAȚIA VOCALĂ

- Cântece de miezul nopții (Epitaf - versuri N. Labiș, Decepție - versuri T. Arghezi, Tu - versuri N. Labiș, Lacustră - versuri G. Bacovia, Miez de noapte - versuri T. Arghezi), pentru bas și pian (1974) min.4.34

- Cântece pe versurile Anei Blandiana (Octombrie, Cădere, Baladă, Psalm, Rugăciune), pentru sopran și pian (1975)

- Parodii vocal-instrumentale (Noiembrie, Frumoasă ești pădurea mea, Vin Țigăncile), pentru voce, cvartet de coarde și percuție, pe versuri de George Topârceanu (1987)

- Cântece pe versuri de Blaga (Cântecul călătorului în toamnă, Noapte de mai, Flori de mac) - în două variante: pentru sopran și pian, pentru bas și pian (1992)

- Harfă de Vânt (Tunetul timpului, Flori de câmp, Cinci degete neliniștite, Harfă de vânt, Violon), cântece pentru alto, pian și violă, pe versuri de Adrian Tarța (2008)

- Musica per Ungaretti (Lontango, Stasera, Solitudine, Casa mia, Mattina, Dal viale di valle, Sono una creatura), cântece pentru sopran și pian (2009)

LUCRĂRILE MUZICOLOGICE

- Morfologia și structura formei muzicale, Curs (tratat) de Forme și Analize muzicale, Volumul I (litografiat), Academia de Muzică

„Gh. Dima”, Cluj-Napoca, 1990

- Simfonismul enescian, Editura Muzicală, București, 1992 (Premiul Academiei Române, Premiul U.C.M.R.)

- Principiul stroficității, Curs (tratat) de Forme și Analize muzicale, Volumul II (litografiat), Academia de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca,

1994

- Compendiu de forme și analize muzicale, Universitatea Transilvania din Brașov (Facultatea de muzică), 1997

- Ansamblul muzical și arta scriiturii pentru diversele sale ipostaze, Editura Institutului Biblic „Emanuel” din Oradea, 1999

- Dicționar noțional și terminologic, Editura Universității din Oradea, 2003 (Ediția a II-a, 2004)

- Analiza muzicală între conștiința de gen și conștiința de formă, Editura Universității din Oradea, 2003 (Premiul U.C.M.R.)

- Aforisme, Comentarii și Confesiuni, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2007

- Muzica noastră cea spre ființă, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2008, Ediția a II-a cu adăugiri

- Frumosul Artistic și fațetele sale subiective, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2009

- Stilistică muzicală (Volumul I, Volumul II tomul A, Volumul II tomul B: Repere stilistice în creația muzicală de inspirație liturgică), Editura MediaMusica, Cluj-Napoca, 2014

•Articole și studii în revistele de specialitate

- Schiță sistematică a modurilor, în „Lucrări de Muzicologie”, nr. 6/1970, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Sisteme de intonație, în „Lucrări de Muzicologie”, nr. 8-9/1979, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Organizări sonore din prima jumătate a secolului XX, în „Lucrări de muzicologie”, nr. 10-11/1979, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Diapazonul și sistemele de intonație, în „Lucrări de muzicologie”, nr. 12-13/1979, Conservatorul de Muzică „Gh. Dima”, Cluj-Napoca

- Analiza simfoniei de cameră a lui George Enescu, în volumul „Centenarul George Enescu”, Editura Muzicală, București, 1981

- Tudor Jarda portrait în revista „Muzica”, nr. 9/1984, Editura Muzicală, București

Aspecte ale formei vectoriale în creația enesciană, în revista „Artes” nr. 1/1995, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Câteva considerații asupra gramaticii muzicii psaltice, în revista „Muzica”, nr. 1/1996, Editura Muzicală, București

- Observații asupra genului muzical, în revista „Muzica”, nr. 2/1998, Editura Muzicală, București

- Postumitatea lui Enescu, în revista „Artes”, nr. 2/1999, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Configurarea metaforei între vizual și auditiv, în revista „Artes”, nr. 2/1999, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Despre conceptul de modulație prin structură, în revista „Artes”, nr. 4/2003, Universitatea de Arte „George Enescu”, Iași

- Expresia enesciană ca premisă a unor decantări stilistice, în revista „Muzica”, nr. 2/2005, Editura Muzicală, București.

Notă: Valentin Timaru a susținut comunicări științifice, referate, conferințe, emisiuni radio și T.v., a publicat studii, eseuri și cronici în revistele „Muzica”, „Lucrări de Muzicologie”, „Făclia”. „Adevărul de Cluj”, „Steaua”, „Actualitatea muzicală”, „Artes”.

PREMII ȘI DISTINCȚII

- Premiul U.C.M.R. pe anii 1986 (Cântece pentru copii instrumente și jucării muzicale), 1993 (Simfonismul enescian), 1995 (Liturghia Sfântului Ioan Gură-de-Aur, pentru cor mixt, clopote și percuție), 2003 (Analiza muzicală între conștiința de gen și conștiința de formă), 2006 (Rugă) și 2010 (Harfă de vânt)

- Premiul Academiei Române în anul 1993 (Simfonismul enescian)

- Titulatura de Profesor onorific al Universității „Transilvania” din Brașov (1996)

- Ordinul Meritul Cultural în grad de cavaler pentru realizări deosebite în domeniul cultural (2003)

- Doctor honoris causa al Universității din Oradea (2005).

$$$

 🎬 15 octombrie 1950: S-a născut actorul român Niculae Urs.

Niculae Urs, menționat în unele surse și Nicolae Urs, (15 octombrie 1950, Șinca Veche, județul Brașov) este un actor român de film, radio, teatru, televiziune și voce.

BIOGRAFIE

STUDII

Niculae Urs a urmat studiile primare și gimnaziale la Școala Generală din satul natal, Șinca Veche, azi Școala Gimnazială „Gheorghe Șincai”. După absolvirea Liceului Teoretic din Șercaia, din județul Brașov, Niculae Urs a urmat cursurile de actorie ale Facultății de Teatru de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, pe care le-a absolvit în anul 1978, la clasa Marin Moraru.

ACTOR DE TEATRU

A fost actor la:

- Teatrul din Târgu Mureș, între anii 1978 - 1981;

- Teatrul „Toma Caragiu” din Ploiești, între anii 1981 - 1983;

- Teatrul Giulești (din 1990: Teatrul Odeon), din București, între anii 1983 - 2007.

ACTOR DE FILM

- Cuibul salamandrelor (1977)

- Mînia (1978)

- Aurel Vlaicu (1978)

- Falansterul (1979)

- Munții în flăcări (1980)

- Capcana mercenarilor (1981)

- Ștefan Luchian (1981)

- Orgolii (1982)

- Ochi de urs (1983)

- Secretul armei... secrete! (1989)

- Mircea (1989)

- Drumeț în calea lupilor (1990)

- Vînătoarea de lilieci (1991)

- Dragoste și apă caldă (1993)

- Craii de Curtea Veche (1996)

- Asfalt Tango (1996)

- Femeia în roșu (1997)

- Restul e tăcere (2008)

- Nunta mută (2008)

- Caravana cinematografică (2009)

- Doar cu buletinul la Paris (2015)

PREMII

Pentru rolul din spectacol Momâia (după piesa Asupra efectelor dăunătoare ale tutunului, de Anton Pavlovici Cehov), Niculae Urs a primit Premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul Internațional de Teatru de Studio de la Pitești.

&&&

 S-a întâmplat la 16 octombrie1553: A încetat din viaţă, la Weimar, Lucas Cranach cel Bătrân, pictor şi gravor german (n.1472). Nu s-au păstrat nici un fel de informaţii referitoare la prima perioadă din viaţa artistului. Nu se cunoaşte nici adevăratul său nume de familie. „Cranach" este pseudonimul artistic derivat de la numele localităţii Kronach din Franconia, unde s-a născut în anul 1472.Tatăl lui era tot pictor şi semna cu numele Hans Maler, care înseamnă de fapt Hans „Pictorul". 

Se presupune că tânărul Lucas s-a iniţiat în tainele meseriei chiar în atelierul tatălui său. În acea perioadă principalul centru artistic al regiunii este Nürnberg, oraşul natal al lui Dürer; fiecare artist urmăreşte evenimentele vieţii culturale înfloritoare din acel oraş. Se susţine ipoteza conform căreia tânărul Cranach ar fi lucrat o perioadă în atelierul lui Dürer, observându-se multe similitudini între primele lui lucrări şi arta marelui maestru. În jurul anului 1500 Cranach soseşte la Viena, unde aptitudinile lui artistice şi tehnica desăvârşită îl scot din anonimat. 

Pictorul are acces în cercurile erudiţilor umanişti şi intră în contact cu noile tendinţe artistice concentrate asupra Renaşterii italiene. Tabloul Plângerea sub cruce (1503), care se găseşte acum în Pinacoteca din München, este una din cele mai vechi opere ale lui Cranach care s-au păstrat până în ziua de azi şi cea mai remarcabilă operă caracteristică pentru începuturile vieneze ale pictorului. Se poate recunoaşte stilul gotic german tardiv şi influenţa lui Dürer. Foarte evident în acest tablou este dialogul între tematica compoziţiei (Martiriul Domnului) şi răspunsul naturii, cu tunetul înăbuşit al furtunii.

La invitaţia prinţului-elector saxon Friedrich al III-lea, un mare mecena al artelor, Cranach pleacă în primăvara anului 1505 la Wittenberg, unde devine pictorul curţii princiare, îndeplinind această funcţie până la sfârşitul vieţii sale. Vreme de peste cincizeci de ani va picta tablouri sau va proiecta cartoane pentru goblenuri, veşminte de curte, blazoane. Va schiţa, de asemenea, scene de vânătoare, va proiecta ceea ce numim astăzi design-ul interior al saloanelor în diferite reşedinţe princiare. 

În anul 1508, Cranach face o călătorie în Olanda unde descoperă bogăţia picturii flamande. Activitatea sa creatoare nu se limitează numai la lucrările pe care le execută pentru principii-electori saxoni, primeşte şi comenzi din partea familiilor înstărite din Wittenberg sau chiar din principate îndepărtate. Atistul este nevoit să-şi deschidă un atelier şi să primească ucenici. Datorită acestora va reuşi să facă faţă solicitărilor tot mai numeroase, dobândind renumele de pictor rapid - „pictor celerrimus". În anul 1512 se căsătoreşte cu Barbara Brengbier, fiica primarului din Gotha. Din această căsătorie vor rezulta doi fii, Hans (1513) şi Lucas (1515). Amândoi vor deveni pictori, cel mai tânăr cunoscut în istoria artelor cu numele de „Lucas Cranach cel Tânăr”. Situaţia financiară a familiei este înfloritoare. 

În anul 1513 deschide şi o tavernă, mai apoi o farmacie, iar în 1524 va cumpăra o tiparniţă. Participă la întrunirile consiliului orăşenesc, pentru ca în anul 1544 să devină primar („Bürgermeister") al oraşului Wittenberg. Cranach a întreţinut o strânsă prietenie cu Martin Luther, fiind adept al Reformei, căreia îi va dedica multă energie şi talent. Va picta câteva portrete ale lui Luther, care vor fi răspândite prin toată Germania. 

Artistul ilustrează totodată câteva ediţii ale Noului Testament în traducerea germană a lui Luther, dar şi numeroase pamflete protestante. Lucas Cranach s-a remarcat ca un desăvârşit portretist. Personajele portretizate în unele tablouri poartă semnele incontestabile ale stilului maestrului, proiectate pe un fundal cu caracter pur decorativ, realizat de ucenicii săi.

Surse:

Heinrich Kühne & Jutta Strehle: Lucas Cranach der Ältere in Wittenberg. Stuttgart 1993

https://www.britannica.com/biography/Lucas-Cranach-the-Elder

https://www.artbible.info/art/biography/lucas-cranach-the-elder

http://www.kronach.de/en/the-renaissance-painter-lucas-cranach-the-elder.html

$$$

 S-a întâmplat la 16 octombrie1854: În această zi, s-a născut Oscar Wilde, dramaturg, poet şi prozator. Oscar Fingal O'Flaherty Wills Wilde (n. Dublin - d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanți de limbă engleză. 

Oscar Wilde a fost fiul unui medic irlandez. Tatăl său, Sir William Wilde, doctor specialist în boli de ochi și urechi, anticar și scriitor, mai avea trei copii dintr-o primă relație. Mama sa, Jane Francesca Elgee, era poetă (scria poeme revoluționare sub pseudonimul Speranza) și jurnalistă. În timpul școlii, Oscar a excelat în studiul clasicilor, la limba greacă și la desen, câștigând numeroase premii și burse de studiu. După studii strălucite la Trinity College din Dublin, audiază prelegerile de estetică ale lui John Ruskin la Universitatea din Oxford, unde se distinge și prin gusturile sale rafinate, îmbrăcămintea elegantă și stilul dandy de viață. După absolvire, în 1878, se mută la Londra. În același an, 1878, primește premiul „Newdigate” pentru poezie și inițiază mișcarea „Artă pentru Artă”, prin care dezvoltă teoria sa asupra estetismului. În 1882 publică prima sa culegere de versuri, în privința căreia criticii nu au căzut de acord. Urmează o perioadă în care ține o lungă serie de prelegeri de estetică în Statele Unite și Canada, o alta în care Wilde locuiește pentru o scurtă perioadă la Paris, după care își încheie șirul de conferințe în Marea Britanie și Irlanda. Următorii șase ani reprezintă apogeul de creație al irlandezului. Poveștile pentru copii, piesele de teatru și mai ales „Portretul lui Dorian Gray” îi aduc lui Oscar Wilde, pe lângă niște citații în tribunale, și mult dorita faimă.

În 1884 se căsătorește cu Constance Lloyd, cu care are doi fii: Cyril (1885) și Vyvyan (1886). Tot în 1886, Wilde are prima relație homosexuală cu tânărul Robbie Ross (la moartea acestuia din urmă, în 1918, cenușa sa va fi înhumată în mormântul lui Oscar Wilde). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea publică o serie de opere care îi aduc un mare renume în lumea artistică.

Declinul său începe în vara lui 1891, când Oscar îl întâlnește pe lordul Alfred Douglas. În curând, cei doi devin iubiți și de nedespărțit până la arestarea lui Wilde, patru ani mai târziu, când după acuzarea de homosexualitate (pe atunci ilegală în Anglia) va fi condamnat la închisoare. Ostil filosofiei și convențiilor morale ale epocii victoriene, Oscar Wilde duce o viață de ostentație cinică și de scandal, afișându-și public relația sa homosexuală, ceea ce îi atrage în 1895 o condamnare penală de doi ani închisoare pentru ultragiu la moralitatea publică.

Între timp soția și copiii îl părăsesc și își schimbă numele în „Holland”. După eliberare, ruinat financiar de luxoasa relație cu Bosie (Lordul Douglas) și căzut în dizgrație, Wilde mai trăiește încă trei ani, cutreierând Europa și locuind în hoteluri ieftine. Ultima parte a condamnării o ispășește în închisoarea din Reading și va face obiectul unei celebre balade. Eliberat în 1897, se stabilește în Franța, unde-și sfârșește viața în uitare și singurătate. Își găsește sfârșitul la Paris pe 30 noiembrie 1900, după o meningită, ce se instalase pe fondul unei infecții puternice la o ureche. Este înmormântat în cimitirul Père-Lachaise din Paris.

Oscar Wilde a publicat versuri (Poems, 1881), povestiri (Prințul fericit și alte povestiri, 1888), eseuri (The Soul of Man under Socialism, 1891). Romanul „Portretul lui Dorian Gray” (The Picture of Dorian Gray, 1891), cea mai importantă operă a sa, este o ilustrare pregnantă a principiilor sale estetice. El definește rolul artistului în căutarea rafinamentului și frumosului și situează arta mai presus de viață, pentru că exprimă esența caracterelor și a fenomenelor mai fidel decât însăși realitatea.

În creația sa dramatică, „Evantaiul doamnei Windermere” (Lady Windermere's Fan, 1892), „O femeie fără importanță” (A Woman of no Importance, 1893), „Soțul ideal” (An Ideal Husband, 1895), „Ce înseamnă să fii onest” (The Importance of Being Earnest, 1895), care continuă tradițiile comediei engleze din secolul al XVIII-lea cu Sheridan, Oscar Wilde satirizează snobismul, frivolitatea și fățărnicia „înaltei societăți” a timpului, lăsând să se întrevadă preocupările sale proprii pentru problemele spirituale majore ale omului. Subtilitatea caustică a satirei și ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăția ornamentală și rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creația lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Ultimele lucrări, după proces și după șederea în închisoare, vădesc sensibil depărtarea de principiile sale estetizante. În confesiunea De profundis (1897) el nu mai face risipă de paradoxuri strălucitoare, ci povestește cu multă durere în suflet despre zbuciumul său. Ideea că viața este un vârtej de suferințe pe care oamenii și le pricinuiesc unii altora stă la baza ultimului poem al lui Oscar Wilde, „Balada închisorii din Reading” (The Ballad of Reading Gaol, 1898). Ea a fost scrisă sub impresia lăsată de executarea unuia dintre deținuții care se aflau împreună cu el în închisoare și care fusese condamnat pentru că își ucisese iubita: Subtilitatea caustică a satirei şi ingeniozitatea paradoxului, verva scânteietoare a dialogului, bogăţia ornamentală şi rafinamentul cizelării stilistice a frazei au impus creaţia lui Oscar Wilde în dramaturgia de la finele secolului al XIX-lea.

Surse:

http://www.humanitas.ro/oscar-wilde

https://www.britannica.com/biography/Oscar-Wilde

https://www.wilde-online.info/oscar-wilde-biography.htm

https://www.biography.com/writer/oscar-wilde

https://istoriiregasite.wordpress.com/2015/11/08/cine-a-fost-oscar-wilde/

$$$

 S-a întâmplat la 19 octombrie1868: La această dată, s-a născut geograful şi etnologul Simion Mehedinţi, creator al şcolii româneşti moderne de geografie; director, între anii 1907 şi 1920, al revistei „Convorbiri literare", unde a publicat, pe lângă articole literare şi povestiri, numeroase studii şi recenzii pe teme variate (literatură română şi străină, estetică, filosofie, artă, istorie, etnografie, politică şi finanţe, probleme de cultură şi educaţie); membru al Academiei Române.

Simion Mehedinți s-a născut la Soveja, însă naşterea sa a fost declarată oficial două zile mai târziu. Simion Mehedinţi a fost ultimul născut din cei 11 copii ai lui Neculai – dascăl la biserica satului – şi Voicăi Mehedinţu, însă șapte dintre copiii familiei aveau să moară după primii ani de viaţă din cauza vărsatului. Cei patru copii care au supravieţuit au fost: Neculai – seminarist la Cetatea Albă şi preot la Păuneştii Vrancei, Marina, căsătorită cu preotul Constantinescu în Soveja, Ion, preot la Soveja, şi Simion, academician, întemeietorul geografiei române moderne.A absolvit primele trei clase la Soveja, apoi, următoarele două clase le-a urmat la Vidra „unde se adunau copiii fruntaşilor din toată Vrancea”.

A urmat, apoi, timp de patru ani, Seminarul de la Roman, apoi un an la Seminarul Central de la Bucureşti, un alt an la Liceul „Unirea” din Focşani şi alţi trei ani la Colegiul „Sfântu Sava” din Bucureşti. Pe parcursul anilor de învăţătură, profesorii i-au sădit în suflet pasiunea pentru istorie, matematică şi pentru limba latină, apoi, după încheierea liceului a primit o bursă la Seminarul Normal Superior, unde Simion Mehedinţi a avut norocul de a întâlni doi mari profesori, Titu Maiorescu şi Alexandru Odobescu, personalităţi care îi vor marca întreaga viaţă. Maiorescu i-a influenţat decisiv dragostea pentru profesorat, ataşamentul faţă de tineri şi pasiunea excursiilor, concretizată în celebrele Congrese de peste ani ale profesorilor de geografie (1904-1942), iar Odobescu i-a consolidat înclinaţia către frumos şi orientarea spre geografie, şi l-a recomandat pentru o bursă oferită de Societatea Geografică Română.

În perioada 1889-1892, a parcurs studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde Simion va desfăşura o prodigioasă activitate de organizare a studenţilor în cadrul „Ligii pentru unitatea culturală a românilor”, înfiinţată la 24 ianuarie 1891. Cel mai semnificativ aspect al activităţii de aici îl reprezentau conferinţele susţinute de Mehedinţi, alături de alte personalităţi ale vieţii noastre culturale precum V. A. Urechia, B. Şt. Delavrancea, C. Rădulescu-Motru, N. Iorga şi alţii, prin care au evidenţiat continuitatea şi unitatea poporului român. În aceastaă direcţie milita şi „Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţiunea românilor din Transilvania şi Ungaria”, realizat de către Mehedinţi împreună cu P. P. Negulescu, tradus în limba franceză, multiplicat în 13.000 de exemplare şi difuzat în întreaga Europă, un demers care avea să irite peste măsură guvernul de la Budapesta.

După absolvirea examenului de licenţă, cu calificativul Magna cum laude şi la îndemnul lui Odobescu, Mehedinţi obţine, de la Societatea Română de Geografie, o bursă pentru a studia geografia la Paris.În 1893, el ajunge în Franţa, unde se avântă cu acelaşi elan şi în activitatea de instruire pe tărâmul geografiei, însă, fiindcă la Sorbona se predau cursuri de geografie regională – geografia coloniilor franceze – Mehedinţi ajunge la École Normale Supérieure, unde erau primiţi cei mai aleşi tineri francezi destinaţi carierelor intelectuale.La Paris, Simion Mehedinţi continuă activitatea în cadrul secţiei locale a Ligii, unde iniţiază o „Cartă”, o foaie volantă, scrisă de mână, gândită ca un periodic lunar, exprimând o concepţie politică, menită să imprime tineretului studios o orientare naţional-politică unitară.

Apoi Mehedinţi se deplasează pentru studiu la Berlin, unde şcoala geografică era cu mulţi paşi înainte, prin activitatea unor înaintaşi ca Humboldt şi Ritter. În Germania, contactul cu etnograful Adolf Bastian îi va deschide drumul spre o altă ştiinţă-pivot pentru istorie, geografie, pedagogie – etnografia, lucru care l-a determinat să continue pregătirea la Universitatea din Leipzig, unde a aprofundat „latura antropogeografică a geografiei”. În anul 1896 este cuprins de surmenaj, revine pentru o perioadă în ţară, pentru a preda limba germană la Liceul Naţional din Iaşi, apoi revine la Leipzig pentru finalizarea tezei de doctorat, obţinând diploma de doctor în filosofie (specialitatea geografică), cu calificativul „suma cum laude”.

Mehedinţi revine în ţară, la Facultatea de Litere din București, la prima catedră de geografie înființată în România, în mai 1900, iar la 3 noiembrie 1900 predă primul curs universitar de geografie, moment care a reprezentat actul de naştere al acestei ştiinţe în ţara noastră. În disertaţia inaugurală, intitulată „Obiectul geografiei”, Mehedinţi impresionează prin maturitatea gândirii sale, prin modul în care un tânăr profesor relevă legile care guvernează cele patru sfere ce compun Terra. Cuvântul cheie pe care se sprijină argumentaţia lui Mehedinţi este: diferenţierea – „dezvoltare progresivă prin diferenţiere”; diferenţierea învelişurilor telurice – litosferă, hidrosferă, atmosferă, biosferă, din care decurge definiţia geografiei. Din această scânteie, din sesizarea acestei esenţe se va naşte opera sa fundamentală „Terra – introducere în geografie ca ştiinţă”.

În anul 1902, Simion Mehedinţi se căsătoreşte cu Maria Cicei, fiica unui mocan din Ardeal, ei având doi copii: Maria-Simona (n. 1903) şi Emil (n. 1905). Casa familiei se afla în Bucureşti, în Str. Dimitrie Racoviţă nr. 12, aici aveau loc întâlnirile „Junimii” şi tot aici, peste ani, avea să se instaleze sediul Institutului Geografic Român. În ianuarie 1907, Simion Mehedinţi devenea directorul revistei „Convorbiri literare”, în anul 1908 devenea membru corespondent al Academiei Române, la 14 septembrie 1914, este ales director al „Duminecii poporului”, iar în anul 1915, Mehedinţi a devenit membru plin al Academiei Române, dar, din cauza războiului, şi-a rostit Discursul de recepţie la Academia Română, cu tema „Caracterizarea etnografică a unui popor prin munca şi uneltele sale”, abia la 6 iunie 1920.

În anul 1918, în perioada martie-octombrie, a fost ministru al instrucţiunii şi cultelor în guvernul Marghiloman, mandat în timpul căruia a trecut prin Parlament, cu unanimitate de voturi, două legi ale învăţământului – Legea eforiilor şcolare şi Legea şcolilor pregătitoare şi a seminariilor normale – , prin care a urmărit reformarea învăţământului rural. După încheierea mandatului, profesorul Mehedinţi a dorit să-şi continue activitatea didactică şi ştiinţifică şi să rămână departe de activităţile politice. În timpul celui de-al doilea război mondial, în anul 1943, profesorul C. C. Giurescu, ginerele lui S. Mehedinţi, a plecat la Istanbul, trimis de Mihai Antonescu, pentru a înfiinţa un „Institut Cultural Român la Ankara”, acţiune la care „colaborează şi prof. S. Mehedinţi”, conform mărturiilor vremii. Astfel, în perioada 1943 – 1946, familiile C.C. Giurescu, Simion Mehedinţi şi Emil Mehedinţi au locuit la Istanbul. De acolo, Simion Mehedinţi trimite Academiei Române actul prin care donează acesteia, biblioteca personală, alcătuită din: cărţi, hărţi, atlase, manuscrise. De asemenea, în act se preciza că donează „Casa de citire”, din casa părintească de la Soveja, „cărţile populare care pot fi citite de săteni (dacă sunt în două exemplare)”, iar şcolii din Soveja, îi dăruieşte „o grădină şi un loc de pepinieră – [pentru instruirea practică a elevilor] – cumpărat acum zece ani din proprietatea statului”. În acelaşi timp, „ca proprietar al revistei Convorbiri literare, prin act semnat de întemeietorii Junimii – care se află în plicul sigilat de la Academie – dăruiesc şi această revistă tot Academiei Române”, se arăta în acest act.

În 1946, Mihedinţi revine în ţară, însă găseşte casa rechiziţionată, aici aflându-se deja instalată Confederaţia Generală a Muncii – iar biblioteca sa, una dintre cele mai valoroase din ţară, era dispărută. Un an mai târziu, era exclus din rândurile membrilor Academiei Române, fiindcă a refuzat orice compromis politic. În perioada 1946-1950 a locuit într-o singură cameră, pe Strada Berzei nr. 47, în casa lui C.C. Giurescu, însă, la 30 iunie 1950, după arestarea lui Giurescu, casa familiei acestuia a fost confiscată, familia a fost evacuată împreună cu familia Mehedinţi şi toţi au fost duşi într-un ghetou plin de ploşniţe din Strada Alexandru Moruzi nr. 27. Ulterior, prin grija părintelui Balaur, devenit şi duhovnicul savantului, Mehedinţi s-a mutat în casa parohială a Bisericii Mavrogheni, unde a locuit până în anul 1957, când a reintrat în posesia casei familiei care fusese confiscată, fără a primi, însă, înapoi niciun alt bun din averea inestimabilă a familiei.

Simion Mehedinţi a murit la 14 decembrie 1962, la București, într-un anonimat total, la vârsta de 96 de ani.Treptat, valoarea operei sale a fost redescoperită, mai întâi a celei cu caracter strict geografic, apoi şi a celeilalte. Desigur, pot fi de comentat simpatiile sale pentru ideile legionare din timpul vieţii, însă, pe de altă parte, după plecarea sa, i s-au redescoperit caracterul generos, deschiderea spre ceilalţi, dialogul pe care l-a promovat între elite şi oamenii de rând, astfel că, în pofida numeroaselor chestiuni care, după atâtea decenii de evoluţie a ştiinţei, i se pot imputa, opera sa rămâne plină de sugestii remarcabile, deopotrivă în planul strict ştiinţific sau în cel mai larg al culturii.

Talentul său scriitoricesc, manifestat în toate mediile culturale româneşti, îl îndreaptă pe savantul polivalent şi spre scrierile religioase, cu o dăruire exemplară izvorâtă din sufletul său de smerit creştin ortodox. Profesorul Simion Mehedinţi a lăsat Bisericii lucrări valoroase în care a făcut precizări istorice şi geografice şi a dovedit o foarte bună cunoaştere a Sfintei Scripturi, fiind un demn continuator al familiei sale, în care credinţa a reprezentat stare de spirit, mod de viaţă şi profesiune. Omul de ştiinţă trata Pământul ca pe „casa de educaţie neamului omenesc”, Mehedinţi fiind preocupat permanent de valoarea educativă a ştiinţei, în general, şi a geografiei, în special, a menirii omului de ştiinţă care, prin meditaţia sa liniştită, înlocuieşte inconştienţa şi aiureala plebei nepolitice şi politice, veghind interesele superioare ale omenirii” şi la dezvoltarea permanentă a poporului din care face parte…

Surse:

http://www.asociatiasimionmehedinti.ro/simion-mehedinti-viata-opera

https://www.crestinortodox.ro/parinti/simion-mehedinti-savantul-geograf-pedagogul-crestin-97580.html

http://www.romania-actualitati.ro/simion_mehedinti_savantul_geograf_si_pedagogul_crestin-76637

https://ziarullumina.ro/documentar/simion-mehedinti-savantul-profesorul-crestinul-36032.html

http://www.rador.ro/2018/10/16/portret-simion-mehedinti-intemeietorul-geografiei-romane-moderne/