$$$

 S-a întâmplat în 29 martie 1941: S-a născut actriţa Violeta Andrei. Violeta Andrei (n. Brașov) este o actriță română, absolventă a U. N. A. T. C. Ion Luca Caragiale din București. A fost soția ministrului de externe Ștefan Andrei, cu care s-a căsătorit în noiembrie 1961.Într-un interviu mai vechi, actriţa spunea:„M-am născut lângă Braşov, la ferma tatălui meu care era şi horticultor. Numele meu de fată era Violeta Pop. Mama ar fi vrut să fac Arhitectura. Şi chiar am pregătit, la matematică! Dar eu dădusem examen la IATC, cu două săptămâni înainte şi, spre disperarea mamei, am intrat cu nota 10, din 2.500 de candidaţi! Şi am terminat tot cu 10!”. Violeta Pop a făcut la Btaşov 11 ani de coregrafie, de la vârsta de cinci ani.Violeta Andrei a absolvit Institutul de Arta Teatrală si Cinematografică în anul 1965 şi a debutat la Teatrul Giulești, actualul Teatru Odeon, apoi a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din capitală. A interpretat zeci de roluri, printre care Roxana din „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, Ana Petrovna în „Ivanov” de A.P. Cehov, Ilona din „Joc de pisici” de Orkeny Istvan, Laura din „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, Dana din „Ancheta asupra unui tânăr care nu a făcut nimic” de Adrian Dohotaru, Elmira din „Tartuffe” de Moliere, Madeleine Bejart din „Cabala bigoţilor” de Mihail Bulgakov etc.A debutat în cinematografie in 1966, cu filmul „Golgota” şi a jucat apoi in peste 60 de filme românești, dar si in filme străine.La televiziune a jucat în seriale ca „Mușatinii, „Saltimbancii”, „Neînfricații”, „Un august în flăcări”, „Amantul marii doamne Dracula”, „Lumini şi umbre”, „Păcatele Evei” (2005). A înregistrat zeci de cântece la radio, are un disc numit „Muzica din film - Violeta Andrei”, a cântat pentru coloana muzicala a filmelor „Veronica” şi „Veronica se întoarce”. Printre cele mai bune filme în care Violeta Andrei a apărut se numără: „Felix şi Otilia“ (1972), „Astă seară dansăm în familie“ (1972), „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475“ (1975, rolul Mariei de Magop, sotia lui Stefan cel Mare), „Nu filmăm să ne-amuzăm“ (1975), „Eu, tu, şi... Ovidiu“ (1978), „Al patrulea stol“ (1978), „Capcana mercenarilor“ (1981), „Lumina palidă a durerii“ (1981), „Cucerirea Angliei“ (1982). Practic a jucat la toţi regizorii români importanţi ai epocii (e-adevărat, mai puţin la „lupii tineri“ care-au lansat primul „nou val“ din anii ’70: Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Gulea etc.), cu un plus pentru genialul Iulian Mihu, la care apare în: ecranizarea „Felix şi Otilia“ (femeia „uşoară" Georgeta), alambicatul „Nu filmăm să ne-amuzăm“, ecranizarea „Alexandra şi infernul“ (1975, după Laurenţiu Fulga, un alt – mare – scriitor uitat), capodopera „Lumina palidă a durerii“, contrariantul film istoric de aventuri „Comoara“ (1982) şi după1989, „Băiatul cu o singură bretea“ (1991), apogeu al stilului provocator al regizorului, ecranizare simultană după „Niculăiţă Minciună“ şi „Cănuţă, om sucit“.A fost soția ministrului de externe Ștefan Andrei, cu care s-a căsătorit, încă din facultate, în noiembrie 1961.„Am cunoscut-o la Festivalul Tineretului de la Viena din 1959", povestea Ştefan Andrei momentul întâlnirii, în cartea sa de memorii apărută la Editura Adevărul. „A fost în delegaţie, în grupul de studenţi, şi era o fată, aşa... şi foarte frumoasă, şi fată cuminte. Şi chinuită, orfană de mică... îţi dai seama. Nu avea fraţi, nu avea surori. Am mers cu vaporul şi am stat două săptămâni la Viena. Iar înainte, am petrecut o lună de pregătire în cantona­ment. Toată delegaţia, în Căminul Matei Voievod. Se făceau instructaj, repetiţii pentru programul artistic. Delegaţia avea vreo două sute de membri. Cred că am cucerit-o prin faptul că eram foarte bine informat, iar la toate aceste seminarii şi întâlniri eram vârf. Conducătorul delegaţiei a fost Virgil Trofin. Eu eram în conducerea grupei de studenţi. Mi-am dat seama că ea se apropia de mine. Şi i-am spus: «Eşti prea mică, trebuie să mai creşti, nu vreau să te încurc. Nu că nu mi-ai plăcea, chiar îmi placi, dar...». Avea 18 ani. Sinceritatea, delicateţea şi sensibilitatea ei le-am apreciat mai mult decât frumuseţea. A trecut festivalul fără nimic între noi. Ne-am reîntâlnit în 1961, spre sfârşitul lui august. La o reuniune, cum se numea atunci acţiunea aceasta, cu dans. Am condus-o acasă şi atunci am şi sărutat-o prima dată. Am avut câteva întâlniri în Parcul Ioanid. Iar în octombrie am cerut-o în căsătorie.Simplu: «Doresc să mă căsătoresc cu tine. Gândeşte-te şi tu, întreab-o pe maică-ta...» Pe-ai mei - ce să-i mai întreb? - făcusem 30 de ani. „Şi eu vreau", mi-a răspuns ea. De la acel început am făcut o înţelegere: «Să ştii că eu n-o să mă opun ca tu să fii artistă, am zis eu. Dar am o rugăminte. Dacă poţi să naşti, aş dori să am şi eu cel puţin un copil cu tine. Nu vreau să plec de-aici doar sădind un pom şi sece­rând nişte orz. Ci să las şi un copil». A fost de acord. Şi ne-am căsătorit pe 18 noiembrie 1961, deci în mai puţin de trei luni de la reîntâlnire. Iar în 12 octombrie, anul următor, s-a născut băiatul nostru."„Eu şi Ştefan ne-am iubit ca doi nebuni 53 de ani. Ne-au legat comunicarea şi dragostea frumoasă, romantică, lipsită de interes, transformată treptat într-o prietenie. Devii soţie, amantă, iubită, soră, mamă, infirmieră şi îl îngrijeşti până în ultima clipă ca pe un copil mic. Cu o seară înainte de a muri, am discutat vreo oră despre războiul din Ucraina, era foarte lucid. A fost un om deosebit, rafinat şi boem”, a rememorat actrița într-un interviu după moartea soțului ei, în 2014. Actriţa are un singur fiu, Călin Andrei şi o nepoată, Anastasia Ioana Loretta.Unii spun că Elena Ceaușescu a urât-o pe frumoasa, eleganta și talentata actriță, încât le-a ordonat responsabililor din domeniul cinematografiei să nu-i mai acorde nici un rol și i-a interzis accesul în televiziune. Actrița a mărturisit într-un interviu mai vechi că nu știe de ce Elena Ceaușescu o ura. „Pe Elena Ceauşescu n-am cunoscut-o, n-am vorbit niciodată cu ea, am dat mâna, atâta tot. Ea mă ura, pur şi simplu, eram persona non grata”, a spus actrița. Actrița spunea că a fost dată afară de la Teatrul Bulandra în 1990, din cauză că soțul ei a fost nomenclaturist în regimul comunist. După doi ani, la 51 de ani, a ieșit la pensie. În urmă cu doi ani avea o pensie de 2.000 de lei, plus încă 1.000 de lei, indemnizația de actor.Violeta Andrei s-a retras din lumina reflectoarelor de mai mulţi ani.După ce Ştefan Andrei s-a stins din viaţă, pe 31 august 2014, la 83 de ani, artista a refuzat să mai iasă în lume. Locuieşte în vila din Snagov, acolo unde are toate amintirile. De ea au grijă fiul ei, Călin Andrei, şi o bună prietenă.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/violeta-andrei-2714/

http://aarc.ro/personalitate/view/violeta-andrei

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/510-violeta-andrei-1941

https://adevarul.ro/cultura/arte/violeta-andrei-implineste-75-ani-s-a-iubit-Stefan-andrei-ojumatate-veac-fost-actrita-fetis-unui-regizor-formidabil-iulian-mihuvideo-1_56f971d85ab6550cb85359e7/index.html

$$$

 Ștefan Radof 

 ~Demnitatea unui destin trăit pe scenă~

Un actor cu destin zbuciumat și cu o forță interioară rară, Ștefan Radof s-a născut la 1 decembrie 1934, la Buftea, și a plecat dintre noi pe 28 martie 2012. A fost actor, scenarist și poet, un om care a purtat în el atât lumina scenei, cât și umbrele unei vieți marcate de nedreptățile vremii. 

A copilărit în București, a învățat la „Sfântul Iosif” și apoi la „Sfântul Sava”, dar drumul lui a fost departe de a fi lin. Tatăl său a fost arestat politic, iar la doar 19 ani și el a trecut prin aceeași experiență dureroasă, lucru care l-a marcat profund. În acea perioadă a încărunțit pentru prima dată. 

După eliberare, a muncit în tot felul de locuri – de la halele Obor până la funcționar comercial – înainte de a reuși, în 1960, să fie admis la Institutul de Teatru, cu sprijinul lui Radu Beligan și al rectorului Costache Antoniu. A absolvit în 1964 și a devenit actor al Teatrului Nottara, unde a construit o carieră solidă și respectată. 

A jucat în spectacole importante, a apărut în filme precum Cine iubește și lasă, Pădurea de fagi, Balanța, și a fost prezent și în televiziune. A scris versuri, a predat, a format generații și a rămas în memoria publicului ca un artist cu demnitate, sensibilitate și profunzime. 

A fost căsătorit timp de 50 de ani cu profesoara Doina Hossu, cea care i-a fost sprijin până în ultima clipă. A plecat dintre noi în martie 2012, la 77 de ani, lăsând în urmă o viață intensă și un nume care merită rostit cu respect.

$$$

 „Casablanca” (1942): filmul care a transformat o poveste de dragoste într-un simbol al unei epoci

Puține producții cinematografice au reușit să atingă statutul de legendă așa cum a făcut-o filmul Casablanca, regizat de Michael Curtiz. Lansat în plin context al celui de-al Doilea Război Mondial, filmul nu este doar o dramă romantică, ci și o reflecție profundă asupra alegerilor morale, sacrificiului și realităților geopolitice ale vremii.

În centrul poveștii se află două figuri emblematice ale Hollywood-ului clasic: Humphrey Bogart și Ingrid Bergman. Interpretările lor au definit nu doar succesul filmului, ci și modul în care publicul a perceput iubirea într-o lume aflată în conflict.

Acțiunea este plasată în orașul Casablanca, un punct strategic în timpul războiului, unde refugiații europeni așteptau o șansă de a ajunge în Statele Unite. Personajul lui Bogart, Rick Blaine, este proprietarul unui club de noapte, un american cinic și aparent detașat de problemele politice. Echilibrul său emoțional este însă zdruncinat de apariția Ilsei Lund, interpretată de Ingrid Bergman, o fostă iubire care reapare în viața lui alături de soțul ei, lider al rezistenței antinaziste.

Filmul a fost realizat într-o perioadă în care Hollywood-ul era implicat activ în susținerea moralului publicului și în promovarea valorilor democratice. Deși inițial nu a fost conceput ca o capodoperă, „Casablanca” a beneficiat de un scenariu solid, inspirat din piesa „Everybody Comes to Rick’s”, și de o distribuție remarcabilă. Dialogurile au devenit iconice, iar replici precum „Here’s looking at you, kid” sau „We’ll always have Paris” au intrat în cultura populară.

Interesant este faptul că, în timpul filmărilor, finalul nu era complet stabilit, iar actorii nu știau exact cum se va încheia povestea. Această incertitudine a contribuit, în mod paradoxal, la autenticitatea interpretărilor. Relația dintre Rick și Ilsa este marcată de ambiguitate și tensiune, reflectând complexitatea deciziilor într-un context de război.

Din punct de vedere istoric, „Casablanca” a fost lansat în 1942, la scurt timp după debarcarea aliaților în Africa de Nord, un eveniment care a crescut relevanța filmului pentru publicul american. A câștigat trei premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film, consolidându-și poziția în istoria cinematografiei.

Astăzi, filmul rămâne un reper al epocii de aur a Hollywood-ului, nu doar pentru povestea sa romantică, ci și pentru modul în care surprinde atmosfera unei lumi aflate în schimbare. Interpretările lui Humphrey Bogart și Ingrid Bergman continuă să fie considerate unele dintre cele mai memorabile din istoria filmului, iar chimia dintre cei doi a devenit un etalon pentru cuplurile cinematografice.

„Casablanca” nu este doar un film despre iubire, ci și o lecție despre alegere, loialitate și sacrificiu – teme universale care au depășit granițele timpului.

Robert Stancu

$$$

 

O stâncă din Marea Neagră, fără apă dulce și fără vegetație, a generat un conflict diplomatic de peste 60 de ani între România, Uniunea Sovietică și Ucraina, a ajuns la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, iar în 2022 a devenit una dintre cele mai disputate poziții militare din războiul Rusiei contra Ucrainei.

Grecii antici o numeau Leuke, Insula Albă, sau Achilleis. Herodot o menționa. Ovidiu scria despre ea. Se spunea că pe această stâncă solitară din largul gurilor Dunării exista un templu dedicat zeului Apollo, iar sufletul lui Ahile se odihnea aici după războiul Troiei. Timp de milenii, insula a fost un reper de navigație pentru toate corăbiile care intrau sau ieșeau din Dunăre.

Istoria modernă a Insulei Șerpilor este o cronică a jafurilor succesive. După Războiul Ruso-Româno-Turc din 1877, prin Tratatul de la Berlin, România a primit sudul Dobrogei, insulele din Delta Dunării și Insula Șerpilor. Primul Război Mondial i-a adus doar un bombardament britanic care a distrus farul. Românii l-au reconstruit în 1922.

Tratatul de Pace de la Paris din 1947 confirma că Insula Șerpilor aparține României. Dar un an mai târziu, pe 23 mai 1948, s-a întâmplat ceva fără precedent. Printr-un proces-verbal semnat chiar pe insulă de Nikolai Șutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din București, și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar român, insula a fost predată sovieticilor. Protocolul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. A fost un act secret, necunoscut de autoritățile române.

Consecințele au apărut imediat. În august 1949, militarii sovietici i-au somat pe românii care încă întrețineau farul să predea instalația. Românii au refuzat. Au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin Război Rece, stânca din Marea Neagră a căpătat un rol strategic crucial. Sovieticii au construit o bază militară de control maritim și aerian, cu radare care supravegau Balcanii.

Doar cei care înțeleg geopolitica Mării Negre pot pricepe de ce o stâncă pustie valorează miliarde. Nu insula în sine conta, ci platoul continental din jurul ei. Sub fundul mării, în zona de sud a insulei, în dreptul Sulinei, se află zăcăminte de petrol și gaze naturale care transformă disputa dintr-una strategică într-una economică de proporții.

Între 1967 și 1987, România și URSS au purtat 10 runde de negocieri pentru delimitarea platoului continental. Fără rezultat. După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit insula odată cu frontierele fostei Republice Socialiste Sovietice Ucrainene. Au urmat alte 34 de runde de negocieri între România și Ucraina, între 1997 și 2004. Toate au eșuat.

Ucraina încerca să demonstreze că Insula Șerpilor este o insulă locuibilă, nu o simplă stâncă. Diferența era enormă în dreptul internațional: o insulă locuită generează platou continental și zonă economică exclusivă de 200 de mile marine, o stâncă nu. Pentru a-și susține argumentul, Ucraina a creat pe insulă o sucursală de bancă și un hotel fără canalizare. Proiectul Achilia, o zonă economică liberă pe insulă, s-a dovedit neviabil.

Pe 16 septembrie 2004, România a depus la Curtea Internațională de Justiție de la Haga cererea de inițiere a procedurilor. O echipă de 20 de experți români, condusă de diplomatul Bogdan Aurescu, a pregătit un dosar de 1.713 de pagini în limba engleză, în 120 de exemplare. Procesul a durat cinci ani.

Te-ai întrebat vreodată cum se câștigă 9.700 de kilometri pătrați de teritoriu prin diplomație și drept internațional, fără să tragi un singur glonț? Pentru că exact asta a reușit România la Haga.

Pe 3 februarie 2009, Curtea a pronunțat verdictul. Insula Șerpilor este o stâncă, nu o insulă cu drepturi maritime extinse. Nu poate susține locuirea umană sau o viață economică proprie. România a primit 79,34 la sută din zona disputată: 9.700 de kilometri pătrați de platou continental și zonă economică exclusivă. Ucraina a primit 20,66 la sută: 2.300 de kilometri pătrați. Decizia a fost considerată cea mai mare extindere teritorială legitimă a României de la Marea Unire din 1918.

Dar povestea nu s-a terminat. Pe 24 februarie 2022, în prima zi a invaziei Rusiei în Ucraina, forțele navale rusești au atacat și cucerit Insula Șerpilor. Cei 13 grăniceri ucraineni de pe insulă au intrat în legendă cu replica transmisă prin radio navei rusești: Navă de război rusă, du-te dracului. Au fost declarați inițial morți, dar ulterior s-a dovedit că fuseseră capturați.

Rusia a instalat pe insulă sisteme de apărare antiaeriană Tor-M2 și Panțîri, elicoptere și echipamente radar. Controlul insulei însemna controlul rutelor de navigație din nord-vestul Mării Negre. Ucraina a ripostat cu atacuri de drone și rachete, distrugând nave, vehicule și instalații. După luni de lupte, în iunie 2022, Rusia s-a retras de pe insulă.

Astăzi, Insula Șerpilor rămâne un simbol. Pentru România, decizia de la Haga este o victorie istorică a diplomației și a dreptului internațional. Pentru Ucraina, este locul unde 13 grăniceri au sfidat o flotă întreagă. Pentru Rusia, este o poziție strategică pierdută. Iar sub apele din jurul ei, pe platoul continental pe care România l-a câștigat prin dosare de 1.713 de pagini și nu prin tancuri, zac resurse de hidrocarburi care pot schimba securitatea energetică a țării pentru generații.

Viață  de românaș

$$$

 

...CONSTANȚA BUZEA ȘI 

       ADRIAN PĂUNESCU ...REMEMBER...

Poetă  Constanţa Buzea,  s-a născut în data de 29 martie 1941,d.31 august 2012.A fost prima soţie a lui Adrian Păunescu şi a scris peste 20 de volume de poezie. A fost considerată de critici drept unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.

"Era un om de o rară delicateţe şi de o reală severitate. La ea, sinceritatea şi francheţea erau mai importante decât căldura, fiindcă uneori căldura poate ascunde ipocrizie".Cosmin Ciotloş, critic literar descoperit şi "crescut" de Constanţa Buzea la revista “România literară“.

După ce a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din București în 1970, Constanța Buzea a început să - și construiască o carieră literară remarcabilă. 

În 1961, s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu, o relație care a influențat profund amândouă carierele lor, deși căsătoria s-a încheiat în 1977. 

 Această experiență personală a fost, fără îndoială, un factor care a contribuit la profunzimea emoțională a versurilor sale.

  Activitatea sa editorială a fost la fel de impresionantă. Între 1974 și 1989, a lucrat ca redactor la revista „Amfiteatru”, iar din 1990 a semnat rubrica de corespondență „Post-restant” la „România literară”.

   Aceste experiențe nu doar că i-au îmbogățit cunoștințele literare, dar i-au oferit și o platformă pentru a-și exprima viziunea artistică și pentru a promova alți autori.

  Opera poetică a Constanței Buzea cuprinde peste 20 de volume, fiecare dintre ele fiind o explorare a temelor universale precum iubirea, suferința, natura și identitatea. 

   Stilul său este caracterizat printr-o sensibilitate aparte, printr-o capacitate de a transforma trăirile personale în teme universale, ceea ce îi conferă versurilor o profunzime emoțională rar întâlnită.

   Unul dintre cele mai notabile volume ale sale, „Pasteluri”, i-a adus Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, recunoaștere care subliniază valoarea literară a operei sale.

    Pe lângă poezie, Constanța Buzea a fost și autoare de cărți pentru copii.. Această latură a creației sale reflectă nu doar talentul său literar, ci și dorința de a inspira și educa generațiile tinere prin intermediul literaturii.

  Constanța Buzea este, fără îndoială, o voce distinctivă în peisajul literar românesc. Prin versurile sale, ea reușește să atingă sufletele cititorilor, să le ofere o fereastră către propriile emoții și să le reamintească de frumusețea și complexitatea vieții. Contribuția sa la literatura română este inestimabilă, iar impactul său va continua să fie resimțit de generațiile viitoare. 

Constanța Buzea, soția marelui  poet,  o minunata ființă, de o sensibilitate aparte, o maestră a versului ca și poetul Adrian Păunescu! S- au iubit și din aceasta iubire au rodit două  Mlădițe Păunesciene ! Însă destinul i- a despărțit, dar copii au rămas liantul care i- au unit pe veci.

Poeta Constanța Buzea despre relația cu poetul Adrian Păunescu...

“Trecutul meu este atât de bogat prin căsnicia pe care am avut-o cu un domn excepțional, inteligent, talentat, dar care, pe lângă aceste mari calități a avut și niște defecte. Am impresia că și-a făcut singur rău, că n-a știut s-aleagă, c-a aruncat ce nu trebuie, c-a iubit ce nu trebuie, că n-a avut răbdare, c-a vrut tot.

Eu l-am însoțit 17 ani, mi-a dictat sute și sute de poezii, i-am dactilografiat sute și sute de poezii, i le-am legat și, la un moment, i le-am făcut cadou și și-a făcut niște cărți din ele. 

Deci, viața de familie a fost o bogăție. Copiii mei au fost atât de dăruiți, atât de îngeri, atât de diavoli, încât m-am uitat la ei și m-am bucurat.

   Poate c-am tăcut și i-am lăsat să vorbească, păstrez și astăzi și din totdeauna plăcerea de a asculta oameni deștepți.

   Dacă vorbești în timp ce ai în camera în care respiri, dacă vorbești tu și nu-l asculți pe cel mai deștept, pierzi timpul. Te sărăcești. Așa vă explic, ca să știți, de ce am firma de tăcută.

   Uneori mi s-a spus că din sfială, din timiditate. Nu era adevărat. Dar să stai în odaie cu un om extraordinar, m-aș fi privat de o învățătura bună.

    Contați pe mine ca om care știe să vorbească, dar știe mai mult să asculte, poate dintr-un egoism: de ce să nu sorb eu de pe buzele unui om deștept și sensibil tot ce a putut el să acumuleze și eu n-am avut cum?”.

"cum știi

cum uiți

cum ierți din neputință

te-nclini lângă absență

cu palma pe locul inimii"....

"Ca o greșeală-n care-am stat..

Toamna-n grădină, toamna pe deal,

Toamna pe șes,

Toata lumina prinde rugina, frunzele ies

Să se-nfașoare pe răsuflare și pe vedere

Într-o cădere de culoare fără putere.

Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,

Vara e mută ca o greșeală-n care-am stat.

Cum suntem azi, am fost și ieri, alții, tot alții,

Marea ne uită, uită-ne munții, înalții.

Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumina,

Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.

Totuşi ce preț necugetat se pregătește 

Pentru livezi și pentru vii, pentru nădejde.

Penru un cer încă senin, pentru schimbare,

Pentru toți sâmburii care devin lacre de soare"?

Constanța Buzea a divorțat de poetul Adrian Păunescu in 1977,după 16 ani de căsătorie .Iubirea lor a înflorit în cei doi copii : Andrei și Ioana ,care " sunt ca două timbre / Pe ultima scrisoare dintre noi"! 

"Înfășurați în propriile drame,

Nu ne mai pot copiii ajuta,

Noi suntem triști, cînd nu ne vede nimeni, 

Și bem arar, amar, cîte-o cafea....

Adrian Păunescu 

Foto ... Adrian Paunescu, alături de prima sa soție, Constanța Buzea ,și de cei doi copii, Andrei și Ioana !Eternă amintire amândurora!

Prof. Janeta Hulea

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie 1613: La această dată, a murit Sigismund Báthory principe al Transilvaniei. Născut în 1572, la Oradea, ca fiu al lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai, putea fi unul dintre principii de seamă ai Transilvaniei dacă nu ar fi fost foarte nestatornic şi inconsecvent. A renunţat de patru ori la tronul Transilvaniei. La vârsta de 23 de ani, în 1595, ajunsese să se intituleze principe al Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, realizând un fel de unire prin mijlocirea unor tratate de vasalitate, însă, ulterior, prin repetatele renunţări la domnie, nu a făcut decât să agraveze situaţia internă şi externă a principatului. 

Turbulenţele din relaţiile politice internaţionale de la sfârşitul secolului al XVI-lea au avut un rol dominant, alături de propriile sale slăbiciuni, în zădărnicirea planurilor sale politice. Provenea dintr-o veche familie nobiliară care-și avea reşedinţa la Şimleu Silvaniei. Tatăl său, Cristofor Báthory, a fost unul din oamenii de încredere ai reginei Isabella (1556-1559) şi ai principelui Ioan Sigismund Zápolya (1560-1571). Mama sa era din familia Bocskai. După ce principele Ştefan Báthory a devenit rege al Poloniei în 1575, l-a numit pe fratele său mai mare, Cristofor, locţiitor la conducerea Transilvaniei. Sigismund a petrecut primii ani de viaţă la Oradea, iar din 1575 a venit în capitala principatului cu familia sa. Dieta de la Cluj, din mai 1581, l-a votat pe Sigismund ca urmaş la tronul Transilvaniei. Cristofor Báthory a încetat din viață la 27 mai 1581, iar urmaşul la tron a rămas în îngrijirea a doi iezuiţi care trebuiau să se ocupe de educaţia lui. Guvernarea principatului avea să fie asigurată de 12 consilieri până ce Sigismund atingea vârsta majoratului.

Tânărul principe a fost educat la curtea de la Alba Iulia de iezuiţi italieni și maghiari, care, la rândul lor, studiaseră la universități din statele italiene. A devenit amator de cultură italiană şi a adus la curtea lui mulţi italieni, spre dezaprobarea suspuşilor săi. Aceștia erau cântăreţi, instrumentişti, artişti, grădinari, bucătari şi chiar producători de brânzeturi italieneşti, magi şi vrăjitori care invocau spirite, ca cel al lui Ioan de Hunedoara, pentru a-l întreba despre succesul acţiunilor sale. Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, domnul Țării Românești, care a vizitat curtea de la Alba Iulia în 1584, ne-a lăsat o descriere frumoasă a atmosferei de la palatul princiar. El relatează că a conversat în latină cu Sigismund, pe atunci un copil de 12 ani. Aflat la masă, tânărul principe i-a îngăduit să bea cât doreşte, potrivit obişnuinţei sale, fără a urma obiceiul ardelenilor care închinau mult unul în sănătatea altuia. Banchetul a fost unul regal, după moda italiană.

În 1588, la vârsta de 16 ani, a trebuit să accepte alungarea iezuiţilor, solicitată de stările protestante din dietă, pentru a fi declarat major. S-a confruntat cu o opoziţie puternică, venită chiar din partea verilor săi, Baltazar şi Ştefan Báthory. În 1593, tânărul principe a solicitat dietei să accepte începerea pregătirilor de război, în condiţiile în care Habsburgii căutau aliaţi în războiul antiotoman. Dar stările nu doreau angajarea pe o cale atât de riscantă pentru existenţa principatului. Prima tentativă de abdicare a survenit în iulie 1594, după eşecuri repetate de a obţine acordul dietei. În august 1594, cu ajutorul trupelor unchiului matern, Ştefan Bocskai, care l-au însoţit la dieta de la Cluj, a forţat declararea războiului împotriva otomanilor, apoi a arestat pe fruntaşii opoziţiei şi i-a executat.Anul 1595 i-a adus cele mai remarcabile rezultate, e drept efemere, în planul politicii externe şi în cel militar. Tratatul de alianţă cu Imperiul Habsburgic a fost semnat la Praga, în ianuarie 1595, urmat în martie de perfectarea căsătoriei cu arhiducesa Maria Christierna. În 20 mai 1595, Ţara Românească și, în 3 iunie, Moldova, au recunoscut suzeranitatea lui Sigismund. După aceasta, el s-a intitulat Princeps Transilvaniae, Valachiae Transalpinae et Moldaviae. 

În octombrie 1595, Sigismund Báthory, cu oştile ardelene şi forţele moldovene ale lui Ştefan Răzvan, veneau în Ţara Românească în sprijinul lui Mihai Viteazul. Până la sfârşitul anului 1595, armata otomană a lui Sinan Paşa a fost respinsă dincolo de Dunăre. Ulterior, însă, războiul antiotoman a intrat în impas, iar succesul creștinilor a devenit tot mai incert. Înfrângerea de către otomani a trupelor habsburgice și ardelene la Mezőkeresztes (24-26 octombrie 1596) l-a demoralizat pe Sigismund Báthory, care a anunțat curții de la Praga intenţia de a abdica. Imperialii l-au convins să nu o facă. Simţind că deciziile sale au periclitat situaţia principatului, influenţat şi de italienii din preajma sa, a ajuns să dorească o viață liniștită și o carieră religioasă de cardinal. În 23 decembrie 1597, el a transmis actul de abdicare împăratului Rudolf al II-lea. Acesta a acceptat preluarea Transilvaniei, unde intenţiona să-l trimită pe unul din fraţii săi, şi i-a acordat în schimbul Transilvaniei o pensie anuală de 50.000 de taleri, ducatele Ratibor şi Oppeln din Silezia, precum și promisiunea obținerii funcției de cardinal. Înțelegerea a rămas secretă.

La dieta de la Alba Iulia din aprilie 1598, Sigismund a anunțat stările cu privire la cedarea Transilvaniei împăratului Rudolf al II-lea și a decretat că oricine se va opune acestei decizii va fi condamnat la pedeapsa capitală. Lucrările dietei nu s-au ținut în catedrală, aşa cum se proceda de obicei, ci în palatul princiar, acesta fiind înconjurat de oşteni înarmaţi. Pentru a paraliza orice tentativă de opoziţie, arestarea cancelarului Ștefan Jósika, acuzat de trădare, s-a făcut în văzul participanţilor la dietă. Nimeni nu a îndrăznit să murmure împotriva actului de cedare a principatului, iar stările au jurat credinţă împăratului, reprezentat de trei comisari imperiali. După efectuarea transferului de putere, principele demisionar a recurs la un gest surprinzător care trădează sentimentele contradictorii care îl tulburau. A luat toţi banii din vistierie şi bunurile de aur şi argint aflate în tezaur şi le-a transferat în cetatea Gurghiului, controlată de unchiul său, Ştefan Bocskai. Cu acestea dorea să-şi asigure o viață tihnită şi îndestulată. Dar risipirea altor bunuri tezaurizate de principii anteriori echivalează cu ştergerea urmelor funcţionării instituţiei princiare. Astfel, arme, armuri, coifuri, hlamide şi uniforme vechi păstrate de la ceilalţi principi, valoroase mai ales prin vechimea lor, au fost fie distruse, fie risipite. Unele obiecte au fost aruncate în latrinele palatului... 

Capetele de pigmei, de mărimea unui ou de găină, confecţionate din fildeş, primite cadou de Ioan Zápolya de la sultanul Soliman au fost date ca jucării copiilor oamenilor de rând. Unui ostaș simplu i-a dat chiar sabia şi cingătoarea regelui Matia Corvin...Actele acordate principilor transilvăneni de sultanii otomani şi alte documente atestând relaţiile diplomatice ale principilor au fost arse. Tablourile lui Ioan de Hunedoara şi George Kastrioti (Skanderbeg) au fost distruse şi lăsate să putrezească la groapa de gunoi a palatului. 

A revenit pe tronul Transilvaniei pentru perioade scurte, numai pentru a abdica sau a fi alungat. În iulie 1602 s-a retras în Boemia pentru totdeauna. În contextul complex al confruntărilor habsburgo-otomane a mai fost îndemnat să pretindă tronul Transilvaniei, dar a refuzat. A murit în 27 martie 1613 la reşedinţa sa din Libochovice şi a fost înmormântat în catedrala Sf. Vitus, din Praga. 

Surse:

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/706-sigismund-bathory-1572-1613

https://www.encyclopedia.com/religion/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/bathory

http://www.istorie-pe-scurt.ro/tratatul-dintre-mihai-viteazul-si-sigismund-bathory-cel-mai-nedrept-moment-al-domniei-lui-mihai-viteazul/

http://www.cunoastelumea.ro/tag/sigismund-bathory/

https://www.britannica.com/biography/Sigismund-Bathory

http://www.cimec.ro/Istorie/Sigismund-Bathory/Sigismund-Bathory-romana.htm

http://memoriaurbis.apulum.ro/ro/story/19

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/sigismund-bathory-planul-dacii-unguresti-principele-hulit-transilvaniei-artizanul-primei-uniri-celor-trei-Tari-romanem-1_5569c688cfbe376e35c03f3f/index.html

https://adevarul.ro/locale/hunedoara/sigismund-bathory-principele-usuratic-si-a-intemnitat-sotia-noaptea-nuntii-parasit-cauza-impotentei-1_568feb1d37115986c646b8f2/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie1845: În această zi, s-a născut fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen; cercetări de mecanică, electricitate, optică; studiind descărcările electrice în gaze, a descoperit, la 8 noiembrie1895, radiaţiile X (denumite şi „radiaţiile Röntgen"); Premiul Nobel pentru fizică pe 1901.

Wilhelm Conrad Rontgen (1845-1923), descoperitorul razelor X, s-a născut în oraşul Lennep din Germania. În 1869, şi-a luat doctoratul la Universitatea din Zurich. În următorii nouăsprezece ani, Rontgen a lucrat la mai multe universităţi, dobândind treptat faima unui excepţional om de ştiinţă. În 1888, a fost numit profesor de fizică şi director al Institutului de Fizică al Universităţii din Wurzburg. Acolo, în 1895, Rontgen a realizat epocala descoperire care i-a adus celebritatea. În ziua de 8 noiembrie 1895, Rontgen făcea experimente cu raze catodice. Acestea constau în fascicule de electroni. Fasciculul este produs prin aplicarea unei tensiuni înalte între electrozii plasaţi la capetele unui tub de sticlă din care a fost extras aproape tot aerul.

Razele catodice nefiind foarte penetrante, sunt stopate aproape în întregime în câţiva centimetri de aer. În cadrul acestui experiment, Rontgen acoperise complet tubul catodic cu hârtie opacă groasă, astfel încît, dacă se pornea curentul electric, din tub să nu răzbată nici un fel de lumină.Totuşi, când Rontgen a dat drumul la curent în tubul catodic, a fost surprins să constate că un ecran fluorescent aflat pe o masă alăturată a început să strălucească, de parcă ar fi fost luminat. El a oprit curentul, iar ecranul (acoperit cu platino-cianură de bariu, o substanţă fluorescentă) a încetat să mai lumineze. Deoarece tubul catodic era complet acoperit, Rontgen a înţeles repede că din tub trebuie să iasă o formă invizibilă de radiaţie, atunci când se pornea curentul. Din cauza naturii misterioase a acesteia, el a numit radiaţia invizibilă „raze X" - X fiind notaţia matematică uzuală a necunoscutelor.

Stimulat de descoperire, Rontgen a renunţat la celelalte cercetări şi s-a concentrat asupra investigării proprietăţilor razelor X. În câteva săptămâni de muncă asiduă, el a descoperit următoarele:

1) Sub acţiunea razelor X, emit lumină fluorescentă şi alte substanţe, nu numai platino-cianura de bariu.

2) Razele X pot să pătrundă prin multe materiale opace la lumină obişnuită. Rontgen a remarcat îndeosebi faptul că razele X pot să treacă şi prin ţesutul muscular, dar sunt oprite de oase.

3) Razele X se propagă în linie dreaptă; spre deosebire de particulele încărcate electric, razele X nu sunt deviate în câmp magnetic.

În decembrie 1895, Rontgen a scris primul său articol despre razele X, care a suscitat un viu interes. În câteva luni, sute de oameni de ştiinţă au început să studieze razele X, iar în aproximativ un an au apărut în jur de o mie de lucrări pe această temă! Unul dintre savanţii ale căror cercetări au pornit de la descoperirea lui Rontgen a fost Antoine Henri Becquerel. Acesta, deşi intenţiona să studieze razele X, a descoperit din întâmplare un fenomen chiar mai important, radioactivitatea. În general, razele X sunt generate atunci când electronii cu energii ridicate lovesc o ţintă. Razele X nu constau în electroni, ci sunt unde electromagnetice. Prin urmare, ele seamănă cu radiaţia vizibilă, adică cu lumina, cu excepţia faptului că lungimea de undă a razelor X este mult mai mică.Cea mai cunoscută aplicaţie a razelor X o constituie, desigur, folosirea lor în diagnosticele medicale şi stomatologice. De asemenea, se întrebuinţează în radioterapie, pentru distrugerea tumorilor maligne sau pentru oprirea creşterii lor. În afară de aceasta, razele X au şi multe aplicaţii industriale.

Lui Rontgen îi revine în exclusivitate meritul descoperirii razelor X. El a lucrat singur şi şi-a fructificat în mod strălucit descoperirea. Mai mult, descoperirea sa s-a dovedit a fi un important stimul pentru Becquerel şi alţi oameni de ştiinţă.Cu toate acestea, nu trebuie să supraestimăm importanţa lui Rontgen. Aplicaţiile razelor X sunt, desigur, foarte utile, dar nu se poate spune că au transformat întreaga noastră tehnologie, aşa cum a făcut-o descoperirea inducţiei electromagnetice de către Faraday. Rontgen nu a avut copii. Totuşi, el şi soţia sa au adoptat o fetiţă. În 1901, Rontgen a primit Premiul Nobel pentru fizică, inaugurând seria acestor înalte distincţii. A murit la Munchen, în 1923.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1901/rontgen/biographical/

https://sanatatea.com/pub/personalitati/1015-wilhelm-conrad-rontgen-descoperitorul-razelor-x.html

https://www.scientia.ro/premiile-nobel/102-premiul-nobel-fizica-1901-2007/803-premiul-nobel-pentru-fizica-1901-wilhelm-conrad-rontgen.html

https://www.britannica.com/biography/Wilhelm-Rontgen