A aruncat farfuria cu sarmale pe jos spunând că la mama lui acasă erau mai bune, fără să știe că în acea seară viața lui se va schimba pentru totdeauna.
Vasile se așeză la masă, trântind scaunul de podea cu zgomot. Ileana puse cu grijă oala de sarmale în mijlocul mesei, încercând să nu-și arate nervozitatea. Era a treia oară în săptămâna aceea când se trezise la cinci dimineața să pregătească mâncarea preferată a soțului ei, sperând că de data asta va fi mulțumit.
"Iar sarmale?" întrebă el, ridicând sprâncenele în semn de dezaprobare. "Măcar de-ar fi ca ale mamei."
Ileana își mușcă buza. După zece ani de căsnicie, fiecare masă devenise un examen pe care nu reușea niciodată să-l treacă. Indiferent cât de mult se străduia, sarmalele, ciorba de fasole, plăcintele - toate erau comparate cu cele făcute de Floarea, soacra ei, în casa căreia Vasile crescuse alintat și răsfățat, ultimul copil din șapte frați.
"Sunt făcute cum mi-ai spus tu data trecută," răspunse ea încet. "Cu mai puțin orez și mai multă carne, cum le face mama ta."
Vasile luă prima îmbucătură și scutură din cap dezaprobator.
"Tot nu sunt bune. Mama pune mărar în ele, nu știi nici atât? Zece ani și tot nu te-ai învățat."
În bucătăria mică, aerul devenise greu. Pe soba de tuci, o cratiță cu ciorbă fierbea încet, umplând încăperea cu aburi și mirosuri care ar fi trebuit să facă orice om fericit. Dar nu pe Vasile. Niciodată pe Vasile.
Pe vremea bunicilor noștri, bărbatul era rege în casa lui, iar femeia trebuia să facă totul pentru a-l mulțumi. Dar câți dintre ei știau prețul acestei coroane nevăzute? Ileana crescuse auzind de la mama ei că "femeia trebuie să rabde", că "bărbatul e stâlpul casei". Dar în seara aceea, ceva se rupse în ea.
"Am pus mărar," spuse Ileana, încercând să-și controleze vocea. "Exact cum mi-ai spus."
"Nu destul," mormăi el, împingând farfuria spre marginea mesei. "La mama e altfel. Ar trebui să te duci să înveți de la ea, dacă tot nu te pricepi."
Ileana privi farfuria respinsă, sarmalele la care muncise ore întregi, carnea pe care o tocase cu grijă, varza pe care o alesese la piață.
"Știi ceva? Du-te și mănâncă la mama ta dacă acolo e mai bine. Eu nu mai gătesc pentru tine."
Vasile o privi șocat. Ileana nu-i vorbise niciodată așa. Se ridică încet, cu furia întunecându-i privirea.
"Ce-ai spus?"
"Ai auzit bine. Sunt zece ani de când încerc să gătesc exact cum vrea mama ta, dar nimic nu e destul de bun. M-am săturat."
Ceva se aprinse în ochii lui Vasile. Cu o mișcare bruscă, împinse farfuria care se sparse de podea, împrăștiind sarmale și cioburi pe dușumeaua proaspăt spălată.
"Uite ce fac eu cu mâncarea ta! Nu se compară cu ce face mama!"
În liniștea care urmă, doar respirațiile lor grele se auzeau. Ileana privi cioburile împrăștiate, mâncarea risipită, și ceva se transformă în ea.
Fără să spună un cuvânt, se îndreptă spre telefon și formă un număr.
"Ce faci?" întrebă Vasile, încă furios.
"O sun pe mama ta."
Femeia răspunse după al treilea apel. Ileana vorbi calm, controlat, ignorând privirea îngrozită a lui Vasile.
"Sărut mâna, mamă soacră. Te-aș ruga să vii până la noi. Vasile tocmai mi-a aruncat mâncarea pe jos pentru că nu e la fel de bună ca a dumitale. Cred că e timpul să-i gătești dumneata de acum înainte."
Doar cei care au crescut în sate știu cât de importante sunt aparențele și ce înseamnă rușinea pentru o familie. Când Floarea, soacra Ilenei, ajunse gâfâind la poarta lor jumătate de oră mai târziu, îl găsi pe Vasile încercând să o convingă pe Ileana să nu facă scandal, să uite întâmplarea.
Bătrâna intră în casă, privind la dezastrul din bucătărie, la cioburile încă nestrânse, la Vasile care stătea rușinat într-un colț, la Ileana care stătea dreaptă, refuzând să plece ochii.
"Ce-i aici?" întrebă Floarea.
"Fiul dumitale spune că nu știu să gătesc la fel de bine ca tine. În zece ani, nimic din ce am făcut nu se compară cu mâncarea ta. Așa că te-am chemat să-l iei înapoi. Să-i gătești tu, că eu nu mai pot."
Un zâmbet amar apăru pe fața bătrânei. Se întoarse spre fiul ei, privindu-l cu o dezamăgire pe care Vasile n-o mai văzuse niciodată.
"De asta te-am crescut? Să arunci mâncarea făcută de nevasta ta? Să o umilești în casa ei?"
"Dar mama, tu ai spus mereu că nimeni nu gătește ca tine," se apără el.
"Prostule," oftă bătrâna. "Crezi că sarmalele mele erau mai bune? Erau la fel. Dar tatăl tău, Dumnezeu să-l odihnească, niciodată nu mi-a aruncat o farfurie. Mereu spunea că sunt cele mai bune, chiar dacă uneori le ardeam sau uitam sarea."
Mândria masculină la țară are reguli nescrise, dar stricte. Un bărbat care nu-și respectă soția pierde respectul comunității. Și Vasile tocmai își expusese rușinea în fața celor două femei din viața lui.
"Hai, strânge-ți hainele," îi spuse Floarea fiului ei. "Vii la mine până îți trece prostia. Și până înveți să-ți respecți nevasta și munca ei."
"Dar mama..."
"Niciun 'dar'. Crezi că e ușor să gătești în fiecare zi pentru un bărbat care nu știe să spună 'mulțumesc'? Tatăl tău a apreciat fiecare masă pe care i-am pus-o pe masă în patruzeci de ani de căsnicie. De-aia am stat împreună până a închis ochii. Tu ce crezi, că o femeie rămâne lângă un bărbat care o umilește?"
Vasile își lăsă capul în jos, evitând privirile celor două femei.
"O să-mi strâng câteva lucruri," murmură el în cele din urmă.
"Ți le strâng eu," spuse Ileana, îndreptându-se spre dormitor.
Cât timp Ileana era plecată, Floarea se aplecă spre fiul ei.
"Ai o săptămână să îți revii în fire și să înveți cum să îți respecți nevasta. După aia, s-ar putea să fie prea târziu."
Când Vasile și mama lui plecară, Ileana rămase singură în bucătăria devastată. Pentru prima dată în zece ani, simți un soi de liniște. Se aplecă și începu să adune cioburile de pe jos, cu grijă, unul câte unul. Așa cum adunase și umilințele, ani la rând, în tăcere.
A doua zi, întreg satul vorbea despre cum bătrâna Floarea își luase fiul acasă "să-l învețe bunele maniere". Ileana își ținea capul sus când mergea la magazin sau la fântână. Iar când vecinele au întrebat-o cât va dura despărțirea, ea a răspuns simplu: "Atât cât e nevoie."
O săptămână mai târziu, Vasile se întoarse acasă cu coada între picioare și un buchet de flori de câmp. Găsi casa curată, masa pusă, și pe Ileana îmbrăcată frumos, ca pentru sărbătoare.
"Am venit să-mi cer iertare," spuse el, întinzându-i florile.
Ileana le luă, le puse într-un vas cu apă, fără să zâmbească.
"Poți să stai la masă," spuse ea simplu.
Vasile se așeză, nesigur. În fața lui, o farfurie goală. Ileana se așeză și ea, privindu-l direct în ochi.
"Ce mâncăm?" întrebă el, încercând să zâmbească.
"Tu, nimic," răspunse ea calm. "Eu am mâncat deja. Din seara asta, gătești pentru tine. Sau te duci la mama ta. Sau la cârciumă. Mie nu-mi pasă. Am gătit zece ani pentru un bărbat care nu știe să spună 'mulțumesc'. Ajunge."
Ochii lui Vasile se măriră de uimire.
"Dar Ileana... am venit să-mi cer iertare."
"Și eu te iert. Dar nu mai gătesc pentru tine."
În săptămânile care urmară, Vasile încercă să supraviețuiască singur. Mâncă la cârciumă până când banii se terminară. Se duse la mama lui, dar bătrâna îl trimise acasă: "Ești bărbat în toată firea, nu copil."
Își încercă norocul la bucătărie, dar prima oală de sarmale ieși un dezastru, iar mândria lui rănită îl împiedică să ceară ajutor. Într-o seară, după două săptămâni de trudă și mese ratate, bătu din nou la ușa Ilenei cu un buchet de flori de câmp.
"Am venit să-mi cer iertare," spuse el, întinzându-i florile.
Ileana le luă, le puse într-un vas cu apă, fără să zâmbească.
"E prea târziu, Vasile," spuse ea încet. "Prea mulți ani de umilințe. Prea multe cuvinte care nu se pot lua înapoi."
"Dar Ileana... am învățat lecția. Te rog."
"Și eu am învățat o lecție. Că merit mai mult decât un bărbat care aruncă ce gătesc pe jos. Mergi la mama ta, Vasile. Acolo ai sarmalele adevărate."
Căsnicia lor se sfârși în aceeași bucătărie în care zdruncinate fusese zece ani mai devreme, cu un miros de sarmale și cuvinte amare care nu mai puteau fi luate înapoi.
Vasile se întoarse la casa mamei sale, unde bătrâna Floarea îl privea cu dezamăgire în fiecare zi. "Ți-am spus că ai doar o săptămână," îi aminti ea. "Unele lucruri, odată sparte, nu se mai pot repara."
Ileana nu se recăsători niciodată. Sarmalele ei deveniră faimoase în sat, dar le gătea doar pentru ea și pentru prietenele care veneau în vizită. Bărbații din sat își învățară însă o lecție tăcută - să aprecieze mâncarea pusă pe masă, oricât de simplă ar fi fost.
La înmormântarea bătrânei Floarea, Ileana și Vasile stătură de-o parte și de alta a sicriului, fără să-și vorbească. El, un bărbat îmbătrânit înainte de vreme, cu regrete adânci săpate în ridurile feței. Ea, dreaptă și demnă, dar cu o singurătate care nu se vindecă.
Când sătenii povestesc despre ei, spun că uneori o farfurie spartă poate distruge o căsnicie întreagă. Și că mândria e cel mai amar condiment din toate.
În casa Ilenei, pe peretele bucătăriei, atârnă o farfurie pictată de mână cu un proverb scris de ea: "Cea mai bună mâncare e cea făcută cu respect, nu cea făcută după rețetă."
Iar Vasile, singur în casa părintească, a învățat să gătească sarmale, dar nimeni nu le mănâncă în afară de el. Au gust de regret și de ocazii pierdute - cel mai amar festin din toate.
