sâmbătă, 28 martie 2026

$$$

 

O stâncă din Marea Neagră, fără apă dulce și fără vegetație, a generat un conflict diplomatic de peste 60 de ani între România, Uniunea Sovietică și Ucraina, a ajuns la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, iar în 2022 a devenit una dintre cele mai disputate poziții militare din războiul Rusiei contra Ucrainei.


Grecii antici o numeau Leuke, Insula Albă, sau Achilleis. Herodot o menționa. Ovidiu scria despre ea. Se spunea că pe această stâncă solitară din largul gurilor Dunării exista un templu dedicat zeului Apollo, iar sufletul lui Ahile se odihnea aici după războiul Troiei. Timp de milenii, insula a fost un reper de navigație pentru toate corăbiile care intrau sau ieșeau din Dunăre.


Istoria modernă a Insulei Șerpilor este o cronică a jafurilor succesive. După Războiul Ruso-Româno-Turc din 1877, prin Tratatul de la Berlin, România a primit sudul Dobrogei, insulele din Delta Dunării și Insula Șerpilor. Primul Război Mondial i-a adus doar un bombardament britanic care a distrus farul. Românii l-au reconstruit în 1922.


Tratatul de Pace de la Paris din 1947 confirma că Insula Șerpilor aparține României. Dar un an mai târziu, pe 23 mai 1948, s-a întâmplat ceva fără precedent. Printr-un proces-verbal semnat chiar pe insulă de Nikolai Șutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din București, și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar român, insula a fost predată sovieticilor. Protocolul nu a fost niciodată ratificat de Parlamentul României. A fost un act secret, necunoscut de autoritățile române.


Consecințele au apărut imediat. În august 1949, militarii sovietici i-au somat pe românii care încă întrețineau farul să predea instalația. Românii au refuzat. Au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin Război Rece, stânca din Marea Neagră a căpătat un rol strategic crucial. Sovieticii au construit o bază militară de control maritim și aerian, cu radare care supravegau Balcanii.


Doar cei care înțeleg geopolitica Mării Negre pot pricepe de ce o stâncă pustie valorează miliarde. Nu insula în sine conta, ci platoul continental din jurul ei. Sub fundul mării, în zona de sud a insulei, în dreptul Sulinei, se află zăcăminte de petrol și gaze naturale care transformă disputa dintr-una strategică într-una economică de proporții.


Între 1967 și 1987, România și URSS au purtat 10 runde de negocieri pentru delimitarea platoului continental. Fără rezultat. După destrămarea Uniunii Sovietice, Ucraina a moștenit insula odată cu frontierele fostei Republice Socialiste Sovietice Ucrainene. Au urmat alte 34 de runde de negocieri între România și Ucraina, între 1997 și 2004. Toate au eșuat.


Ucraina încerca să demonstreze că Insula Șerpilor este o insulă locuibilă, nu o simplă stâncă. Diferența era enormă în dreptul internațional: o insulă locuită generează platou continental și zonă economică exclusivă de 200 de mile marine, o stâncă nu. Pentru a-și susține argumentul, Ucraina a creat pe insulă o sucursală de bancă și un hotel fără canalizare. Proiectul Achilia, o zonă economică liberă pe insulă, s-a dovedit neviabil.


Pe 16 septembrie 2004, România a depus la Curtea Internațională de Justiție de la Haga cererea de inițiere a procedurilor. O echipă de 20 de experți români, condusă de diplomatul Bogdan Aurescu, a pregătit un dosar de 1.713 de pagini în limba engleză, în 120 de exemplare. Procesul a durat cinci ani.


Te-ai întrebat vreodată cum se câștigă 9.700 de kilometri pătrați de teritoriu prin diplomație și drept internațional, fără să tragi un singur glonț? Pentru că exact asta a reușit România la Haga.


Pe 3 februarie 2009, Curtea a pronunțat verdictul. Insula Șerpilor este o stâncă, nu o insulă cu drepturi maritime extinse. Nu poate susține locuirea umană sau o viață economică proprie. România a primit 79,34 la sută din zona disputată: 9.700 de kilometri pătrați de platou continental și zonă economică exclusivă. Ucraina a primit 20,66 la sută: 2.300 de kilometri pătrați. Decizia a fost considerată cea mai mare extindere teritorială legitimă a României de la Marea Unire din 1918.


Dar povestea nu s-a terminat. Pe 24 februarie 2022, în prima zi a invaziei Rusiei în Ucraina, forțele navale rusești au atacat și cucerit Insula Șerpilor. Cei 13 grăniceri ucraineni de pe insulă au intrat în legendă cu replica transmisă prin radio navei rusești: Navă de război rusă, du-te dracului. Au fost declarați inițial morți, dar ulterior s-a dovedit că fuseseră capturați.


Rusia a instalat pe insulă sisteme de apărare antiaeriană Tor-M2 și Panțîri, elicoptere și echipamente radar. Controlul insulei însemna controlul rutelor de navigație din nord-vestul Mării Negre. Ucraina a ripostat cu atacuri de drone și rachete, distrugând nave, vehicule și instalații. După luni de lupte, în iunie 2022, Rusia s-a retras de pe insulă.


Astăzi, Insula Șerpilor rămâne un simbol. Pentru România, decizia de la Haga este o victorie istorică a diplomației și a dreptului internațional. Pentru Ucraina, este locul unde 13 grăniceri au sfidat o flotă întreagă. Pentru Rusia, este o poziție strategică pierdută. Iar sub apele din jurul ei, pe platoul continental pe care România l-a câștigat prin dosare de 1.713 de pagini și nu prin tancuri, zac resurse de hidrocarburi care pot schimba securitatea energetică a țării pentru generații.

Viață  de românaș

$$$

 

...CONSTANȚA BUZEA ȘI 

       ADRIAN PĂUNESCU ...REMEMBER...


Poetă  Constanţa Buzea,  s-a născut în data de 29 martie 1941,d.31 august 2012.A fost prima soţie a lui Adrian Păunescu şi a scris peste 20 de volume de poezie. A fost considerată de critici drept unul dintre cei mai importanţi poeţi români contemporani.

"Era un om de o rară delicateţe şi de o reală severitate. La ea, sinceritatea şi francheţea erau mai importante decât căldura, fiindcă uneori căldura poate ascunde ipocrizie".Cosmin Ciotloş, critic literar descoperit şi "crescut" de Constanţa Buzea la revista “România literară“.

După ce a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din București în 1970, Constanța Buzea a început să - și construiască o carieră literară remarcabilă. 

În 1961, s-a căsătorit cu poetul Adrian Păunescu, o relație care a influențat profund amândouă carierele lor, deși căsătoria s-a încheiat în 1977. 

 Această experiență personală a fost, fără îndoială, un factor care a contribuit la profunzimea emoțională a versurilor sale.

  Activitatea sa editorială a fost la fel de impresionantă. Între 1974 și 1989, a lucrat ca redactor la revista „Amfiteatru”, iar din 1990 a semnat rubrica de corespondență „Post-restant” la „România literară”.

   Aceste experiențe nu doar că i-au îmbogățit cunoștințele literare, dar i-au oferit și o platformă pentru a-și exprima viziunea artistică și pentru a promova alți autori.

  Opera poetică a Constanței Buzea cuprinde peste 20 de volume, fiecare dintre ele fiind o explorare a temelor universale precum iubirea, suferința, natura și identitatea. 

   Stilul său este caracterizat printr-o sensibilitate aparte, printr-o capacitate de a transforma trăirile personale în teme universale, ceea ce îi conferă versurilor o profunzime emoțională rar întâlnită.

   Unul dintre cele mai notabile volume ale sale, „Pasteluri”, i-a adus Premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, recunoaștere care subliniază valoarea literară a operei sale.

    Pe lângă poezie, Constanța Buzea a fost și autoare de cărți pentru copii.. Această latură a creației sale reflectă nu doar talentul său literar, ci și dorința de a inspira și educa generațiile tinere prin intermediul literaturii.

  Constanța Buzea este, fără îndoială, o voce distinctivă în peisajul literar românesc. Prin versurile sale, ea reușește să atingă sufletele cititorilor, să le ofere o fereastră către propriile emoții și să le reamintească de frumusețea și complexitatea vieții. Contribuția sa la literatura română este inestimabilă, iar impactul său va continua să fie resimțit de generațiile viitoare. 


Constanța Buzea, soția marelui  poet,  o minunata ființă, de o sensibilitate aparte, o maestră a versului ca și poetul Adrian Păunescu! S- au iubit și din aceasta iubire au rodit două  Mlădițe Păunesciene ! Însă destinul i- a despărțit, dar copii au rămas liantul care i- au unit pe veci.


Poeta Constanța Buzea despre relația cu poetul Adrian Păunescu...

“Trecutul meu este atât de bogat prin căsnicia pe care am avut-o cu un domn excepțional, inteligent, talentat, dar care, pe lângă aceste mari calități a avut și niște defecte. Am impresia că și-a făcut singur rău, că n-a știut s-aleagă, c-a aruncat ce nu trebuie, c-a iubit ce nu trebuie, că n-a avut răbdare, c-a vrut tot.


Eu l-am însoțit 17 ani, mi-a dictat sute și sute de poezii, i-am dactilografiat sute și sute de poezii, i le-am legat și, la un moment, i le-am făcut cadou și și-a făcut niște cărți din ele. 

Deci, viața de familie a fost o bogăție. Copiii mei au fost atât de dăruiți, atât de îngeri, atât de diavoli, încât m-am uitat la ei și m-am bucurat.

   Poate c-am tăcut și i-am lăsat să vorbească, păstrez și astăzi și din totdeauna plăcerea de a asculta oameni deștepți.

   Dacă vorbești în timp ce ai în camera în care respiri, dacă vorbești tu și nu-l asculți pe cel mai deștept, pierzi timpul. Te sărăcești. Așa vă explic, ca să știți, de ce am firma de tăcută.

   Uneori mi s-a spus că din sfială, din timiditate. Nu era adevărat. Dar să stai în odaie cu un om extraordinar, m-aș fi privat de o învățătura bună.

    Contați pe mine ca om care știe să vorbească, dar știe mai mult să asculte, poate dintr-un egoism: de ce să nu sorb eu de pe buzele unui om deștept și sensibil tot ce a putut el să acumuleze și eu n-am avut cum?”.

"cum știi

cum uiți

cum ierți din neputință

te-nclini lângă absență

cu palma pe locul inimii"....


"Ca o greșeală-n care-am stat..

Toamna-n grădină, toamna pe deal,

Toamna pe șes,

Toata lumina prinde rugina, frunzele ies

Să se-nfașoare pe răsuflare și pe vedere

Într-o cădere de culoare fără putere.


Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,

Vara e mută ca o greșeală-n care-am stat.

Cum suntem azi, am fost și ieri, alții, tot alții,

Marea ne uită, uită-ne munții, înalții.

Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumina,

Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.


Totuşi ce preț necugetat se pregătește 

Pentru livezi și pentru vii, pentru nădejde.

Penru un cer încă senin, pentru schimbare,

Pentru toți sâmburii care devin lacre de soare"?


Constanța Buzea a divorțat de poetul Adrian Păunescu in 1977,după 16 ani de căsătorie .Iubirea lor a înflorit în cei doi copii : Andrei și Ioana ,care " sunt ca două timbre / Pe ultima scrisoare dintre noi"! 

"Înfășurați în propriile drame,

Nu ne mai pot copiii ajuta,

Noi suntem triști, cînd nu ne vede nimeni, 

Și bem arar, amar, cîte-o cafea....

Adrian Păunescu 


Foto ... Adrian Paunescu, alături de prima sa soție, Constanța Buzea ,și de cei doi copii, Andrei și Ioana !Eternă amintire amândurora!

Prof. Janeta Hulea

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie 1613: La această dată, a murit Sigismund Báthory principe al Transilvaniei. Născut în 1572, la Oradea, ca fiu al lui Cristofor Báthory şi al Elisabetei Bocskai, putea fi unul dintre principii de seamă ai Transilvaniei dacă nu ar fi fost foarte nestatornic şi inconsecvent. A renunţat de patru ori la tronul Transilvaniei. La vârsta de 23 de ani, în 1595, ajunsese să se intituleze principe al Transilvaniei, Ţării Româneşti şi Moldovei, realizând un fel de unire prin mijlocirea unor tratate de vasalitate, însă, ulterior, prin repetatele renunţări la domnie, nu a făcut decât să agraveze situaţia internă şi externă a principatului. 

Turbulenţele din relaţiile politice internaţionale de la sfârşitul secolului al XVI-lea au avut un rol dominant, alături de propriile sale slăbiciuni, în zădărnicirea planurilor sale politice. Provenea dintr-o veche familie nobiliară care-și avea reşedinţa la Şimleu Silvaniei. Tatăl său, Cristofor Báthory, a fost unul din oamenii de încredere ai reginei Isabella (1556-1559) şi ai principelui Ioan Sigismund Zápolya (1560-1571). Mama sa era din familia Bocskai. După ce principele Ştefan Báthory a devenit rege al Poloniei în 1575, l-a numit pe fratele său mai mare, Cristofor, locţiitor la conducerea Transilvaniei. Sigismund a petrecut primii ani de viaţă la Oradea, iar din 1575 a venit în capitala principatului cu familia sa. Dieta de la Cluj, din mai 1581, l-a votat pe Sigismund ca urmaş la tronul Transilvaniei. Cristofor Báthory a încetat din viață la 27 mai 1581, iar urmaşul la tron a rămas în îngrijirea a doi iezuiţi care trebuiau să se ocupe de educaţia lui. Guvernarea principatului avea să fie asigurată de 12 consilieri până ce Sigismund atingea vârsta majoratului.

Tânărul principe a fost educat la curtea de la Alba Iulia de iezuiţi italieni și maghiari, care, la rândul lor, studiaseră la universități din statele italiene. A devenit amator de cultură italiană şi a adus la curtea lui mulţi italieni, spre dezaprobarea suspuşilor săi. Aceștia erau cântăreţi, instrumentişti, artişti, grădinari, bucătari şi chiar producători de brânzeturi italieneşti, magi şi vrăjitori care invocau spirite, ca cel al lui Ioan de Hunedoara, pentru a-l întreba despre succesul acţiunilor sale. Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, domnul Țării Românești, care a vizitat curtea de la Alba Iulia în 1584, ne-a lăsat o descriere frumoasă a atmosferei de la palatul princiar. El relatează că a conversat în latină cu Sigismund, pe atunci un copil de 12 ani. Aflat la masă, tânărul principe i-a îngăduit să bea cât doreşte, potrivit obişnuinţei sale, fără a urma obiceiul ardelenilor care închinau mult unul în sănătatea altuia. Banchetul a fost unul regal, după moda italiană.

În 1588, la vârsta de 16 ani, a trebuit să accepte alungarea iezuiţilor, solicitată de stările protestante din dietă, pentru a fi declarat major. S-a confruntat cu o opoziţie puternică, venită chiar din partea verilor săi, Baltazar şi Ştefan Báthory. În 1593, tânărul principe a solicitat dietei să accepte începerea pregătirilor de război, în condiţiile în care Habsburgii căutau aliaţi în războiul antiotoman. Dar stările nu doreau angajarea pe o cale atât de riscantă pentru existenţa principatului. Prima tentativă de abdicare a survenit în iulie 1594, după eşecuri repetate de a obţine acordul dietei. În august 1594, cu ajutorul trupelor unchiului matern, Ştefan Bocskai, care l-au însoţit la dieta de la Cluj, a forţat declararea războiului împotriva otomanilor, apoi a arestat pe fruntaşii opoziţiei şi i-a executat.Anul 1595 i-a adus cele mai remarcabile rezultate, e drept efemere, în planul politicii externe şi în cel militar. Tratatul de alianţă cu Imperiul Habsburgic a fost semnat la Praga, în ianuarie 1595, urmat în martie de perfectarea căsătoriei cu arhiducesa Maria Christierna. În 20 mai 1595, Ţara Românească și, în 3 iunie, Moldova, au recunoscut suzeranitatea lui Sigismund. După aceasta, el s-a intitulat Princeps Transilvaniae, Valachiae Transalpinae et Moldaviae. 

În octombrie 1595, Sigismund Báthory, cu oştile ardelene şi forţele moldovene ale lui Ştefan Răzvan, veneau în Ţara Românească în sprijinul lui Mihai Viteazul. Până la sfârşitul anului 1595, armata otomană a lui Sinan Paşa a fost respinsă dincolo de Dunăre. Ulterior, însă, războiul antiotoman a intrat în impas, iar succesul creștinilor a devenit tot mai incert. Înfrângerea de către otomani a trupelor habsburgice și ardelene la Mezőkeresztes (24-26 octombrie 1596) l-a demoralizat pe Sigismund Báthory, care a anunțat curții de la Praga intenţia de a abdica. Imperialii l-au convins să nu o facă. Simţind că deciziile sale au periclitat situaţia principatului, influenţat şi de italienii din preajma sa, a ajuns să dorească o viață liniștită și o carieră religioasă de cardinal. În 23 decembrie 1597, el a transmis actul de abdicare împăratului Rudolf al II-lea. Acesta a acceptat preluarea Transilvaniei, unde intenţiona să-l trimită pe unul din fraţii săi, şi i-a acordat în schimbul Transilvaniei o pensie anuală de 50.000 de taleri, ducatele Ratibor şi Oppeln din Silezia, precum și promisiunea obținerii funcției de cardinal. Înțelegerea a rămas secretă.

La dieta de la Alba Iulia din aprilie 1598, Sigismund a anunțat stările cu privire la cedarea Transilvaniei împăratului Rudolf al II-lea și a decretat că oricine se va opune acestei decizii va fi condamnat la pedeapsa capitală. Lucrările dietei nu s-au ținut în catedrală, aşa cum se proceda de obicei, ci în palatul princiar, acesta fiind înconjurat de oşteni înarmaţi. Pentru a paraliza orice tentativă de opoziţie, arestarea cancelarului Ștefan Jósika, acuzat de trădare, s-a făcut în văzul participanţilor la dietă. Nimeni nu a îndrăznit să murmure împotriva actului de cedare a principatului, iar stările au jurat credinţă împăratului, reprezentat de trei comisari imperiali. După efectuarea transferului de putere, principele demisionar a recurs la un gest surprinzător care trădează sentimentele contradictorii care îl tulburau. A luat toţi banii din vistierie şi bunurile de aur şi argint aflate în tezaur şi le-a transferat în cetatea Gurghiului, controlată de unchiul său, Ştefan Bocskai. Cu acestea dorea să-şi asigure o viață tihnită şi îndestulată. Dar risipirea altor bunuri tezaurizate de principii anteriori echivalează cu ştergerea urmelor funcţionării instituţiei princiare. Astfel, arme, armuri, coifuri, hlamide şi uniforme vechi păstrate de la ceilalţi principi, valoroase mai ales prin vechimea lor, au fost fie distruse, fie risipite. Unele obiecte au fost aruncate în latrinele palatului... 

Capetele de pigmei, de mărimea unui ou de găină, confecţionate din fildeş, primite cadou de Ioan Zápolya de la sultanul Soliman au fost date ca jucării copiilor oamenilor de rând. Unui ostaș simplu i-a dat chiar sabia şi cingătoarea regelui Matia Corvin...Actele acordate principilor transilvăneni de sultanii otomani şi alte documente atestând relaţiile diplomatice ale principilor au fost arse. Tablourile lui Ioan de Hunedoara şi George Kastrioti (Skanderbeg) au fost distruse şi lăsate să putrezească la groapa de gunoi a palatului. 

A revenit pe tronul Transilvaniei pentru perioade scurte, numai pentru a abdica sau a fi alungat. În iulie 1602 s-a retras în Boemia pentru totdeauna. În contextul complex al confruntărilor habsburgo-otomane a mai fost îndemnat să pretindă tronul Transilvaniei, dar a refuzat. A murit în 27 martie 1613 la reşedinţa sa din Libochovice şi a fost înmormântat în catedrala Sf. Vitus, din Praga. 

Surse:

https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/706-sigismund-bathory-1572-1613

https://www.encyclopedia.com/religion/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/bathory

http://www.istorie-pe-scurt.ro/tratatul-dintre-mihai-viteazul-si-sigismund-bathory-cel-mai-nedrept-moment-al-domniei-lui-mihai-viteazul/

http://www.cunoastelumea.ro/tag/sigismund-bathory/

https://www.britannica.com/biography/Sigismund-Bathory

http://www.cimec.ro/Istorie/Sigismund-Bathory/Sigismund-Bathory-romana.htm

http://memoriaurbis.apulum.ro/ro/story/19

https://adevarul.ro/locale/alba-iulia/sigismund-bathory-planul-dacii-unguresti-principele-hulit-transilvaniei-artizanul-primei-uniri-celor-trei-Tari-romanem-1_5569c688cfbe376e35c03f3f/index.html

https://adevarul.ro/locale/hunedoara/sigismund-bathory-principele-usuratic-si-a-intemnitat-sotia-noaptea-nuntii-parasit-cauza-impotentei-1_568feb1d37115986c646b8f2/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie1845: În această zi, s-a născut fizicianul german Wilhelm Conrad Röntgen; cercetări de mecanică, electricitate, optică; studiind descărcările electrice în gaze, a descoperit, la 8 noiembrie1895, radiaţiile X (denumite şi „radiaţiile Röntgen"); Premiul Nobel pentru fizică pe 1901.

Wilhelm Conrad Rontgen (1845-1923), descoperitorul razelor X, s-a născut în oraşul Lennep din Germania. În 1869, şi-a luat doctoratul la Universitatea din Zurich. În următorii nouăsprezece ani, Rontgen a lucrat la mai multe universităţi, dobândind treptat faima unui excepţional om de ştiinţă. În 1888, a fost numit profesor de fizică şi director al Institutului de Fizică al Universităţii din Wurzburg. Acolo, în 1895, Rontgen a realizat epocala descoperire care i-a adus celebritatea. În ziua de 8 noiembrie 1895, Rontgen făcea experimente cu raze catodice. Acestea constau în fascicule de electroni. Fasciculul este produs prin aplicarea unei tensiuni înalte între electrozii plasaţi la capetele unui tub de sticlă din care a fost extras aproape tot aerul.

Razele catodice nefiind foarte penetrante, sunt stopate aproape în întregime în câţiva centimetri de aer. În cadrul acestui experiment, Rontgen acoperise complet tubul catodic cu hârtie opacă groasă, astfel încît, dacă se pornea curentul electric, din tub să nu răzbată nici un fel de lumină.Totuşi, când Rontgen a dat drumul la curent în tubul catodic, a fost surprins să constate că un ecran fluorescent aflat pe o masă alăturată a început să strălucească, de parcă ar fi fost luminat. El a oprit curentul, iar ecranul (acoperit cu platino-cianură de bariu, o substanţă fluorescentă) a încetat să mai lumineze. Deoarece tubul catodic era complet acoperit, Rontgen a înţeles repede că din tub trebuie să iasă o formă invizibilă de radiaţie, atunci când se pornea curentul. Din cauza naturii misterioase a acesteia, el a numit radiaţia invizibilă „raze X" - X fiind notaţia matematică uzuală a necunoscutelor.

Stimulat de descoperire, Rontgen a renunţat la celelalte cercetări şi s-a concentrat asupra investigării proprietăţilor razelor X. În câteva săptămâni de muncă asiduă, el a descoperit următoarele:

1) Sub acţiunea razelor X, emit lumină fluorescentă şi alte substanţe, nu numai platino-cianura de bariu.

2) Razele X pot să pătrundă prin multe materiale opace la lumină obişnuită. Rontgen a remarcat îndeosebi faptul că razele X pot să treacă şi prin ţesutul muscular, dar sunt oprite de oase.

3) Razele X se propagă în linie dreaptă; spre deosebire de particulele încărcate electric, razele X nu sunt deviate în câmp magnetic.

În decembrie 1895, Rontgen a scris primul său articol despre razele X, care a suscitat un viu interes. În câteva luni, sute de oameni de ştiinţă au început să studieze razele X, iar în aproximativ un an au apărut în jur de o mie de lucrări pe această temă! Unul dintre savanţii ale căror cercetări au pornit de la descoperirea lui Rontgen a fost Antoine Henri Becquerel. Acesta, deşi intenţiona să studieze razele X, a descoperit din întâmplare un fenomen chiar mai important, radioactivitatea. În general, razele X sunt generate atunci când electronii cu energii ridicate lovesc o ţintă. Razele X nu constau în electroni, ci sunt unde electromagnetice. Prin urmare, ele seamănă cu radiaţia vizibilă, adică cu lumina, cu excepţia faptului că lungimea de undă a razelor X este mult mai mică.Cea mai cunoscută aplicaţie a razelor X o constituie, desigur, folosirea lor în diagnosticele medicale şi stomatologice. De asemenea, se întrebuinţează în radioterapie, pentru distrugerea tumorilor maligne sau pentru oprirea creşterii lor. În afară de aceasta, razele X au şi multe aplicaţii industriale.

Lui Rontgen îi revine în exclusivitate meritul descoperirii razelor X. El a lucrat singur şi şi-a fructificat în mod strălucit descoperirea. Mai mult, descoperirea sa s-a dovedit a fi un important stimul pentru Becquerel şi alţi oameni de ştiinţă.Cu toate acestea, nu trebuie să supraestimăm importanţa lui Rontgen. Aplicaţiile razelor X sunt, desigur, foarte utile, dar nu se poate spune că au transformat întreaga noastră tehnologie, aşa cum a făcut-o descoperirea inducţiei electromagnetice de către Faraday. Rontgen nu a avut copii. Totuşi, el şi soţia sa au adoptat o fetiţă. În 1901, Rontgen a primit Premiul Nobel pentru fizică, inaugurând seria acestor înalte distincţii. A murit la Munchen, în 1923.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1901/rontgen/biographical/

https://sanatatea.com/pub/personalitati/1015-wilhelm-conrad-rontgen-descoperitorul-razelor-x.html

https://www.scientia.ro/premiile-nobel/102-premiul-nobel-fizica-1901-2007/803-premiul-nobel-pentru-fizica-1901-wilhelm-conrad-rontgen.html

https://www.britannica.com/biography/Wilhelm-Rontgen

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie 1875: În această zi, a murit Edgar Quinet, istoric, scriitor, filosof şi om politic francez; a militat pentru înnoirea societăţii pe baze democratice, republicane, ceea ce i-a adus un lung exil (1851-1870); în această perioadă s-a apropiat de istoria, limba şi literatura română, pe care le-a cunoscut atât direct, prin vizitele făcute în Principatele Române, cât şi cu ajutorul soţiei sale, Hermiona, fiica cărturarului moldovean Gheorghe Asachi; membru de onoare străin al Societăţii Academice Române (1869).Edgar Quinet s-a născut la Bourg-en-Bresse, în departamentul Ain, la 17 februarie 1803, fiind unicul fiu al lui Jérôme Quinet, comisar (intendent militar) al armatei republicane. Mama sa era Eugénie Rozat Lagis.

Tatăl său, Jérôme Quinet, a demisionat din armată, întrucât epoca napoleoniană l-a dezgustat profund și s-a dedicat științelor, îndeosebi matematicii. Mama sa, Eugénie Rozat Lagis, a exercitat o influență profundă asupra copilului Edgar. Deși era calvinistă, ea fost de acord cu botezul lui Edgar în catolicism. Familia locuia în Bourg-en-Bresse, dar își petrecea verile la Certines, proprietate a familiei Quinet de trei sute de ani. În 1811 s-a mutat împreună cu părinții și cu sora sa mai mică, Blanche (născută în 1807), la Charolles.Edgar a fost trimis la școală la colegiul din Bourg-en-Bresse (între 1815 și 1817), apoi la Lyon (1817-1819). Tatăl său ar fi dorit să-l vadă pe Edgar terminând repede studiile pentru a se dedica carierei militare, ori afacerilor. Totuși, tânărul Edgar era atras de literatură, aceasta având câștig de cauză în final. După ce a absolvit colegiul în Lyon, Edgar Quinet s-a înscris la examenul de admitere de la celebra École polytechnique, fiind declarat „admisibil” (1820). Nu a urmat cursurile acesteia deoarece, în urma unui consiliu de familie, a fost obligat să se înscrie la Facultatea de Drept.

În paralel cu frecventarea cursurilor de la Facultatea de Drept, Edgar Quinet a studiat și matematicile, istoria filosofiei și limbile străine. Din perioada studenției datează și prima sa scriere ieșită de sub tipar: Les tablettes de juif errant („Tabletele evreului rătăcitor”, 1823), o povestire satirică în maniera lui Voltaire. În același an, 1823, susține examenul de absolvire a Facultății de Drept.În ianuarie 1839 devine doctor, susținând la Universitatea din Strasbourg două teze de doctorat, în franceză și în latină: Essai d'une classification des arts („Eseu despre o clasificare a artelor”), respectiv De indicae poesis antiquissimae natura et indole („Despre originea și caracterul poeziei antice”).

În 1824, Edgar Quinet începe traducerea lucrării lui Herder „Idei asupra filosofiei istoriei omenirii” (după o versiune în limba engleză). Primind un acont pentru drepturile de traducător, în anul următor Quinet face o călătorie în Anglia. Tot în 1825 el devine corespondent la Revue britannique și la Revue germanique și începe să colaboreze la publicația Le constitutionnel.În 1826, Quinet întreprinde o călătorie în Germania. La Heidelberg, centrul romantismului german din acea perioadă, l-a cunoscut pe profesorul Friedrich Creuzer⁠(de), fondatorul mitologiei comparate. Tot la Heidelberg, face cunoștință cu Wilhelminna More, viitoarea sa soție, fiica unui notar din Grunstadt.Edgar Quinet frecventează cursurile Universității din Heidelberg, cunoscându-i pe romanticii germani: Tieck, Schlegel, Görres și Uhland.

În 1828, îi apare volumul al treilea al traducerii operei lui Herder Idei asupra filosofiei istoriei omenirii, precum și Eseu asupra operelor lui Herder.Publică eseul De la Grèce moderne, et de ses rapports avec l’antiquité („Despre Grecia modernă și raporturile ei cu antichitatea”, 1830), care este tipărit și în limba germană în anul următor (1831). În mai 1831 publică articolul Des épopées françaises du XII-e siècle („Despre epopeile franceze din secolul al XII-lea”), care stârnește vii controverse în ziarele vremii, Le National și Le Temps.Publică lucrarea De l’Allemagne et de la Révolution („Germania și Revoluția”) în 1832. În 1833, apare poemul în proză Ahasvérus, parabolă a istoriei umanității, la care Edgar Quinet meditase încă din adolescență. Despre această „epopee romantică” Léon Cellier spunea că oferă „o doctrină raționalistă a perfectibilității continue, colective, a speței umane”.În următorii ani continuă să publice poeme, eseuri și articole de filozofie, istorie și critică literară. În 1837, face cunoștință cu Adam Mickiewicz și este vizitat de poetul Heinrich Heine, iar în martie 1838 publică poemul Prométhée („Prometeu”).La 29 aprilie 1838, Edgar Quinet a fost numit cavaler al Legiunii de onoare.

După susținerea celor două teze de doctorat la Universitatea din Strasbourg (ianuarie 1839) Edgar Quinet este numit profesor universitar, titular al catedrei de literaturi străine, la Universitatea din Lyon, în luna mai 1839. Cursul său inaugural a fost Uniunea morală a popoarelor moderne. În anul următor, 1840, soții Quinet se stabilesc definitiv la Paris. În același an Edgar Quinet publică broșura 1815 - 1840, un pamflet îndreptat împotriva oligarhiei burgheze din Franța, în care afirmă deschis ideile sale republicane. Îi apare lucrarea Génie des religions („Geniul religiilor”, 1841), fundamentală pentru concepțiile sale despre filozofia istoriei. Tot în 1841 publică articolul Avertissement au pays („Avertizare către țară”), una dintre cele mai lucide critici la adresa regimului lui Ludovic-Filip. La 28 iulie 1841 Edgar Quinet a fost numit, prin ordonanță regală, profesor la prestigioasa instituție franceză de învățământ și cercetare Collège de France, ca titular al catedrei de „Literaturi și instituții comparate ale Europei meridionale” (primul curs de literatură comparată din lume). Cu ocazia primului curs susținut, el a fost ovaționat de opt ori de studenții și invitații prezenți.

Începe o colaborare rodnică cu Jules Michelet, profesor și el la Collège de France în acea perioadă. Cei doi țin lecții despre Ordinul iezuit și publică împreună broșura Les Jésuites („Iezuiții”, 1843). Aceasta, precum și discursul rostit de Edgar Quinet la 10 mai 1843, De la liberté de discussion en matière religieuse („Despre libertatea de discuție în materie religioasă”), declanșează o aprigă polemică în presă cu arhiepiscopul Parisului, în legătură cu libertatea învățământului. Ca urmare a acestei polemici, în octombrie cursul lui Quinet este suspendat.La 20 martie 1844 Quinet și-a reluat cursurile la Collège de France. După trei luni, la 20 iunie, el s-a întâlnit cu o delegație a studenților care și-au manifestat adeziunea la idealurile transmise de profesor. În răspunsul său, Edgar Quinet a îndemnat tineretul la acțiune împotriva situației politice din Franța. Printre auditorii pasionați ai cursurilor predate de Edgar Quinet și Jules Michelet la Collège de France se număra și tânăra moldoveancă Hermiona Asachi, fiica poetului Gheorghe Asachi.Împreună cu alți doi profesori celebri de la Collège de France din acea perioadă și anume Jules Michelet (titularul catedrei de Istorie și morală) și Adam Mickiewicz (poetul polonez exilat, titularul catedrei de Literaturi slave), Edgar Quinet a întregit o ilustră triadă, supranumită de contemporani „cele trei catedre de democrație”, care a avut o influență semnificativă asupra efervescenței revoluționare premergătoare Revoluției de la 1848. În 1845, în semn de protest față de suspendarea cursului lui Adam Mickiewicz, tineretul studențesc scoate o medalie cu efigiile celor trei profesori democrați (Michelet, Quinet și Mickiewicz) și organizează o nouă manifestație de simpatie în favoarea acestora. O altă manifestație de acest gen are loc și la 17 ianuarie 1847, acasă la Edgar Quinet, organizată de această dată de studenții români din Paris.În iulie 1846, la insistențele lui Alexandre Auguste Ledru-Rollin (deputat republican și unul dintre liderii opoziției), Edgar Quinet își depune candidatura la Bourg-en-Bresse și reușește să fie ales deputat. În această nouă calitate, a continuat să militeze de pe băncile stângii.

La 22 februarie 1848, în Paris, izbucnește revoluția care pune capăt „Monarhiei din iulie”. Garda națională trece de partea insurgenților. Edgar Quinet s-a numărat printre cei care au pătruns cu arma în mână în Palatul Tuileries în noaptea de 23 spre 24 februarie. Regele Ludovic-Filip abdică, iar guvernul provizoriu proclamă instaurarea celei de-A Doua Republici Franceze. Edgar Quinet este numit colonel în Garda națională. Edgar Quinet își depune candidatura pentru Assemblée Nationale (Adunarea Națională), în departamentul Ain, fiind ales la 28 aprilie 1848. În iunie 1848, când trupele generalului Cavaignac⁠(en) trag în muncitorii revoltați în urma desființării Atelierelor naționale, Quinet își asumă rolul de mediator între guvernul provizoriu și mase. Protestează împotriva alegerii lui Louis-Napoléon Bonaparte ca președinte al celei de-a Doua Republici Franceze. Tot în 1848, spre sfârșitul anului, îi apare prima parte a celebrei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”). În februarie 1850 publică broșura L’État de siège („Stare de asediu”), un violent pamflet politic împotriva măsurilor represive luate de guvern împotriva muncitorilor din regiunea lioneză și în care analizează în mod obiectiv motivele situației economice mizere în care se zbăteau aceștia.Tot în februarie 1850 ține un discurs în plenul Adunării Naționale, în legătură cu proiectul de lege privind instrucția publică. În acest discurs, tipărit ulterior cu titlul L’Enseignement du peuple, Edgar Quinet apără și dezvoltă principiul laicității învățământului public; discursul respectiv este considerat a fi una din sursele legii educației publice, adoptată mai târziu, în timpul celei de-a Treia Republici Franceze.

La 11 martie 1851, a murit Wilhelminna (Minna) More, prima soție a lui Edgar Quinet. Discursul funebru a fost rostit de prietenul și colegul acestuia, Jules Michelet. Edgar Quinet publică în prima jumătate a anului 1851 broșura La Révision („Revizuirea”), în care atrage atenția opiniei publice asupra pericolului pentru republică a intențiilor dictatoriale în creștere ale lui Louis-Napoléon Bonaparte.La 2 decembrie 1851 are loc lovitura de stat în urma căreia Louis-Napoléon Bonaparte primește titlul de „principe-președinte” și puteri dictatoriale. Între 3 și 10 decembrie au loc manifestații și chiar lupte de stradă în Paris și în provincie, dar plebiscitul care are loc în Franța îi dă câștig de cauză lui Napoleon. Edgar Quinet a luat parte activă la mișcarea de rezistență antinapoleoniană, luptând efectiv pe baricadele din Paris. După înfrângerea acestei mișcări, Edgar Quinet se ascunde, fiind urmărit de noile autorități; la intervenția Hermionei Asachi, el acceptă ospitalitatea familiei Souvestre, apoi a Mariei Cantacuzino, aceasta din urmă însoțindu-l până la graniță, unde proscrisul, având un pașaport fals cu numele românesc „Golesco”, reușește să treacă în Belgia, pornind pe drumul exilului.

Pentru Edgar Quinet începe lunga perioadă a exilului: 19 ani (mai exact, din decembrie 1851 pînă în septembrie 1870). „Ca și Hugo, el se îndărătnici să nu se întoarcă în Franța imperială a «uzurpatorului» și trăi astfel pe pământul de exil al Belgiei” La 9 ianuarie 1852 este publicat oficial decretul prin care erau expulzați nominal din Franța Victor Hugo, Edgar Quinet și alți opozanți ai noului regim.Stabilit la Bruxelles, Quinet se recăsătorește în iulie 1852 cu Hermiona Asachi, care îl urmase în exil.Continuă să scrie: în 1852 îi apare partea a doua a renumitei sale lucrări Les Révolutions d’Italie („Revoluțiile din Italia”), în 1853 poemul dramatic în 5 acte Les Esclaves („Sclavii”, în revista Revue des Deux Mondes, tipărit și separat la editura Vanderauwera, Bruxelles), în 1854 lucrarea biografică Fondation de la République des Provinces-Unies: Marnix de Sainte-Aldegonde, evocare a eroului național al Țărilor de Jos din secolul al XVI-lea, iar în 1855 Philosophie de l'Histoire de France („Filozofia Istoriei Franței”).

După „Dezastrul de la Sedan” (1-2 septembrie 1870) din timpul războiului franco-prusac, încheiat cu înfrângerea și capitularea trupelor franceze de sub conducerea lui Napoleon al III-lea, Edgar Quinet a revenit imediat în Franța (7 septembrie 1870). La 17 noiembrie 1870, și-a redobândit postul de profesor universitar la Collège de France. În timpul asedierii Parisului de către armata prusacă a scris vehement împotriva germanilor în presa pariziană.În 1871 (8 februarie), a fost ales deputat în Adunarea Națională (din partea Departamentului Sena), contribuind activ la instaurarea celei de-a Treia Republici Franceze. A fost unul dintre cei mai îndârjiți opozanți ai termenilor nefavorabili francezilor din tratatul de pace încheiat între Franța și Germania.A continuat să scrie; în 1871 a publicat Le Siège de Paris et la défense nationale („Asediul Parisului și apărarea națională”), în 1872 La République, conditions de la régénération de la France (Republica, condițiile renașterii Franței”), iar la începutul anului 1875 eseul L’Esprit nouveau („Spiritul nou”) - un paralelism amplu între cosmosul fizic și cel spiritual.

Edgar Quinet a murit la 27 martie 1875, în Versailles. Nu a avut parte de funeralii naționale, guvernul de orientare clericală din acea perioadă refuzându-i dreptul la onorurile militare și la prezența colegilor săi deputați. La înmormântarea sa (29 martie 1875) au ieșit însă pe străzi circa 200.000 de parizieni (după relatările din presa vremii), iar studențimea a însoțit carul funerar până la Cimitirul Montparnasse, acolo unde au ținut discursuri Victor Hugo, Léon Gambetta și alții.Mormântul său se află în Cimitirul Montparnasse, din Paris.Prin activitatea sa, de istoric și de profesor, Edgar Quinet a sprijinit aspirațiile românilor progresiști din secolul al XIX-lea. El s-a manifestat ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul pe care l-a acordat „pașoptiștilor” români (dintre care unii i-au fost studenți la Collège de France). După 1852, când s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi, relațiile sale cu românii aflați la Paris (dar și cu cei din Principatele Unite) au devenit și mai strânse.

Scrierea sa „Românii principatelor dunărene” este o analiză obiectivă a condițiilor sociale și istorice din Moldova și Țara Românească, dar, în același timp, și o pledoarie pentru împlinirea principalelor aspirații ale românilor de la jumătatea secolului al XIX-lea: unirea și independența națională. Prin întreaga sa activitate, Edgar Quinet se înscrie în galeria onorantă a filoromânilor din secolul al XIX-lea, alături de conaționalii săi Jules Michelet, Paul-Théodore Bataillard, Ulysse de Marsillac etc.

Surse:

Edgar Quinet, Opere alese (prefață și traducere Angela Cismaș), Editura Minerva (Colecția „Biblioteca pentru toți”), București, 1983.

Laurence Richer, Edgar Quinet : l’aurore de la République, Musnier-Gilbert, Bourg-en-Bresse, 1999.

Simone Bernard-Griffiths, Edgar Quinet Merlin romantique : le Mythe romantique de Merlin dans l'œuvre d'Edgar Quinet, Champion, Paris, 1999.

https://theodora.com/encyclopedia/q/edgar_quinet.html

https://editiadedimineata.ro/edgar-quinet-devotatul-sustinator-al-visurilor-romanesti/

http://www.toupie.org/Biographies/Quinet.htm

https://ziarullumina.ro/documentar/cum-a-devenit-scriitorul-edgar-quinet-un-mare-prieten-al-romaniei-53538.html

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie1879, 27 martie/ 8 aprilie: Printr-un înalt decret semnat de domnitorul Carol I, Societatea Academică Română este declarată institut naţional, cu denumirea de Academia Română, având drept scop „cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte"Urmărind emanciparea şi prin renaşterea culturală a poporului, foştii paşoptişti au reuşit ca, la 1 aprilie 1866, prin decret al Locotenenţei Domneşti, să înfiinţeze Societatea Literară Română, cu scopul declarat de a stabili ortografia limbii române, de a elabora şi publica dicţionarul şi gramatica limbii române.

Începutul a fost iniţiat cu 21 de membri aleşi din toate provinciile româneşti: trei din Moldova, patru din Muntenia, trei din Transilvania, câte doi din Banat, Maramureş şi Bucovina, trei din Basarabia şi doi din Macedonia (reprezentanţii „gândirii şi graiului românesc” din regiunile exterioare frontierelor moldo-valahe au fost numiţi de Guvern). Reprezentativitatea pe provinciile istorice, cu excepţia Moldovei şi a Valahiei, aflate în componenţa unor imperii vecine, trădează şi scopul ascuns al unificării naţionale prin normele lingvistice. În casa spătarului Costache Grigore Ghica , de la vechea intrare în Grădina Cişmigiu, astăzi conturată de spaţiul verde din partea dreaptă a Monumentului Valter Mărăcineanu, s-au deschis, la 1 august 1867, lucrările Societăţii Literare Române. În cuvântarea sa, preşedintele Consiliului de Miniştri a ţinut să sublinieze că: „Societatea este şi rămâne independentă şi liberă, cum liberă şi independentă a fost, este şi va fi limba poporului român, oricâte servituţi şi vicisitudini au putut înconvoia grumajii unora dintre noi”.

În urma discuţiilor s-a considerat oportună lărgirea caracterului ştiinţific al Societăţii Literare, aprobându-se un Statut – în prima şedinţă a Societăţii, ţinută în ziua de 1 august 1867 – ce menţiona constituirea Societăţii Academice Române cu trei secţiuni: literatură-filologie, istorie-arheologie şi ştiinţe naturale. În acest Statut, aprobat la 24 august, se prevedea componenţa Academiei: membri actuali, corespondenţi şi onorari, precum şi membri donatori.În ziua de 31 august a fost aleasă prima conducere a Societăţii Academice Române: Ion Heliade Rădulescu-preşedinte, Timotei Cipariu-vicepreşedinte şi August Treboniu Laurian-secretar, apoi, în cadrul altei şedinţe, a fost propus sigiliul reprezentat de zeiţa Minerva cu inscripţia Societatea Academică Română. Bucuresci. MDCCCLXVII. Următorul pas a fost declararea, în ziua de 15 septembrie, a Domnitorului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, membru de onoare şi protector al Societăţii Academice Române.

Instituţia, acum funcţională, a trecut la premierea primei lucrări de nivel academic, aleasă fiind Gramatica limbii române. Partea analitică redactată de Timotei Cipariu. Întrucât, cum am menţionat, ţelul ştiinţifico-cultural avea în subsidiar un scop politic unionist, în dezbaterile pe marginea Dicţionarului limbii române, din cadrul şedinţei din 12 august 1869, s-a specificat că acesta era „o urgentă necesitate chiar pentru viitorul nostru naţional”. În mod semnificativ, sala de la Cişmigiu era pavoazată cu harta tuturor ţinuturilor locuite de români, cu litografia reprezentând Columna lui Traian încadrată de portretele lui Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Considerându-se că toate etapele au fost consumate şi că proiectele corespund exigenţelor celor mai înalte, în ziua de 29 martie 1879, prin Înalt Decret Domnesc, Societatea Academică Română a fost declarată Institut Naţional cu denumirea Academia Română, având „de scop cultura limbei şi istoriei naţionale, a literelor, a ştiinţelor şi frumoaselor arte”, „persoană morală şi independentă în lucrările sale de orice natură”.

În săptămânile următoare s-au adoptat Statutul Academiei Române (21 iunie 1879) şi a fost ales primul Birou de conducere: Ion Ghica-preşedinte, Dimitrie A. Sturdza, P.S. Aurelian şi George Sion-vicepreşedinţi, Alexandru Odobescu-secretar general (2 iulie 1879). Lucrările se ţineau în localul Universităţii, iniţial numit al Academiei, în sala utilizată şi de Senatul României.Se va discuta despre necesitatea unui nou local, cât şi despre un local al Bibliotecii, ale cărei fonduri, mereu în creştere, impuneau luarea unor măsuri de depozitare şi conservare urgente; aceasta va fi o problemă continuă, temporar rezolvată în timpul domniei lui Carol II, în ultimii ani de conducere a lui Gheorghiu-Dej şi în zilele noastre, însă, cu siguranţă, se va impune iar atenţiei în deceniile ce vor veni.

Înaltul Decret Domnesc va fi întărit prin emiterea „Legii pentru Academia Română” cu unele precizări. Articolul 1 specifica: „Societatea Academică Română, instituită prin Decretul Domnesc No. 1246 din 26 august 1867, se declară Institutul Naţional cu denumirea Academia Română”, iar în articolul 6 se arăta: „Academia Română întreţine relaţiunile sale cu Guvernul prin Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice”.În martie 1883, Regele Carol I anunţa Academia că va oferi anual 6.000 de lei pentru un dicţionar care să cuprindă toate cuvintele vechi şi „care altminteri vor fi pierdute pentru generaţiile viitoare”. După un an de dezbateri, realizarea acestui proiect grandios – Etymologicum Magnum Romaniae – a revenit eruditului Bogdan Petriceicu Hasdeu, care va reuşi să redacteze trei tomuri şi introducerea celui de al patrulea tom.

Surse:

https://acad.ro/com2014/doc/d1006-sesiuneCarol/presedinteAR-IVVlad.pdf

https://radioromaniacultural.ro/documentar-academia-romana-152-de-ani-de-la-infiintarea-institutiei/

http://ziarullumina.ro/20-de-ani-de-la-renasterea-academiei-romane-35446.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/150-de-ani-scurta-istorie-a-academiei-inceputurile

http://revista.biblacad.ro/wp-content/uploads/2016/07/1.1.1.pdf

http://www.bcut.ro/dyn_img/lecturn8/Lecturn8.Pagina4-6.Roiu.pdf

$$$

 S-a întâmplat în 27 martie1918, 27martie/ 9 aprilie: La această dată, Sfatul Ţării de la Chişinău, organul legislativ reprezentativ, întrunit în şedinţă solemnă, hotărăşte, prin majoritatea absolută a votului, unirea Basarabiei cu România (după 106 ani de dominaţie rusă). 

Unirea Basarabiei cu România a avut loc la 27 martie 1918 şi a fost în fapt reunificarea vechii provincii româneşti Basarabia, ruptă de Moldova şi alipită de Rusia în 1812. Basarabia a fost prima provincie care s-a unit cu România pentru a forma România Mare. Efectele Unirii au fost anulate la 28 iunie 1940, atunci când Rusia a anexat din nou Basarabia, în baza pactului secret Ribbentrop-Molotov. Dezmembrarea Imperiului rus care s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917 a însemnat momentul crucial în care popoarele imperiului au accelerat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi pentru propria organizare în state naţionale proprii, pe baza principiului autodeterminării. Basarabia, care fusese ruptă din Moldova în 1812, se găsea în situaţia unică de a se putea desprinde definitiv de Rusia. Cu toate că suferise un proces brutal de rusificare în cei o sută de ani de dominaţie rusească, fosta provincie continua să fie în marea ei majoritate românească, mai bine de 65% dintre locuitori fiind români. În aceste condiţii şi făcând apel la dreptul istoric, Basarabia a urmărit mai întâi autonomia faţă de Rusia şi apoi, drept scop final, unificarea cu România. Aceasta din urmă se afla într-o situaţie extrem de dificilă, fiind nevoită să contracareze ofensiva armatei germane, care ocupase mare parte din România şi viza înaintarea spre est. Statul român nu avea posibilitatea să vină în sprijinul basarabenilor decât cu sfaturi.

Preocupaţi de soarta incertă a Rusiei, cetăţenii din principalele oraşe au început să se adune şi să se organizeze pentru a-şi decide destinele. Încă din aprilie 1917, reprezentanţi ai românilor basarabeni s-au întrunit pentru a vota o moţiune prin care se cerea autonomia administrativă, economică şi religioasă a Basarabiei. Se dorea o republică moldovenească autonomă în cadrul statului federativ rus. În această perioadă, autonomia politică faţă de Rusia sau unirea cu România nu se cristalizaseră drept obiective majore, întrucât persista incertitudinea, teama şi mentalitatea filo-rusă. La 18 aprilie/1 mai, s-au adunat la Odesa peste 10.000 de basarabeni, de la ofiţeri şi soldaţi, până la preoţi şi studenţi. În zilele următoare s-a ţinut, la Chişinău, Congresul preoţilor şi al învăţătorilor care au cerut un mitropolit român, autonomie şi o formă de guvernământ proprie.

Întrucât perspectiva ruperii de Rusia aducea în rândul populaţiei basarabene nu puţine temeri, propaganda românească menită să dea impuls luptei naţionale a românilor era critică pentru reuşita mişcării. Astfel, un rol important l-au jucat românii din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia din calea trupelor germano-austro-ungare. Războiul care se ducea pe teritoriul României adusese la Chişinău valuri de refugiaţi din Vechiul Regat, din Transilvania, Bucovina, dar mai ales ardeleni din armata austro-ungară.Refugiaţii transilvăneni şi bucovineni, prizonieri sau refugiaţi din România, au dezvoltat în Basarabia o propagandă vie pentru cauza naţională şi pentru unirea românilor. Printre aceştia s-au numărat şi câţiva exponenţi ai elitei româneşti, precum Onisifor Ghibu, Octavian Goga sau Ion Nistor. Fruntaşii transilvăneni - dintre care s-a detaşat ca importanţă Onisifor Ghibu - au procurat o tipografie cu litere latine şi astfel au putut înfiinţa la Chişinău ziarul „Adevărul (Transilvania)” (un „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”), au putut tipări abecedare şi cărţi în limba română. Mai mult, au organizat pentru învăţători, cursuri de istorie, geografie şi cântec românesc. Tot ei au ajutat la organizarea de întruniri la care se discutau problemele populaţiei şi se căutau soluţii.

Intensificarea luptei naţionale în Basarabia a însemnat înfiinţarea de noi partide, dintre care s-a impus rapid Partidul Naţional Moldovenesc, înfiinţat în aprilie 1917, sub conducerea lui Vasile Stroescu, cu concursul fruntaşilor Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi a transilvăneanului Onisifor Ghibu. Partidul şi-a asumat rolul de a coordona mişcarea pentru autodeterminarea românilor basarabeni. În programul său se preconiza ca Basarabia „să îşi cârmuiască singură viaţa ei dinăuntru ţinând seama de drepturile naţionale al tuturor locuitorilor ei. Ca soluţie imediată pentru anarhia care se instaura, partidul a adoptat un program de autonomie a Basarabei, cu armată, justiţie şi şcoală proprie. Datorită programului său, partidul şi-a asigurat rapid susţinerea marii majorităţi a populaţiei basarabene. În august 1917 s-a înfiinţat un alt partid carea vea să joace un rol important: Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care avea un program social-economic destinat ţărănimii.

Situaţia Basarabiei s-a complicat în vara lui 1917, după ce, în luna iunie, Ucraina se constituia ca republică independentă de Rusia. Rada ucraineană, condusă de Vinicenko, a revendicat Basarabia. Românii au protestat pe toate căile. Chiar şi „Rumcerodul” de la Odesa, organul revoluţionar bolşevic filorus care îşi asumase, printre altele, conducerea Basarabiei, a protestat faţă de politica „imperialistă şi antidemocratică" a Kievului. Basarabenilor nu le putea fi negat dreptul la autodeterminare pe care îl invocau popoarele Rusiei. Astfel, guvernul de la Kiev şi apoi cel de la Petrograd, au recunoscut că pretenţia de ucrainizare a Basarabiei era neîntemeiată şi în consecinţă au renunţat la ea. Între 8/21 şi 14/27 septembrie 1917 s-a desfăşurat la Kiev Congresul Popoarelor din Rusia. Basarabia a participat cu o delegaţie formată din șase membri. Congresul avea să stabilească dreptul la autodeterminare pentru toate popoarele din Rusia. În numele românilor din Basarabia a vorbit Teofil Ioncu, care, după ce a salutat adunarea, a ţinut să precizeze: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti.” La congres, delegaţia moldoveană s-a împotrivit încercărilor de a reduce Basarabia la statutul de provincie guvernată de Ucraina.

Între timp, la Chişinău, se încerca organizarea unui congres militar moldovenesc, însă guvernul revoluţionar rus refuză categoric să aprobe adunarea. În aceste condiţii, Partidul Naţional Moldovenesc îl împuterniceşte pe Gherman Pantea, unul dintre liderii partidului, să facă demersurile necesare pentru a obţine aprobarea. La începutul lui octombrie, Pantea se consultă printre alţii şi cu Lenin (care nu preluase puterea),îi sfătuieşte pe moldoveni să îşi impună autodeterminarea pe cale revoluţionară. Moldovenii decid să convoace Congresul Ostaşilor Moldoveni la Chişinău, în data de 20 octombrie/2 noiembrie 1917. La Marele Congres al Ostaşilor Moldoveni din 2 noiembrie au participat 989 delegaţi, ofiţeri români şi circa 200.000 de ostaşi, în marea lor majoritate ţărani basarabeni veniţi de pe toate fronturile. Adunarea şi-a asumat rolul de adunare reprezentativă pentru întreaga Basarabie şi ca atare şi-a luat dreptul de a proclama autonomia politică şi administrativă a Basarabiei, în baza principiului autodeterminării şi a considerentelor de cultură, naţionalitate şi istorie proprie. Ca plan de acţiune imediată, Congresul a stabilit naţionalizarea armatelor basarabene şi, mai ales, convocarea unui Sfat al Ţării, o adunare care trebuia să fie aleasă şi reprezentativă.

Într-o atmosferă de entuziasm naţional şi revoluţionar, în toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegerile pentru reprezentanţii care urmau să formeze Sfatul Ţării. În total au fost aleşi 150 de deputaţi, din cele mai variate straturi sociale, curente politice, reprezentanţi de judeţe şi comune, ai clerului, cadre didactice, corporaţii prefesionale, instituţii, funcţionari, etc. Şi din punct de vedere al naţionalităţii reprezentanţilor, structura a reflectat complexitatea etnică a Basarabiei: 105 erau moldoveni, 15 ucraineni, 13 evrei, șapte ruşi, trei bulgari, doi nemţi, doi găgăuzi, un polonez, un armean şi un grec. În procente circa 70% erau moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. Printre membrii sfatului s-a aflat şi o femeie, luptătoarea naţionalistă Elena Alistar. Sfatul Ţării şi-a început activitatea la 21 noiembrie/decembrie 1917. Adunarea l-a ales ca preşedinte, cu unanimitate de voturi, pe Ion Inculeţ. Comisarul gubernial şi cei judeţeni, toţi purtătorii legali ai suveranităţii ruseşti, au jurat credinţă Sfatului, transferând astfel legal şi fără o intervenţie externă, suveranitatea rusă în mâna noului organ reprezentativ. Astfel Sfatul Ţării a preluat oficial conducerea Basarabiei.

La 25 septembrie/8 octombrie 1917, Sfatul Ţării proclama autonomia Basarabiei. Succesiv, la 2/15 decembrie 1917, a proclamat Republica Democratică Moldovenească. Noul stat continua să fie legat de Rusia ca stat federativ. Ca organ conducător executiv a fost ales un „Consiliu al Directorilor” în frunte cu Petre Erhan. Pentru că în Rusia puterea era preluată de bolşevici, basarabenii au fost nevoiţi să ia o decizie radicală şi, la 24 ianuarie 1918, la scurt timp după ce vecina Ucraina se rupea de Rusia, Republica Democratică Moldovenească şi-a declarat şi ea independenţa. Preşedintele republicii a fost ales Ion Inculeţ, iar şeful guvernului doctorul Daniel Ciugureanu.În iarna anului 1917, starea de anarhie din Basarabia s-a înrăutăţit. Refugiaţii, prizonierii ruşi întorşi din Germania, prizonierii germani în drum spre ţărilor lor, se dedau la acte de vandalism, violenţe, crime, distrugeri, care au destabilizat complet ordinea în Basarabia. Consiliul Directorilor era incapabil să mai menţină ordinea în nou-proclamata Republică, cu atât mai mult cu cât avea de înfruntat rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de Moscova.

În decembrie, cete înarmate de bolşevici se adunaseră la Chişinău şi se dedau la grave provocări la adresa Consiliului. Atunci când, în 6/19 ianuarie 1918, în Basarabia sosea de la Kiev corpul ofiţerilor prizonieri ardeleni, pregătit să lupte împotriva austro-ungarilor, aceştia erau dezarmaţi de bolşevici. Câţiva deputaţi în Sfatul Ţării au fost prinşi de forţele militare bolşevice, iar alţi deputaţi au părăsit Chişinăul sub ameninţarea cu moartea. În condiţiile dezordinii de nestăpânit, Consiliul Directorilor decide să ceară ajutorul armatei române. După mai multe apeluri primite cu prudenţă la Bucureşti, guvernul Brătianu a decis să trimită peste Prut două divizii de infanterie şi două de cavalerie, pentru restabilirea ordinii, protejarea populaţiei, apărarea căilor de comunicaţie şi a depozitelor, cu menţiunea că armata română fusese chemată prin comandamentul militar rus.

La trecerea Prutului, armata română a fost întâmpinată cu bucurie. O delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ a venit în întâmpinarea Diviziei 11 care se îndrepta spre Chişinău. La 13/26 ianuarie 1918, armata română, sub conducerea generalului Ernest Broşteanu, a intrat în Chişinău şi a restabilit ordinea. Unităţile bolşevice s-a retras la Tighina, fără a opune rezistenţă. În acelaşi timp, Divizia 13 a trecut Prutul în sudul Basarabiei, unde dezordinea era cu atât mai mare cu cât elementele bulgare, lipovene, tătare, găgăuze, fuseseră incitate la dezordine de bolşevici şi pe care armata rusă le scăpase complet de sub control. Pacificarea regiunii a fost mai dificilă, dar până la 8 martie, în condiţii de iarnă grea, armata română a intrat în Cetatea Albă. Totodată, forţele bolşevice retrase la Tighina au fost complet anihilate la 7 februarie. Puterea sovietică, ignorând principiul autodeterminării pe care aparent îl susţinuse până atunci, a considerat acţiunea drept un act de agresiune pe propriul teritoriu, a rupt relaţiile diplomatice cu România şi a confiscat tezaurul României aflat atunci la Moscova.

În ianuarie 1918, atât România cât şi Republica Democrată Moldovenească se găseau într-o situaţie extrem de delicată. Guvernul român era presat de Puterile Centrale să negocieze o pace umilitoare, în timp ce Basarabia trebuia să facă faţă unei Ucraine expansioniste. Guvernul Averescu trebuia să facă faţă pretenţiilor Puterilor Centrale care cereau cedarea Dobrogei, modificarea graniţei pe Carpaţi, schimbarea dinastiei, demobilizarea armatei, mari concesii economice, etc. Pe cale diplomatică se reuşise menţinerea statului român. La 25 februarie/5 martie s-a semnat Protocolul de la Buftea, care prelungea cu 14 zile armistiţiul cu Puterile Centrale, odată cu acordul de satisfacere în masă (în semn de protest) a tuturor pretenţiilor Puterilor Centrale. La Buftea, Ucraina trimitea o notă prin care susţinea că „Basarabia din punct de vedere etnografic, economic şi politic, formează o unitate indivizibilă cu teritoriul Ucrainei”. Era aşadar evident că Republica Democratică Moldovenească nu putea rămâne independentă, însă momentul pentru unire nu era oportun. Unirea trebuia amânată pentru a nu periclita soarta Dobrogei, la rândul ei revendicată de Bulgaria şi cerută în schimbul Basarabiei. Generalul Averescu avea să replice delegaţiei austro-ungare: „Voiţi să ne luaţi ceea ce este al nostru, adică Dobrogea şi să ne daţi în schimb ceea ce nu este al vostru: Basarabia”.

În cursul lunii martie devenea tot mai evident că unirea Basarabiei cu România era singura soluţie pentru tânăra republică moldovenească, soarta ei ca stat independent fiind periclitată de intenţiile de anexare a Ucrainei. Rada ucraineană, care semnase pacea cu Puterile Centrale, făcea presiuni mai ales pentru anexarea unor părţi ale Basarabiei, precum Ţinutul Hotinului şi Cetatea Albă.Curentul care cerea unirea devenise de nestăvilit.Contactele basarabenilor cu factorii politici şi cu presa de la Iaşi erau tot mai intense, ziare precum „Cuvânt Moldovenesc”, „Ardealul”, „România Mare”, „Sfatul Ţării”, nu conteneau să scrie pe seama unirii, sporind sentimentul de proprie conştiinţă naţională. Elitele culturale de pe ambele maluri ale Prutului se întâlneau la 1 martie la Iaşi, unde aveau să cadă de acord asupra necesităţii istorice a acestui mare pas. Zemsteva din Bălţi anticipa timpii şi declara oficial că cere unirea Basarabiei cu Regatul României, chemând şi administraţiile locale să urmeze exemplul.

Soluţia impasului urma să vină de data aceasta de jos. În acest context, la Iaşi au început discuţiile legate de modalitatea de realizare a Unirii şi s-a decis soluţia deliberării în Sfatul Ţării. În cadrul şedinţei guvernului de la Iaşi din 23 martie, la care au participat şi Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, s-a decis trimiterea unei delegaţii la Chişinău, care să supună chestiunea unirii în Sfatul Ţării. Constatin Stere a sosit la Chişinău în 24 martie, iar în 26 martie a ajuns şi prim-ministrul Alexandru Marghiloman.În după-amiaza zilei de 27 martie 1918 s-a deschis şedinţa Sfatului Ţării pentru adoptarea unirii. Au luat cuvântul preşedintele Ion Inculeţ şi prim-minstrul român Alexandru Marghiloman, ca reprezentant al guvernului român. După aceasta, reprezentanţii români s-au retras pentru a permite desfăşurarea nestingherită a lucrărilor. La propunerea Blocului Moldovenesc, Constantin Stere a fost cooptat în Sfat.După exprimarea părerilor din partea grupurilor politice şi a minoritarilor, care, cu excepţia polonezilor, au declarat că se vor abţine, s-a trecut la vot. Unirea a fost aprobată cu 86 de voturi pentru, trei contra şi 36 abţineri.

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna! Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; Vice-preşedinte, Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan”

În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a fost adusă la cunoştiinţa prim ministrului Marghiloman, care, în numele poporului român, a guvernului României şi al Regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era, după cum avea să spună Regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină. Actul Unirii prevedea o serie de condiţii care ţineau de necesităţile stringente ale provinciei. Astfel, Sfatul Ţării trebuia să rămână organul care să ducă la bun sfârşit reforma agrară, de o importanţă critică pentru ţărănimea basarabeană. Unirea era condiţionată de păstrarea unei autonomii provinciale, cu administraţie proprie şi un Sfat (Dietă) proprie. Acesta urma să aibă competenţe în stabilirea bugetelor locale, să deţină controlul oraşelor, să numească funcţiile administrative. România trebuia să asigure Basarabiei respectarea deplină a drepturilor democratice, o reprezentare proporţională în Parlament precum şi prezenţa obligatorie în Consiliul de Miniştri a doi reprezentanţi basarabeni. În fine, se cerea convocarea Constituantei pentru codificarea într-o nouă Constituţie a principiilor enunţate în actul Unirii. Constituţia de la 1923 a fost cea care a întărit integrarea Basarabiei în România Mare.

În lumina declarării Unirii de la 1 decembrie cu Transilvania, adunarea Sfatului Ţării s-a întrunit din nou în şedinţă specială, la 26 noiembrie/9 decembrie, a votat unirea necondiţionată şi a adoptat în fine legea agrară, care rezolva o problemă extrem de sensibilă a ţăranilor basarabeni. După adoptarea ei rolul Sfatului era terminat. Astfel, la 10 decembrie Sfatul Ţării adopta declaraţia prin care renunţa la condiţiile stipulate în actul unirii şi, fiind îndeplinită reforma agrară, Sfatul s-a dizolvat, pecetluind unirea necondiţionată şi ireversibil. Imediat după declararea unirii, Rada ucraineană a emis proteste vehemente şi a refuzat să recunoască actul. Guvernul român a respins pretenţiile acesteia asupra nordului şi sudului Basarabiei, precum şi obiecţiile nejustificate ale Rusiei. Reacţiile ostile au continuat pentru multă vreme, statutul României Mari fiind pus sub semnul întrebării.

Conferinţa de Pace de la Paris din 1920 a recunoscut legitimitatea unirii Basarabiei cu România. La 28 octombrie 1920 România a semnatat tratatul de la Paris cu Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia care prevedea: „Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic unirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată; Considerând că populaţiunea Basarabiei a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România", părţile contractante recunoşteau lui suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura sa până la punctul unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia, şi acest hotar".În primii ani de după unirea cu România, în Basarabia au apărut şi activat mai multe organizaţii pretins revoluţionare care militau pentru ruperea Basarabiei şi anexarea ei la Ucraina sau la Rusia. Multe dintre ele îşi aveau centrul la Odesa. Spre exemplu, astfel de organizaţii erau „Societatea pentru salvarea Basarabiei”, o organizaţie cu caracter propagandistic sau „Comitetul Militar de Salvare a Basarabiei”, cu caracter militar.Efectele unirii au fost

$$_

 28 martie 1949: S-a stins din viață Grigoraș Dinicu, compozitor și violonist român, recunoscut ca unul dintre cei mai faimoși lăutari. Grig...