£££

 S-a întâmplat în 29 iulie1848: La această dată, Poarta Otomană a recunoscut Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti drept legitimă. Sub presiunea Rusiei şi la intervenţia boierilor munteni va refuza confirmarea acestei recunoaşteri. În 1843 s-a format o societate politică secretă, „Dreptate-Frăție”. Din ea făceau parte tinerii patrioți și progresiști, dintre care mulți studiaseră în străinătate, mai ales la Paris.

În capitala Franţei izbucnise revoluţia la începutul anului 1848; conducătorii ei făgăduiseră sprijin tinerilor munteni când se vor ridica împotriva asupritorilor.Mişcarea a izbucnit în Muntenia pe 9 iunie 1848 la Islaz, judeţul Romanaţi, ale cărui autorităţi, militare şi civile, erau de partea revoluţionarilor. S-a citit Proclamația de la Islaz care avea 22 de articole, alcătuită în ceea ce privește fondul, de Nicolae Bălcescu, iar sub raportul formei, adică al însuflețirii, de Ioan Heliade Rădulescu. În act se prevedeau ca revendicări esențiale: „Independența…administrativă și legislativă pe temeiul tractatelor lui Mircea și Vlad și neamestec al niciunei puteri din afară în cele întru ale sale”, „egalitatea drepturilor politice”, suprimarea rangurilor boierești, împropietărirea țăranilor, „emancipația mănăstirilor închinate locurilor sfinte”, desființarea robiei țiganilor.În acea zi, la București, trei tineri trag cu pistolul asupra domnitorului Gheorghe Bibescu, acesta scăpând însă doar cu spaima, epoletul oprind glonțul. Pe 11 iunie, mulțimea, la semnalul dat de clopotul de la Mitropolie, începe a se aduna.Apar steaguri, cocarde și eșarfe tricolore. Pălăriile se împodobesc cu penaje tricolore.

În aclamații și urale toți se îndreaptă spre palat. Bibescu știind că nu are sprijinul armatei – în cursul dimineții toți ofițerii veniseră la el arătând că vor apăra țara de dușmani, dar nu vor vărsa sânge de român- iscălește la ora 22 noua Constituție(în fapt Proclamația de la Islaz) și acceptă formarea unui guvern provizoriu a cărui listă îi e prezentată de revoluționari. După acest act, domnitorul abdică și se retrage în Transilvania.Faptul e anunțat de guvern a doua zi. Pe 12 iunie consulul țarist protestează față de noua orânduire părăsind Bucureștiul. 

Țara era condusă acum de un „Guvern vremelnicesc”, prezidat de mitropolitul Neofit având ca membri după model revoluționar francez și „secretari ai guvernului vremelnicesc”, în persoana unor oameni iluștri precum: Heliade-Rădulescu, Ștefan Golescu, Christian Tell, Gh. Magheru, C.A. Rosetti, N. Bălcescu, A.G. Golescu, Ion C. Brătianu, Ion Cîmpineanu sau Cezar Bolliac.

Pe 14 iunie, guvernul revoluționar dă primele decrete: înființarea steagului național cu deviza „dreptate frăție”, se desființează rangurile civile(boierești), singura deosebire fiind ”aceea a virtuților și slujbelor pentru partie”.Se abolește cenzura, orice român având „dreptul a vorbi, a scrie și a tipări slobod asupra tuturor lucrurilor”. Se fondează garda națională. Se interzice pedeapsa „degradatoare cu bătaia” și pedeapsa cu moartea, „care de atâția ani nu s-a simțit nevoie a întrebuința în Țara Românească” Pe 16 iunie se eliberează toți arestații politici, iar pe 28 de desființează robia romilor. 

Cercurile conservatoare reacționează. Pe 19 iunie sunt arestați Heliade-Rădulescu, N. Golescu și Christian Tell. Bucureștenii, în frunte cu Ana Ipătescu, însuflețiți de idealurile revoluției, îi salvează cu prețul a opt morți și mai mulți răniți. Peste nouă zile forțele reacționare răspândesc zvonul că armata țaristă intrase în țară. Guvernul se retrage la Târgoviște pe 28 iunie. Dorința populară în favoarea revoluției, aduce guvernul înapoi la București. Acum, guvernul era pus în fața problemei agrare. Nu se putea decide asupra procedeului exact de împropietărire a țăranilor. Se numește o „Comisie a propietății” cu 17 boieri și 17 țărani din fiecare județ. Discuțiile sunt aprinse, dar după nouă ședințe se ajunge la un compromis. 

Apoi, guvernul, tocmai când problema părea rezolvată, decide că situația va fi reglementată de către viitoarea Adunare obștească atât cu privire la suprafețe, cât și modalitatea de despăgubire a propietarilor. Soluția nu va mai avea timp să fie găsită însă. Rusia, dorind să-și mențină protectoratul asupra Țării Românești, cere Porții să restabilească „ordinea”. Este trimis Suleyman Pașa, cumnatul sultanului, ca să se informeze la fața locului și să ia măsurile necesare. Primit călduros de guvern și populație, Suleyman se mulțumește să numească în locul guvernului o „locotenență domnească” formată din Heliade-Rădulescu, Nicolae Golescu și Christian Tell, oameni ai Revoluției, un fapt acceptat de toată lumea. Reprezentantul turcesc cere unele modificări minore ale „Constituției” și îi sfătuiește pe revoluționari să trimită o delegație la Constantinopol pentru a obține recunoașterea noului regim și a „Constituției” modificate.Delegația română pleacă în capitala otomană. Aici găsește însă un mediu ostil. Guvernul țarist, nemulțumit de atitudinea pacifistă a lui Suleyman, insistă pe lângă sultan și reușeșete să-l schimbe pe fostul comisar cu Fuad Pașa.Delegația română nu mai e primită în audiență și se întoarce în țară. Determinantă pentru această schimbare de optică era convingerea Turciei că Anglia și Franța nu erau dispuse să sprijine militar Imperiul Otoman într-un posibil conflict cu rușii.

Amestecul țarist provoacă la București un gest simbolic. Masele revoluționare pe 6 septembrie ard pe Dealul Mitropoliei, după ce-l purtaseră cu alai și bocete prin oraș, exemplarul oficial din Regulamentul Organic, precum și acela al Arhondologiei, cartea care cuprindea numele tuturor boierilor. Pe 13 septembrie, trupele turcești comandate de Fuad Pașa intră în București. Deși Bălcescu preconizase rezistența armată la hotar contra oricăror violări ale teritoriului național, corpul de câteva mii de „volintiri” și panduri, strâns la Râmnicu Vâlcea sub conducerea lui Gh. Magheru, nu intră în acțiune. 

În timp ce otomanii ocupă Bucureștiul are loc un incident celebru numit „Lupta din Dealul Spirii”. Pe un drum îngust, sublocotenentul de pompieri Bălășa l-a atins cu cotul pe un artilerist turc. Incidentul era aparent fără importanță, dar ura crâncenă dintre români și turci care erau acum ostili revoluției, a făcut ca acest incident să degenereze. Sublocotenentul român a fost lovit la rândul său de un maior turc cu latul sabiei. Ofițerul român a tras două focuri de pistol, întâi asupra maiorului turc pe care l-a ucis, apoi asupra lui Kerim-Pașa căruia i-a ucis calul. În evenimente au intervenit ceilalți pompieri pentru a-și apăra comandantul. Trupele otomane atacă violent compania de pompieri care opune o puternică rezistență și străpunge liniile inamice și reușește să continue lupta alături de ostașii aflați în cazarma Alexandria din Dealul Spirii.

După o luptă crâncenă care a durat aproximativ două ore și jumătate, trupele române sunt dispersate. În dimineața aceleiași zile, înainte de pătrunderea trupelor în Capitală, Fuad Pașa convocase la Cotroceni, în tabără, pe mitropolit și alte notabilități pentru a le comunica intențiile Înaltei Porți. Se prezintă câteva sute de persoane, atât revoluționari cât și contrarevoluționari. Fuad dă citire unui firman prin care locotenența era dizovată, în locul ei fiind numit un caimacam, „logofătul dreptății Constantin Cantacuzino” și se restatornicea „ordinea legală”, adică Regulamentul Organic.Revoluționarii prezenți sunt reținuți în tabăra turcească. Heliade Rădulescu și Christian Tell care nu merseseră la Cotroceni, își găsesc refugiu la consulatul englez.

Noua stăpânire exilează 22 de revoluționari pentru început.Apoi se mai dă un decret prin care alți 69 erau expediați peste graniță. Dintre exilați, unii, după ce au fost duși în ghimii(corăbii mici) pe Dunăre, de la Giugiu la Orșova, au plecat spre Paris. Alții au urmat valea Prahovei și au ajuns în Transilvania. Cei mai mulți, după o zăbavă de câteva luni pe malul drept al Dunării, au sosit prin Rusciuk-Varna, în primăvara lui 1849, la Constantinopol. De aici au fost trimiși la Brussa, în Asia Mică, unde au rămas pensionari ai statului turc (au primit o mie de piaștri pe lună) până în 1856. 

Gheorghe Magheru și-a dizolvat corpul ostășesc de la Râmnicu Vâlcea, pentru ca apoi pe 28 septembrie, să se refugieze la Sibiu. De ce nu a opus rezistență armată? Pe 15 ale lunii armata țaristă intrase în Muntenia, ocupând partea de răsărit a Valahiei. Pe 2 octombrie își face intrarea în București. Jumătate din oraș rămâne sub ocupație rusă, iar cealaltă jumătate sub stăpânire otomană.

Revoluția de doar trei luni a avut urmări semnificative. S-au răspândit ideile de reformă socială, care-și vor găsi expresia în dispozițiile din 1858 ale Convenției de la Paris: egalitatea în fața legii, suprimarea titlurilor nobiliare și în legile din 1863-1864 ale lui Cuza și Kogălniceanu, mai exact secularizarea averilor mănăstirești, împropietărirea țăranilor și legea învățământului. Pe de altă parte, revoluția din Țara Românească a influențat în mare măsură grupul de revoluționari din Moldova, care formulează, utilizând Proclamația de la Islaz, „Programul din august”.

Însuflețiți de evenimentele din Valahia, transilvănenii au declanșat mai puternic și ei lupta de emancipare, întărindu-se ideea de unitate națională. Exilarea revoluționarilor munteni a avut, curios, un efect benefic pentru cauza românească. Aceștia au făcut propagandă în Apus, iar opinia publică europeană începe să nutrească puternice sentimente de simpatie pentru români. Acest „curent” se va dovedi de nestăvilit cu prilejul încheierii Tratatului și apoi a Convenției de la Paris din 1856, respectiv 1858.

Surse:

Geneza revoluției române de la 1848: introducere în istoria modernă a României, Gheorghe Platon, Editura Junimea, 1980

1848 la Români: o istorie în date s̨i mărturii, Vol. 2, Cornelia Bodea, Editura S̨tiint̨ifică s̨i Enciclopedică, 1982

România revoluționară: (revoluția de la 1848 și artele plastice), Virgil Mocanu, Editura Meridiane, 1978

Aspecte militare ale revoluției din 1848 în Țara Românească, C. Căzănișteanu, Mihail Cucu, Eufrosina Popescu, Editura Militară, 1968

Revoluția română de la 1848 în context european, Arhivele Naționale ale României, Editura Semne, 1998

https://www.scribd.com/doc/80452539/Revolutia-de-La-1848

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/nicolae-balcescu-sufletul-revolutiei-de-la-1848

https://istoriiregasite.wordpress.com/2013/07/02/revolutia-romana-din-1848-1849/

http://www.istorie-pe-scurt.ro/revolutia-de-la-1848-in-tara-romaneasca-dreptate-si-fratie/

£££

 S-a întâmplat în 29 iulie1857: În această zi, a fost înfiinţată Şcoala Naţională de medicină şi farmacie din Bucureşti, precursoarea Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila” . 

Universitatea de Medicină și Farmacie „Carol Davila” de azi din București este o instituție de învățământ superior de stat din București, România. Sediul principal al instituției se află pe Bulevardul Eroilor Sanitari, unde este amplasat Palatul Facultății de Medicină. Poartă numele medicului Carol Davila, cel care a contribuit în mod fundamental la organizarea învățământului medical din România.

În 1694, Constantin Brâncoveanu, domnitorul Țării Românești, a înființat Academia Domnească Sf. Sava în București cu prelegeri în limba greacă. În 1776, conducătorul Țării Românești, Alexandru Vodă Ipsilanti (1725-1805), a reformat curriculum-ul Academiei Sfântul Sava, unde au fost predate cursuri de limbă franceză, italiană și latină. În 1859, a fost creată Facultatea de Drept. În 1857, Carol Davila a creat Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila. În 1857, a fost pusă piatra de temelie a Palatului Universității din București. A fost inițial înființată în 1857 sub numele de Școala Națională de Medicină și Farmacie de către medicul expatriat francez, Carol Davila. În 1869 a fost încorporată ca un departament la Universitatea din București. Primele diplome de doctorat au fost acordate în 1873, iar gradul de doctorat a devenit absolvirea de facto în 1888.

Carol Davila a fost un prestigios medic român de origine italiană. Davila a studiat medicina la Universitatea din Paris, absolvind în februarie 1853. În martie 1853, a sosit în România. El a fost organizatorul serviciului militar medical pentru armata română și a sistemului de sănătate publică al țării. Davila, împreună cu Nicolae Kretzulescu, a inaugurat antrenamentul medical în România în 1857, prin înființarea Școlii Naționale de Medicină și Farmacie. El a determinat autoritățile guvernamentale să emită primele instrucțiuni oficiale privind îngrijirea sănătății lucrătorilor din fabrică și organizarea districtelor medicale din țară. Din cauza numeroaselor sale activități, au apărut în România mai multe asociații științifice: Societatea Medicală (1857), Societatea Crucii Roșii (1876), Societatea Științelor Naturale (1876). Cu ajutorul său, două reviste medicale au intrat în imprimare: Registrul medical (1862) și Medical Gazette (1865). În timpul Războiului de Independență (1877-1878) a fost șeful serviciului sanitar al Armatei.

Davila este, de asemenea, creditat cu inventarea tincturii Davila pentru tratamentul holerei, o soluție orală pe bază de opioide utilizată pentru administrarea simptomatică a diareei. Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină a fost acordat lui George Emil Palade, descris ca fiind „cel mai influent biolog celular”, care a studiat la Universitatea din Carol Davila și mai târziu a fost profesor și șef al Departamentului de Biologie umană și Fiziologie Umană. 

Școala de Farmacie a fost înființată în 1889 și a fost redenumită ca Facultatea de Farmacie în 1923. Facultatea de Farmacie a Universității Carol Davila este locul în care insulina a fost izolată pentru prima dată de Nicolae Paulescu în 1921, ducând la controversă în acordarea Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină din 1923.

Surse:

https://umfcd.ro/despre-umfcd/biroul-rectorului/istoric-umfcd/

https://jurnalul.antena3.ro/viata-sanatoasa/sanatatea-familiei/120-de-ani-in-memoriam-carol-davila-55092.html

https://umfcd.ro/educatie/facultati-si-resurse/facultatea-de-farmacie/

https://www.mediafax.ro/cultura-media/semnificatii-istorice-pentru-29-iulie-15543958

___&&&

 S-a întâmplat în 29 iulie1912: În această zi, s-a născut, într-o familie evreiască, Nicolae Steinhardt (numele său la naştere a fost Nicu-Aureliu Steinhardt), eseist, prozator, autor de eseuri şi predici de religie creştină ortodoxă. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară.

Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala „Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: „decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e”. Îşi ia bacalaureatul în 1929.

După 1929 frecventează cenaclul literar „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat. Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră „până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

În 1934 publică,sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare şi sub influenţa lui Emanuel Neuman. Între anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză. Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de „purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944). Din 1944 revine la „Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu.În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil. După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate.Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în „lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Acest eveniment înlătură „orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu), iar ca martori ai tainei participă Alexandru Paleologu, doi preoţi romano-catolici, unul fiind chiar Monseniorul Ghica, doi preoţi uniţi şi unul protestant, „spre a da botezului un caracter ecumenic” (cf. Jurnalul fericirii).

Episodul dă naştere cărţii „Jurnalul fericirii”, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ’70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. „Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris.Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii.Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului. Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce priveşte trista aderenţă a autorului la ideile legionare ale intelectualităţii perioadelor interbelică şi a deportărilor in Transnistria. Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.

După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: „Între viaţă şi cărţi” (1976), „Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).

După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte trei zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980, el este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

În martie 1989, angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: „Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: „Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare căteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989. În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.

Surse:

https://www.fericiticeiprigoniti.net/nicolae-steinhardt

https://www.crestinortodox.ro/editoriale/autobiografia-parintelui-nicolae-steinhardt-88862.html

https://ziarullumina.ro/documentar/nicolae-steinhardt-un-om-bland-credincios-cu-un-suflet-enorm-46399.html

https://istoriiregasite.wordpress.com/2015/08/12/nicolae-steinhardt-biografia-si-opera-v/

https://tribuna-magazine.com/o-noua-monografie-nicolae-steinhardt/

https://adevarul.ro/cultura/spiritualitate/nicolae-steinhardt-ovreiul-gasit-crestinismul-intr-o-ranga-1_522080e2c7b855ff562a6ea2/index.html

https://nicolaesteinhardt.wordpress.com/viata/

&&&

 S-a întâmplat în 29 iulie1895: În această zi, s-a născut Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile" teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit" (18 februarie1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonorem. 

Dramaturg, caricaturist, regizor, Victor Ion Popa s-a născut la Bârlad, la 29 iulie 1895. A fost student al Facultății de Drept a Universității din Iași, dar a urmat în paralel și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică și, pentru scurtă vreme, Școala de Belle Arte. A fost profesor la Academia de Artă Cinematografică din București (din 1926), apoi director de scenă al Teatrului popular, al Teatrului Național din Cernăuți, al Teatrului „Maria Ventura".A fost președinte al Comitetului de direcție al Oficiului Național Cinematografic.

A debutat foarte devreme cu versuri (1912) și, simultan, și-a văzut tipărite primele desene și caricaturi. Fiind un desenator talentat a colaborat la ilustrarea mai multor periodice („Revista vremii") și cărți.Tot atunci și-a descoperit vocația pentru teatru, debutând cu spectacolul după „Ciuta'', care a avut premiera în 1923, avându-i ca interpreți pe Getta Kernbach, Ana Luca, Ion Sîrbu, Ion Tâlvan și N. Soreanu.Autorului piesei i-a fost decernat Premiul Caragiale al Teatrului Național. S-a afirmat și ca eseist și publicist, reflecțiile sale despre teatru reprezentând un capitol important în acest domeniu. A fost redactor la „'Revista copiilor și a tinerimii'' din București (1920-1924). De asemenea, a colaborat la „Gândirea'' (al cărei co-fondator a fost), „Hiena'', „Ora'', „Revista vremii'', „Sburătorul'', fiind în paralel cronicar artistic, desenator și regizor.

Anii 1922-1932 constituie perioada cea mai fertilă și cea mai agitată a activității sale: a scris piese de teatru, a lucrat ca regizor la mai multe teatre din țară, a întemeiat un teatru popular și primul teatru pentru copii.Victor Ion Popa și-a adus din plin contribuția la succesul teatrului radiofonic, reușind să facă din emisiunile de teatru radiofonic adevărate opere cultural-artistice. Dintre actorii care au colaborat cu Victor Ion Popa: Jules Cazaban, Coco Danielescu, Maria Mohor, Tudor Călin, Ilie Cernea, Getta Kernbach-Popa, Irina Nădejde, Sonia Cluceru, Florica Teodoru, Eugenia Popovici etc. 

Pentru o scurtă perioadă s-a retras din viața teatrală pentru a se ocupa de literatură, dar a rămas fidel teatrului până la sfârșitul vieții, care l-a surprins în plină activitate regizorală. A scris piese interesante, deosebite în istoria teatrului românesc, dar inegale ca valoare, Victor Ion Popa fiind cunoscut mai ales prin: „Ciuta" (1922) — dramă puternică, de intensitate ibseniană; comediile „blajine", cum sunt apreciate de critică, „Mușcata din fereastră" (1929, cu peste 50 de reprezentanții) și „Take, Ianke și Cadîr" (1932) — ambele pe tema conflictului dintre generații, ultima, o comedie savuroasă, care se bucură și astăzi de un real succes. Pe lângă acestea se mai află „Acord familial" și drame, care nu au reușit să se impună.

Prozatorul Victor Ion Popa a atins cel mai înalt nivel al talentului său prin romanul, inspirat din mediul rural, „Velerim și Veler Doamne" (1933, Premiul Societății Scriitorilor Români-1934), care a fost și ecranizat: „Osânda" (1976, în regia lui Sergiu Nicolaescu).Opera sa se împarte egal între dramaturgie („Ciuta'', 1923; „Păpușa cu piciorul rupt'', 1926; „Mușcata din fereastră'', 1930 — Premiul Academiei Române; „Vicleimul'', 1934; „Acord familiar'', 1934 — Premiul Societății Autorilor Dramatici; „Cuiul lui Pepelea'', 1935; „Plata birului.Deșteapta pământului.Cățelul sau așa ceva'', 1937; „Take, lanke și Cadîr'', 1938; „Mironosițele'', 1938 etc., rămase în manuscris) și proză (nuvele și povestiri: „Povestiri cu prunci și moșnegi'', 1936; „Ghicește-mi în cafea'', 1938; „Bătaia'', 1942; romane: „Velerim și Veler Doamne'', 1933 — Premiul Societății Scriitorilor Români; „Sfârlează cu fofează'', 1936; „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu'', 1939; amintiri romanțate din război: „'Floare de oțel'', 1930).

Victor Ion Popa a murit la 30 martie 1945.

Surse:

Victor Ion Popa. Autoportret - Mărturisiri, Manuscriptum, II, 2 3, București, 1971

http://www.autorii.com/scriitori/victor-ion-popa/

http://migl.ro/cladiri/Ivesti/Victor%20Ion%20Popa.html

http://www.dozadebine.ro/victor-ion-popa-autorul-comediei-take-ianke-si-cadir/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/istoria-tnr/

&&&

 29 iulie - Ziua Imnului Naţional al României - Deşteaptă-te, române!

Ziua imnului naţional al României - „Deşteaptă-te române!", simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848 - este sărbătorită în fiecare an la 29 iulie, dată la care, în anul 1848, „Deşteaptă-te române!'' ar fi fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. Spun „ar fi fost” pentru că adevărul este altul: actualul imn nu a fost cântat pentru prima dată în Râmnicu Vâlcea ci în Braşov dar se pare că aproape nimeni nu doreşte să fie restabilit adevărul istoric! Dovezi scrise se află cu duiumul la Muzeul Primei Şcoli Româneşti din Şcheii Braşovului, dar cine să le dea crezare? „Lasă, mă, că merge și așa!”

Ziua imnului naţional al României a fost instituită în anul 1998, prin Legea nr.99/1998, bazată pe o notă de fundamentare insuficient documentată, în opinia mea, şi din punct de vedere istoric, care prevede că această zi va fi marcată de către autorităţile publice şi de către celelalte instituţii ale statului, prin organizarea unor programe şi manifestări cultural-educative cu caracter evocator şi ştiinţific, în spiritul tradiţiilor poporului român, precum şi prin ceremonii militare specifice, organizate în cadrul unităţilor Ministerului Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne.Tot în anul 1998, în cadrul manifestărilor prilejuite de împlinirea unui secol şi jumătate de la Revoluţia română din anul 1848, Banca Naţională a României (BNR) a pus în circulaţie, în scop numismatic, începând cu data de 29 iulie 1998, Zi a imnului naţional, două monede din aur cu valori nominale de 500 lei şi 1.000 lei, dedicate acestei aniversări, potrivit Circularei nr.12/1998 emise de BNR.

La originea imnului naţional al României se află poemul patriotic „Un răsunet'', scris de Andrei Mureşanu şi publicat pentru prima dată în numărul 25 din 21 iunie 1848 al suplimentului „Foaie pentru minte, inimă şi literatură'', pe o melodie culeasă și aranjată de Gheorghe Ucenescu, dascăl la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, după o veche priceasnă bisericească („Din sânul maicei mele”) şi nu de Anton Pann, cum greşit s-a propagat în spaţiul public şi în legea menţionată mai sus! Pann a făcut multe și bune pentru Brașov și cultura română, dar asta nu a fost a lui! Printre altele, Pann nu mai era demult în Braşov, de câţiva ani buni, pe vremea când Mureşanu scria „Un răsunet”, dar ce mai contează aceste „detalii”? Trebuie menţionat faptul tot Ucenescu a fost cel care a dat actualului imn naţional de stat titlul după primul vers „Deşteaptă-te române’’ al poemului „Un Răsunet”. Memoriile sale olografe se află în arhivele muzeului despre care aminteam anterior 

Conţinutul profund patriotic şi naţional al poeziei a fost de natură să însufleţească numeroasele adunări ale militanţilor paşoptişti, pentru drepturi naţionale, mai ales din Transilvania. A fost intonat în timpul războiului de independenţă (1877-1878), în primul război mondial şi la Unirea din 1918. A fost, de asemenea, intonat în cel de-al doilea război mondial.

„Deşteaptă-te române!'' a fost interzis după instaurarea regimului comunist, timp de multe decenii. A fost cântat, însă, în timpul revoltei de la Braşov, din 15 noiembrie 1987 şi în timpul evenimentelor din decembrie 1989. Imediat după decembrie 1989, „Deşteaptă-te române!'' a fost ales imn naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire nr. 429/2003. Astfel, în forma actuală, Constituţia prevede, prin Articolul 12, că imnul naţional este „Deşteaptă-te române!'', acesta fiind considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului.

Surse:

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/29/ziua-imnului-national-al-romaniei--151610

http://www.dacoromania-alba.ro/nr36/scurt_istoric.htm

http://www.istorie-pe-scurt.ro/povestea-inmului-national/

https://identitatea.ro/astazi-29-iulie-ziua-imnului-national-al-romaniei/

https://www.sn-seap.ro/stiri/29-iulie-ziua-imnului-national-desteapta-te-romane/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/29/ziua-imnului-national-al-romaniei--151610

&&&

 S-a întâmplat în 29 iulie…

- „Ziua Imnului Naţional al României - Deşteaptă-te, române!", sărbătorită, anual, începând din 1998, ca urmare a unei hotărâri a Senatului României; se săune că, la 29.VII.1848, în parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea, în faţa unei numeroase asistenţe, după ce s-a citit noua Constituţie, un grup de tineri, avându-l în frunte pe Anton Pann, ar fi intonat pentru prima oară imnul Revoluţiei paşoptiste, „Deşteaptă-te române", devenit după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989 imnul naţional al României. În fapt, imnul a fost intonat prima dată la Braşov iar Anton Pan este greşit creditat ca autor al melodiei imnului.

- 1793: S-a născut Jan Kollar, poet slovac de limbă cehă (m. 1852)

- 1834: A fost înregistrat primul accident rutier. O diligenţă cu aburi, a inginerului Edinburg, a lovit o piatră pusă în mod intenţionat în drum. Cazanul cu aburi a explodat provocând moartea a cinci persoane

- 1836: Inaugurarea la Paris a Arcului de Triumf

-1848: Guvernul Porţii Otomane a recunoscut Locotenenţa Domnească a Ţării Româneşti drept legitimă. Sub presiunea Rusiei şi la intervenţia boierilor munteni va refuza confirmarea acestei recunoaşteri

- 1849: Înfrângerea decisivă a armatei maghiare la sud de Timişoara. Kossuth anunţă, printr-un decret, încetarea ostilităţilor dintre români şi maghiari 

- 1856: A murit Robert Alexander Schumann, compozitor german. Robert Schumann (n. 8 iunie 1810) a fost un compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX. Un intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia formelor şi structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puţini l-au înţeles în timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneaţă în originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este printre fruntaşii romantismului german 

- 1857: A fost înfiinţată Şcoala Naţională de medicină şi farmacie din Bucureşti

- 1877: Carol I, principe (1866–1881) şi rege (1881–1914) al României, a aprobat construcţia unui pod de pontoane peste Dunăre, în zona Siliştioara–Măgura

- 1883: S-a născut Benito Mussolini, dictator italian.Benito Amilcare Andrea Mussolini (n. Predappio lângă Forlì –d. 28 aprilie, 1945, Giulino di Mezzegra lângă Como) a fost conducătorul fascist al Italiei între anii 1922 şi 1943. A creat un stat fascist utilizând propaganda şi teroarea de stat. Folosindu-şi carisma, controlul total al mediei şi intimidarea rivalilor politici, a ruinat sistemul democratic de guvernare existent. Intrarea sa în cel de-al doilea război mondial alături de Germania lui Hitler a făcut din Italia o ţintă pentru atacurile Aliaţilor, ceea ce a dus în final la căderea dictaturii fasciste mussoliniene şi moartea lui. În noiembrie 2004 a fost votat al 34-lea mare italian într-un sondaj de opinie TV.

- 1890: A murit Vincent van Gogh, pictor olandez. Vincent Willem van Gogh (n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Ţările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului XIX pentru culorile vii şi impactul emoţional. El a suferit de boli mintale, boli care au cauzat sinuciderea lui cu un pistol la vâsta de 37 ani.El a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi şi 1100 de desene şi schiţe.Astăzi, multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje şi picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute şi cele mai scumpe din lume. Puţin apreciat în timpul vieţii sale, faima sa a crescut în anii de după moartea sa. Astăzi, el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi pictori din istorie

- 1893:S-a născut Demostene Botez, scriitor şi publicist („Floarea pământului", „Lanterna magică").Demostene Botez (n.satul Hulub, comuna Dângeni, judeţul Botoşani - d. 17 martie 1973, Iaşi) a fost un scriitor şi publicist român, academician (membru corespondent din 1963) şi avocat (licenţiat în drept al Facultăţii din Iaşi).

 -1895, 29.VII / 10.VIII: A avut loc, la Budapesta, Congresul Reprezentanţilor Naţionalităţilor din Austro-Ungaria şi Transilvania; cu acest prilej s-a încheiat o alianţă politică între români, sârbi şi slovaci în scopul de a-şi coordona lupta împotriva politicii de maghiarizare forţată a naţionalităţilor din Austro-Ungaria 

- 1895: S-a născut Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile" teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit" (18.II.1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore (m. 1945) 

- 1895, 29.VII / 10.VIII: S-a născut Mihail Zoscenko, scriitor satiric rus (m. 1958) 

- 1907: În Marea Britanie a fost creată mişcarea „Scout" („Cercetaşii"), care s-a răspândit apoi în întreaga lume

- 1912: S-a născut Nicolae Steinhardt (numele la naştere: Nicu-Aureliu Steinhardt), eseist, prozator, autor de eseuri şi predici de religie creştină ortodoxă; arestat în ianuarie 1960, alături de grupul de intelectuali „Noica-Pilatt", pentru infracţiunea „de uneltire contra ordinii sociale", va fi eliberat în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici din România), după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla; de origine evreu, s-a creştinat în închisoare, la 15 martie 1960 fiind botezat ortodox, în celula de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu; după două decenii s-a călugărit, ultimii nouă ani din viaţă petrecându-i la Mănăstirea Rohia din Maramureş (m. 1989). Dicţionarul scriitorilor români R-Z (2002) dă naşterea la 21.VI.1912, 

- 1921: Adolf Hitler devine liderul Partidului Naţionalist German al Muncitorilor

- 1925: S-a născut actriţa Carmen Stănescu.A debutat în 1945 cu rolul Ecaterina Ivanovna în piesa „Fraţii Karamazov". Începând de atunci şi până astăzi, a interpretat peste 30 de roluri pe scena Teatrului Naţional precum şi a altor teatre din Bucureşti. 

- 1925: S-a născut compozitorul grec Mikis Theodorakis

- 1929: S-a născut Jean Baudrillard, sociolog şi critic literar francez (d. 2007)Jean Baudrillard (n. 29 iulie 1929, d. 6 martie 2007) a fost un sociolog şi critic literar francez, teoretician al postmodernismului.

- 1938: Japonia a atacat URSS în regiunea lacului Hassan de lângă Vladivostok

- 1945: S-a născut Mircea Lucescu, fost fotbalist, fost antrenor al Naţionalei României şi al unor echipe din ţară şi din străinătate. În prezent este antrenorul echipei de fotbal Şahtior Doneţk, din Ucraina, echipă care a câştigat, sub conducerea sa, trofeul Cupei UEFA 2009, după ce i-au învins, în finala de la Istanbul, pe germanii de la Werder Bremen 

- 1946: Începe Conferinţa de Pace convocată la Paris de puterile învingătoare în cel de-al doilea război mondial, pentru pregătirea tratatelor de pace cu Bulgaria, Finlanda, Italia, România şi Ungaria (se va încheia la 15 octombrie acelaşi an)

- 1947: Este dizolvat, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, Partidul Naţional Țărănesc

- 1948: După o întrerupere de 12 ani cauzată de cel ce-al Doilea Război Mondial, la Londra se deschid Jocurile Olimpice de Vară

- 1950: S-a născut atleta Maricica Puică, campioană olimpică (1984, Los Angeles), mondială şi europeană 

- 1950: S-a născut fostul handbalist Radu Voina, antrenor al echipei naţionale de handbal feminin 

- 1952: La J.O. de la Helsinki, Iosif Sârbu este medaliat cu aur la tir.Prima medalie de aur olimpică a României.

- 1957: Și-a început activitatea Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică.Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică este o organizaţie internaţională creată în 1957, sub egida ONU, cu sediul la Viena, care are ca principală sarcină să contribuie la dezvoltarea şi folosirea practică a energiei atomice în scopuri paşnice şi la dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice în acest domeniu.În 2005, agenţia, împreună cu directorul ei de atunci, Mohammed El Baradei, au primit Premiul Nobel pentru Pace.

- 1958: Preşedintele american Dwight Eisenhower a semnat actul care a dus la crearea NASA.Viziunea NASA este de „de a îmbunătăţi viaţa aici, a extinde viaţa acolo şi a găsi viaţă dincolo”. Misiunea sa este „a înţelege şi proteja planeta mamă; a explora Universul şi a căuta viaţă; şi a inspira următoarea generaţie de exploratori”.Ca urmare a programului spaţial sovietic de lansare a primului satelit artificial (Sputnik 1) în 4 octombrie 1957, atenţia SUA s-a orientat către eforturile proprii în ce priveşte programul spaţial. Congresul SUA, alarmat de evidenta ameninţare asupra securităţii şi a poziţiei de lider în tehnologie a SUA, a îndemnat la o reacţie rapidă şi imediată; preşedintele Dwight D. Eisenhower şi consilierii săi au dezbătut măsuri în acest sens. Câteva luni de dezbateri au condus la decizia înfiinţării unei noi agenţii care să conducă toate acţiunile nemilitare în spaţiu. În 29 iulie 1958, preşedintele Eisenhower a semnat actul prin care se înfiinţează Agenţia Spaţială Americană (NASA). Când şi-a început activitatea la 1 octombrie 1958, NASA era constituită în principal din patru laboratoare şi câţiva din cei 8.000 de angajaţi ai Agenţiei guvernamentale pentru aeronautică, NACA (National Advisory Committee for Aeronautics).

- 1970: A murit Ionel Perlea, compozitor şi dirijor român.Între 1918 şi 1923 studiază compoziţia şi dirijatul cu Beer-Walbrunn în München şi Paul Gräner şi Otto Lohse în Leipzig (Germania). La 17 octombrie 1919 dă primul concert la Ateneul Român din Bucureşti, în dublă ipostază de interpret şi compozitor. În 1926 Ionel Perlea obţine Premiul de compoziţie George Enescu pentru „Quartetul de coarde op.10".În stagiunea 1927 - 1928 este angajat ca dirijor al Operei din Cluj. În anii 1929 - 1932 şi 1936-1944 funcţionează ca dirijor iar între 1929-1932 şi 1934- 1936 ca director muzical al Operei Române din Bucureşti. Anul 1945 îl găseşte pe Ionel Perlea la pupitrul Operei din Roma. Succesul obţinut determină conducerea de la Teatro alla Scala dinMilano să-i ofere un angajament permanent la pupitrul acestei prodigioase scene lirice, care a însemnat consacrarea sa definitivă pe plan internaţional.Debutează în 1949 la Metropolitan Opera din New York cu opera Tristan şi Isolda de Richard Wagner.Apoi a fost un sezon cu San Francisco Opera Company, a fost dirijor invitat al Orchestrei Simfonice NBC şi director muzical al Grand Opera Festival din San Antonio, Texas în 1951. La recomandarea lui Arturo Toscanini, care îl desemnează ca urmaş al său dăruindu-i propria baghetă, Ionel Perlea semnează un contract cu Connecticut Symphony Orchestra în anul 1955 şi va rămâne acolo până în 1965[4]. Urmând aceluiaşi Toscanini funcţionează în perioadele 1952 - 1959 şi 1965 - 1970 ca profesor de artă dirijorală la Manhattan School of Music din New York. Din nefericire, suferă un atac vascular cerebral cu paralizia parţială a braţului drept. Cu eforturi mari a învăţat să dirijeze numai cu mâna stângă şi a reuşit o performanţă memorabilă cu opera Tosca de Giacomo Puccini. În 1969, Ionel Perlea dă ultimele sale concerte în Bucureşti în Sala Palatului şi la Ateneul Român. În timpul carierei sale artistice a condus numeroase spectacole de operă în Viena, Paris, Buenos Aires, Florenţa, Chicago şi a apărut la pupitrul unor prestigioase orchestre, în special în Statele Unite ale Americii.

- 1981: Charles, Prinţ de Wales se căsătoreşte cu Lady Diana Spencer

- 1982: A decedat Vladimir Zworikin, fizician american de origine rusă..A inventat un sistem de transmitere şi receptionare al semnalului TV, cu ajutorul tuburilor catodice. Prima demonstraţie a sistemului inventat a fost facuta in 1911

 - 1983: A murit David Niven, actor britanic A jucat în peste 90 de filme, interpretînd rolul gentlemanului elegant şi plin de umor. A primit Premiul Oscar în 1958 („Pantera roz”, „Ocolul pământului în 80 de zile”) (n.01.03.1909) 

- 1983:A murit Luis Buñuel, regizor spaniol, detinator al premiului Oscar („Cîinele andaluz”, „Pământ fără pâine”, „Simon din deşert”, „Farmecul discret al burgheziei” – Oscar, 1972) (n.22.02.1900)

- 1984: La cea de a XIII–a ediţie a Olimpiadei de vară, organizată la Los Angeles, sportivii români au cucerit 20 de medalii de aur, 16 de argint şi 17 de bronz (29 iulie–12 august)

- 1992: A decedat Lucia Demetrius, actriţă, prozatoare, poetă, traducătoare şi autoare dramatică.

- 2002 - La Sighetul Marmatiei este inaugurata Casa Memoriala Elie Wiesel

&&&

 Cu numele real Maria Amarghioalei născută la 14 ianuarie 1939, în Pufeşti, jud. Vrancea,a fost o cântăreață și dansatoare română iubitoare a muzicii şi a coregrafiilor indiene.

  Aceasta s-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile,cunoscute și apreciate atât în țară cât și în străinătate.

  A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul Hindi,cu sprijinul unui profesor din Universitatea București; acesta i-a procurat un sari (rochie indiană), pentru înregistrări .

  Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând,în limba hindi,fie "cântul spiritului etern", fie „cântecul tulpinii de lotus"...

  Când a fost întrebată de proveniența numelui ei,de către muzicianul Romeo Vanica, aceasta a răspuns glumeţ: „Există Harghita,există Marghita,m-am gândit să existe şi Narghita."

  Primul disc Electrecord al Naarghitei a fost bine primit de public. 

  După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice,care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri şi spectacole pe scenele din țară.

  În toamna lui '67,prim-ministrul Indiei,Indira Gandhi,a vizitat România și a avut ocazia să o vadă pe Narghita într-un spectacol. 

  Foarte plăcut impresionată,ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. 

   După un dialog la care a participat şi prim-ministrul român lon Gheorghe Maurer, Indira Gandhi a invitat-o pe Narghita să viziteze India,iar acesta a onorat invitația.

   Nouă luni mai târziu Narghita a mers India la New Delhi şi a rămas acolo timp de jumătate de an,vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. 

   Cu ocazia vizitei în India,Narghita a făcut cunoștință cu idolul ei,actorul şi regizorul Raj Kapoor,iar cei doi au devenit prieteni apropiaţi. 

   După mulţi ani petrecuţi pe scenă,la sfârşitul anilor '80,Narghita a dispărut brusc din atenţia publicului şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă singură, cu o pensie mizeră.

  După mulți ani petrecuți în spatele cortinei a spus într-un interviu la o televiziune:...

  "Mi-am vîndut absolut tot, tot ce am avut: mobila stil Ludovic al XVI-lea, am vândut pianul,am vândut cărțile preţioase. După ce am plătit toate cheltuielile,facturile,mi-au rămas de mâncare 40 de lei pe lună și m-am descurcat cu 40 de lei pe lună"...

      Pios omagiu NARGHITA 

                  

    Sursa rezumatului Wikipedia.

  "Efortul, emoțiile, pasiunea cu care își mulțumea publicul au avut ecou în presă. Peste tot pe unde s-a oprit și a cântat Naarghita, demonstrându-şi arta, articolele publicate după aparițiile ei la televiziune par mai degrabă exclamații de admirație decât cronici propriu-zise.

Cântecul româncei Naarghita este o autentică emanație spiritualității indiene", constata The Hindustan Times in 1968.

Cântăreață unică și o onoare singulară pentru muzica noastră", arăta The Indian Express in 1971."

..afirma muzicologul George Sbârcea

      INTERNET.