$$$

 12 septembrie 2003

În memoria „Omului în negru”, legendarul cântăreț și compozitor american Johnny Cash (26 februarie 1932 – 12 septembrie 2003), care a murit din cauza insuficienței respiratorii în această zi din 2003, la vârsta de 71 de ani.

Unul dintre cei mai bine vânduți artiști muzicali din toate timpurile, vânzând peste 90 de milioane de discuri în întreaga lume, cântecele și sunetul său care acoperă genurile muzicale au îmbrățișat rock and roll, rockabilly, blues, folk și gospel. Această atracție crossover i-a adus lui Cash rara onoare de a fi inclus în Halls of Fame-urile muzicii country, rock and roll și gospel.

Cash era cunoscut pentru vocea sa profundă și calmă de bas-bariton, sunetul distinctiv al trupei sale de acompaniament Tennessee Three, caracterizat de ritmuri de chitară pufnitoare asemănătoare trenurilor, o rebeliune cuplată cu un comportament din ce în ce mai sumbru și umil, concerte gratuite în închisoare și o ținută de scenă caracteristică, complet neagră, care i-a adus porecla de „Omul în negru”. În mod tradițional, își începea concertele prezentându-se pur și simplu: „Salut, sunt Johnny Cash”, urmat de piesa sa emblematică, „Folsom Prison Blues”  înregistrată pentru prima dată în 1955.

       Helene Tamba 

O mare parte din muzica lui Cash conținea teme de tristețe, necaz moral și răscumpărare, în special în etapele ulterioare ale carie rei sale.

$$$

 MEMORIE  ARTISTICA - MAURICE  CHEVALIER  🎩🎶

Maurice Chevalier s-a născut în data de 

12 septembrie 1888, Paris, Franța - d.

1 ianuarie 1972 si a fost unul dintre cei mai fermecători ambasadori ai muzicii și cinematografiei franceze din străinătate. 

Născut la Paris, și-a început cariera ca acrobat de circ înainte ca un accident să-l aducă pe scenă, unde vocea sa caldă, zâmbetul răutăcios și carisma incontestabilă au devenit rapid simboluri ale eleganței franceze. 

După ce a servit în armata franceză în timpul Primului Război Mondial - unde a fost închis și a învățat engleza în captivitate - a început o carieră la Hollywood, cucerind Hollywood-ul în anii 1940 cu “The Love Parade”, alături de Jeanette MacDonald, rol care i-a adus prima nominalizare la Oscar. 

Cariera sa de la Hollywood a înflorit în musicaluri rafinate, inclusiv Paramount on Parade (1930), unde talentul său de cântăreț și actor, dansator a cucerit publicul american.

S-a reîntors în Europa în anul 1930, a continuat să strălucească pe ecranele britanice și franceze. 

În timpul Ocupației, a ales să rămână la Paris și a continuat să cante  pe scenă pentru a supraviețui - decizie care a stârnit controverse după război, deși a fost eliberat oficial de orice suspiciune de colaborare. 

A reapărut în anii 1950, în special cu filmul “Gigi” (1958), care i-a oferit cele mai cunoscute melodii ale sale: “Thank Heaven for Little Girls” și “Îmi amintesc bine.”

În ultimii săi ani, el a întruchipat figuri paterne, pline de înţelepciune şi inteligenţă. 

A fost căsătorit o singură dată, cu actrița Yvonne Vallée, dar a rămas mai presus de toate actor de scenă. 

S-a stins din viață la Paris în 1972, la vârsta de 83 de ani, în urma  unei insuficiențe renale și a unui infarct (insuficiență cardiacă.

Maurice Chevalier lasă în urmă o moștenire veselă, caldă și profund umană — o voce, o pălărie, un zâmbet... și ușurința veșnică a Franței pe care a purtat-o cu el în  întreaga lume.

&&&

 Un înger pe Titanic – povestea contesei Noël Leslie

În noaptea de 14 spre 15 aprilie 1912, când Titanicul a lovit aisbergul și, în numai câteva ore, eleganța celui mai celebru vas al epocii s-a transformat într-o scenă de teamă, frig și disperare, printre oamenii care au încercat să-și păstreze cumpătul s-a aflat și o femeie pe care titlul nobiliar ar fi putut-o ține departe de orice primejdie, dar care avea să demonstreze că adevărata noblețe nu se măsoară în rang, ci în felul în care te porți atunci când ceilalți au nevoie de tine.

Numele ei era Lucy Noël Martha Leslie, contesă de Rothes.

Născută chiar în ziua de Crăciun, la 25 decembrie 1878, Noël crescuse într-o lume privilegiată, dar nu fusese indiferentă la suferința celor din jur. Era implicată în acțiuni caritabile, susținea drepturile femeilor și avea să se remarce mai târziu și prin activitatea sa în cadrul Crucii Roșii, însă momentul care avea să-i fixeze numele în istorie a venit într-o noapte în care nici titlul, nici averea și nici poziția socială nu mai însemnau aproape nimic.

În aprilie 1912, Noël Leslie călătorea la clasa întâi pe Titanic împreună cu verișoara sa, Gladys Cherry, și cu camerista sa, Roberta Maioni, urmând să ajungă în America, unde se afla soțul ei.

Apoi, în noaptea de 14 aprilie, totul s-a schimbat.

După impactul cu aisbergul, când pasagerii au început să înțeleagă că situația era mult mai gravă decât li se spusese inițial, Noël a ajuns în barca de salvare nr. 8, una dintre primele coborâte de pe vas.

În jurul ei erau femei care își lăsaseră soții pe puntea Titanicului, mame care nu știau dacă membrii familiei lor se aflau în alte bărci și oameni care priveau în întuneric fără să știe dacă vor mai vedea vreodată lumina dimineții.

În acele clipe, Noël nu a rămas pur și simplu așezată așteptând să fie salvată.

A ajutat la vâslit și la manevrarea bărcii, a ascultat indicațiile marinarului Thomas Jones, aflat la comanda ambarcațiunii, și a încercat să păstreze calmul celor din jur, în timp ce, undeva în spatele lor, luminile Titanicului dispăreau încet în Atlantic.

Imaginați-vă acel moment: o noapte fără lună, apa înghețată, țipetele venind din întuneric și o barcă mică încărcată cu supraviețuitori care nu știau dacă vor fi găsiți la timp.

În astfel de momente, oamenii își dezvăluie adevărata fire.

Iar Noël Leslie a ales să ajute.

După ce supraviețuitorii au fost preluați de vasul Carpathia, încercarea ei de a fi de folos nu s-a încheiat. În loc să se retragă în cabina sa și să se odihnească după orele cumplite petrecute pe ocean, s-a implicat în sprijinirea celor care pierduseră aproape totul, inclusiv pasageri din clasele mai sărace, femei și copii care ajunseseră pe vasul salvator fără bani, haine sau rude.

Pentru ea, tragedia Titanicului nu avea să rămână singurul moment în care și-a pus energia în slujba altora.

Câțiva ani mai târziu, Europa avea să fie cuprinsă de Primul Război Mondial, iar Noël s-a implicat în activități de Cruce Roșie și în îngrijirea răniților, continuând o formă de viață în care privilegiul personal venea la pachet cu responsabilitatea față de cei aflați în suferință.

A murit în 1956, la 77 de ani.

Însă dintre miile de povești născute în acea noapte din aprilie 1912, povestea ei a rămas una dintre cele care ne amintesc că, atunci când lumea din jur pare să se destrame, există oameni care nu întreabă cine ești, din ce clasă socială vii sau ce titlu porți.

Pur și simplu îți întind mâna.

Poate tocmai de aceea Noël Leslie nu ar trebui amintită doar ca o contesă care a supraviețuit Titanicului, ci ca o femeie care, într-una dintre cele mai cumplite nopți ale secolului XX, a încercat să transforme frica în ordine, disperarea în curaj și privilegiul în responsabilitate.

Uneori, adevărata noblețe începe exact în clipa în care titlurile nu mai valorează nimic.

Tu ce crezi că dezvăluie cel mai bine adevăratul caracter al unui om: felul în care trăiește în vremuri liniștite sau felul în care se poartă atunci când totul se prăbușește în jurul lui?

#NoëlLeslie #Titanic #ContesaDeRothes #RMS_Titanic #PoveștiAdevărate #Curaj #Omenie #Istorie #FemeiRemarcabi le #PoveștiCareNuSeUită

&&&

 Despre Maica Domnului – gânduri pornind de la Sfântul Paisie Aghioritul

Când ucenicii l-au rugat pe Sfântul Paisie Aghioritul să spună câteva cuvinte despre Maica Domnului, el a răspuns cu o smerenie care spune poate mai mult decât orice explicație teologică, mărturisind că este greu să vorbești despre ea dacă nu trăiești, în adâncul inimii, apropierea și harul acestei legături, pentru că Maica Domnului nu este doar un nume rostit în rugăciune și nici doar o prezență zugrăvită pe icoane, ci pentru omul credincios este o Mamă vie, aproape, tainic prezentă în durere, în teamă, în neputință și în clipele în care sufletul nu mai știe ce să ceară.

Sfântul Paisie vorbea despre această apropiere cu multă delicatețe, ca despre ceva ce nu poate fi explicat doar prin cuvinte, pentru că există lucruri în viața duhovnicească pe care mintea le poate înțelege doar până la un punct, iar de acolo înainte începe trăirea inimii, acea simțire pe care omul o cunoaște atunci când rostește simplu „Maica Domnului” și, fără să știe de ce, sufletul i se liniștește.

Pentru cel care are evlavie adevărată, numele ei nu este un simplu cuvânt, ci poate deveni mângâiere, chemare, lacrimă și nădejde, pentru că așa cum un copil nu rostește numele mamei sale fără să simtă în el amintirea ocrotirii și a iubirii, tot astfel creștinul care se apropie cu inimă curată de Născătoarea de Dumnezeu nu o simte ca pe o realitate îndepărtată, ci ca pe o prezență maternă care îl însoțește.

Sfântul Paisie povestea și despre gesturile lui simple de dragoste față de Maica Domnului, iar unul dintre cele mai frumoase este acela în care, înainte de a merge să se roage, simțea uneori că nu vrea să vină „cu mâinile goale”, astfel că lua câteva flori sălbatice și le așeza înaintea icoanei, ca un copil care nu are nimic prețios de oferit mamei sale și totuși aduce ceea ce găsește mai frumos pe drum.

Poate că tocmai în acest gest se ascunde una dintre cele mai simple lecții despre rugăciune, pentru că Dumnezeu și Maica Domnului nu au nevoie de lucrurile noastre, ci de inima cu care le aducem, iar o floare culeasă cu dragoste, o lumânare aprinsă în tăcere, o lacrimă, un „ajută-mă” spus printre suspine sau chiar o rugăciune rostită stângaci pot avea mai multă valoare decât multe cuvinte spuse fără inimă.

Maica Domnului nu cere de la noi discursuri frumoase.

Nu cere perfecțiune.

Nu cere să venim la ea doar atunci când suntem „vrednici”.

Poate tocmai atunci când suntem cei mai obosiți, mai tulburați și mai lipsiți de putere avem cea mai mare nevoie să spunem simplu:

„Maica Domnului, nu mă lăsa.”

Și uneori aceasta poate fi întreaga rugăciune.

Din felul în care Sfântul Paisie vorbea despre ea putem înțelege că evlavia adevărată nu înseamnă doar respect exterior, ci o relație vie, o apropiere care se construiește prin rugăciune, prin smerenie, prin recunoștință și prin încrederea că, asemenea unei mame, ea nu rămâne indiferentă la durerea copilului care o cheamă.

Există oameni care vin înaintea icoanei cu flori.

Alții cu lumânări.

Alții cu acatiste.

Și există oameni care vin doar cu inima frântă.

Dar poate că Maica Domnului le primește pe toate atunci când sunt aduse cu sinceritate, pentru că nu darul este cel care contează, ci iubirea din spatele lui.

Și poate aceasta este frumusețea cea mai mare a legăturii cu ea: faptul că nu trebuie să găsim cuvinte perfecte pentru a ne apropia, fiindcă uneori o singură chemare, spusă din adâncul sufletului, poate cuprinde tot ceea ce nu reușim să explicăm.

Maica Domnului nu este doar cea despre care vorbim, ci cea către care ne întoarcem atunci când nu mai știm cui să spunem ce doare.

Iar uneori, cea mai sinceră rugăciune rămâne cea mai simplă:

„Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, acoperă-ne și nu ne lăsa singuri.”

#MaicaDomnului #SfântulPaisieAghioritul #NăscătoareaDeDumnezeu #Credință #Rugăciune #Ortodoxie #GândPentruSuflet #Evlavie  #Nădejde #IubireDeMamă

$$$

 Autostrada gândurilor

Era o dimineață ca oricare alta, cu mașini așezate una în spatele celeilalte, cu semafoare care păreau să se schimbe prea încet, cu claxoane nerăbdătoare, frâne apăsate brusc și oameni care priveau înainte fără să vadă cu adevărat drumul, pentru că, dincolo de parbrize, fiecare purta cu el o lume pe care nimeni din jur nu o putea vedea.

Într-un SUV negru, o fată stătea cu mâinile strânse pe volan și cu privirea pierdută undeva departe, repetându-și în minte aceeași întrebare: „N-am intrat la facultate… ce fac acum?”, iar pentru ceilalți era doar încă o șoferiță prinsă în trafic, deși înăuntrul ei se prăbușea un plan pe care îl construise ani întregi.

Câteva mașini mai în spate, un tânăr privea scaunul gol de lângă el și încerca să se obișnuiască cu ideea că animalul care îl așteptase ani de zile la ușă nu avea să mai fie acolo când se va întoarce acasă, iar gândul lui era simplu și dureros: „Mi-a murit cățelul…”.

Într-o altă mașină, o femeie își verifica telefonul la fiecare câteva minute, așteptând un mesaj din spital și repetând în tăcere: „Doamne, fă-o pe mama bine”, în timp ce șoferul din automobilul de lângă ea se gândea la apartamentul devenit prea gol după divorț și la femeia despre care spusese că nu mai vrea să o vadă niciodată, dar de care acum îi era dor.

Pe banda din stânga, un bărbat fredona încet o melodie și încerca să zâmbească, pentru că era ziua lui, însă nimeni nu știa că își sărbătorea aniversarea singur, iar câteva mașini mai încolo cineva își privea chipul obosit în oglinda retrovizoare și se întreba pentru a nu știu câta oară: „Ce fac greșit? De ce nimic nu merge? Oare va fi vreodată mai bine?”

Și totuși, printre toate aceste gânduri grele, existau și altele care luminau pentru câteva clipe traficul nevăzut al sufletelor, pentru că într-o mașină cineva număra orele până la plecarea în vacanță, altcineva mergea spre prima zi la un loc de muncă nou, iar într-un alt automobil o femeie ținea pe scaunul din dreapta o fotografie de ecografie și se gândea că urma să spună familiei că va avea un copil.

Din exterior, toate mașinile păreau la fel, niște bucăți de metal care se deplasau încet pe un drum aglomerat, însă dincolo de geamuri se aflau oameni care iubeau, pierdeau, sperau, se temeau, plângeau, visau, regretau și încercau să mai reziste încă o zi.

Poate că tocmai acesta este lucrul pe care îl uităm cel mai des: omul care ne taie calea poate tocmai a primit o veste care i-a schimbat viața, cel care nu pornește imediat la verde poate încerca să-și oprească lacrimile, iar cel care pare rece sau absent poate duce în el o luptă despre care nu va povesti nimănui.

Autostrada nu era, de fapt, doar o șosea.

Era o hartă uriașă a vieților nevăzute, unde speranța mergea lângă durere, bucuria lângă teamă, începuturile lângă despărțiri, iar sute de oameni treceau unii pe lângă alții fără să știe cât de asemănătoare le erau uneori luptele.

Și poate că, dacă ne-am aminti mai des că fiecare om poartă o poveste pe care nu o vedem, am claxona mai puțin, am judeca mai rar și am avea puțin mai multă răbdare unii cu alții.

Pentru că, undeva, într-una dintre acele mașini, printre toate vocile interioare care spuneau „nu mai pot”, „mi-e frică” sau „ce va fi cu mine?”, exista încă un gând mic, încăpățânat și suficient de puternic încât să țină un om în mișcare:

„Poate mâine va fi altfel.”

Dacă ai putea auzi pentru câteva secunde gândurile oamenilor din mașinile de lângă tine, crezi că i-ai mai judeca la fel de repede?

#AutostradaGândurilor #PoveștiNevăzute #ViațaDinSpateleGeamului #Empatie #OameniȘiPovești #Gânduri #Viață #Spe ranță #FiiMaiBun

&&&

 Camille Claudel – flacăra pe care istoria a redescoperit-o

S-a născut la 8 decembrie 1864 și a murit la 19 octombrie 1943, iar între aceste două date se află nu doar povestea unei existențe tragice, ci viața uneia dintre cele mai remarcabile sculptorițe ale epocii sale, o femeie care a trebuit să lupte pentru dreptul de a crea într-o lume artistică dominată aproape în întregime de bărbați și care, după decenii de uitare, avea să fie recunoscută în sfârșit pentru propria ei operă. 

Camille Claudel a început să modeleze lutul încă din tinerețe, iar talentul ei a fost remarcat de sculptorul Alfred Boucher, care i-a devenit profesor; în 1881, familia s-a mutat la Paris, unde Camille a studiat la Académie Colarossi, una dintre puținele instituții care acceptau femei, iar după plecarea lui Boucher în Italia, acesta l-a rugat pe Auguste Rodin să o îndrume. 

Întâlnirea cu Rodin avea să-i schimbe viața pentru totdeauna, pentru că între cei doi s-a născut atât o colaborare artistică intensă, cât și o relație sentimentală complicată, iar timp de aproximativ zece ani au împărțit idei, modele, ateliere și influențe, însă Camille nu a fost niciodată doar eleva sau muza lui Rodin, așa cum avea să fie prezentată multă vreme, ci o artistă cu un limbaj propriu, capabilă să creeze lucrări de o forță și o sensibilitate extraordinare. 

După despărțirea lor, comparația permanentă cu Rodin a devenit pentru ea o povară, iar Camille a încercat tot mai mult să se desprindă artistic de influența lui, să-și găsească propria direcție și propria recunoaștere, însă dificultățile financiare, izolarea și deteriorarea stării sale psihice au devenit tot mai grave, până când a început să creadă că este persecutată de ceea ce numea „banda lui Rodin” și chiar să distrugă unele dintre propriile sculpturi. 

Aici, însă, povestea este adesea simplificată în mod nedrept: Camille nu a fost internată doar pentru că era „prea liberă” sau „prea incomodă”, așa cum se spune uneori. Documentele păstrate arată că medicul Michaux a constatat o psihoză delirantă și a redactat certificatul de internare, iar la 10 martie 1913, la câteva zile după moartea tatălui ei, Camille a fost internată la Ville-Évrard printr-o procedură solicitată de mama sa; instituția Musée Camille Claudel subliniază astăzi că reducerea întregii situații la ideea că fratele ei, Paul, ar fi închis-o din răutate este o interpretare prea simplă a unei tragedii familiale și medicale mult mai complexe. 

În 1914 a fost transferată la azilul Montdevergues, lângă Avignon, iar acolo avea să rămână până la sfârșitul vieții, fără să mai sculpteze, departe de atelierul în care mâinile ei dăduseră cândva formă marmurei și bronzului; mama și sora ei nu au vizitat-o niciodată, în timp ce Paul Claudel a venit să o vadă de aproximativ douăsprezece ori, ultima vizită având loc la 21 septembrie 1943, cu mai puțin de o lună înainte de moartea ei. 

Camille a murit la 19 octombrie 1943, la 78 de ani, în singurătatea și lipsurile instituției în care își petrecuse ultimele trei decenii, iar după o înmormântare într-un mormânt provizoriu din cimitirul Montfavet, rămășițele sale au fost transferate, zece ani mai târziu, într-o groapă comună. 

Pentru mult timp, numele ei a rămas prins de cel al lui Auguste Rodin, de parcă opera ei ar fi avut nevoie de el pentru a exista, însă istoria a început încet să repare această nedreptate, iar din anii 1980 interesul pentru creația sa a crescut constant, până când, în martie 2017, la Nogent-sur-Seine s-a deschis Musée Camille Claudel, instituție dedicată artistei și care păstrează astăzi cea mai bogată colecție publică a lucrărilor sale. 

Camille Claudel nu mai este astăzi doar femeia care l-a iubit pe Rodin și nici artista care și-a petrecut treizeci de ani într-un azil, ci creatoarea unor sculpturi care au supraviețuit iubirii, bolii, izolării și uitării, iar poate că cea mai mare revanșă a ei este tocmai aceasta: lumea care a uitat-o atât de mult timp este acum obligată să-i rostească numele fără să-l mai așeze în umbra altcuiva.

Credeți că istoria ar fi fost diferită pentru Camille Claudel dacă s-ar fi născut într-o epocă în care o femeie artist putea fi judecată în primul rând după propria ei operă?

#CamilleClaudel #IstoriaArtei #Sculptură #FemeiCareAuSchimbatIstoria #Artă #PoveștiAdevărate #AugusteRodin #DestineTragice #Feme iRemarcabile

&&&

 Berry Berenson – Femeia care a murit pe 11 septembrie, cu o zi înainte de a se împlini nouă ani de la moartea soțului ei

Povestea lui Berry Berenson pare aproape scrisă pentru un film, pentru că viața ei a fost legată de eleganță, fotografie, Hollywood, iubire, boală și, în cele din urmă, de una dintre cele mai mari tragedii ale lumii moderne.

Numele ei complet era Berinthia „Berry” Berenson, iar înainte de a deveni cunoscută drept soția lui Anthony Perkins, actorul care l-a făcut celebru pe Norman Bates în Psycho, Berry își construise deja propria identitate ca model, fotograf și actriță, provenind dintr-o familie celebră, fiind nepoata creatoarei de modă Elsa Schiaparelli și sora actriței Marisa Berenson.

În 1972, Berry l-a întâlnit pe Anthony Perkins, iar un an mai târziu cei doi s-au căsătorit, într-un moment în care viața actorului era deja înconjurată de zvonuri, presiuni și o luptă personală pe care Hollywoodul acelei epoci nu ar fi privit-o cu prea multă înțelegere. Perkins avusese relații cu bărbați și trecuse prin terapie în încercarea de a-și schimba orientarea, însă relația cu Berry avea să devină una dintre cele mai importante legături ale vieții sale. 

Au avut doi fii, Osgood „Oz” Perkins și Elvis Perkins, iar căsnicia lor a durat aproape două decenii, până la moartea actorului.

În 1990, Anthony Perkins a fost diagnosticat cu HIV, iar boala a fost ținută secretă pentru o perioadă, într-un timp în care SIDA era încă înconjurată de teamă, prejudecăți și stigmat social. Berry a rămas lângă el și l-a îngrijit până la sfârșit, iar mai târziu avea să vorbească despre viața lor împreună ca despre o adevărată poveste de iubire. 

Anthony Perkins a murit pe 12 septembrie 1992, la vârsta de 60 de ani, din complicații legate de SIDA. 

Nouă ani mai târziu, aproape până la aceeași zi, destinul familiei avea să fie lovit din nou.

La 11 septembrie 2001, Berry se întorcea acasă, la Los Angeles, după o vacanță petrecută pe Cape Cod și s-a îmbarcat la bordul zborului American Airlines 11, cu plecare din Boston. 

Avionul a fost deturnat și, la ora 8:46 dimineața, s-a izbit de Turnul de Nord al World Trade Center. Toți cei aflați la bord au murit. 

Berry avea 53 de ani.

Există însă un detaliu care merită spus corect: ea nu a murit exact în aceeași zi calendaristică în care murise soțul ei, ci cu o zi înainte de împlinirea a nouă ani de la moartea lui Anthony Perkins. El murise pe 12 septembrie 1992, iar ea pe 11 septembrie 2001. 

Poate tocmai această apropiere a dat poveștii lor o încărcătură și mai tulburătoare, pentru că la aproape nouă ani după ce Berry își ținuse soțul aproape în ultimele lui clipe, ea însăși avea să dispară într-o tragedie pe care întreaga lume avea să o privească în direct.

Dar Berry Berenson nu ar trebui redusă doar la felul în care a murit.

A fost fotograf, actriță, mamă, soție și o femeie despre care cei apropiați au vorbit cu o afecțiune extraordinară, iar povestea ei rămâne legată nu doar de ziua de 11 septembrie, ci și de o relație care a supraviețuit presiunilor unei epoci, bolii, secretelor și judecății publice.

Uneori, viața unui om ajunge să fie cunoscută prin tragedia finalului său, dar adevărata măsură a acelei vieți se află în tot ceea ce a iubit, a construit și a oferit înainte de acel ultim moment.

Crezi că iubirea adevărată înseamnă să rămâi lângă cineva chiar și atunci când viața lui este mult mai complicată decât ți-ai imaginat?

#BerryBerenson #AnthonyPerkins #11Septembrie #PovestiAdevarate #Hollywood #Istorie #DragosteAdevarata #PovestiDeViat a #Psycho #Memorie