$$$

 S-a întâmplat în 16 ianuarie…

– 27 î. Hr.: Octavianus a primit titulatura sacrală de „Augustus" și a adoptat titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius".

– 1547: Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic este încoronat Țar la Moscova la vârsta de 16 ani.

– 1699: Prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (Serbia), dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman (care încheia războiul ruso-turc), Poarta recunoştea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (16/26)

– 1728: S-a născut compozitorul italian Niccolo (Nicola) Piccini (m. 1800)

– 1749: S-a născut poetul şi dramaturgul italian Vittorio Alfieri, creator al tragediei clasice italiene (m. 1803) 

– 1794: A murit Edward Gibbon, istoric englez (n. 1737)

– 1879: A murit Octave Crémazie (Claude-Joseph-Olivier), scriitorul francez de origine canadiană (n. 1827) 

– 1886: A murit compozitorul italian Amilcare Ponchielli (n. 1834). Unele surse dau ca dată a morţii 17.I.1886

– 1891: A murit compozitorul francez Léo Delibes (n. 1836)

– 1901: A murit pictorul elveţian Arnold Böcklin (n. 1827)

– 1919: Intră în vigoare un amendament la Constituția SUA care interzice fabricarea și consumul băuturilor alcoolice (Legea prohibiției), în vigoare până la 5 decembrie 1933.

– 1924: S-a născut compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul Dragoş Alexandrescu; a fost redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române (m. 2014) 

– 1927: S-a născut (la Storojineţ, astăzi în Ucraina) Radu Paladi, compozitor, dirijor, pianist şi profesor (m. 2013)

– 1927: Avea loc prima audiţie a Sonatei a III-a pentru vioară şi pian, de George Enescu

– 1928: S-a născut soprana spaniolă Pilar Lorengar (m. 1996)

– 1928: S-a născut regizorul de film Virgil Calotescu (m. 1991)

– 1934: S-a născut mezzosoprana americană Marilyn Horne 

– 1935: S-a născut poeta, eseista şi editoarea daneză Inger Christensen (m. 2009)

– 1940: S-a născut actriţa şi profesoara Melania Ursu

– 1942: S-a născut (în comuna Buda, azi în R. Moldova) Aurel-Dragoş Munteanu, prozator şi eseist; primul director al Televiziunii Române după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989; ambasador al României la ONU (1990-1992) şi ambasador al României în SUA (1992-1994) (m. 2005)

– 1944: S-a născut scenograful şi actorul Radu Boruzescu; stabilit din anul 1975 în Franţa

– 1944: S-a născut (în Elveţia) muzicianul german Dieter Moebius, pionier al muzicii electronice (d. 2015)

– 1944: S-a născut scriitoarea Elena Ghirvu-Călin 

– 1945: Erau semnate, la Moscova, în urma tratativelor purtate de o delegaţie română condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, primul acord economic româno-sovietic, şi convenţia sovieto-română prin care s-au stabilit cantităţile de mărfuri ce urmau să fie livrate Uniunii Sovietice, în fiecare an de executare a prevederilor armistiţiului, în contul despăgubirilor de război

– 1947: S-a născut poetul Sebastian Reichmann, stabilit în Franţa din 1973

–1948: S-a născut actriţa Catrinel Paraschivescu (nume real: Ecaterina Paraschivescu)

– 1948: S-a născut John Carpenter, regizor, scenarist şi compozitor american; considerat unul dintre cei mai influenţi regizori de film de groază şi SF de la Hollywood

– 1951: S-a născut actorul Radu Gheorghe; unul din promotorii genului stand-up comedy în România

– 1957: A murit dirijorul italian Arturo Toscanini (n. 1867)

– 1959: S-a născut Sade (Helen Folasade Adu), cântăreaţă rock, compozitoare şi producătoare britanică de origine nigeriană

– 1962: A murit Ivan Meštrović, sculptor, pictor şi gravor croat; stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în SUA (1947); fondator al Academiei de Artă din Zagreb (1909); a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, I. I. C. Brătianu şi monumentul lui Ferdinand I; membru de onoare străin al Academiei Române din 1940 (n. 1883)

– 1965: Reprezentanţele diplomatice ale României şi Danemarcei au fost ridicate la rang de ambasadă. Relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite la 13 aprilie 1917. Întrerupte în 1940, în contextul celui de-al doilea război mondial, au fost reluate în 1946. Primele relaţii oficiale între România şi Danemarca au fost stabilite în anul 1879, consfinţite prin vizita celor dintâi oficiali români cu statut diplomatic în regatul danez – Grigore Basarab Brâncoveanu şi primarului Ion Bărcănescu. Cei doi demnitari români erau reprezentanţi direcţi ai regelui Carol I şi aveau misiunea notificării regelui danez cu privire la Independenţa României

– 1974: S-a născut top-modelul britanic Kate Moss

– 1977: A murit Călin Popovici, astronom, astrofizician şi geodez; a stabilit o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare (metoda cercului de simultaneitate); a coordonat editarea „Dicţionarului de astronomie şi astronautică”; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 1910)

– 1979: În urma unor puternice manifestaţii, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1919-1980) a părăsit Iranul, fapt ce a dus la sfârşitul monarhiei (a devenit şah la 17.IX.1941 şi a fost încoronat la 26.X.1967). La 1 februarie acelaşi an a sosit la Teheran ayatollahul Khomeiny, liderul religios şiit iranian aflat de 15 ani în exil la Paris. Puterea a fost preluată de Consiliul Revoluţionar Islamic (ulterior Consiliul Revoluţiei), în frunte cu Khomeiny, care, la 1 aprilie 1979, a proclamat Iranul republică islamică

– 1981: A murit actorul Cornel Coman (n. 1936)

– 1991: Lansarea operației „Furtună în deșert" (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian declanșat de coaliția internațională (SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.

– 1995: A murit Ştefan Popescu, poet, prozator şi traducător; între anii 1945 şi 1948 a fost redactor la Radio Bucureşti (n. 1912)

– 2000: A murit fizicianul american Robert Rathbun Wilson, specialist în fizică nucleară; a lucrat, alături de Robert Oppenheimer, în cadrul proiectului Manhattan, pentru producerea bombei atomice americane; după exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki, din august 1945, a fost membru-fondator al Asociaţiei Cercetătorilor de la Los Alamos, asociaţie care a cerut comunităţii internaţionale să introducă un control riguros asupra energiei nucleare (n. 1914)

– 2008: A murit lingvistul italian de origine română Sorin Stati; stabilit în Italia din 1971; lucrări de lingvistică generală aplicată; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993 (n. 1932)

– 2012: A murit Gustav Leonhardt, dirijor, clavecinist şi organist olandez (n. 1928)

– 2013: A murit medicul şi profesorul Valeriu Popescu, unul dintre oamenii care au marcat şi influenţat medicina pediatrică (n. 1924)

– 2013: Începea criza ostaticilor de la In Amenas (Algeria), când un grup de militanţi islamişti afiliat la Al-Qaida şi condus de Mokhtar Belmokhtar, a luat sute de oameni ostatici la complexul gazifer Tigantourine de lângă In Amenas. Forţele de securitate algeriene au înconjurat zona şi majoritatea persoanelor au fost eliberate. Conform guvernului algerian, 38 de ostatici şi 29 de militanţi au fost ucişi, în timp ce 685 de muncitori algerieni şi alţi 107 străini au fost eliberaţi. Printre ostatici s-au aflat şi cinci cetăţeni români, conform MAE român

– 2016: A murit actorul Theodor Danetti (n. 1926)

–2016: Au fost ridicate sancţiunile internaţionale impuse Iranului de către Occident, cu consecinţe în domeniul energetic mondial şi în ceea ce priveşte comerţul exterior al acestei ţări. Printre cele mai importante efecte ale acestei măsuri se numără faptul că firmele din această ţară vor primi din nou acces la conturile din străinătate, unde au aproximativ 100 de miliarde de dolari. Totodată, Iranul va putea, începând cu această dată, să-şi vândă petrolul pe piaţa internaţională

– 2016: A murit compozitorul francez Hubert Giraud, autorul celebrului hit „Mamy Blue” (n. 1920)

–2017: A murit Janina Ianoşi (în acte: Jeanina-Maria Jánosi), traducătoare, eseistă şi profesoară; a tradus din limba rusă lucrări de estetică (Herzen, Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev ş.a.) şi literatură (Lev Tolstoi, Paustovski, Marina Ţvetaeva, Daniil Granin); soţia esteticianului Ion Ianoşi (n. 1930)

$$$

 BĂTĂLIA DE LA CHERONEEA (338 ÎC)

Bătălia de la Cheronea a fost dusă în 338 î.C., lângă orașul Cheroneea din Beoția, între forțele lui Filip al II-lea al Macedoniei și o alianță a unor orașe-stat grecești, inclusiv Atena și Teba. Bătălia a fost punctul culminant al campaniei lui Filip din Grecia (339–338 î.C.) și a avut ca rezultat o victorie decisivă pentru macedoneni.

Filip adusese pacea într-o Grecie sfâșiată de război în 346 î.C., prin încheierea celui de-al treilea război sacru și încheierea conflictului său de zece ani cu Atena pentru supremație în nordul Egeei, prin încheierea unei păci separate. Regatul mult extins al lui Filip, armata puternică și resursele abundente l-au făcut acum liderul de facto al Greciei. Pentru multe dintre orașele-stat grecești extrem de independente, puterea lui Filip după 346 î.C. a fost percepută ca o amenințare la adresa libertății lor, în special în Atena, unde politicianul Demostene a condus eforturile de a se rupe de influența lui Filip. În 340 î.C. Demostene a convins adunarea ateniană să sancționeze acțiunile împotriva teritoriilor lui Filip și să se alieze cu Bizanțul, pe care Filip îl asedia. Aceste acțiuni au fost împotriva termenilor jurământului lor din tratat și au echivalat cu o declarație de război. Prin urmare, în vara anului 339 î.C., Filip și-a condus armata în Grecia, determinând formarea unei alianțe de state grecești opuse lui, conduse de Atena și Teba.

După câteva luni de impas, Filip a înaintat în cele din urmă în Beoția în încercarea de a mărșălui asupra Tebei și Atenei. Împotriva lui și blocând drumul de lângă Cheronea, se afla armata greacă aliată, asemănătoare ca mărime și ocupând o poziție puternică. Detaliile bătăliei care a urmat sunt puține, dar după o lungă luptă macedonenii au zdrobit ambele flancuri ale liniei aliate, care apoi s-au dizolvat într-o ruină.

Bătălia a fost descrisă ca fiind una dintre cele mai decisive din lumea antică. Forțele Atenei și Tebei au fost distruse, iar rezistența continuă a fost imposibilă, războiul încheindu-se deci brusc. Filip a putut să impună Greciei un acord, pe care toate statele l-au acceptat, cu excepția Spartei. Liga Corintului, formată ca urmare, a făcut din toți participanții aliați ai Macedoniei și între ei, cu Filip ca garant al păcii. La rândul său, Filip a fost votat ca strategos (general) pentru un război pan-elenic împotriva Imperiului Persan, pe care îl plănuise de mult. Cu toate acestea, înainte de a fi capabil să preia conducerea campaniei, Filip a fost asasinat, iar regatul Macedoniei și responsabilitatea pentru războiul cu Persia au trecut în schimb fiului său Alexandru.

Potrivit lui Diodor, armata macedoneană număra aproximativ 30.000 de infanterie și 2.000 de cavalerie, o cifră general acceptată de istoricii moderni. Filip a preluat comanda aripii drepte a armatei macedonene și l-a plasat pe fiul său, în vârstă de 18 ani, Alexandru (viitorul cuceritor al Imperiului Persan ) la comanda aripii stângi, însoțit de un grup de generali experimentați ai lui Filip. 

Armata greacă aliată includea contingente din Aheea, Corint, Calcis, Epidaur, Megara și Troezen, majoritatea trupelor fiind furnizate de Atena și Teba. Contingentul atenian era condus de generalii Chares și Lysicles, iar tebanii de Theagenes. Nici o sursă nu oferă cifre exacte pentru armata greacă, deși Justin sugerează că grecii erau „mult superiori ca număr de soldați”; Viziunea modernă este că numărul orașelor-state care au luptat a fost aproximativ egal cu cel al macedonenilor. Atenienii au ocupat poziții în aripa stângă, tebanii în dreapta și ceilalți aliați în centru. 

Armata greacă ocupase o poziție lângă Cheronea, pe drumul principal. Pe flancul stâng, linia grecească se întindea peste poalele Muntelui Thurion, blocând drumul lateral care ducea la Lebedea, în timp ce în dreapta, linia se sprijinea pe râul Kephisos, lângă un pinten proeminent al Muntelui Aktion. Linia grecească, care avea o lungime de aproximativ 2,5 mile, era astfel sigură pe ambele flancuri. Mai mult, linia greacă pare să fi înclinat spre nord-est peste câmpia dintre ele, astfel încât să nu fie îndreptată spre înaintarea macedoneană în pătrat complet. Acest lucru l-a împiedicat pe Filip să încerce să-și concentreze forțele pe aripa dreaptă greacă, deoarece poziția avansată a aripii stângi grecești ar fi amenințat apoi dreapta lui Filip. Deși Filip ar fi putut încerca să-și concentreze forțele împotriva stângii grecești, trupele de acolo ocupaseră terenuri înalte și orice atac ar fi fost dificil. Deoarece grecii puteau rămâne în defensivă, având doar să împiedice înaintarea lui Filip, poziția lor era așadar foarte puternică din punct de vedere strategic și tactic. 

Detaliile bătăliei în sine sunt rare, Diodor oferind singura relatare oficială. El spune că „odată începută, bătălia a fost disputată aprig multă vreme și mulți au căzut de ambele părți, astfel că pentru o vreme lupta a permis ambelor speranțe de victorie”. El povestește apoi că tânărul Alexandru, „inima sa s-a pus să-i arate tatălui său priceperea”, reușind să rupă linia grecească ajutat de însoțitorii săi și, în cele din urmă, a pus pe fugă aripa dreaptă greacă, între timp, Filip înaintând în persoană împotriva stângii grecești pe care a pus-o, de asemenea, pe fugă. 

Această scurtă relatare poate fi completată, dacă este de crezut relatarea lui Polyaenus despre bătălie. Polyaenus a colectat multe fragmente de informații despre război în „Strategiile” sale, unele fiind cunoscute din alte surse ca fiind de încredere, în timp ce altele sunt dovedite false. În absența altor dovezi, nu este clar dacă pasajul său cu privire la Chaeronea trebuie să fie acceptat sau respins. Polyaenus sugerează că Filip a angajat stânga grecească, dar apoi și-a retras trupele. L-au urmat atenienii din stânga greacă și, când Filip a ținut terenul înalt, a încetat să se retragă și i-a atacat pe atenieni, în cele din urmă înfrângându-i. Într-o altă „stratagemă”, Polyaenus sugerează că Filip a prelungit în mod deliberat bătălia, pentru a profita de cruditatea trupelor ateniene (propriii săi veterani fiind mai obișnuiți cu oboseala) și și-a întârziat atacul principal până când atenienii au fost epuizați. Această din urmă anecdotă apare și în „Stratagemele” anterioare ale lui Frontinus.

 

Relatările lui Polyaenus i-au determinat pe unii istorici moderni să propună provizoriu următoarea sinteză a bătăliei. După ce angajamentul general era în desfășurare de ceva timp, Filip a pus armata sa să efectueze o manevră de rotire, cu aripa dreaptă retrăgându-se și întreaga linie pivotând în jurul centrului ei. În același timp, întorcându-se înainte, aripa stângă macedoneană i-a atacat pe tebani din dreapta greacă și a făcut o gaură în linia aesteia. În stânga greacă, atenienii l-au urmat pe Filip, linia lor devenind întinsă și dezordonată, macedonenii întorcându-se apoi, i-au atacat și i-au înfrânt pe atenienii obosiți și neexperimentați. Aripa dreaptă greacă, sub asaltul trupelor macedonene aflate sub comanda lui Alexandru, a fost învinsă apoi și ea, punând capăt bătăliei. Mulți istorici, inclusiv Hammond și Cawkwell, îl plasează pe Alexandru la conducerea cavaleriei însoțitoare în timpul bătăliei, poate din cauza folosirii de către Diodor a cuvântului „însoțitori”. Cu toate acestea, nu există nici o mențiune despre cavalerie în vreo relatare antică a bătăliei și nici nu pare să fi existat spațiu pentru ca aceasta să opereze împotriva flancului armatei grecești. Plutarh spune că Alexandru a fost „primul care a spart rândurile Bandei Sacre a Tebanilor„, elita infanteriei tebane, care erau staționate în extrema dreaptă a liniei de luptă grecești. Totuși, el mai spune că Banda Sacră „întâlnise față în față sulițele falangei [macedonenei]”. Acest lucru, împreună cu improbabilitatea ca un atac frontal de cavalerie împotriva tebanilor înarmați cu sulițe să fi reușit (deoarece caii în general se vor feri de o astfel de barieră), l-a determinat pe Gaebel și alții să sugereze că Alexandru trebuie să fi fost comandant o parte a falangei macedonene de la Cheroneea.

Diodor spune că peste 1.000 de atenieni au murit în luptă, iar alți 2.000 au fost luați prizonieri, la fel și tebanii. Plutarh sugerează că toți cei 300 de membri ai Bandei Sacre au fost uciși în luptă, fiind anterior văzuți ca invincibili. În perioada romană, se credea că „Leul din Cheronea”, un monument enigmatic pe locul bătăliei, marchează locul de odihnă al Bandei Sacre. Săpăturile moderne au găsit rămășițele a 254 de soldați sub monument. Prin urmare, este general acceptat că acesta a fost într-adevăr mormântul Bandei Sacre, deoarece este puțin probabil ca toți membrii să fi fost uciși.

IOAN GHERGHINA - MARI BĂTĂLUU (Vol.1)

$$$

 BESII

Neam tracic care ocupa cea mai mare parte a regiunii Munţilor Haemus (Balcani) şi a zonei de la Sud de aceştia, pînă la Munţii Rhodopi. Se învecinau cu coralii, maedii, brenii şi dantheleţii, precum şi cu odrişii şi sapeii.

„Numiţi bandiţi chiar de către hoţi”, besii trăiau în colibe şi duceau o viaţă aspră (Strabon, VII, 5,15, şi fragm. 47; Plin. B., Nat.Hist, IV, 11, 40; Ptolemeu, III, 11; Solinus, 10,1) ocupându-se şi cu mineritul. În 72—71 î.e.n. au fost învinşi în Munţii Balcani de Lucullus care le-a ocupat capitala, Uscudama (Adrianopolis) (Eutr., VI, 10). În 60-59 î.e.n., bessii erau în conflict cu C. Octavius, tatăl lui Augustus, iar în 57-56 î.e.n. cu L. Calpurnius Piso Caesoninus, guvernatorul Macedoniei. În 48 î.e.n., făceau parte din armata lui Pompeius Magnus, împreună cu dardanii, „parte mercenari, parte luaţi cu forţa sau de bunăvoie” (Caes., Civ. III, 4), pentru ca în 44-42 î.e.n. Brutus, ajutat de Rascuporis, să-i pedepsească „pentru tot răul ce-1 pricinuiseră” (Cass. Dio, XLVII, 25). Cu prilejul campaniei sale din 29 î.e.n., M. Licinius Crassus a acordat odrişilor „ţinutul în care se extindea cultul lui Dionysos” şi care se afla sub jurisdicţia bessilor. M. Lollius a continuat aceeaşi politica în 20-18 î.e.n. aducând triburile bessilor sub ascultarea sa.

Între 14-11 î.e.n., a avut loc răscoala lui Vologeses, marele preot al lui Dionysos la bessi, care, victorios în luptele cu dinastia odrisă, a ajuns până la Chersones. Bessi au fost înfrânţi în cele din urmă, după o rezistenţă eroică, de L. Calpurnius Piso (Cassius Dio, LIV, 34). Probabil, imediat după aceste evenimente o parte din bessi au fost dislocaţi în Dobrogea, unde îi găsim încă din anii 8-17 e.n. (Ovidiu, Tristele, III, 10, 5 şi IV, 1, 67), fiind menţionaţi apoi în calitate de consistentes în inscripţii datând din perioada 133-177 e.n., când prezenţa lor este legată, între altele, de extragerea fierului. Cei rămaşi la vechile vetre au fost organizaţi în strategia Bessica apărând în izvoare şi după căderea Imperiului roman de apus. În Dacia extracarpatică apar prin unitatea auxiliară Cohors II Flavia Bessorum, cantonată în castrul Cincsor pe Olt şi în alte puncte din Dacia Inferior.

Sursa:

Dicţionar de istorie veche a României (Paleolitic-sec. X), coord. D. M. Pippidi, Editura Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti, 1976, p.90.

$__

 BIBLIOTECA DIN ALEXANDRIA

Biblioteca din Alexandria a fost înființată în timpul dinastiei ptolemaice din Egipt (323-30 î.Hr.) și a înflorit sub patronajul primilor regi, devenind cea mai faimoasă bibliotecă a lumii antice, atrăgând savanți din întreaga Mediterană și făcând din Alexandria centrul intelectual preeminent al timpului său până la declinul său după 145 î.Hr.

Deși legenda susține că ideea marii biblioteci ar fi venit de la Alexandru cel Mare , aceasta a fost contestată și se pare că a fost propusă de Ptolemeu I Soter (323-282 î.Hr.), fondatorul dinastiei ptolemaice, și construită sub domnia lui Ptolemeu al II-lea Filadelf (282-246 î.Hr.), care a achiziționat și primele cărți pentru colecția sa. Sub Ptolemeu al III-lea Euergetes (246-221 î.Hr.), colecția bibliotecii a crescut pe măsură ce cărțile erau luate de pe navele din port, copiate, iar originalele erau apoi depozitate în rafturi.

Sub Ptolemeu al IV-lea (221-205 î.Hr.), patronajul a continuat, iar Ptolemeu al V-lea (204-180 î.Hr.) și Ptolemeu al VI-lea (180-164 și 163-145 î.Hr.) au acordat achizițiilor bibliotecii o prioritate atât de mare în Marea Mediterană, încât cercetătorii au început să-și ascundă bibliotecile private pentru a preveni confiscarea acestora. Ptolemeu al V-lea, pentru a submina prestigiul Bibliotecii din Pergamon , a interzis exportul de papirus - necesar pentru producerea de copii de cărți - și a încurajat, fără să vrea, industria pergamentului din Pergamon .

Soarta finală a Bibliotecii din Alexandria a fost dezbătută timp de secole și continuă să fie. Conform celei mai populare afirmații, aceasta a fost distrusă de Iulius Cezar printr-un incendiu în anul 48 î.Hr. Alte afirmații citează distrugerea ei de către împăratul Aurelian în războiul său cu Zenobia în anul 272 d.Hr., de către Dioclețian în anul 297 d.Hr., de către zeloții creștini în 391 și 415 d.Hr. sau de către invadatorii arabi musulmani în secolul al VII-lea.

Întrucât biblioteca a existat încă și după vremea lui Caesar și este menționată în perioada creștină timpurie, cea mai probabilă explicație pentru declinul ei este pierderea patronajului din partea conducătorilor ptolemei de mai târziu (după ce Ptolemeu al VIII-lea i-a expulzat pe savanții străini în 145 î.Hr.) și sprijinul inegal din partea împăraților romani , ceea ce a dus la un declin în întreținerea colecției și a clădirilor. Intoleranța religioasă, în urma ascensiunii creștinismului , a dus la conflicte civile, care i-a încurajat pe mulți savanți să își găsească posturi în altă parte, contribuind și mai mult la deteriorarea bibliotecii. Până în secolul al VII-lea, când se spune că arabii musulmani au ars colecția bibliotecii, nu există dovezi că acele cărți sau chiar clădirile care le-ar fi adăpostit mai existau în Alexandria.

Bibliotecă înființată

După moartea lui Alexandru cel Mare în 323 î.Hr., Ptolemeu I a cucerit Egiptul în timpul Războaielor Diadohilor ( succesorii lui Alexandru ) și și-a stabilit dinastia. Se pare că el a propus biblioteca ca o extensie a viziunii sale generale asupra orașului Alexandria ca un mare creuzet, amestecând culturile Egiptului și Greciei , așa cum sunt epitomizate de zeul său hibrid Serapis , o combinație de zeități egiptene și grecești . Conform Scrisorii lui Aristeas , scrisă între cca. 180 și cca. 145 î.Hr., ideea bibliotecii a fost sugerată de oratorul grec Demetrius din Phalerum (350 I.Hr. - cca. 280 î.Hr.), un elev fie al lui Aristotel (384-322 î.Hr.), fie al elevului lui Aristotel, Teofrast (371 I.Hr. - cca. 287 î.Hr.), deși autenticitatea acestei scrisori a fost contestată.

Dacă Demetrius ar fi propus ideea unei biblioteci universale, acest lucru ar explica cu ușurință descrierile clădirii, care par să oglindească Liceul lui Aristotel, în special colonada în care savanții se puteau plimba și discuta diverse probleme, deși colonada nu era deloc specifică școlii lui Aristotel. Se spune, de asemenea, că Demetrius a organizat biblioteca ca o casă pentru fiecare carte scrisă vreodată și a propus numele Mouseion, un templu dedicat Celor Nouă Muze , pentru cel puțin o parte a bibliotecii (numele servind ulterior ca origine a cuvântului englezesc „muzeu”). Ca răspuns la întrebarea „De ce a fost construită o bibliotecă universală în orașul relativ nou Alexandria?”, savantul Lionel Casson scrie:

„Egiptul era mult mai bogat decât pământurile rivalilor săi. În primul rând, solul fertil de-a lungul Nilului producea recolte abundente de cereale, iar cerealele erau pentru lumea greacă și romană ceea ce este petrolul pentru a noastră: domina o piață peste tot. În al doilea rând, Egiptul era habitatul prin excelență al plantei de papirus, asigurându-le astfel conducătorilor săi monopolul asupra principalului material de scris din lume . Toți monarhii elenistici au căutat să-și împodobească capitalele cu o arhitectură grandioasă și să-și construiască o reputație de cultură . Ptolemeii, capabili să-i depășească pe ceilalți, au preluat conducerea. Primii patru membri ai dinastiei s-au concentrat pe reputația culturală a Alexandriei, fiind ei înșiși intelectuali. Ptolemeu I a fost istoric, autor al unei relatări autorizate despre campania de cucerire a lui Alexandru ... Ptolemeu al II-lea a fost un zoolog pasionat, Ptolemeu al III-lea, un patron al literaturii , Ptolemeu al IV-lea un dramaturg. Toți au ales cărturari și oameni de știință de renume ca tutori pentru copiii lor. Nu este surprinzător faptul că acești oameni au căutat să facă din capitala lor centrul cultural al lumii grecești.” (32-33)

Bibliotecari șefi și organizație

Mouseionul și o anexă, Biblioteca Regală, au fost construite sub domnia lui Ptolemeu al II-lea , iar primul bibliotecar a fost savantul Zenodot (secolul al III-lea î.Hr.). Bibliotecarii principali care l-au urmat în perioada ptolemeică au inclus, în ordine:

Apollonius din Rodos (secolul al III-lea î.Hr.)

Eratostene (276-195 î.Hr.)

Aristofan din Bizanț (257 î.Hr. - cca. 180 î.Hr.)

Apollonius „făcător de forme” (date necunoscute)

Aristarh din Samotracia (lc 216 - c. 145 î.Hr.)

Deși adesea citat ca bibliotecar la Alexandria, Callimah din Cirene (310 î.Hr. - cca. 240 î.Hr.) nu a deținut niciodată această funcție. Cu toate acestea, el a fost responsabil pentru dezvoltarea sistemului bibliografic timpuriu al lui Zenodot în ceea ce astăzi s-ar numi un „catalog cu fișe” al colecțiilor bibliotecii. Pinakes ( „Tăblițe” - titlul complet: Tabele ale persoanelor eminente în fiecare ramură a învățământului, împreună cu o listă a scrierilor lor ) a fost o analiză și un catalog cuprinzător al tuturor operelor grecești existente, care a cuprins 120 de cărți și a creat paradigma pentru sistemul organizațional al bibliotecii în viitor. Casson scrie:

„Ceea ce a făcut posibil un astfel de proiect a fost existența bibliotecii din Alexandria, pe rafturile căreia se găseau toate aceste scrieri, cu rare excepții. Și există un acord general că această compilație a rezultat din, a fost o extindere a unei liste de colecții ale bibliotecii, întocmită de Callimachus. „ Pinakes” nu s-a păstrat; cu toate acestea, avem suficiente referințe la aceasta și citate din ea în lucrări academice din secolele ulterioare pentru a ne face o idee clară despre natura și amploarea sa.” (39)

Lucrările catalogate de Callimachus nu erau adăpostite într-o singură clădire, ci într-un complex de structuri în cartierul palatului ( Bruchion ) din districtul grecesc al orașului. Complexul bibliotecii pare să fi semănat cu o universitate modernă, cu spații de locuit, săli de mese comune, săli de clasă pentru instruire, săli de lectură, rafturile bibliotecii, laboratoare, observatoare, scriptorium-uri, săli de curs, grădini amenajate și, poate, o grădină zoologică. În perioada Ptolemeică, doar savanții de sex masculin primeau patronaj pentru a locui la bibliotecă, cu cazare și masă gratuite; nu este clar dacă savanții de sex feminin, deși nu li se permitea să locuiască acolo, puteau folosi resursele bibliotecii, despre care se spune că includ 500.000 de lucrări pe fiecare subiect despre care a scris cineva vreodată.

Operațiuni și achiziții sub Ptolemeu

Numărul de cărți pe care le deținea biblioteca și cine a avut acces la ele – la fel ca multe dintre informațiile referitoare la Marea Bibliotecă din Alexandria – este neclar. Numărul de 500.000 este cel mai des citat, dar este posibil să fi fost o exagerare. Casson, care este mai mult sau mai puțin de acord cu acest număr, comentează:

„Numărul total de suluri din biblioteca principală era de 490.000, în „biblioteca fiică” 42.800. Acest lucru nu ne spune nimic despre numărul de opere sau autori reprezentați, deoarece multe suluri conțineau mai mult de o lucrare și multe, ca în cazul lui Homer , erau duplicate. Nici nu știm care era împărțirea funcțiilor dintre cele două biblioteci. Biblioteca principală, situată în palat, trebuia să fie destinată în primul rând membrilor Muzeului. Cealaltă, într-un sanctuar religios cu acces mai mult sau mai puțin nerestricționat, ar fi putut deservi un grup mai larg de cititori. Poate acesta este motivul pentru care colecțiile sale erau mult mai mici: erau limitate la lucrări, cum ar fi clasicii de bază ai literaturii, pe care publicul larg ar fi putut să le consulte.”(36)

Biblioteca, începând cu Ptolemeu I, a fost finanțată de casa regală. Savanții, oamenii de știință, poeții, criticii literari, scriitorii, copiștii, lingviștii și alții acceptați ca membri ai Mouseionului locuiau acolo fără taxe, fără chirie și primeau mese și un salariu simbolic pe viață. Scopul acestui patronaj era de a permite celor mai mari minți ale vremii, eliberate de distragerile vieții de zi cu zi, să se dedice studiului, scrisului și predării. Fiecare savant găzduit la Mouseion trebuia să predea într-o oarecare măsură și să țină prelegeri; deși nu este clar cine avea voie să ia cursuri sau să participe la prelegeri.

Bibliotecarul șef era numit de curtea regală și își desfășura activitatea pe viață. În perioada Ptolemaică, fiecare bibliotecar șef era un savant remarcabil care adusese o contribuție originală domeniului său de cunoaștere. În cazul lui Zenodot, el a fost primul care a stabilit o versiune autorizată a operelor lui Homer și, de asemenea, primul care a implementat un sistem alfabetic de organizare a colecțiilor unei biblioteci. Apollonius din Rodos a fost faimos pentru poemul său epic Argonautica despre Iason și Argonauți . Eratostene a fost primul care a calculat circumferința Pământului și a realizat o hartă a lumii cunoscute.

Pe lângă bibliotecari, au existat celebrii savanți care au trăit și au lucrat acolo, inclusiv matematicianul Euclid (în jurul anului 300 î.Hr.), anatomistul Herofil, inventatorul și inginerul Arhimede din Siracuza (în jurul anului 287-212 î.Hr.), fizicianul Strato , gramaticianul Dionysius Thrax și scriitorul și poetul inovator Istros Callimahicul (student al lui Callimah), printre mulți alții. Acești savanți și-au creat propriile lucrări și au avut la îndemână mii de altele pentru referință, datorită politicii de achiziții a Ptolemeilor. Casson comentează:

„Politica era de a achiziționa totul, de la poezie epică exaltată până la cărți de bucate banale; Ptolemeii și-au propus să facă din colecție un depozitar cuprinzător de scrieri grecești, precum și un instrument de cercetare. De asemenea, au inclus traduceri în greacă ale unor lucrări importante în alte limbi. Cel mai cunoscut exemplu este Septuaginta, versiunea greacă a Vechiului Testament . Scopul său principal era de a servi comunitatea evreiască, mulți dintre ei vorbind doar greaca și nemaiputând înțelege ebraica sau aramaica originală, dar întreprinderea a fost încurajată de Ptolemeu al II-lea, care, fără îndoială, dorea ca lucrarea să fie în bibliotecă.” (35-36)

Pentru a achiziționa colecțiile bibliotecii, agenții de carte erau trimiși să cumpere orice lucrări puteau găsi. Cărțile erau confiscate de pe navele care acostau în portul Alexandriei, copiate, iar originalele erau păstrate în bibliotecă; copiile erau date proprietarilor. Lucrările mai vechi erau cele mai râvnite, deoarece nu fuseseră copiate pe scară largă și, prin urmare, conțineau mai puține erori de scribalitate. Potrivit lui Casson, acest lucru a creat o nouă industrie pe piața neagră: falsificarea de copii „vechi” pentru a le vinde la prețuri mari (35). Operele celebre erau, de asemenea, un avantaj. Se spune că Ptolemeu al III-lea ar fi plătit Atenei o garanție exorbitantă de 15 talanți (aproximativ 15 milioane de dolari sau mai mult) pentru a împrumuta manuscrisele originale ale lui Eschil , Euripide și Sofocle pentru a le copia, promițând că le va returna. După ce le-a copiat pe papirus de înaltă calitate, a trimis copiile la Atena, a păstrat originalele și le-a spus atenienilor că pot păstra banii.

Politica de achiziții a Ptolemeilor a fost oglindită de regii dinastiei atalide (281-133 î.Hr.), care aveau nevoie de cărți pentru Biblioteca din Pergamon, rivala Bibliotecii din Alexandria. În timpul domniei regelui atalid Eumenes al II-lea (197-159 î.Hr.), Ptolemeu al V-lea a interzis exportul de papirus pentru a împiedica Pergamonul să facă copii de cărți. Tot ce a făcut acest lucru, însă, a fost lansarea industriei de pergament din Pergamon. Cuvântul englezesc „parchment” provine, de fapt, din latinescul pergamena – „hârtie din Pergamon” – deoarece pergamentul a ajuns să înlocuiască papirusul ca material de scris.

Declin și revendicări de distrugere

Biblioteca din Alexandria a început să decadă sub Ptolemeu al VIII-lea (domnie 170-163/145-116 î.Hr.), un savant care scrisese despre Homer și susținuse patronajul bibliotecii, dar care și-a retras sprijinul după lupta pentru putere cu fratele său Ptolemeu al VI-lea și, pedepsindu-i pe cei care se alăturaseră adversarului său, i-a alungat pe toți savanții străini din oraș. Printre aceștia s-a numărat și bibliotecarul șef Aristarh din Samotracia, care a fugit în Cipru în 145 î.Hr. și a murit la scurt timp după aceea. Patronajul ptolemeic al bibliotecii a scăzut atunci, iar funcția de bibliotecar șef nu a mai fost acordată unui savant eminent, ci a fost acordată unor acoliți politici. Este probabil ca, atunci când au fost expulzați din Alexandria, savanții exilați să fi luat cărți cu ei, dar, chiar dacă nu au făcut-o, textele fuseseră standardizate și copiate până în acel moment și ar fi existat în biblioteci private și în colecțiile altor centre intelectuale, cum ar fi Atena și Pergamon.

Perioada Ptolemaică s-a încheiat odată cu moartea Cleopatrei a VII-a în anul 30 î.Hr., iar în perioada romană care a urmat, patronajul bibliotecii a fost, în cel mai bun caz, inegal. Împăratul roman Claudius (41-54 î.Hr.) a patronat biblioteca, la fel ca și Hadrian (117-138 î.Hr.), dar nu este clar dacă și alții au făcut-o. În 272, când Aurelian a recucerit Alexandria de la Zenobia, care o revendicase ca parte a Imperiului Palmyrene , cartierul bibliotecii a fost distrus, deși nu se știe dacă clădirile care constituiau odinioară biblioteca au supraviețuit. În 297, împăratul Dioclețian a nivelat și acea secțiune a Alexandriei și, cel mai probabil, atunci a fost distrus tot ce mai rămăsese din bibliotecă. În acest moment, însă - așa cum s-a menționat - erudiția alexandrină era deja o amintire. Orice mare muncă desfășurată în oraș avusese loc în alte părți încă de după anul 145 î.Hr.

Toate acestea par certe, dar asta nu i-a împiedicat pe scriitori să repete afirmația că Marea Bibliotecă din Alexandria, care adăpostea toate cunoștințele lumii antice, a fost arsă fie de Iulius Cezar în 48 î.Hr., de creștini în 391 (sau, poate, în 415, în perioada uciderii Hipatiei din Alexandria ), fie de musulmani în secolul al VII-lea. Oricare ar fi fost incendiul declanșat de Cezar în 48 î.Hr., nu era vorba de bibliotecă, deoarece această instituție este menționată de scriitorii ulteriori. Marc Antoniu , potrivit lui Plutarh , a donat Cleopatrei a VII- a întreaga colecție de 200.000 de cărți din Biblioteca din Pergamon în 43 î.Hr. pentru bibliotecă; așadar, este clar că o bibliotecă exista încă în Alexandria după moartea lui Cezar, în 44 î.Hr. Se spune că Augustus Cezar (care a domnit între 27 î.Hr. și 14 d.Hr.) a returnat ulterior o parte din cărți, deși nu pe toate, orașului Pergamon.

În 391, Teofil, episcopul Alexandriei, a supravegheat distrugerea Templului lui Serapis, care adăpostise o parte din colecția bibliotecii, dar nu se știe dacă se mai păstrau cărți acolo. Alexandria devenise din ce în ce mai ostilă față de tipul de erudiție incluzivă pe care biblioteca îl încurajase de la ascensiunea creștinismului în oraș după 313. Până în 391, tulburările civile alimentate de intoleranța religioasă deveniseră semnul distinctiv al orașului. Se pare sigur că Serapeumul (Templul lui Serapis) a fost distrus în această perioadă, iar pe locul său a fost construită o biserică, dar nu există dovezi ale distrugerii bibliotecii; probabil pentru că aceasta fusese deja distrusă de Aurelian sau Dioclețian.

Afirmația că arabii musulmani sub califul Umar au distrus biblioteca în 641 este complet inadmisibilă. Faimoasa poveste despre Umar care a ordonat arderea vastei colecții, spunând că, dacă lucrările erau în concordanță cu Coranul , erau superflue, iar dacă contraziceau Coranul, erau erezie, apare 600 de ani mai târziu în opera scriitorului creștin Gregory Bar Hebraeus (l. 1226-1286), preluată de la autori arabi musulmani din secolul al XIII-lea, precum Ibn al-Qifti. Această relatare a fost respinsă de cercetători drept ficțiune încă din secolul al XVIII-lea.

Concluzie

Afirmația că pierderea Bibliotecii din Alexandria într-un mare incendiu a transformat cunoștințele lumii antice în fum și a dat înapoi dezvoltarea intelectuală a umanității cu mii de ani este o fabulă care a devenit din ce în ce mai acceptată prin repetiția în articole, cărți, emisiuni de televiziune, documentare, videoclipuri și diverse pamflete care învinovățesc o parte sau alta pentru distrugerea bibliotecii în scopul promovării unei anumite agende.

Imaginea Marii Biblioteci din Alexandria și a întregii cunoștințe a lumii antice, care ar fi luat foc, este cu siguranță mai dramatică decât scenariul mai banal al bibliotecii în declin din cauza neglijenței alimentate de intrigi politice mărunte și de un spirit socio-politico-religios în schimbare, dar aproape sigur acesta din urmă este ceea ce s-a întâmplat de fapt. Nu există nicio îndoială că lucrările scrise au fost distruse în 48 î.Hr. și după aceea, dar asta nu înseamnă că toate cărțile adăpostite în bibliotecă, aflată la apogeu, s-au pierdut. După cum s-a menționat, s-au făcut copii ale colecției, iar acestea au părăsit Alexandria împreună cu proprietarii lor.

Alexandria s-ar fi putut lăuda cu cea mai mare bibliotecă din lumea antică sub primii Ptolemei, dar nicio relatare din antichitate nu susține afirmația că biblioteca era încă un mare centru intelectual în perioada romană. Din referințele din operele diverșilor scriitori antici, este clar că un număr considerabil de manuscrise s-au pierdut la Alexandria între anii 48 î.Hr. și 415 d.Hr., dar nu se știe ce anume au fost acestea. Multe dintre lucrările menționate ca parte a colecției bibliotecii există și astăzi în întreaga lume și fac parte din colecția Bibliotheca Alexandrina („Biblioteca din Alexandria”), deschisă în 2002 la Alexandria, Egipt, ca un omagiu adus marii biblioteci a antichității.

$$$

 BING CROSBY

Bing Crosby a fost cel mai de succes interpret din istoria spectacolelor de divertisment. Dacă nu ar fi făcut mai mult decât să apară în cele 79 de filme pe care le-a făcut (55 cu cele mai mari succese), atunci ar fi fost considerat un efort decent, o carieră meritabilă, dar a realizat mult mai mult decât atât. Când s-a alăturat Orchestrei Paul Whiteman ca solist rezident în 1926, a devenit primul vocalist care a semnat vreodată cu o orchestră. După aceea, amploarea succesului său și dominația sa asupra mass-media de înregistrare și radiodifuziune în timpul vieții sale au fost cu adevărat extraordinare.

De exemplu, a realizat mai multe hituri numărul unu decât orice alt artist - 38. (Prin comparație, Beatles au avut 24, iar Elvis Presley 18.) A realizat mai multe înregistrări de studio decât orice alt cântăreț din istorie (cu aproximativ 400 mai multe decât Frank Sinatra). Înregistrarea sa „White Christmas” a fost cea mai populară înregistrare din toate timpurile, intrând în topurile pop americane de 20 de ori, în fiecare an, cu excepția unuia, între 1942 și 1962. Emisiunea radio a lui Bing din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a atras în mod regulat un public de peste 50 de milioane - un număr extraordinar.

Cariera sa „secundară”, ca actor de film, a fost, de asemenea, uimitor de reușită. Într-un singur an - 1946 - trei dintre cele cinci filme cu cele mai mari încasări („Clopotele Sf. Maria”, „Ceruri albastre” și „Drumul spre Utopia”) l-au avut în rol principal pe Bing Crosby. De fapt, 29 din cele 79 de filme ale sale au intrat în top zece al filmelor cu cele mai mari încasări din anul în care au fost realizate. Bing este clasat ca al treilea cel mai popular actor de film din toate timpurile, în ceea ce privește biletele vândute pentru filmele sale (după Clark Gable și John Wayne). A primit trei nominalizări la Premiile Academiei pentru cel mai bun actor și a câștigat o dată premiul Oscar, pentru „Pe drumul meu” în 1944. A avut 14 melodii nominalizate la Premiile Academiei, iar melodiile sale au câștigat 4 premii, mai mult decât orice altă vedetă.

Pe lângă cele menționate mai sus, a găsit timpul și previziunea necesare pentru a îmbrățișa cu toată inima noile tehnologii și s-a aflat în avangarda multor invenții și dezvoltări noi în domeniul înregistrării și difuzării muzicii. Sprijinul său a contribuit la asigurarea supraviețuirii unora dintre cele mai importante companii din dezvoltarea industriei americane de divertisment, inclusiv Paramount Pictures, Decca Records și ABC.

Pe scurt, Bing Crosby a fost un fenomen, o raritate senzațională a culturii pop. Ne-a distrat și a contribuit la schimbarea lumii în care trăim astăzi.

Biografie

S-a născut Harry Lillis Crosby în Tacoma, Washington, pe 3 mai 1903, al patrulea dintre șapte copii, cinci băieți și două fete. Tatăl său, pe nume tot Harry, era contabil la o berărie, iar familia s-a mutat când tânărul Harry avea 3 ani la Spokane, Washington. Și-a primit porecla când avea aproximativ șase ani. I-a plăcut un articol dintr-un ziar local numit „The Bingville Bugle”, atât de mult încât a devenit cunoscut sub numele de „Bingo”. Pe măsură ce a crescut, ultimul „o” a fost eliminat, iar porecla i-a rămas pe viață.

În copilărie a fost interesat de sport, în special de înot, iar la școală a dezvoltat un interes pentru actorie, apărând în mai multe piese de teatru școlare, și pentru muzică (cânta la tobe). La cererea părinților săi, a continuat să studieze dreptul la Gonzaga, o universitate romano-catolică privată din Spokane, dar a părăsit studiile înainte de absolvire, deoarece interesele sale muzicale au preluat controlul.

Începând cu vârsta de 14 ani, Crosby a început să-și petreacă verile lucrând la teatrul Auditorium din Spokane. A putut să-i vadă direct pe unii dintre cei mai buni artiști ai vremii, inclusiv pe Al Jolson, care a făcut o mare impresie asupra tânărului Crosby. A început să considere muzica ca pe o carieră și, în 1923, ca baterist, s-a alăturat unei trupe de dans locale numite „The Musicaladers”, cântând la cluburi locale și la dansuri școlare. Talentul său vocal a devenit evident imediat, iar când trupa s-a destrămat, el și liderul grupului, Harry Rinker, și-au unit forțele ca un duo, Bing cântând și Harry la pian. În 1925 s-au mutat la Los Angeles pentru a-și găsi de lucru și, în timp ce cântau la teatrul Metropolitan de acolo, au fost văzuți de liderul trupei Paul Whiteman, care i-a angajat și a început să-i includă în spectacolul său din clubul de noapte.

Whiteman i-a pus pe Bing și Harry în echipă cu un compozitor și pianist pe nume Harry Barris și i-a numit „The Rhythm Boys”. Le-a dat un contract și au devenit practic un grup vocal de jazz, care participa la turnee cu orchestra Whiteman. Bing atrăgea deja atenția pentru vocea sa bogată de bariton și stilul său de canto relaxat și a început să înregistreze cu unii dintre cei mai buni muzicieni ai lui Whiteman, inclusiv Bix Beiderbecke, Tommy Dorsey, Hoagy Carmichael și Duke Ellington. Și compozitorii au auzit despre talentul său interesant și au început să scrie cântece pentru el.

Bing a început să iasă în evidență ca vedetă a trupei Rhythm Boys și a avut curând primul său hit numărul unu cu orchestra Whiteman, o interpretare jazzistică a piesei „Ol' Man River” în 1928. Și-a făcut debutul în cinematografie, încă ca membru al trupei Rhythm Boys, în „King of Jazz” și „Two Plus Fours”, ambele în 1930. A părăsit orchestra la scurt timp după aceea, posibil împins de Whiteman din cauza consumului excesiv de alcool din tinerețe. Ceilalți membri ai trupei Rhythm Boys au fost din ce în ce mai marginalizați pe măsură ce faima lui Crosby creștea, iar acesta i-a părăsit curând pentru a-și începe cariera solo.

Artist solo

Bing a lucrat în cluburi și teatre, iar reputația sa de cântăreț a crescut rapid. A fost primul cântăreț care a folosit microfonul, nu doar ca mijloc de amplificare, ci și ca metodă de comunicare a emoțiilor și subtilităților care nu erau posibile doar cu vocea. Noul său stil de cântat, conversațional, a devenit cunoscut sub numele de „crooning”. În anii 1930, a ajuns treptat în vârful lumii divertismentului în filme, radio și divertisment live.

Cariera cinematografică a lui Bing a decolat cu o serie de scurtmetraje de comedie pentru producătorul Mack Sennett, inclusiv „I Surrender Dear” în 1931 și „Sing, Bing, Sing” în 1933. Tot în 1931, Bing și-a făcut debutul solo la radio cu o emisiune radio săptămânală de 15 minute, care i-a adus faimă națională, cu hituri precum „Just One More Chance” și „I Found a Million Dollar Baby (in a Five and Ten Cent Store)”. A fost o perioadă interesantă pentru Crosby, deoarece și-a făcut debutul în lungmetraj în 1932 în filmul de mare succes al Paramount, „The Big Broadcast”, cu Burns și Allen în distribuție și frații Mills, iar acest lucru s-a transformat într-o legătură de 20 de ani cu studioul de la Hollywood.

În 1934, a semnat un contract profitabil pe termen lung cu casa de discuri Decca Records și a devenit evident că exista o forță nouă, formidabilă, în lumea muzicii populare. Bing Crosby devenise în câțiva ani cel mai popular cântăreț din America. În 1936, a preluat programul radio „Kraft Music Hall”, înlocuindu-l pe fostul său angajator, Paul Whiteman. A schimbat formula programului într-un spectacol de varietăți obișnuit, iar popularitatea acestuia a crescut vertiginos. Crosby a rămas în emisiune în următorii zece ani.

Anii de război

Bing și-a folosit faima pentru a contribui la creșterea moralului trupelor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A făcut turnee atât în America, cât și în Europa și a realizat un număr mare de discuri V (discuri speciale produse pentru uzul personalului militar american de peste mări). Emisiunea sa radio din timpul războiului a atras un public fidel uimitor de 50 de milioane de ascultători și a vândut un număr record de obligațiuni de război. În plus, a citit emisiuni de propagandă în limba germană destinate forțelor germane, primind porecla „Der Bingle”, care a ajuns să fie folosită de toți fanii săi. Până la sfârșitul războiului, era numărul unu într-un sondaj al Armatei, fiind considerat persoana care a făcut cel mai mult pentru a crește moralul forțelor.

Bing a avut un război bun. Pe lângă eforturile de ridicare a moralului, și-a sporit considerabil propria faimă și carieră. A început seria de comedii muzicale „Road” alături de Bob Hope cu „Road to Singapore” în 1940, „Road to Zanzibar” în 1941 și „Road to Morocco” în 1942, începând o serie de șapte filme care s-a încheiat cu „Road to Hong Kong” în 1962. Seria a devenit una dintre cele mai faimoase și de lungă durată din istoria filmului, bazată în principal pe cearta comică dintre Hope și Crosby. Filmele și-au păstrat prospețimea și sunt încă amuzante și astăzi. În timpul aparițiilor lor solo la radio și televiziune, Crosby și Hope au continuat să se critice reciproc pe scenă și au apărut împreună de multe ori pe scenă, de-a lungul vieții lor, făcând totodată apariții cameo în alte filme.

Crăciun alb

Bing a introdus piesa „White Christmas” într-o emisiune radio în ziua de Crăciun din 1941 și a cântat-o din nou în anul următor în filmul „Holiday Inn”. S-a dovedit a fi cel mai popular disc al lui Crosby și a fost relansat în mod repetat de Decca. A rămas pe primul loc în topuri timp de 11 săptămâni în 1941 și de atunci a intrat în topuri de încă 16 ori, inclusiv din nou pe primul loc în 1945 și 1947. Până la single-ul tribut adus Prințesei Diana de Elton John, „Candle in the Wind”, a fost cel mai bine vândut single din toate timpurile.

Popularitatea postbelică

Cariera cinematografică a lui Bing a continuat nestăvilit. Pe lângă faptul că a continuat filmele „Road” cu Bob Hope, a câștigat un premiu Oscar în 1944, pentru interpretarea sa în rolul părintelui O'Malley în filmul „Going My Way” de Leo McCarey, iar pentru restul deceniului a fost pe creasta valului. În 1945, l-a interpretat din nou pe părintele O'Malley în „The Bells of St. Mary's” și a fost nominalizat din nou la Oscarul pentru cel mai bun actor, de data aceasta pierzând în fața lui Ray Milland în „The Lost Weekend”.

Ca vedetă de box office, a deținut primul loc în topurile cinematografiei timp de cinci ani consecutivi, între 1944 și 1948, fiind numărul 2 în 1949, numărul 3 în 1950, numărul 5 în 1951, numărul 4 în 1952, numărul 5 în 1953 și numărul 8 în 1954. Alte filme populare pe care le-a realizat în această perioadă includ „Un yankeu la curtea regelui Arthur” cu Rhonda Fleming în 1949, „Crăciun alb” și „Fata de la țară” în 1954 și minunatul musical „Înaltă societate” în 1956.

Bing a dominat, de asemenea, topurile single-urilor în fiecare an, de la prima sa înregistrare, „Muddy Water” în 1927, până când Rock and Roll-ul a început să-și facă simțită prezența la mijlocul anilor 1950. Statisticile sunt incredibile: 383 dintre single-urile sale au intrat în topurile pop generale; după primul său hit numărul unu în 1928, o interpretare jazz a piesei „Ol' Man River”, a mai avut 40 de discuri numărul unu. Timp de 23 de ani, între 1931 și 1954, a avut cel puțin un single în topuri. Pe lângă „White Christmas”, cel mai de succes single al său, unele dintre cele mai mari hituri din anii 1930 și 1940 au fost ale sale, cum ar fi „Brother, Can You Spare a Dime?” în 1932, „You're Getting to Be a Habit With Me”, în 1933, „Pennies from Heaven” în 1936, „Moonlight Becomes You” în 1942 și „Acum este ora” în 1948.

După 1950, Crosby a devenit mai degrabă un mare cunoscător al muzicii populare și s-a concentrat pe crearea de albume mai degrabă decât pe single-uri și pe colaborarea cu alți artiști și trupe celebre. A avut un mare succes cu albume precum „Bing Sings While Bregman Swings” în 1956, „Bing With a Beat” în 1957, „Bing and Satchmo” în 1960 și „I Wish You A Merry Christmas” în 1962.

Televiziune

De la mijlocul anilor 1950, Bing a început să-și reducă producția cinematografică și a lucrat din ce în ce mai mult în televiziune în emisiuni precum „The Jack Benny Show” în 1954, „Lux Video Theater” în 1955 și „The Perry Como Show” în 1960. De asemenea, a apărut alături de familia sa în fiecare Crăciun în propria emisiune, care a devenit o parte integrantă a sezonului festiv pentru mulți americani. În anii 1960, a apărut adesea pe micul ecran, fie în propriile emisiuni, fie ca invitat în emisiuni ale prietenilor săi, precum Frank Sinatra, Bob Hope, Dinah Shore și Joey Bishop. De asemenea, a jucat în propria sa serie, „The Bing Crosby Show”, între 1964 și 1965.

Personal

Bing s-a căsătorit de două ori. Prima sa soție a fost actrița Dixie Lee, care era de fapt mai faimoasă decât Crosby când s-au căsătorit în 1930. Ea și-a abandonat cariera pentru a-și crește cei patru fii și a murit de cancer ovarian în 1952.

Timp de câțiva ani, Bing a trăit viața unui burlac bogat, iar numele său a fost legat de multe dintre cele mai strălucitoare femei de la Hollywood, inclusiv Grace Kelly, colega sa din „High Society” în 1956, Joan Caulfield, Pat Sheehan și Inger Stevens. În 1957 s-a căsătorit cu actrița Kathryn Grant, iar cuplul a avut doi fii și o fiică.

În ciuda problemelor de sănătate tot mai accentuate, Crosby a rămas activ până în anii 1970, continuând să înregistreze albume și jucând golf în mod regulat. A murit în urma unui atac de cord pe 14 octombrie 1977 la Madrid, Spania, după o rundă de golf.

Secretul Său

Desigur, mai presus de toate, Bing avea o voce grozavă. Vocea sa baritonică frumoasă, calmă și aparent naturală l-a făcut să iasă în evidență încă de la început. De asemenea, a nimerit momentul potrivit. A intrat în lumea spectacolului exact la momentul potrivit pentru a profita de descoperirile tehnologice care se făceau. A folosit microfonul ca o extensie a vocii sale și suna ca tipul de alături.

Simțul umorului și atitudinea sa modestă i-au sporit atracția. Cu toții îl iubeam pe Bing Crosby. Încă îl iubim. A fost un artist unic, care face parte din toate amintirile noastre.

$$$

 La 16 ianuarie:

– 27 î. Hr.: Octavianus a primit titulatura sacrală de „Augustus" și a adoptat titulatura de „Imperator Caesar Augustus divi filius".

– 1547: Ivan al IV-lea, numit și Ivan cel Groaznic este încoronat Țar la Moscova la vârsta de 16 ani.

– 1699: Prin Tratatul de Pace de la Karlowitz (Serbia), dintre Imperiul Habsburgic şi cel Otoman (care încheia războiul ruso-turc), Poarta recunoştea trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (16/26)

– 1728: S-a născut compozitorul italian Niccolo (Nicola) Piccini (m. 1800)

– 1749: S-a născut poetul şi dramaturgul italian Vittorio Alfieri, creator al tragediei clasice italiene (m. 1803) 

– 1794: A murit Edward Gibbon, istoric englez (n. 1737)

– 1879: A murit Octave Crémazie (Claude-Joseph-Olivier), scriitorul francez de origine canadiană (n. 1827) 

– 1886: A murit compozitorul italian Amilcare Ponchielli (n. 1834). Unele surse dau ca dată a morţii 17.I.1886

– 1891: A murit compozitorul francez Léo Delibes (n. 1836)

– 1901: A murit pictorul elveţian Arnold Böcklin (n. 1827)

– 1919: Intră în vigoare un amendament la Constituția SUA care interzice fabricarea și consumul băuturilor alcoolice (Legea prohibiției), în vigoare până la 5 decembrie 1933.

– 1924: S-a născut compozitorul, teologul, dirijorul, bizantinologul şi profesorul Dragoş Alexandrescu; a fost redactor-şef la Biblioteca muzicală a Radiodifuziunii Române (m. 2014) 

– 1927: S-a născut (la Storojineţ, astăzi în Ucraina) Radu Paladi, compozitor, dirijor, pianist şi profesor (m. 2013)

– 1927: Avea loc prima audiţie a Sonatei a III-a pentru vioară şi pian, de George Enescu

– 1928: S-a născut soprana spaniolă Pilar Lorengar (m. 1996)

– 1928: S-a născut regizorul de film Virgil Calotescu (m. 1991)

– 1934: S-a născut mezzosoprana americană Marilyn Horne 

– 1935: S-a născut poeta, eseista şi editoarea daneză Inger Christensen (m. 2009)

– 1940: S-a născut actriţa şi profesoara Melania Ursu

– 1942: S-a născut (în comuna Buda, azi în R. Moldova) Aurel-Dragoş Munteanu, prozator şi eseist; primul director al Televiziunii Române după Revoluţia anticomunistă din decembrie 1989; ambasador al României la ONU (1990-1992) şi ambasador al României în SUA (1992-1994) (m. 2005)

– 1944: S-a născut scenograful şi actorul Radu Boruzescu; stabilit din anul 1975 în Franţa

– 1944: S-a născut (în Elveţia) muzicianul german Dieter Moebius, pionier al muzicii electronice (d. 2015)

– 1944: S-a născut scriitoarea Elena Ghirvu-Călin 

– 1945: Erau semnate, la Moscova, în urma tratativelor purtate de o delegaţie română condusă de Gh. Gheorghiu-Dej, primul acord economic româno-sovietic, şi convenţia sovieto-română prin care s-au stabilit cantităţile de mărfuri ce urmau să fie livrate Uniunii Sovietice, în fiecare an de executare a prevederilor armistiţiului, în contul despăgubirilor de război

– 1947: S-a născut poetul Sebastian Reichmann, stabilit în Franţa din 1973

–1948: S-a născut actriţa Catrinel Paraschivescu (nume real: Ecaterina Paraschivescu)

– 1948: S-a născut John Carpenter, regizor, scenarist şi compozitor american; considerat unul dintre cei mai influenţi regizori de film de groază şi SF de la Hollywood

– 1951: S-a născut actorul Radu Gheorghe; unul din promotorii genului stand-up comedy în România

– 1957: A murit dirijorul italian Arturo Toscanini (n. 1867)

– 1959: S-a născut Sade (Helen Folasade Adu), cântăreaţă rock, compozitoare şi producătoare britanică de origine nigeriană

– 1962: A murit Ivan Meštrović, sculptor, pictor şi gravor croat; stabilit în Marea Britanie (1914), apoi în SUA (1947); fondator al Academiei de Artă din Zagreb (1909); a realizat la Bucureşti statuile lui Carol I, I. I. C. Brătianu şi monumentul lui Ferdinand I; membru de onoare străin al Academiei Române din 1940 (n. 1883)

– 1965: Reprezentanţele diplomatice ale României şi Danemarcei au fost ridicate la rang de ambasadă. Relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite la 13 aprilie 1917. Întrerupte în 1940, în contextul celui de-al doilea război mondial, au fost reluate în 1946. Primele relaţii oficiale între România şi Danemarca au fost stabilite în anul 1879, consfinţite prin vizita celor dintâi oficiali români cu statut diplomatic în regatul danez – Grigore Basarab Brâncoveanu şi primarului Ion Bărcănescu. Cei doi demnitari români erau reprezentanţi direcţi ai regelui Carol I şi aveau misiunea notificării regelui danez cu privire la Independenţa României

– 1974: S-a născut top-modelul britanic Kate Moss

– 1977: A murit Călin Popovici, astronom, astrofizician şi geodez; a stabilit o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare (metoda cercului de simultaneitate); a coordonat editarea „Dicţionarului de astronomie şi astronautică”; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 1910)

– 1979: În urma unor puternice manifestaţii, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr (1919-1980) a părăsit Iranul, fapt ce a dus la sfârşitul monarhiei (a devenit şah la 17.IX.1941 şi a fost încoronat la 26.X.1967). La 1 februarie acelaşi an a sosit la Teheran ayatollahul Khomeiny, liderul religios şiit iranian aflat de 15 ani în exil la Paris. Puterea a fost preluată de Consiliul Revoluţionar Islamic (ulterior Consiliul Revoluţiei), în frunte cu Khomeiny, care, la 1 aprilie 1979, a proclamat Iranul republică islamică

– 1981: A murit actorul Cornel Coman (n. 1936)

– 1991: Lansarea operației „Furtună în deșert" (ora 3.00, ora Bagdadului) pentru eliberarea Kuwaitului, invadat la 2 august 1990 de Irak. Are loc primul atac aerian declanșat de coaliția internațională (SUA, Marea Britanie, Arabia Saudită, Kuwait) împotriva Irakului.

– 1995: A murit Ştefan Popescu, poet, prozator şi traducător; între anii 1945 şi 1948 a fost redactor la Radio Bucureşti (n. 1912)

– 2000: A murit fizicianul american Robert Rathbun Wilson, specialist în fizică nucleară; a lucrat, alături de Robert Oppenheimer, în cadrul proiectului Manhattan, pentru producerea bombei atomice americane; după exploziile de la Hiroshima şi Nagasaki, din august 1945, a fost membru-fondator al Asociaţiei Cercetătorilor de la Los Alamos, asociaţie care a cerut comunităţii internaţionale să introducă un control riguros asupra energiei nucleare (n. 1914)

– 2008: A murit lingvistul italian de origine română Sorin Stati; stabilit în Italia din 1971; lucrări de lingvistică generală aplicată; membru de onoare din străinătate al Academiei Române din 1993 (n. 1932)

– 2012: A murit Gustav Leonhardt, dirijor, clavecinist şi organist olandez (n. 1928)

– 2013: A murit medicul şi profesorul Valeriu Popescu, unul dintre oamenii care au marcat şi influenţat medicina pediatrică (n. 1924)

– 2013: Începea criza ostaticilor de la In Amenas (Algeria), când un grup de militanţi islamişti afiliat la Al-Qaida şi condus de Mokhtar Belmokhtar, a luat sute de oameni ostatici la complexul gazifer Tigantourine de lângă In Amenas. Forţele de securitate algeriene au înconjurat zona şi majoritatea persoanelor au fost eliberate. Conform guvernului algerian, 38 de ostatici şi 29 de militanţi au fost ucişi, în timp ce 685 de muncitori algerieni şi alţi 107 străini au fost eliberaţi. Printre ostatici s-au aflat şi cinci cetăţeni români, conform MAE român

– 2016: A murit actorul Theodor Danetti (n. 1926)

–2016: Au fost ridicate sancţiunile internaţionale impuse Iranului de către Occident, cu consecinţe în domeniul energetic mondial şi în ceea ce priveşte comerţul exterior al acestei ţări. Printre cele mai importante efecte ale acestei măsuri se numără faptul că firmele din această ţară vor primi din nou acces la conturile din străinătate, unde au aproximativ 100 de miliarde de dolari. Totodată, Iranul va putea, începând cu această dată, să-şi vândă petrolul pe piaţa internaţională

– 2016: A murit compozitorul francez Hubert Giraud, autorul celebrului hit „Mamy Blue” (n. 1920)

–2017: A murit Janina Ianoşi (în acte: Jeanina-Maria Jánosi), traducătoare, eseistă şi profesoară; a tradus din limba rusă lucrări de estetică (Herzen, Bielinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev ş.a.) şi literatură (Lev Tolstoi, Paustovski, Marina Ţvetaeva, Daniil Granin); soţia esteticianului Ion Ianoşi (n. 1930)

$$$

 S-a întâmplat în 16 ianuarie1977: În această zi, a murit Călin Popovici, astronom, astrofizician şi geodez; a stabilit o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare (metoda cercului de simultaneitate); a coordonat editarea „Dicţionarului de astronomie şi astronautică”; membru post-mortem al Academiei Române din 1990 (n. 4 octombrie 1910, Galaţi – d. Bucureşti).

A făcut studii liceale la Galaţi şi universitare la Bucureşti, unde în 1949 şi-a susţinut teza de doctorat Problema mişcării Soarelui în sistemul local. Aplicarea unei noi metode propuse în mişcările proprii a 603 stele din catalogul general (B. Boss), devenind doctor în matematici (astronomie). Şi-a desăvârşit pregătirea în spectroscopie, astronomică şi fotometrie fotoelectrică la Observatorul Astronomic din Berlin-Babelsberg şi la cel din Potsdam, precum şi la Institutul „Copernic” din Berlin-Dahlem (1936–1937). 

Între 1932 şi 1977, el a fost astronom la Observatorul Astronomic din Bucureşti (Serviciul solar şi Serviciul stelelor variabile, Secţia de astrofizică şi sateliţi); profesor de astronomie geodezică şi calculul erorilor la Academia Militară Tehnică (1952–1956), profesor de astrofizică teoretică şi fizica Soarelui la Universitatea din Bucureşti (1949–1977). Lui i se datorează înfiinţarea buletinului anual „Observations Solaires”. A iniţiat şi a coordonat înfiinţarea pavilionului solar cu cupolă în diametru de 5 m (1957) şi a pavilionului destinat cercetării de fizica stelelor variabile. 

În 1961, el a înfiinţat la Observatorul Astronomic o staţie de observare a sateliţilor artificiali, precum şi o secţie de astrofizică. A adus contribuţii în astronomia şi statistica stelară, în astrofizică, în utilizarea observaţiilor cu sateliţi artificiali în geodezie, stabilind o nouă metodă pentru determinarea coordonatelor geocentrice ale unui satelit şi ale staţiilor de observare, dezvoltând metoda cercului de simultaneitate. 

Rezultatele cercetărilor sale se regăsesc într-o serie de lucrări, între care: La comète Daimaca (1943); Determinarea mişcării de translaţie în spaţiu a Soarelui din mişcările proprii ale stelelor (1949); Despre temperatura Soarelui (1953); Determinarea deviaţiei relative a verticalei (1955); Determinări simultane de timp, de latitudine şi de azimut, folosind instrumentul universal (1956); Convergentul nucleului roiului Ursa Mare (1956); Radioastronomia (1956); Determinarea precisă a radianţilor roiurilor meteorice (1957); Quelques remarques relatives à la détermination des radiants des météors (1957); Stelele. Date fizice, structura internă, originea şi evoluţia lor (1958); Determinarea poziţiei geocentrice a unui satelit artificial din observaţii a două staţii (1959); Despre eclipsele de Soare (1960); Stelele. Cum se nasc şi cum evoluează (1960); Limita temperaturii centrale şi medii în Soare (1962); Fotometria şi forma coroanei solare la eclipsa din 15 februarie 1961 (1962, în colab.); Determinarea coordonatelor geometrice ale sateliţilor şi ale staţiilor de observare (1963); Lumina rece (1964); Compensarea triangulaţiei cosmice (1966); Mari erupţii cromosferice fără efecte geofizice corpusculare (1967, în colab.); Asupra radiaţiei solare continue emergente (1968); L’utilisation du „cercle de simultanéité” dans la triangulation cosmique (1969); Aspecte noi în astrofizică şi cercetarea spaţială (1971); Relaţie luminozitate – rază la binare cu eclipsă (1971) ş.a.

A coordonat Dicţionarul de astronomie şi astronautică. Vicepreşedinte (1971) şi preşedinte (1974) al Comitetului Naţional Român de Astronomie, membru al Uniunii Internaţionale de Astronomie, al Uniunii Internaţionale de Geodezie şi Geofizică, al Comitetului Internaţional de Cercetări Spaţiale (COSPAR), al Comisiei COSPAR de Geodezie prin Satelit, al Societăţii de Astronomie din Germania. A fost distins cu Premiul „Gh. Lazăr” al Academiei Române (1966).

Surse:

C. Popovici (editor și coord.), G. Mariș, E. Popovici, Călin Popovici- destinul unei vieți printre aștri, B., ed. Lider, 2010

http://www.prinunivers.ro/arhiva/2010/prezentari/Prof_CPopovici_centenar.pdf

https://www.viata-libera.ro/diaspora/30997-viata-libera-galati-calin-popovici-galateni-care-au-uimit-lumea

https://www.facebook.com/Acad.Ro.Fil.Cj/posts/1436940446322799/