&&&

 S-a întâmplat în 9 iulie1441: La această dată, a murit pictorul flamand Jan Van Eyck. Jan van Eyck (n. cca. 1390, Maaseyck – d. Brugge) a fost un pictor flamand din perioada târzie a Evului Mediu, în acelaşi timp şi un remacabil inovator. El a jucat un rol decisiv în istoria picturii europene, fiind cel care a introdus pictura în ulei, ceea ce a adus cu sine revoluţionarea picturii universale. Opera sa l-a făcut celebru şi în străinătate, în primul rând în Italia, acolo unde unui pictor străin nu îi era deloc uşor să obţină aprecieri şi succese. Cât priveşte stilul său, van Eyck a ajuns la o perfecţiune incredibilă în desenul formelor, în redarea materialelor, precum şi reprezentarea chipurilor omeneşti. 

Din biografia lui Jan van Eyck lipsesc numeroase date. Nu se cunoaște cu exactitate nici data nașterii sale. Primul document în care se găsesc date referitoare la persoana sa datează din jurul anului 1422. Alături de numele său se află titlul de maestru, care se cuvenea doar pictorilor care au deja la activ câteva realizări. Pe acest lucru se bazează istoricii care susțin că artistul trebuie să se fi născut cu vreo 30 de ani mai înainte, adică prin anul 1390, probabil în Maaseyck, un orășel la nord de Maastricht, în provincia olandeză Limburg.

Nu se cunosc lucrările din tinerețe ale lui Jan van Eyck. La început a fost ocupat cu activitatea de ilustrator, în rapidă dezvoltare, pe atunci, în Țările de Jos și în Franța. Lui i se atribuie realizarea câtorva din miniaturile „Orologiul Torinului" aflate în proprietatea ducelui de Berry și realizate, probabil, în 1424. Cunoștințele de bază în instrucția artistică și le-a însușit, probabil, în familie, mai exact de la fratele său mai mare, Hubert, un pictor „mult apreciat", după cum glăsuiește epitaful său. Jan van Eyck a lucrat pentru familiile nobiliare, ca de pildă pentru ducele Ioan de Bavaria, care, în 1419, a preluat controlul asupra unor provincii aparținând Țărilor de Jos. Jan van Eyck era pictor oficial și, în același timp, „valet de chambre" al suveranului. Din octombrie 1422 până în septembrie 1424, artistul se ocupă de decorarea palatului ducal. După moartea lui Ioan de Bavaria, van Eyck se mută la Brugge și din mai 1425 intră în serviciul ducelui de Burgundia, Filip al III-lea cel Bun. Începând cu anul 1426, din însărcinarea ducelei, efectuează câteva călătorii cu misiuni diplomatice în Spania și Portugalia, printre altele, cu scopul de găsi la curțile regale respective o soție pentru ducele Filip. Cu această ocazie van Eyck realizează două portrete ale prințesei pe care le va trimite ducelui împreună cu contractul de căsătorie. Tratativele sunt fructuoase și, în decembrie 1429, infanta Isabella, fiica regelui Juan I cel Mare al Portugaliei, sosește la Brugge și devine soția ducelui Filip. 

Între călătorii, van Eyck găsește timp pentru a lucra la „Altarul din Gent" al catedralei St. Bavo, cunoscut și cu numele de „Altarul mielului mistic", pe care îl termină după o muncă de zece ani, între anii 1422 - 1432, împreună cu fratele său Hubert.Cam în aceeași perioadă, în 1433, van Eyck se căsătorește cu Margarethe, cu zece ani mai tânără decât el, părăsește curtea și se stabilește la Brugge. Au doi copii, un băiat și o fată, Lyevine, care devine călugăriță la mănăstirea Sf. Agneta din Maaseyck. Pictorul lucrează mai departe pentru Filip cel Bun și, probabil în 1436, pleacă într-o „misiune confidențială" la Praga.În această perioadă, însă, se dedică mai mult artei.De la jumătatea anilor treizeci, când pictează foarte mult, datează unele dintre cele mai importante opere ale sale, printre care „Portretul soților Arnolfini" (1434) și „Madona cancelarului Rolin" (1435).

„Soții Arnolfini" este, poate, cel mai cunoscut tablou al lui van Eyck. El înfățișează pe negustorul din Lucca, Giovanni Arnolfini, cu prilejul căsătoriei sale cu Giovanna Cenami. Tabloul constituie o excelentă ilustrare a ceea ce Panofsky a numit „simbolismul ascuns" al lui van Eyck. Într-adevăr, artistul flamand pictează cu atâta naturalețe personajele și obiectele legate de sfera sacrului, încât ele nu prezintă nicio deosebire față de oamenii și obiectele obișnuite. Din punct de vedere pictural, trebuie evidențiat efectul deosebit produs de imaginea din oglindă și care, așa cum arată André Chastel, stârnește „senzația de miracol" și, totodată, „sparge rânduiala lucrurilor prin zugrăvirea figurilor miniaturale".

„Madona cancelarului Rolin" îl înfățișează pe Nicolas Rolin, consilierul lui Filip cel Bun, cancelar al Burgundiei și Brabantului, îngenuchiat în fața copilului Iisus, pe care îl ține în brațe Madona așezată pe tron.Probabil, pictura a fost comandată de către fiul acestuia, pentru capela familiei. Unul dintre elementele cele mai originale ale tabloului este priveliștea orașului și peisajul care se desfășoară în fundal, printre două coloane splendide. Arta peisagisticii este aici însușită la perfecție, van Eyck zugrăvește realitățile orașului cu o minuțiozitate incredibilă: trecători pe străzi, figuri mici, vizibile totuși, pe pod, fragmente de clădiri etc. Ducele își exprimă recunoștința față de opera pictorului și, după moartea acestuia, survenită la Brugge, la 9 iulie 1441, i-a oferit văduvei artistului o importantă sumă de bani „în semn de recunoaștere a meritelor soțului și ca o expresie a comapasiunii pentru pierderea pe care ea și copiii au suferit". Portretul soției sale Margarethe datează din 1439. Conform unei inscripții descoperite pe rama tabloului, soția artistului avea, pe vremea realizării portretului, circa 35 de ani.

Naturalismul lui van Eyck și atenția acordată celor mai mici detalii se reflectă, aparent paradoxal, și în picturile pe teme religioase. Figurilor lui, le este caracteristică liniștea desăvârșită dată de lipsa conflictelor interne. În tabloul „Madona canonicului van der Paele" (1436) van Eyck dă dovadă de o excepțională capacitate compozițională, obținută prin simetria consecventă pe care o păstrează în relația dintre personajele tabloului precum și în raportul dintre figuri și arhitectura din imagine. Tabloul se distinge printr-o uimitoare staticitate, toate mișcările par încremenite.

Van Eyck a pictat numeroase Madone cu pruncul Iisus, dintre acestea una dintre cele mai frumoase este „Madonna Lucca". Tabloul - în prezent în Staldesches Kunstinsitut, Frankfurt - făcuse parte din colecția lui Carlo Luigi, duce de Lucca, de unde și denumirea sa. Spre deosebire de compoziții anterioare, în acest tablou atmosfera este mult mai pronunțat religioasă.Tabloul „Sfântul Ieronim în atelier", descoperit relativ recent în 1925, datat 1442, deci după moartea artistului, a creat probleme privind stabilirea paternității tabloului. După toate probabilitățile, van Eyck a început tabloul în 1441, fiind apoi terminat de unul din discipolii lui, probabil Petrus Christus. Demnă de atenție este partea de sus a tabloului, mai ales raftul cu cărțile în dezordine, unde se poate descoperi finețea liniaturii lui van Eyck.

Van Eyck nu este, de fapt, primul care utilizează tehnica picturii în ulei, în acea vreme încă necunoscută în Italia, dar este cel care o duce la perfecțiune; nici un artist al epocii nu-l poate întrece în acest domeniu. Culorile devin transparente și, deoarece uleiul se usucă încet, artistul își poate permite să finiseze mai minuțios detaliile. Compozițiile lui van Eyck sunt saturate de o lumină fină, și acest mod de a picta îl preia de la el artistul italian Piero della Francesca. Opera lui Jan van Eyck va influența pictura din întreaga Europă, în special din Italia și Flandra. Entuziasmul italienilor este stârnit nu numai de tehnica artistului, ci și de realismul său deosebit; nu scapă atenției nici evlavia aparte ce poate fi sesezată în tablourile sale, o evlavie mai reținută decât religiozitatea idealizată a picturii italiene.

Surse:

https://www.theartstory.org/artist-van-eyck-jan-life-and-legacy.htm

http://biografii.famouswhy.ro/jan_van_eyck/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/jan-van-eyck-portretul-arnolfini

https://www.britannica.com/biography/Jan-van-Eyck

https://www.biography.com/artist/jan-van-eyck

http://www.jan-van-eyck.org/the-complete-works.html?pageno=1

https://www.wikiart.org /en/jan-van-eyck

&&&

 S-a întâmplat în 9 iulie1900: În această zi, s-a născut Alexandru Graur, lingvist, membru al Academiei Române. Alexandru Graur (n. Botoşani - d. 9 iulie 1988) a fost un lingvist, savant român de origine evreiască (pe numele său Alter Braurer). A absolvit Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, fiind licenţiat în filologie clasică şi limba română (1922). Între 1924-1929, el studiază la Paris, unde obţine diploma la École Pratique des Hautes Études şi îşi susţine doctoratul la Sorbona cu o teză de lingvistică indoeuropeană. 

Revenit la Bucureşti, îmbrăţişează activitatea didactică şi, paralel, publică studii în diverse periodice. În anii 1941-1944, când, din cauza politicii antisemite, elevi şi profesori evrei au fost îndepǎrtaţi din şcolile şi universităţile româneşti, a înfiinţat şi a fost directorul Liceului particular evreiesc. În1946 este încadrat în învăţământul superior şi va funcţiona ca profesor la Universitatea din Bucureşti până în 1970.

Între anii 1954-1956m el a fost decan al Facultăţii de Filologie, iar între 1955-1974 este director al Editurii Academiei. Activitatea sa ştiinţifică însumează o bibliografie bogată cuprinzând studii de filologie clasică, etimologie, lingvistică generală, fonetică şi fonologie, gramatică, onomastică, lexicologie şi de cultivare a limbii române.  A susţinut ani în şir emisiunea radiofonică „Limba noastră”, iar în „Revista Cultului Mozaic” a deţinut o rubrică pe teme lingvistice, semnalând apropieri între cuvintele din diferite limbi. Este autorul unor valoroase studii şi articole apărute în revistele de specialitate ale secolului trecut, precum şi al unor importante volume de lingvistică, la unele dintre acestea fiind coordonator. 

Împreună cu Iorgu Iordan şi Ion Coteanu, a fost redactor responsabil al noii serii a Dicţionarului limbii române (DLR). A coordonat volumele de Studii de gramatică (1956-1961) şi Probleme de lingvistică generală (1959-1967).

Surse:

http://www.humanitas.ro/alexandru-graur

https://ziarullumina.ro/societate/timp-liber/alexandru-graur-o-autoritate-a-limbii-romane-corecte-67963.html

http://www.scritub.com/literatura-romana/PERSONALITATEA-LINGVISTICA-A-L34 442.php

&_&

 S-a întâmplat în 9 iulie1926: S-a născut renumitul acordeonist Marcel Budală, faimos pentru interpretarea muzicii lăutărești (d. 1989). Mama sa era din Câmpina, iar tatăl său din Iași. Ambii aveau ascendență muzicală . Gheorghe Sarău precizează: "S-a spus greșit că tatăl și mama lui Marcel Budală nu erau muzicieni. Dimpotrivă, tatăl lui Marcel Budală - Anton (Tonică) Budală - cânta la pian, iar mama lui, tot de etnie romă, era solistă vocal. Anton a mai avut doi frați - pe Mircea și Mihai (m. în 1981) - tot la Câmpina - și trei surori: Sofița (la Iași), Muțu și Marcela - la București. Tatăl acestor șase copii a fost Theodor Budallă (bunicul lui Marcel Budală), care a cântat la curtea țarului rus, la Moscova și Astrahan'.  

În 1933 începe să înveţe să cânte la pian, putând trece uşor la acordeon. Din 1940 renunţă complet la pian în favoarea acordeonului. Astfel, alături de Gheorghiţă Trandafir, Marcel Budală devine unul din primii acordeonişti din Bucureşti (în jurul anilor '46 - '47). Atunci, la Bucureşti, „a murit” armonica, introducând-se în muzica lăutărească un nou instrument. În 1946 terminându-şi liceul, este încadrat în orchestra de muzică populară a Direcţiei Generale a Serviciului Muncii (DGSM), dirijată în acea perioadă de cunoscutul Iancsi Korosy. În 1949 este angajat în cadrul Orchestrei de Muzică Populară a Radiodifuziunii astfel fiind unul din fondatorii acesteia. Din 1950 începe să devină din ce în ce mai cunoscut. 

În perioada 1960 - 1968, colaborează cu mari dirijori şi şefi de orchestre, notabili fiind Constantin Mirea, Radu Voinescu şi Nicu Stănescu.Arta muzicală a lui Marcel Budală poate fi considerată ca fiind emblematică pentru o perioada de „clasicism” a muzicii populare de concert. Importante sunt respectarea tempoului just al jocului şi cântecului, caracterului şi locului formulelor ornamentale specifice, unei frazări fireşti şi neostentative şi folosirii elementelor tehnice de virtuozitate în scop expresiv şi nu pentru paradă. Surprinzătoare sunt agilitatea degetaţiei, cu deosebire a dublelor, triplelor şi cvadruplelor staccaturi, dar şi tehnica mânuirii burdufului, prin care Marcel Budală realiza bogate plaje de nuanţe, ajungând până la sunete aproape şoptite. Inteligenţa folosirii contrastelor şi a expresivităţii intensităţilor sonore rămâne unul dintre darurile sale de excepţie în care nu a fost până în prezent egalat. Nu numai cântecele liric-lăutăreşti ci şi horele sale de ascultare sau chiar sârbele lui Marcel Budală sunt intonate de către acordeonul său foarte expresiv (în special pentru generaţia din care face parte). A fost răsplătit cu „Ordinul Meritul Cultural clasa a V-a (12 septembrie 1968) „pentru merite deosebite în activitatea muzicală” 

Moare la data de 6 ianuarie 1989 la Bucureşti.

Surse:

Sarău, Gheorghe , „Floarea rromă. I rromani luludǐ. 55 de exponenți rromi din România, decedați după 1989”, București: Editura Vanemonde, 2016, p. 15-16 

https://folclor-romanesc.ro/marcel-budala-biografie/

https://www.academia.edu/34792452/Floarea_rrom%C4%83_I_rromani_lulud%C7%90_55_de_exponen%C5%A3i_rromi_din_Rom%C3%A2nia_deceda%C5%A3i_dup%C4%83_1989

https://www.youtube.com/playlist?list=PLEts-DOJXgNnVxJ9NuT3Mwnv66kdjIMVv

https://www.bunicutavirtuala.com/marce l-budala/

&&&

 S-a întâmplat în 9 iulie1943: În această zi, s-a născut Margareta Pâslaru, interpretă româncă de muzică uşoară, populară, actriţă de teatru, film, compozitoare, textieră, realizatoare emisiuni TV şi radio. Cântăreaţă de muzică uşoară şi populară, compozitoare şi textieră, actriţă de teatru şi film, Margareta Pâslaru s-a născut la 9 iulie 1943, în Bucureşti. Şi-a făcut debutul, elevă fiind, în muzica uşoară, în 1958, la un eveniment care a avut loc la Casa de Cultură Griviţa Roşie. Acolo a fost descoperită de Ileana Pop, care realiza transmisii TV de la Casa de Cultură, în care apare şi Margareta. În acea perioadă a obţinut Premiul I pe Capitală, la Festivalul artiştilor amatori.

Într-o emisiune dedicată sportivilor români participanţi la Olimpiada de la Roma, „Toată lumea face sport'', din 10 iulie 1960, este solicitată de realizatori (Valeriu Lazarov şi George Mihalache) şi cântă „Picolissima serenada'' în limba italiană. După aceea, lansează, cu Marina Voica, un cântec care a devenit un mare şlagăr al anilor '60 - „Pe aripa vântului''. După 15 ani, cele două artiste au lansat, la Mamaia, şlagărul ''Baladă''. În 1959, tânărul compozitor George Grigoriu, auzind-o cântând şi apreciindu-i timbrul special, compune pentru eleva Pâslaru Margareta „Chemarea mării'' („Şi-n apa mării", cum o numea publicul). Înregistrată la Radio România, piesa în interpretarea tinerei soliste devine un mare şlagăr. „Chemarea mării'' marchează şi debutul discografic al Margaretei, bătând toate recordurile de vânzare în 1961.Mai târziu, George Grigoriu a fost cel care a numit-o „un mit al muzicii uşoare''.

Discul de Aur - primit în 1968 - o catapultează la Cannes, anul următor, unde i se decernează Trofeul M.I.D.E.M. şi apare pe aceeaşi scenă cu Ginette Reno, James Last, Tunes Dizzeie, Muslim Magomaev, Patty Pravo, Jaffa Jarkoni, Juan Manuel Serrat, Amalia Rodriguez, Dalida, Mireille Mathieu, Udo Jurgens, Adriano Celentano. A studiat pian, balet, pictură, cursul de perfecţionare de pe lângă Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă (Ministerul Culturii), la clasa Cameliei Dăscălescu. Sculptorul Ion C. Dimitriu-Bârlad a fost bunicul Margaretei Pâslaru.

Urmează o ascensiune rapidă pentru tânăra cântăreaţă, care lansează şlagăr după şlagăr: „Mandolina mea'' şi „Polca dragostei'' de George Grigoriu, „Două rândunici'' de Radu Şerban, „Cum e oare?'' de Florin Bogardo, „Margarete'' de Temistocle Popa, „Va veni o clipă'' de Paul Urmuzescu. În acelaşi timp, realizatorul Valeriu Lazarov, o invită (pe lângă emisiunile curente de varietăţi) să cânte şi să joace în trei scurtmetraje muzicale de televiziune, pentru străinătate, premiate la Montreaux şi Cairo.Vocea amplă şi timbrul grav al Margaretei îi inspiră atât pe compozitorii clasici ai muzicii uşoare, precum Henry Mălineanu, George Sbârcea, Camelia Dăscălescu, Aurel Giroveanu, Edmond Deda, Nicolae Kirculescu, cât şi pe cei tineri pe atunci - Temistocle Popa, Florin Bogardo, Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Marius Ţeicu. Au fost 65 de compozitori care i-au încredinţat creaţiile lor. Astfel Margareta Pâslaru îşi creează un repertoriu vast, la care se adaugă şlagăre internaţionale: „Trandafirii tăi'', „În grădina bucuriilor'', „Harap Alb'', „Spuneam că nu-mi pasă'', „Poate vreţi să dansaţi'', etc. Din repertoriul său sunt înregistrate aproximativ 680 de melodii la Radio, Electrecord, Televiziune, piese cântate în turneele din ţară şi străinătate. Apreciata cântăreaţă evoluează excelent ca actriţă în teatru şi film, abordează folclorul, începe să compună cu originalitate muzică şi text, acompaniindu-se la pian.

Margareta Pâslaru este distribuită de maestrul Liviu Ciulei, alături de Toma Caragiu, în 1964, în piesa „Opera de trei parale'' de Bertold Brecht, în rolul Polly Peachum, la Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra". Piesa s-a jucat în patru stagiuni, aproximativ patru sute de reprezentaţii, şi a beneficiat de o distribuţie de excepţie: Clody Bertola, Toma Caragiu, Victor Rebengiuc, George Măruţă şi Rodica Tapalagă.Este distribuită, în 1968, în spectacolul de teatru radiofonic „Nu sunt Turnul Eiffel'' de Ecaterina Oproiu, regia Valeriu Moisescu, apărut, apoi, şi pe disc vinil, în rolul Manţi, alături de Octavian Cotescu, Vasilica Tastaman, Rodica Tapalagă, Cornel Coman, Mihai Pălădescu. Un an mai târziu, apare în serialul radiofonic „Şoseaua Nordului'' după romanul lui Eugen Barbu, regia Constantin Moruzan, în rolul Marta, alături de Constantin Brezeanu, Victor Rebengiuc, Corado Negreanu, Mircea Albulescu, Emil Hossu. Tot în 1968, juriul internaţional al Festivalului Cerbul de Aur îi oferă Margaretei Pâslaru Menţiunea „Cerbul de Aur'', ceea ce înscrie numele României în palmaresul primei ediţii.

În acelaşi an, la numai 25 de ani, artista a sărbătorit zece ani de activitate printr-un „One Woman Show'' cântând 23 de piese, unele compoziţii proprii. La ediţia 1969 a Festivalului Internaţional Cerbul de Aur artista face un salt de la statutul de concurent la cel de vedetă în recital; acompaniată de propria formaţie (Rolf Albricht) şi creându-şi coregrafia, Margareta Pâslaru interpretează 12 piese româneşti, şlagăre internaţionale, folclor şi compoziţii proprii. Este solicitată din ce în ce mai mult de mari regizori şi realizatori TV, printre care se numără: Alexandru Bocăneţ, Tudor Vornicu, Titus Munteanu, Dumitru Moroşanu, Paul Urmuzescu, Tudor Mărăscu, Aurora Andronache, Dan Mihăescu, Ovidiu Dumitru şi mulţi alţii. Din păcate, solicitările de peste hotare nu au putut fi onorate, fiindcă Margareta Pâslaru nu a primit viză de ieşire - în vest - timp de zece ani.

Continuă apariţiile la televiziune, Sala Palatului, Teatrul „Constantin Tănase'', Sala Polivalentă, grădini de vară („Boema''), alături de artişti celebri ca: Stela Popescu, Ştefan Bănică, Vasilica Tastaman, Alexandru Arşinel, Horia Moculescu ş.a. Este invitată la Teatrul Radiofonic, face înregistrări la radio şi pe disc.Joacă în filme („Tunelul'' - regia Francisc Munteanu, „Un film cu o fată fermecătoare" - regia Lucian Bratu, „Împuşcături pe portativ'' - regia Cezar Grigoriu, „Veronica'' - regia Elisabeta Bostan, „Veronica se întoarce'', „Gloria nu cântă' - regia Alexandru Bocăneţ, „Melodii, melodii'' - regia Francisc Munteanu). Devine, astfel, una dintre cele mai solicitate vedete ale timpului.În 1983, se stabileşte în SUA, urmându-şi soţul, Gheorghe Sencovici. Margareta îşi continuă activitatea artistică pe diverse planuri.În paralel cu lucrul la galeriile de artă compune şi înregistrează la Q Sound Studio NY: „Cheia'', „Tatăl nostru'', „Omul bun învinge'', „Un copil uitat'', „Un pod peste ocean'', „Bucuria de-a cânta'', „Sărbători fericite'', „Listen my daughter'', „Am cântat''. Schiţează continuu muzică şi texte pe care le definitivează la Bucureşti.În 1998 şi 1999 efectuează turnee în SUA şi Canada cu recitalul „Vine, vine...Margareta" prin care marchează 40 de ani de activitate artistică, acompaniată de Radu Goldiş.

Devine voluntar şi activează în cadrul numeroaselor proiecte precum „The Food Bank", „Meals on Wheels", „Bridges".Trece de cealaltă parte a camerei de filmat în calitate de regizor artistic, producător, scenarist, editor, la TV şi „M Soul Productions", creând documentare şi programe cultural educative. Margareta Pâslaru a donat 200 de emisiuni la Muzeul Carter House din oraşul Summit, statul american New Jersey. Organizează „Ziua Internaţională a Copilului" - 1 iunie la San Francisco, formând oraşe surori cu Summit New Jersey, Washington DC şi alte state.Toate aceste contribuţii la mai binele comunităţii i-au adus, în 2002, premiul „'Women of Excellence'' categoria Arts & Humanities - oferit de Senatul statului New Jersey.

În 1996, se întoarce în România, pentru a-şi lansa o casetă audio şi un CD - „'The best of...'', donând Comitetului Român UNICEF toate încasările rezultate din vânzarea în România a acestora. Tot atunci, Margareta Pâslaru a primit diploma, insigna şi titlul de membru de onoare al Comitetului Naţional Român UNICEF. De altfel, ea s-a implicat tot timpul în acţiuni umanitare şi de voluntariat, atât în SUA, cât şi în ţară. Margareta Pâslaru a lansat, la 30 mai 2016, albumul de autor „Cum să te las?", în beneficiul supravieţuitorilor incendiului, care a avut loc la clubul„Colectiv" în 2015. Tot în 2016, la Gala Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România (UARF) i-a fost decernată placheta „Artist plurivalent" UARF, Premiul de Excelenţă pentru întreaga carieră

Surse:

http://aarc.ro/cineasti/trivia/margareta-paslaru

https://www.cinemagia.ro/actori/margareta-paslaru-2999/

https://stirimondene.fanatik.ro/margareta-paslaru-o-doamna-de-poveste-pasivitatea-ucide-lent-dar-sigur-18244181

http://www.rador.ro/2018/07/09/portret-margareta-paslaru-personalitate-complexa-a-culturii-nationale-implineste-75-de-ani/

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/09/documentar-marea-artista-margareta-paslaru-la-aniversarea-a-75-de-ani-de-viata-si-60-de-ani-de-cariera-art istica--140610

&&&

 S-a întâmplat în 9 iulie1946: În această zi, s-a născut Angela Similea, interpretă româncă de muzică uşoară. Ioana Angela Similea, cunoscută publicului sub numele Angela Similea (n. comuna 1 Decembrie, Ilfov, România) este o cântăreață româncă de muzică ușoară, cu stil interpretativ propriu, de mare succes în anii '70 - '80 ai secolului al XX-lea.

Născută pe 9 iulie 1946 în comuna 1 Decembrie, Ilfov, România, Angela Similea a fost cel mai mare din cei trei copii ai cuplului Petre și Gherghina Similea, având doi frați mai mici. Atracția față de muzică și-a manifestat-o încă din copilărie, când, deși foarte timidă, obișnuia să cânte atunci când călătorea cu tramvaiul, spre neplăcerea mamei sale, care încerca mereu să o facă să se oprească. Ca adolescentă, severitatea mamei, precum faptul că nu o lăsa să iasă la ceai alături de prietenele ei i-a provocat un complex de inferioritate. O mare influență în alegerea carierei de cântăreață a fost când a asistat pentru prima dată la un concert al Mariei Tănase.Totuși, din cauza refuzului categoric al mamei de a o lăsa să urmeze o carieră care nu-i oferea siguranță materială, spunându-i că trebuie sa aibă o „meserie decentă”, a vrut să urmeze o facultate de medicină pentru a deveni medic pediatru.

În timpul liceului, profesorul de muzică Marin Teofil i-a descoperit talentul, îndrumând-o către compozitorul George Grigoriu, care conducea atunci ansamblul UTC. Acesta a stabilit ca Angela Similea să ia lecții de canto cu Florica Orăscu, care a lucrat cu mulți alți interpreți din aceeași generație precum Aura Urziceanu, Dida Drăgan, Mihai Constantinescu și Olimpia Panciu. Deoarece Florica Orăscu a considerat că viitoarea artistă avea o voce „prea cristalină” i-a recomandat să se apuce de fumat pentru a căpăta gravitate.

După o perioadă relativ scurtă, vocea Angelei Similea s-a maturizat, coborând și devenind mai profundă. Începe să cânte în 1965 în mișcarea de amatori, afirmându-se în cadrul Festivalului artiștilor amatori, obținând locul III cu piesa „Câmpia sub lună” de V. Veselovski, obținând apoi premiul I la concursul Primăvara bucureșteană. Primul succes îl obține odată cu premiul II de la Festivalul Internațional „Cerbul de aur”, din 1970, când a obținut primul premiu - Cerbul de Argint. La televiziune debutează în cadrul emisiunii-concurs Emoții în premieră cu melodiile Așa ești tu și Guantanamera.

În 1971, lansează șlagărul lui George Grigoriu Amurgul, cu care va obține premiul special al juriului la concursul Ancora Decinului din Cehoslovacia. În 1972, la Festivalul Orfeul de aur din Bulgaria, obține locul II cu melodia Tu ești primăvara mea de Florin Bogardo. În 1981 intră în distribuția musicalului Corina realizat de compozitorul Edmond Deda și Cella Tănăsescu după Jocul de-a vacanța (Mihail Sebastian), apoi Fratele meu, Charles (după comedia Școala bârfelilor de Richard Rinsley Sheridan) și Adio femei.

În 1977, cântăreața obține premiul I la Festivalul Mamaia pentru Un albastru infinit, compusă de Marcel Dragomir.În 1985 apare în filmul Rămășagul regizat de Ion Popescu Gopo. De-a lungul carierei a reușit să colaboreze cu unii dintre cei mai mari și mai buni compozitori români: Ion Cristinoiu, Marcel Dragomir, Marius Țeicu, Jolt Kerestely, Temistocle Popa. Melodia „Să mori de dragoste rănită", compusă de Marcel Dragomir, pe versurile lui Aurel Storin, a fost declarată „melodia secolului al XX-lea" de către public, cu ocazia galei organizate de TVR 2, în 2000. În 2005, Angela Similea a revenit pe piața muzicală, după zece ani de absență, cu un nou album, intitulat „Lumea mea”, realizat de Ovidiu Komornyik. Angela Similea spunea, la un moment dat, că:      „În anul 2003, într-un turneu in Germania, Ovidiu Komornyik mi-a propus o colaborare în vederea realizării unui album. Fondul era prielnic: acumulasem mult dor de cântec și adunasem suficientă «ocară» din partea publicului, care mă dojenea pentru «abandon». Așa că am pornit lucrul și, exact după nouă luni, s-a născut «Lumea mea». Odată cu aceasta am revenit pe scenă, iar publicul m-a așezat pe același loc, al meu: așa am simțit! Avându-l pe Ovidiu alături mi-a fost mai ușor să mă adaptez în noua formă de întâlnire dintre artist și publicul de azi!”.

Artista a fost căsătorită de patru ori: cu Andi Constantin, electrician; cu Sorin Movileanu, chitarist, cu care are un copil, Sorin; cu Jan Hilgen, om de afaceri din Olanda, alături de care a stat 17 ani și care l-a înfiat pe Sorin; cu Victor Surdu, om politic cu care s-a căsătorit în 1999 și care avea să fie răpus de cancer pancreatic 12 ani mai târziu. L-a iubit în secret pe actorul Florin Piersic, căsătorit la momentul respectiv cu actrița Anna Szeles. Angela Similea s-a mutat la fiul ei, Sorin, care s-a stabilit în America. Smaranda Jelescu a publicat cartea biografică: „Angela - cântec și rugă".

Surse:

http://biografii.famouswhy.ro/angela_similea/

https://mediafaux.ro/incultura/despre-vii-numai-de-bine-angela-similea-o-biografie-neromantata/

https://www.unica.ro/vedete/angela-similea-o-poveste-de-viata-tulburatoare-a-fost-casatorita-de-4-ori-dar-l-a-iubit-pe-florin-piersic-231495

https://m.cinemagia.ro/actori/angela-similea-18365 /biografie/

&&&

 S-a întâmplat în 9 iulie1947: În această zi, s-a născut Mirabela Dauer (Bela Scorţaru), interpretă româncă de muzică uşoară.

Mirabela Dauer, născută Mirabela Scorţaru, (n. Bucureşti) este o cântăreaţă română de muzică uşoară, fiind considerată de unii critici muzicali ca fiind cea mai bună voce feminină a muzicii pop româneşti din ultimii 30 de ani. Alături de Corina Chiriac şi Angela Similea, Mirabela Dauer a fost una din cele mai frecvente şi iubite prezenţe pe scena muzicală şi de divertisment TV din anii'70-'80. A lansat zeci de albume.

În anul 1963 debutează alături de formaţia rock Roşu şi Negru cu care interpreta în special melodii din repertoriul Ritei Pavone. Din 1967 urmează cursurile Şcolii Populare de Artă la clasa profesoarei Florica Orăscu, corepetitori Marius Ţeicu şi Marius Popp. În 1970 se produce debutul la Televiziune în emisiunea „ele-Top", unde a interpretat melodia „De când te-am întâlnit" compusă de Marius Ţeicu. 

Mirabela devine în scurt timp o prezenţă constantă a emisiunilor de televiziune. A colaborat cu cei mai mari compozitori de muzică uşoară din România cum ar fi: Marcel Dragomir, Marius Ţeicu, Vasile Vasilache, Marian Nistor, Ionel Tudorache, Anton Şuteu, Temistocle Popa, Ion Cristinoiu, George Grigoriu, Vasile Şirli, Mircea Drăgan etc. Începând cu 2004 a colaborat cu interpretul de muzică uşoara Rareş Borlea (Raoul).

Premii:

- 1975 - pe scena Festivalului „Melodiile prietenilor" de la Moscova obține Premiul I.

1976 - participă la Festivalul „Orfeul de Aur" din Bulgaria, unde câștigă Premiul al-III-lea (Orfeul de Bronz).

1978 - participarea la Festivalul Internațional al Șlagărelor de la Dresda, i-a adus Premiul al-II-lea pentru Interpretare.

1979 - obține Premiul Interviziunii pe scena Festivalului Internațional de la Sopot (Polonia), cu melodiile „Darul Copiilor" și „Teatrul de păpuși" compuse de Marcel Dragomir.

din 1980 - participă la emisiunile-concurs „Șlagăre în devenire" obținând Premiul de Popularitate cu „Taina nopții" (Ion Cristinoiu) și Premiul Tinereții cu „Darul copiilor" (Marcel Dragomir). Melodiile „Vis de pace" și „Te-aștept să vii", Ionel Tudorache obțin Premiul Juriului și Premiul de Popularitate.Cântecele „În zori" și „Cântec pentru pacea lumii" (Vasile Vasilache) obțin Premiul Juriului.

1985 - participă la Festivalul „Lira Bratislavei" unde obține Premiul al-III-lea (Lira de Bronz), cu melodia „Bine ai venit iubire" (Temistocle Popa).

1995 - primește Discul de Aur oferit de Casa de Discuri Electrecord pentru albumul „Best of".

2002 - i se decernează Diploma de Excelență a Ministerului Culturii și Cultelor, în cadrul Galei „O zi printre stele".

2004 - este decorată cu Ordinul Național Meritul Cultural - clasa I în grad de Cavaler, de către Președintele României.

2006 - TVR îi oferă Mirabelei Dauer „Diploma de Onoare" și Trofeul TVR50 

Surse: 

http://www.bestmusic.ro/mirabela-dauer/biografie-mirabela-dauer/

http://biografii.famouswhy.ro/mirabela_dauer/

https://evz.ro/mirabela-dauer-70-ani.html

https://m.cinemagia.ro/actori/mirabela-dau er-29561/biografie/

&&&

 S-a întâmplat în 9 iulie 1978: În această zi, a murit prinţul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României. Nicolae, principe al României, principe de Hohenzollern, cel de-al doilea fiul al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria (n. 15 august 1903, Sinaia — d. Lausanne) a fost fratele mai mic al regelui Carol al II-lea şi unchi, după tată, al regelui Mihai I al României. 

El şi-a petrecut întreaga existenţă princiară în umbra Coroanei Regale a României, jucând un rol mai activ doar între anii 1927 – 1930 când a făcut parte din Consiliul de Regenţă ce conducea ţara in locul regelui minor Mihai I. A murit la vârsta de 75 de ani, departe de ţară, după patru decenii de exil forţat.

Prinţul Nicolae, Nicky cum îl alinta familia regală, s-a născut la Sinaia în Castelul Pelişor, pe data de 5 august 1903, fiind al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand şi Maria. La naşterea sa, fratele mai mare, Carol, avea zece ani, iar surorile sale - Elisabeta şi Mărioara - nouă şi, respectiv, trei ani. A mai avut o soră - Ileana, născută în 1909, şi un frate - Mircea, născut în 1913 şi mort prematur, în 1916.  Copilul a fost botezat de însuşi ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, cel care peste 15 ani avea să fie ucis împreună cu întreaga familie de către bolşevici. 

În „Povestea vieţii mele”, regina Maria l-a prezentat în cele mai frumoase culori pe Nicolae. Era „un băieţel frumos, cu nasul cam lung... ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasa.” Un copil „independent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil”, dar „seducator, direct, cu o fire deschisă”. Regina mai nota: „Unchiul însuşi (Carol I) nu rezista acestei mici fiinţe impulsive, ale cărei ştrengării şi veselii spontane îl amuzau şi îl destindeau. El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcuşor, care cucerise inimă austeră a regelui.”  

Nicolae îşi petrece copilăria la Sinaia în Castelul Pelişor – reşedinţa familiei princiare. Partenerii de joacă ai micuţului erau în special fraţii săi mai mari, preferata lui fiind sora sa Mărioara. Cei doi erau nedespărţiţi şi timp îndelungat prinţesa a fost pentru Nicky tovarăşul de joacă ideal. Încă dinaintea Primului Război Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu britanic Eton, în pofida pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar. În timpul colegiului, prinţul şi-a uitat slăbiciunea pentru medicină şi, aidoma viitorului său nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviaţiei şi al sportului în general.  De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sângelui său, şi-a dovedit şi abilităţile tehnice, asamblând singur câteva automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri şi concursuri internaţionale.

Sfârşitul anului 1914, aduce o schimbare în viaţa tânărului prinţ. Moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a tatălui său Ferdinand I face ca întreaga familie să-şi mute reşedinţa în Bucureşti, la Palatul Cotroceni. Nicolae îşi întrerupe studiile şi se întoarce în ţară deoarece în Europa izbucnise războiul. Adolescenţa liniştită a prinţului se sfârşeşte în vara anul 1916 când România intră în Primul Război Mondial. 

În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae îşi aminteşte cum regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet înaintea Consiliului de Coroană din 14 august 1916 şi i-a spus: „Dinastiile sunt ţinute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn şi strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijenţa sau, şi mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere şi o călcare de contract. Înseamnă o înşelăciune ce trebuie aspru sancţionată de partea lezatǎ în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliați de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligaţiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român". A două zi, ţara intra în război împotrivă Puterilor Centrale pentru a înfăptui România Mare. La sfârşitul aceluiaşi an, familia regală împreună cu guvernul sunt forţaţi să se retragă la Iaşi, Bucureştiul căzând sub ocupaţia nemţilor. Sfârşitul războiului aduce victoria românilor alături de Antanta precum şi înfăptuirea României Mari, dar în familia regală se declanşează un nou scandal. Principele Carol renunţă în septembrie 1918 la la prerogativele de moştenitor al tronului, ca urmare a căsătoriei sale cu Zizi Lambrino. În această perioadă, unele personalităţi politice cer proclamarea prinţului Nicolae ca succesor. Principele, fiind al doilea bărbat din familia regală era exclus, conform Constituţiei româneşti din acea perioadă, de la succesiunea la tron.

Ținând seama de toate aceste prevederi legale, Nicolae a primit o educaţie deosebită, dar nu una destinată viitorului rege. Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, i-a declarat regelui Ferdinand: „Prinţul Carol trebuie decăzut din prerogativele sale; prinţul Nicolae, proclamat în locul său şi pentru el făcută educaţie severă şi serioasă".Propunerea nu a fost acceptată, nici de suveran, nici de ceilalţi lideri politici. Ea şi-a pierdut rostul deoarece, în noiembrie 1918, Carol a acceptat desfacerea căsătoriei sale cu Zizi Lambrino, anulată ulterior în ianuarie 1919.Imediat după terminarea războiului, Nicolae îşi continuă studiile întorcându-se în Marea Britanie la Eton. Următorii ani şi petrece în afara ţării, revenind în România doar pe perioada vacanţelor. După terminarea studiilor prinţul face un stagiu militar în flota britanică. 

Revenit definitiv în ţară, Nicolae îşi dedică timpului liber preocupărilor sale preferate: sportul şi viaţa mondenă. Iarna, pe dealurile din apropierea Castelului Pelişor, aveau loc adevărate concursuri de ski ce îl aveau în prim plan pe Nicolae. Mai târziu prinţul avea să publice şi o carte despre acest curajos sport. În luna februarie a anului 1921 sora sa cea mare, Elisabeta se căsătoreşte cu prinţul moştenitor al Greciei. Tot în 1921, are loc şi căsătoria lui Carol cu princepesa Elena, fiica regelui Greciei, iar în 1922, tovarăşa sa de distracţii Mignon se mărită cu regele Alexandru I al Iugoslaviei. Rămas acasă numai cu sora sa mai mică, Ileana, prinţul descoperă în ea un bun camarad, cei doi petrecând din ce în ce mai mult timp împreună.

În anul 1920, regina Maria primeşte în dar, din partea oraşului Braşov, Castelul Bran. Nicolae şi Ileana îndrăgesc din prima clipă locul, prinţul având propria sa cameră în Bran. După ce regina termină de amenajat locuinţa, cei trei îşi vor petrece aici câteva săptămâni din vară în fiecare an. Tot în această perioadă apar şi unele mici zvonuri în legătură cu viaţa deloc disciplinată pe care o ducea prinţul.  Regina Maria este hotărâtă de această dată să taie răul de la rădăcină, nevrând să se mai ajungă şi acum în situaţia creată de Carol. Ea îi atrage atenţia fiului său să fie mai cumpătat cu distracţiile.Ca membru al familiei regale, participa la diferite festivităţi, prezida unele societăţi şi asociaţii sportive sau de caritate. Nu-l interesau problemele politice şi nici nu dorea să se implice în activităţi care impuneau exprimarea unei opţiuni politice.La 20 iulie 1927, a devenit regent al României şi a exercitat direcţia Consiliului de Regenţă până la 8 iunie 1930, când fratele lui, Carol al II-lea, a fost proclamat rege. După venirea pe Tron a fratelui său, principele Nicolae a primit funcţii onorifice, precum acelea de inspector general al armatei şi de preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii.

S-a căsătorit, la 28 octombrie 1931, cu Ioana Dumitrescu-Doletti. Căsătoria nu a fost recunoscută de regele Carol al II-lea, care a hotărât să-l trimită pe fratele său în două călătorii succesive, în Europa şi Statele Unite. Relaţiile dintre fraţi au devenit tot mai tensionate, Nicolae neacceptând să îi fie anulată căsătoria. La 9 aprilie 1937, Carol al II-lea l-a exclus din familia regală, i-a suprimat titlurile şi drepturile dinastice şi l-a autorizat să poarte numele de Nicolae Brana. Și-a recâștigat dreptul de a se numi Nicolae de Hohenzollern începând cu 10 iulie 1942, prin decizia regelui Mihai I. Principele Nicolae a părăsit România, plecând în Spania, apoi în Elveţia. După instaurarea regimului comunist în România, a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Institutul Român de la Freiburg (şi biblioteca), revistele Libertatea Românească şi Fapta, tipărite la Madrid, şi Editura Factum. A înfiinţat, la Paris, Centrul Român de Cercetări, iar în 1954, Uniunea Asociaţiilor Române din Germania.După moartea soţiei sale, în 1963, s-a căsătorit, a doua oară, în 1967, cu Thereza Figueira de Mello, originară din Venezuela. Principele Nicolae s-a întâlnit, în exil, cu regele Mihai și soția sa Ana, o singură dată, în Elveția. Spre sfârşitul vieţii, a început să-şi scrie memoriile, dar nu a apucat să finalizeze decât o mică parte din vastul plan pe care şi-l făcuse. A murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, și a fost înmormântat la Lausanne, alături de prima soție.

Surse:

Ioan Scurtu - Principele Nicolae (1903-1978), Magazin Istoric, București, 2000

https://casamajestatiisale.ro/familia-regala/istorie/copiii-ferdinand-maria/principele-nicolae/

https://www.romaniaregala.ro/jurnal/115-ani-de-la-nasterea-principelui-nicolae-al-romaniei/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dosare-declasificate-averea-principelui-nicolae-3860666/

https://www.cotidianul.ro/nicolae-printul/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/printul-nicolae-despre-fratele-lui-carol-al-ii-lea-ar-merita-sa-fie-la-ghilotina-nu-pe-tron

http://istorie-si-destin.blogspot.com/2011/08/ nicolae-brana.html