,&&&

 S-a întâmplat în 2 august1990: Avea loc începutul invaziei irakiene in Kuweit (ulterior, încetarea oficială a focului a avut loc la 11 aprilie1991). În urma unei dispute asupra producţiei de petrol şi limitei de frontieră, trupele irakiene ale lui Saddam Hussein invadează Kuweitul. La 2 august 1990, sub pretextul că deţine drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Husein, a invadat acest emirat şi l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea şi a instituit un embargo commercial împotriva Irakului şi, faţă de refuzul Bagdadului de a-şi retrage trupele, a declanşat la 3 ianuarie 1991, o operaţie militară (Operaţia „Furtună în deşert"), grosul forţelor aeriene fiind asigurat de SUA. 

În urma acestei acţiuni, Kuweitul a fost eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancţiuni şi de control al O.N.U, existând indicii că autorităţile de la Bagdad fabrică în secret arme bacteriologice şi chimice. Refuzul guvernului irakian de a coopera cu echipele de control a determinat acţiunea de pedepsire americano-engleză (bombardamentele aeriene), din decembrie 1998 (Operaţia „Vulpea deşertului").

La 2 august 1990, Irakul, devenit putere politică şi militară regională în urma sângerosului război de opt ani cu Iranul (peste un milion de victime), în care beneficiase de un substanţial sprijin internaţional (blocarea islamismului komeinian), atacă şi ocupă în câteva ore Kuweitul. Scopul intervenţiei militare era lichidarea uriaşei datorii financiare faţă de acesta, ca şi acapararea zăcământului petrolier din zona de frontieră Roumaylah. Motivul imediat îl constituise refuzul micului emirat de a mai subvenţiona financiar refacerea de după război a fratelui mai mare, autoproclamat apărător al lumii arabe, ca şi măsurile luate de acesta de a reduce preţul barilului de petrol, fapt ce provoca importante pierderi anuale Bagdadului. Intenţia lui Saddam Hussein, destul de transparentă, de a invada şi Arabia Saudită, deschizându-şi drum spre celelalte mici emirate petroliere, ameninţa cu spectrul preluării controlului asupra a jumătate din zăcământul de petrol al planetei.

Marile puteri, în frunte cu SUA, se alertează, declanşându-se o aprigă confruntare diplomatică, ce poate fi considerată faza primară a războiului din Golf. Consiliul de Securitate al ONU declară Irakul stat agresor şi adoptă o succesiune de rezoluţii prin care acesta este somat să se retragă imediat şi necondiţionat. I se impune boicot şi blocadă comercială, financiară şi militară, ajungându-se până la ultimatumul care avertiza asupra autorizării utilizării forţei în situaţia în care, până la 15 ianuarie 1991, Kuweitul nu era eliberat. Moscova are mai multe tentative nereuşite de mediere, iar Liga Arabă condamnă agresiunea irakiană.

Acţiunile Bagdadului în plan diplomatic se desfăşoară pe trei paliere majore: obţinerea recunoaşterii internaţionale a intervenţiei sale militare, prin acceptarea de către comunitatea mondială a politicii faptului împlinit; provocarea permanentă a Israelului pentru a integra acţiunile sale în regiune în problematica globală a Orientului Mijlociu; constituirea unei coaliţii a lumii arabe prin exploatarea naţionalismului regional în cadrul aşa numitului război sfânt. După ce mai întâi declară că intervenţia s-a produs la cererea „poporului răsculat” împotriva autocraţiei monarhice, lichidându-se astfel „partajul colonial”, Saddam Hussein mimează, mai întâi, o tentativă de retragere parţială pentru ca, în final, să anunţe „fuziunea totală şi ireversibilă” a celor două state. În acest mod, cea mai mare parte a micuţului emirat devenea a nouăsprezecea provincie a Irakului.

În continuare se încearcă combinarea abilă a poziţiei dure, ireconciliante cu negocieri şi concesii surprinzătoare. Răspunde mai întâi presiunilor ONU prin închiderea frontierelor statului, provocând „războiul ostaticilor” prin care sunt blocaţi în interiorul ţării mii de cetăţeni occidentali. Urmează apoi şantajul, prin presiunile executate asupra corpului diplomatic în cadrul „războiului ambasadelor”, în care acestea sunt izolate, asediate şi hărţuite permanent; li se întrerupe energia electrică şi apa, ori este practicată răpirea de persoane. Soluţionarea conflictului este legată de rezolvarea problemei palestiniene şi de o abordare globală a situaţiei întregului Orient Mijlociu. Totodată, pentru a-şi asigura spatele, reglementează raporturile cu Iranul, căruia îi cedează teritoriile capturate prin război (două insule ce controlează strâmtoarea Ormuz, care îi mai fuseseră oferite în 1975, prin acordul de la Alger, drept recompensă pentru sprijinul acordat în lichidarea revoltei kurzilor).

În paralel cu eforturile diplomatice comunitatea internaţională desfăşoară o amplă acţiune de constituire a unei forţe multinaţionale şi pentru concentrarea în regiune a potenţialului militar menit să ducă la îndeplinire ultimatumul Consiliului de Securitate, operaţie recunoscută sub numele de cod „Scutul Deşertului”. După expirarea termenului, la 16 ianuarie 1991, începe operaţia „Furtună în Deşert”. Scopul ei, aşa cum transpare din mesajul şefului administraţiei americane, era de „a-l goni pe Saddam Hussein din Kuweit prin forţă”, de a distruge potenţialul nuclear şi instalaţiile de fabricare a armelor chimice, precum şi artileria şi tancurile Irakului.

Războiul s-a încheiat la 28 februarie 1991, prin înfrângerea militară a Irakului, dar mulţi se întreabă de ce aliaţii nu au mers până la capăt cu înlăturarea lui Saddam Hussein, mulţumindu-se cu un succes limitat.S-a repetat celebrul episod, nici astăzi încă lămurit, când, după zdrobitoarea înfrângere a romanilor la Canae (50.000 de morţi, cifră colosală pentru acea vreme), Hanibal nu exploatează victoria prin asedierea Romei. A făcut greşeala, ce se va dovedi fatală pentru el, să creadă că „Cetatea Eternă” se va prăbuşi de la sine sub impactul propriei umilinţe. Există suficiente argumente care pot legitima reţinerea Aliaţilor şi justifica necesitatea conferirii unui caracter limitat victoriei obţinute.Se impune însă a fi studiat fondul problemei, şi anume, interdependenţele dintre geostrategie şi geopolitică. Echilibrul regional şi menţinerea controlului asupra balanţei de putere în regiune conferă probabil Irakului un rol bine delimitat şi în viitor.

Surse:

https://www.academia.edu/4146541/Conflictul_din_Golf_1990-1991_şi_noua_ordine_geopolitică_în_Orientul_Mijlociu

https://www.scribd.com/doc/140933292/Razboiul-Din-Kuweit

https://www.scribd.com/doc/146162007/Războiul-din-Golf-1990

https://www.coursehero.com/file/14425855/Poilitici-de-securitate/

https://books.google.ro/books?id=zBeXF2Ub26QC&pg=PA74&lpg=PA74&dq=1990:+invaziei+irakiene+in+Kuweit&source=bl&ots=1FhbfvY0K8&sig=ACfU3U3AIX8E0iHqmp0Ip1eeaJNFzYgxRw&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjL-I_7w5bjAhUh-yoKHRAIC-44ChDoATAGegQICRAB#v=onepage&q=1990%3A%20invaziei%20irakiene%20in%20Kuweit&f=false

£_3

 S-a întâmplat în 2 august1997: În această zi, la catedrala greco-catolică „Sfânta Treime din Blaj" au fost depuse osemintele episcopului Ioan Inocenţiu Micu (Klein), personalitate marcantă a Şcolii Ardelene, aduse de la Roma, după 230 de ani de la moartea sa; au avut loc, cu acest prilej, ceremonii religioase, cu participarea înalţilor prelaţi ai Bisericii Greco-Catolice; rămăşiţele pământeşti ale episcopului au fost reînhumate în catedrală în octombrie acelaşi an.

Ioan Micu, numit ulterior Inochentie Micu Klein (n. 1692, Sadu, judeţul Sibiu - d. 23 septembrie 1768, Roma, Italia) a fost preot greco-catolic, episcop, iluminist, baron, consilier imperial, luptător pentru drepturile naţionale ale românilor din Transilvania. S-a născut în familia unor ţărani români din localitatea Sadu, judeţul Sibiu. A absolvit cinci clase secundare la colegiul catolic din Cluj. A studiat ulterior la seminarul din Tirnavia, Slovacia. Prin diploma din 25 februarie 1729, împăratul austriac Carol al VI-lea l-a numit pe Ioan Micu episcop şi consilier imperial. El a urmat în scaunul episcopal după episcopul Ioan Giurgiu Patachi, decedat în anul 1727. La 5 septembrie 1729 a primit titlul de baron, luându-şi numele de Klein. În acelaşi an, la 23 septembrie s-a hirotonit, iar la 25 septembrie s-a călugărit, luând numele de Inochentie. La 5 noiembrie a fost consacrat episcop. După hirotonire, el a plecat la Viena, pentru a cere drepturi pentru românii din Transilvania, aşa cum au fost ele acordate de diplomele leopoldine.

A fost înscăunat episcop la Făgăraş la data de 28 septembrie 1732.Înainte de înscăunare a scris opt scrisori împăratului austriac Carol al VI-lea, prin care cerea drepturi pentru românii din Transilvania, afirmând că acesta este „cel mai vechiu în Transilvania şi totodată cel mai numeros căci Românii sunt de zece ori mai mulţi decât Ungurii, Saşii şi Secuii laolaltă".După înscăunare a scris alte şaisprezece scrisori având acelaşi subiect.Între 1734-1735 a stat la Viena, pentru a obţine de la împărat schimbarea domeniilor de la Sâmbăta de Jos şi Gherla cu cel de la Blaj.

În 1737 a mutat sediul episcopiei de la Făgăraş la Blaj. La Blaj a strâns fonduri pentru repararea castelului din localitate şi pentru edificarea catedralei, a mănăstirii şi a şcolilor pe care dorea să le înfiinţeze. În 1738 a pus piatra de temelie a primei şcoli româneşti din Blaj. În acelaşi an a convicat un sinod eparhial, în timpul căruia a vorbit în numele „naţiunii române", ceea ce a constituit un act de mare curaj pentru acea vreme. În 1741 a pus piatra de temelie a mănăstirii, care va fi terminată în anul 1747. În 1743 a obţinut de la împărăteasa Austriei, Maria Tereza, un rescript prin care se acordau preoţilor greco-catolici români locuri de casă, locuri de biserică, pentru iobagi dreptul a urma şcoli, dreptul de a nu mai fi maltrataţi, iar pentru nobilii români, dreptul de a accede în funcţii publice.

La 23 ianuarie 1744, el a fost foarte aproape de a fi aruncat pe fereastră de membrii Dietei ardelene de la Sibiu pentru că îndrăznise să ceară drepturi pentru români. În acelaşi an au avut loc tulburări în rândul credincioşilor, din cauza călugărului sârb Visarion Sarai. Acesta a provocat românii ortodocşi să respingă greco-catolicismul şi pe preoţii greco-catolici. Aceasta, împreună cu convocarea ortodocşilor la un sinod greco-catolic, a făcut ca Inochentie să nu fie privit cu ochi buni de austrieci. În urma acestor tulburări, Inochentie Micu a fost cercetat la Viena, de către autorităţi, pentru răzvrătire împotriva statului. Împărăteasa Maria Tereza intenţiona să îl arunce în temniţă, astfel că Inochentie Micu a plecat de la Viena la Roma, în exil. Timp de mai mulţi ani s-a încercat înduplecarea Mariei Tereza de a-i permite lui Micu să se întoarcă, ceea ce nu s-a reuşit. 

În 1751 Inochentie Micu a renunţat la funcţia de episcop, asigurându-i-se o pensie anuală, care i-a fost plătită tot restul vieţii sale.A fost urmat în scaunul episcopal de episcopul Petru Pavel Aron. A rămas în exil la Roma un total de douăzeci şi patru de ani, timp în care a suferit de gută. A murit la 23 septembrie 1768, în Italia, la Roma. A fost înmormântat în biserica Madona del Pascolo, Roma. Rămăşiţele sale pământeşti au fost repatriate în România şi reînhumate la 19 octombrie 1997, fiind depuse în Catedrala Sfânta Treime din Blaj, ctitoria lui Inochentie Micu Klein.

Prin lupta dusă cu autorităţile vremii pentru afirmarea drepturilor naţiunii române din Transilvania şi pentru crearea posibilităţilor de învăţătură pentru români, Inochentie Micu Klein este considerat întemeietorul spiritualităţii româneşti moderne.

Surse:

Albu, Corneliu - Dela Bobâlna la Alba Iulia (Lupta Transilvaniei pentru dreptate şi libertate), Editura Dacia Traiană, Bucureşti

Prunduş, Silvestru Augustin; Plaianu, Clemente - Catolicism şi ortodoxie românească. Scurt istoric al Bisericii Române Unite, Casa de editură "Viaţa creştină", Cluj-Napoca, 1994

http://www.bru.ro/blaj/lista-episcopilor/ps-ioan-inocentiu-micu-klein/

http://litere.usv.ro/public_pdf/lucrari_cadre/n_iacob/5_Augustin%20Bunea_Episcopul%20Ioan%20Inocentiu%20Klein%20(1728-1751)_2012.pdf

https://www.egco.ro/2018/09/22/episcopul-greco-catolic-ioan-inocentiu-micu-klein/

&&&

 S-a întâmplat în 2 august…

- 338 î. Hr.:Bătălia de la Cheroneea dintre macedonenii lui Filip al II-lea şi atenieni.

- 216 î. Hr.: Bătălia de la Cannae (al doilea război punic). Hannibal a învins armata romană (45.000 de romani morţi şi 20.000 de prizonieri). Bătălia de la Cannae, 2 august, 216 î. Hr., a avut loc aproape de oraşul Cannae în Apulia (sud-estul Italiei); a fost o bătălie semnificativă a celui de-al doilea război punic. Armata cartagineză condusă de Hannibal a distrus armata romană, superioară numeric, condusă de doi consuli: Lucius Aemilius Paullus şi Gaius Terentius Varro. Astăzi este privită ca una dintre cele mai mari bătălii tactice din istoria militară.

- 47 î. Hr.: Iulius Cezar înfrânge oastea regelui Farnac II. Cezar înştiintează Senatul despre lupta cu trei cuvinte „veni, vidi, vici" 

- 1484: Sultanul Baiazid al II -lea anunță că a cucerit Chilia și Cetatea Albă. Cele doua cetăți devin raiale turcești 

- 1610: Henry Hudson descoperă Golful Hudson. Golful Hudson (în engleză Hudson Bay, în franceză Baie d'Hudson) este un golf imens (cu suprafaţa de 822.325 kmp) dar relativ puţin adânc în nord-estul Canadei, considerat în prezent ca făcând parte din Oceanul Arctic . Zona golfului Hudson a fost locuită încă din preistorie de triburi de eschimoşi inuit (în nord) şi cree (în sud). În 1610, Henry Hudson a descoperit golful, care va purta numele său, şi a explorat coastele sale estice. În primăvara următoare însă, pe nava sa a izbucnit o revoltă, în urma căreia Henry Hudson şi marinarii care îi erau loiali au fost lăsaţi în voia sorţii într-o barcă şi nu se cunoaşte soarta lor ulterioară.

- 1667: A murit sculptorul şi arhitectul italian Francesco Borromini; iniţial asistent al lui Bernini, Borromini a devenit unul dintre cei mai originali sculptori ai barocului (n.25.IX.1599) (Enciclopedia britanică). Ă: Alte surse dau moartea la 3.VIII.1667. Pe 2 august 1667 marele artist baroc italian Francesco Borromini se aruncă în propria sabie, după ce şi-a ars o parte din schiţe. Celibatar, melancolic, de un orgoliu şi de o susceptibilitate aproape paroxistice, cu o înaltă conştiinţă a artei sale, vor scrie ulterior enciclopediile, Borromini a avut un acces de nebunie. Era un artist zbuciumat, obsedat de căutarea armoniei naturale şi ros de gelozie faţă de rivalii săi, mai ales faţă de Bernini. Borromini sosise la Roma imediat după ce îşi terminase ucenicia şi încă de la 20 de ani lucrează într-unul dintre cele mai cunoscute ateliere din oraş, fiind la acea vreme pasionat de arhitectura antichităţii. Împreună cu mentorul său, Carlo Maderno lucrează la celebrul Palazzo Barberini, însă după decesul lui Maderno, atelierul este preluat de Gian Lorenzo Bernini. Cei doi finalizează lucrarea dar încep o rivalitate care va dura toată viaţa. În timpul pontificatului lui Inocenţiu al X-lea, Borromini reuşeşte să îl înlocuiască pe Bernini ca arhitect şef al Romei, unul dintre cele mai mari succese ale carierei sale. Dar succesul nu durează mult, şi deşi îşi păstrează poziţia, va avea din ce în ce mai puţine proiecte concesionate în ultima perioadă a vieţii. Se pare că în vara anului 1667 dezamăgirile dar şi munca intensă la ultima sa carte îşi spun cuvântul, arhitectul fiind de neconsolat de oricare dintre apropiaţii săi.Primul angajament independent al lui Borromini a fost biserica romană şi mănăstirea San Carlo alle Quattro Fontane (1638-1641), al cărei dom pare că pluteşte datorită punctelor de arcuire şi surselor de lumină care sunt poziţionate dedesubtul său.Lucrările sale, alcătuite din forme convexe şi concave, au spaţii de forme poligonale şi ovale neregulate, aşa cum se poate observa în cazul bisericii Sant'Ivo della Sapienza (1642-1660).In ultimii ani de viaţă, şi-a pierdut averea, iar în 1667 s-a sinucis.Influenţa stilului său a fost resimţită în Italia de Nord şi în Europa Centrală, pe tot parcursul secolului următor.

- 1788: A murit Thomas Gainsborough, artist englez (n. 1727) a fost unul dintre cei mai faimoşi pictori portretişti şi peisagişti britanici ai secolului al XVIII-lea.

- 1799: A murit Etienne Jacques de Montgolfier, inventatorul, impreună cu fratele său, Michel Joseph, al balonului cu aer cald. (n. 6.01.1745)

- 1815: Napoleon a fost exilat în insula Sfânta Elena.Sfânta Elena este o insulă în Atlanticul de Sud, în largul coastelor Africii. Face parte ca teritoriu dependent din Teritoriile britanice de peste mări. Din teritoriu fac parte şi insulele Ascension şi Tristan da Cunha. Insula a fost descoperită de portughezul João da Nova pe data de 21 mai 1502. În amintirea acestei zile, insula a primit numele împărătesei Elena, sărbătorită în calendarul romano-catolic pe 21 mai.Insula a devenit faimoasă ca loc de exil pentru imparatul francez Napoleon Bonaparte între1815 şi moartea sa în 1821. Napoleon Bonaparte a stat în localitatea Longwood, unde se găseşte şi casa-muzeu. Domeniul în care Napoleon a rezidat între 1815-1821 este proprietare a guvernului francez, din 1858.

1820: S-a născut John Tyndall, fizician britanic de origine irlandeză; a descoperit fenomenul de împrăştiere a luminii în mediile disperse („efectul T") (m. 1893) 

- 1827: A murit William Blake, pictor şi tipograf englez. William Blake (n. 28 noiembrie 1757) a fost un poet, vizionar, pictor şi tipograf englez. În esenţă nerecunoscută în timpul vieţii sale, opera diversă şi profundă a lui William Blake este astăzi considerată esenţială atât în istoria poeziei cât şi a artelor vizuale.Într-un sondaj de opinie organizat de BBC în anul 2002, Blake a fost votat al 38-lea pe o listă conţinând 100 dintre cei mai importanţi britanici ai tuturor timpurilor.

- 1834: S-a născut Frédéric Auguste Bartholdi, sculptor francez. Frédéric Auguste Bartholdi (n. Colmar - d. 5 octombrie 1904, Paris) a fost un sculptor francez, originar din Alsacia. A început studiul arhitecturii în Alsacia şi apoi la Paris, a continuat cu studiul picturii, la Paris, cu Ary Scheffer, dar a abondonat pictura în favoarea sculpturii, pe care a studiat-o cu Antoine Étex şi J.-F. Soitoux, artă de care s-a ocupat apoi exclusiv.Printre lucrările sale celebre se numără „Francesca da Rimini" (1852), „Monumentul lui Martin Schongauer" (1863), „Le Vigneron" (1870) şi „Vercingetorix" (1872). Cea mai cunoscută lucrare a sa este însă Statuia Libertăţii din New York. O replică a statuii, de mai mici dimensiuni, este instalată la Paris, pe Île des Cygnes de pe Sena, în timp ce statuia originală, care a servit de model, se află expusă tot în Paris, şi anume în Grădina Luxemburg.Tot la Paris există şi Flacăra Libertăţii din Paris, monument reprezentând doar flacăra, în mărime naturală, a Statuii Libertăţii din New York.

- 1835: S-a născut inventatorul american Elisha Gray; a inventat releul telegrafic cu autoadaptare (1867), telegraful armonic (1874), teleautograful (1888) ş.a; a revendicat invenţia aparatului telefonic (la 14.II.1876 Alexander Graham Bell şi Elisha Gray au depus cerere de brevet la Oficiul de patente al SUA, de la New York; primul, la ora locală 12:00, iar al doilea la ora 14:00; pe această diferenţă s-au bazat cei care i-au atribuit lui Bell invenţia în procesul care i-a opus multă vreme pe cei doi inventatori) (m. 1901) 

- 1858: In Boston si New York City au fost instalate primele cutii poştale 

-1869:Societatea Academică Română primeşte cea dintâi donaţie de documente istorice, din partea lui V.A.Urechia (2/14) 

- 1871: S-a născut John Sloan, pictor american

- 1891: S-a născut Mihail Jora, compozitor, pedagog şi dirijor (m. 1971)Mihail Jora (n. Roman, Neamţ - d. 10 mai 1971, Bucureşti) a fost un compozitor şi dirijor român, membru titular (1955) al Academiei Române. A fost profesor şi Rector al Academiei Regale de Muzică din Bucureşti.Și-a făcut studiile la Leipzig şi la Paris. Ca profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti, a educat o întreagă pleiadă de compozitori. 

- 1892: S-a născut Mihail Sevastos, memorialist, poet şi traducător (în special din literatura rusă) (m.24.IX.1967) 

- 1893, 2/14: S-a născut compozitorul şi dirijorul Alfred Alessandrescu (m. 1959)

- 1905: S-a născut Karl Amadeus Hartmann, compozitor, unul dintre cei mai mari simfonisti germani, de la Mahler si Bruckner incoace (d. 05.12.1963)

- 1905: S-a născut actriţa de film americană Myrna Loy (“Fiica ambasadorului”, „Zbor de noapte”, „Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre”) (d.14.12.1993) 

- 1912: S-a născut Mircea Şeptilici, actor şi regizor; deţinut politic între anii 1948 şi 1956; stabilit de la începutul anilor '80 în străinătate (m.1989, la Montreal)

- 1920: Încep lucrările Conferinţei internaţionale de la Paris pentru stabilirea statutului definitiv al Dunării; au participat Belgia, Franţa, Marea Britanie, Grecia, Italia, România;Conferinţa se va încheia la 23.VII.1921, când va fi semnată, de către ţările participante, Convenţia de la Paris; ulterior va adera la Convenţie Italia şi Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, precum şi Cehoslovacia 

- 1920: S-a născut Louis Pauwels, ziarist şi scriitor francez, devenit celebru după publicarea, în 1961, a cărţii „Dimineaţa magicienilor" (m. 1997) 

- 1921: A murit Enrico Caruso, tenor italian. Enrico Caruso (n. 25 februarie 1873) a fost unul dintre cei mai faimoşi tenori din istoria operei. Caruso a fost cel mai popular cântăreţ în toate genurile muzicale ai primilor 20 de ani ai secolului 20 şi unul dintre pionierii muzicii înregistrate. Înregistrările numeroase ale repertoriului său, precum şi vocea sa extraordinară, cunoscută pentru frumuseţea şi intensitatea sa, atât pentru registrul său vocal, dar şi pentru forţa şi amplitudinea sa, au făcut din Enrico Caruso una din cele mai cunoscute personalităţi artistice ale timpului său. 

- 1922: A murit Alexander Graham Bell, inventator american de origine scoţiană; cercetările sale privind fiziologia auzului l-au condus la inventarea telefonului (1876). Alexander Graham Bell (n. 3 martie 1847 în Edinburgh Scoţia, d. pe insula Cap Breton în Canada) a fost un om de ştiinţă, inventator şi, ulterior, industriaş american, care în anul 1876 a devenit prima persoană care a brevetat un dispozitiv capabil să emită şi să recepţioneze cuvintele rostite. În transmiţătorul sau microfonul lui Bell, undele sonore loveau o diafragmă flexibilă de care era ataşat un magnet permanent. Diafragma şi magnetul vibrau, şi un efect numit inducţie electro-magnetică producea un curent variabil într-o bobină alăturată. Acest curent variabil era transmis prin cabluri la un receptor în care trecea prin bobina unui electromagnet. Curentul variabil producea un câmp magnetic variabil, care făcea să vibreze o diafragmă subţire de fier, pentru a reproduce vibraţiile sonore iniţiale. Transmiţătorul lui Bell producea doar un semnal slab, fără mijloace de a-l amplifica. 

- 1923: S-a născut Shimon Peres, om politic israelian, preşedinte al Israelului din 15.VII.2007 (pentru un mandat de şapte ani); fost lider al Partidului Muncii; de mai multe ori ministru şi prim-ministru; ca ministru de externe, a fost unul dintre principalii artizani ai Acordului de pace israeliano-palestinian din 1993, împreună Yitzhak Rabin (premierul israelian de atunci) şi liderul palestinian Yasser Arafat; Premiul Nobel pentru pace pe 1994, împreună cu Y. Rabin şi Y. Arafat. Alte surse dau ca date ale naşterii 15 sau 21 august

- 1929: Se înfiinţează Regia Autonomă a Porturilor şi Căilor de Comunicaţie pe Apă (PCA) care ia în exploatare şi administrare căile de comunicaţie pe apă, porturile, vasele aferente, instalaţiile de orice fel ş.a.

- 1932: S-a născut Peter O'Toole, actor 

- 1933: S-a născut Mihai Nasta, eseist, filolog şi traducător; stabilit la Bruxelles, din 1984 

- 1934: A murit Paul von Beneckendorff und von Hindenburg, militar de cariera, presedinte al Reichului (1925-1934). In anul 1934, prin moartea lui Hindenburg, Hitler si-a asigurat calea deschisa catre acapararea suprematiei politice (n.02.10.1847) 

- 1934: Adolf Hitler devine Führer al Germaniei. Adolf Hitler (n. 20 aprilie 1889, Braunau am Inn, Austria — d. 30 aprilie 1945, Berlin) a fost un om politic, lider al Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, cancelar al Germaniei din 1933, iar din 1934 conducător absolut (Führer) al Germaniei. Ajuns la putere în 1933, liderul mişcării naziste, Hitler, a dus o politică de pregătire şi de declanşare a celui de al Doilea Război Mondial, precum şi de punere în aplicare a unui plan naţionalist şi rasist de exterminare în masă a evreilor şi altor „indezirabili” din Europa, precum şi de lichidare a adversarilor politici din Germania.

- 1936: A murit Louis Blériot, constructor de avioane si pilot francez. Louis Blériot (n.1 iulie 1872) a fost un aviator francez, inventator şi inginer. În 1909, el a efectuat primul zbor complet deasupra unei întinderi mari de apă într-un aparat mai greu decât aerul, când a traversat Canalul Mânecii. Pentru această realizare el a primit un premiu de 1000 lire (5.000 dolari; SUA 1910). El este considerat prima persoană care a construit un monoplan funcţional. Blériot a fost un pionier al acrobaţiilor aeriene.

- 1937: A murit scriitorul Pavel Dan (n.3.IX.1907) 

- 1937: S-a născut soprana germană Gundula Janowitz (Alain Pâris, Dicţionar de interpreţi)

-1937: Pachebotul SS Normandie bate recordul de traversare a Atlanticului.Recordul de traversare: 3 z 23 h 2 min.SS Normandie a fost cel mai mare transatlantic al Franţei şi unul din cele mai mari ale secolului XX. A fost prima navă la care s-a adoptat forma de bulb a etravei pentru reducerea rezistenţei la înaintare. A câştigat trofeul Panglica albastră în 1935 şi 1937 parcurgând distanţa dintre Le Havre şi New York în 4 zile şi 2 ore.În perioada celui de-al Doilea Război Mondial a fost capturată de către S.U.A., apoi după conversie folosită pentru transportul de trupe între S.U.A. şi Anglia. În 1942, pe timpul staţionării în portul New York, a fost complet distrusă de un incendiu de mari proporţii. După război, în 1946-1947, este tăiată ca fier vechi în portul Newark, New Jersey.Panglica albastră este un trofeu instituit de compania Cunard White Star Line. El constă dintr-un glob terestru din argint masiv pe care se grava succesiv numele navelor care realizau cel mai scurt timp în traversarea Oceanului Atlantic între Europa şi America (vestic şi estic).

- 1939: Albert Einstein scrie o scrisoare preşedintelui Franklin D. Roosevelt, îndemnându-l să înceapă proiectul Manhattan pentru a dezvolta o armă nucleară.

 - 1940: Stalin semnează un decret abuziv (fără niciun fel de consultare a locuitorilor regiunii) de crearea a Republicii Sovietice Socialiste Moldovenească pe o parte din pământul românesc ocupat cu forţa de Armata Roşie

- 1943: S-a născut regizorul de film şi scenaristul Stere Gulea

- 1945: Sfârşitul Conferinţei aliaţilor de la Potsdam (17 iulie - 2 august).Conferinţa de la Potsdam a fost o conferinţă ţinută după încheierea celui de-al doilea război mondial la Cecilienhof, în Potsdam,Germania (lângă Berlin), din 16 iulie până pe 2 august 1945. Au participat reprezentanţii Uniunii Sovietice, Angliei şi Statelor Unite ale Americii, cele mai mari şi mai puternice forţe ale Aliaţilor care au învins Puterile Axei în al Doilea Război Mondial. Delegaţiile au fost conduse de şefii guvernelor celor trei naţiuni învingătoare – Secretarul General al CC al PCUS, Iosif Vissarionovici Stalin, Primul-ministru englez, Clement Attlee şi, respectiv, Preşedintele american, Harry S. Truman.Stalin, Churchill şi Truman— şi Clement Attlee, care l-a înlocuit pe Churchill după ce partidul Laburist a învins Partidul Conservator înalegerile generale din 1945—s-au adunat să decidă cum să administreze Germania Nazistă înfrântă, care semnase capitularea necondiţionată cu nouă săptămâni mai devreme, la 8 mai. Pe agenda de lucru a conferinţei s-au aflat şi problemele ordinii internaţionale postbelice, problemele tratatelor de pace şi aprecierea efectelor războiului.

- 1945: A murit Pietro Mascagni, compozitor şi dirijor italian (n. 1863)După debutul strălucit cu „Cavalleria rusticana”, doar câteva titluri din creaţia lui Mascagni au mai supravieţuit. Amintim: „Amicul Fritz” (1891), „Ratcliff” (1894) şi „Iris” (1898). 

- 1948: S-a născut Cornel Dinu, fost jucător de fotbal, component al echipei naţionale şi, mai apoi, antrenor

- 1950: S-a născut Valeriu Condurache, critic literar şi publicist; fost director al Complexului Muzeal „Moldova" din Iaşi (m. 2007) 

- 1951: S-a născut actorul Marcel Iureş. Marcel Iureş a primit de două ori titlul de cel mai bun actor de teatru din România. Activitatea sa artistică este legată în principal de teatru.Din 1995, Marcel Iureş este preşedinte al Fundaţiei Cultural Artistice Teatrul ACT, punând bazele celei de-a doua scene independente de teatru din România. Cele mai importante roluri în teatru: „Richard al II-lea", „Richard al III-lea" (regizată de Mihai Măniuţiu), „Hamlet" (regizată de Liviu Ciulei), „Caligula" de Albert Camus (regizată de Mihai Măniuţiu), Beckman („Afară în faţa uşii") de Wolfgang Borchert (regizată deMihai Măniuţiu). La Teatrul ACT a mai jucat în piesa „Cetatea Soarelui" (în regia lui Mihai Măniuţiu).Cariera internaţională a lui Marcel Iureş este legată de câteva roluri în filme, dintre care cele mai cunoscute: Amen, Războiul lui Tom Hart, Misiune: Imposibilă, Interviu cu un vampir: Cronicile Vampirului şi Pacificatorul.

- 1964: A izbucnit războiul americano-vietnamez (incheiat in 1975) 

-1967: Premiera filmului „În arşiţa nopţii" cu Sidney Poitier ...5 premii şi 2 nominalizări Oscar, 3 premii şi 3 nominalizări Globul de Aur, un premiu şi 2 nominalizări BAFTA

- 1969, 2-3: Vizita la Bucureşti a preşedintelui SUA, Richard Nixon, prima vizită a unui şef de stat american în România şi prima vizită într-o ţară socialistă după cel de-al Doilea Război Mondial

- 1973: A murit regizorul francez de film Jean-Pierre Melville, precursor al „Noului Val" francez (n.20.X.1917)

 - 1975, 2-3: Vizita oficială în România a preşedintelui SUA, Gerald Ford; cu acest prilej au fost semnate instrumentele de ratificare a Acordului comercial româno-american

- 1976: A murit Fritz Lang, regizor american (n. 1890) Friedrich Christian Anton Lang, cunoscut marelui public sub numele de Fritz Lang (n. 5 decembrie 1890, Viena) a fost un regizor, scenarist şi producător de cinema austriaco - germano - american. Extrem de influent în artă în perioada cunoscută ca expresionismul german, devenit ulterior unul dintre cei mai cunoscuţi émigrés din Germania în Statele Unite, Fritz Lang a fost proclamat de către British Film Institute drept Maestru al întunericului („Master of Darkness").Cele mai faimoase filme ale sale au fost Metropolis (cel mai scump film al erei mute din cinematografie) şi M, ambele realizate în Germania, înaintea emigrării sale în Statele Unite.

- 1978: A murit Carlos Chavez, dirijor, compozitor şi muzicolog mexican (n.13.VI.1899)

- 1985: Lansarea la apă a crucişătorului „Muntenia" (actuala fregată „Mărăşeşti"), construit la Șantierul Naval din Mangalia.Nava a fost construită în Santierul Naval Mangalia, după un proiect românesc, între 1 martie 1978 şi 2 august 1985. Unica a cărei construcţie a fost dusă până la capăt dintr-un proiect de trei crucişătoare uşoare, cât dorea Nicolae Ceauşescu să deţină marina română. La data de 2 august 1985, în prezenţa lui Nicolae Ceauşescu, nava a fost lansată la apă, fiind încadrată drept crucişător uşor portelicopter, şi a primit numele de „Muntenia”.Crucişătorul constituia o unitate militară separată, pentru că avea la bord două apartamente pentru cuplul Ceauşescu, denumite de echipaj Cabinetul 1 şi Cabinetul 2. În 1990 s-au schimbat denumirea şi clasa navei, aceasta devenind distrugătorul „Timişoara”, iar tot în acelaşi an a fost rebotezată „Mărăşeşti”.Din 2001, nava a fost reîncadrată în clasa fregate.

Deplasament (To): 4795 t (fără încarcare maximă)

Dimensiuni (metri: lungime x lăţime x pescaj): 144,6 x 14,8 x 6

Propulsie: 4 motoare Diesel; 8440 CP

Viteza (Noduri): 27

Echipaj: 270 (25 ofiţeri)

Armament: 

Rachete:

&&&

 Hai să fim veseli.

După ce şi-a scrântit piciorul la 65 de ani, Grigore Moisil a afirmat: „Ştiam că la vârsta mea te scrânteşti la cap, nu la picior."

                                       *

Celebrul compozitor Hans von Bülow, plimbându-se într-o seară prin Berlin, îngândurat, s-a lovit de un trecător.

Acesta s-a oprit iritat și se răsti la muzician:

- Dobitoc !

Bülow își scoase pălăria și spuse:

- Încântat de cunoștință, numele meu este Bülow !

                                      *

Un linguşitor îi atrase atenţia lui Oliver Cromwell, care intra biruitor în Londra, ce multă lume se strânsese să-l vadă.

„Tot atâţia ar fi fost şi dacă m-ar fi dus la eşafod", fu răspunsul.

                                       *

O echipă de zidari lucra la repararea parterului unei case cumpărate de celebrul tenor Enrico Caruso (1873-1921). Într-o zi, în timp ce cântărețul repeta câteva arii într-o cameră de la etajul I, se prezentă la el maistrul.

- Doriți să terminăm reparațiile luna asta?

- Bineînțeles! - răspunde Caruso.

- Atunci, fiți amabil și nu mai cântați ! Imediat ce vă aud, oamenii mei lasă totul baltă și stau să vă asculte...

A fost, povestită mai târziu de Caruso, cel mai frumos compliment care i s-a făcut vreodată.

                                              *

Marele scriitor irlandez George Bernard Shaw a fost invitat ca punct de atracție la masa unor aristocrați. Amfitrioana, cunoscută pentru inteligența sa cam șubredă, făcu imprudența să-l întrebe:

- Spuneți-mi, vă rog: am auzit că peștele regenerează materia cenușie. Ce pește mă sfătuiți să consum?

- Balena ! - răspunse prompt Shaw.

                                          *

După ce a eşuat în campania militară din Rusia, în 1812, Napoleon se retrăgea grăbit spre vest. În dreptul râului Niemen, el împreună cu suita sa se opriră şi cerură ajutorul unui ţăran barcagiu din împrejurimi să-i treacă pe celălalt mal. Când ţăranul îi ajută să treacă râul, Napoleon se interesă:

- Mulţi dezertori au trecut râul zilele acestea?

Naiv, ţăranul i-a răspuns:

- Niciunul, dumneavoastră sunteţi primul !

                                         *

Împăratului Octavian Augustus i-a fost prezentat un grec care semăna uimitor cu el şi, în plus, avea şi cam aceeaşi vârstă.

Glumind, Augustus îl întrebă dacă nu cumva maică-sa fusese în tinereţea ei pe la Roma, cam prin vremea când şi tatăl împăratului era tânăr. Răspunsul grecului fu prompt:

- Mama nu a fost, dar tatăl meu a stat la Roma mai de mult. Cam cu un an înainte de naşterea ta, Cezar !

                                               *

N.T. Orăşanu, poet şi publicist, autor de epigrame şi pamflete politice, a fost trimis în timpul domniei lui Cuza de nenumărate ori la închisoarea Văcăreşti, fiindcă pe vremea aceea exista arestul preventiv pentru delicte de presă. De câte ori Orăşanu scria câte un articol violent sau atingător la Vodă, îşi trimitea imediat salteaua, plapuma şi pernele la Văcăreşti.

Directorul penitenciarului nu voia să le primească, însă Orăşanu îi răspundea:

- Nu-ţi fie teamă, o să primeşti şi ordinul peste câteva ceasuri.

Fapt ce se adeverea întotdeauna.

                                             *

Un amic al lui Caragiale i s-a plâns acestuia într-o zi:

- Auzi, nene Iancule, neruşinatul ăla de Georgescu, nepricopsitul, coate-goale ăla, a îndrăznit să mă facă tâmpit şi idiot.

- Când, stimabile ?, l-a întrebat Caragiale cu un aer scandalizat.

- Acum o oră.

- Ce măgar !, a exclamat Caragiale.

Apoi, luându-l gura pe dinainte:

- Totdeauna a fost în întârziere neisprăvitul ăsta !

                                                 *

În anul 1906 trebuia să se formeze un nou guvern francez. Cel desemnat cu formarea lui, Ferdinand Sarrien, a invitat acasă câţiva oameni politici pentru consultări, printre care şi pe Georges Clemenceau. În timpul discuţiilor s-a servit un bufet rece. Văzând că dintre oaspeţi numai Clemenceau nu mănâncă nimic, gazda l-a întrebat:

- Dumneata ce doreşti, domnule Clemenceau ?

- Internele, a răspuns acesta.

A doua zi, Clemenceau a depus jurământul ca ministru de interne !

                                                 *

Ziaristul şi prozatorul Anton Bacalbaşa a fost invitat într-o seară la o petrecere. Printre ceilalţi invitaţi se afla şi un general în retragere. Acesta tocmai citise volumul de schiţe satirice în care scriitorul demasca tarele vieţii cazone. Fără să ştie că scriitorul se afla chiar în faţa sa, generalul indignat ameninţa că îl va chema pe autor în faţa justiției pentru injurii aduse corpului ofiţeresc, la care Bacalbaşa a intervenit:

- Lăsaţi-l, domnule general. Cine ştie ce amărât o fi şi scriitorul ăsta. Nu vedeţi ? Până şi numele îl are ca vai de capul lui, ba cal, ba şa !

                                            *

În ajunul morţii înţeleptului Socrate, un prieten se duce la închisoare să-l viziteze şi dădu acolo peste un profesor de muzică, care îl învăţa pe filosof un cântec la liră.

- Păi cum - exclamă prietenul - mâine vei muri şi astăzi mai înveţi un cântec nou ?!

Iar Socrate i-a răspuns:

- Dar când să-l mai învăţ, dragul meu ?

                                             *

Într-o zi, ducele Jacques-Henri de Duras, văzându-l pe filosoful Descartes cum se delecta cu niște specialități culinare, îi zise în batjocură:

- Cum, și filosofii mănâncă lucruri atât de bune ?

- De ce nu ? - îi răspunse Rene Descartes - îți închipui poate că natura a creat lucruri delicioase numai pentru proști ?

                                             *

În carnetele sale, Leonardo da Vinci și-a notat, alături de numeroase schițe, studii, informații, și unele anecdote spuse prietenilor. Iată una din ele:

Un pictor care avea niște copii foarte urâți, fiind întrebat cum e cu putință ca el, care a pictat tablouri atât de frumoase, are astfel de copii, a răspus că:

„Tablourile le-am pictat ziua, în timp ce pe copii i-am făcut noaptea!"

                                                *

Soția filosofului și matematicianului grec Pitagora era o femeie instruită și inteligentă.

Fiind întrebată după cât timp se purifică o femeie care s-a împreunat cu un bărbat, a răspuns:

„Cu propriul soț, imediat, cu altul, niciodată".

                                            *

Talleyrand stătea într-o zi între doamna De Stael şi doamna De Récamier, galant cu amândouă, totuşi cu o nuanţă destul de pronunţată pentru cea de-a doua.

- În sfârşit - spuse d-na De Stael, oarecum dezamăgită - dacă am cădea amândouă în apă, pe care ai salva-o mai întâi ?

- O, doamnă baroană - răspunse Talleyrand - sunt sigur că înotaţi ca un înger.

                                                   *

Filosoful francez Fontenelle (1657-1757), nepotul lui Corneille, se duce într-o zi dis-de-dimineață în vizită la o doamnă cu care era prieten. Doamna îl primește în capot și se scuză:

- Vedeți, domnule Fontenelle, mă scol pentru dvs. !

- Da, doamnă, dar vă culcați pentru altul ! - mormăi supărat filosoful.

************************

Să avem cu toții un început de săptămână...vesel!

@##

 Un profesor de matematică observă că i se scurge robinetul de la chiuveta din bucătărie. Cum nu se pricepe deloc la treburi casnice, cheamă un instalator.

​Instalatorul vine, scoate o șurubelniță, strânge un șurub preț de două secunde, iar robinetul nu mai picură deloc.

– Gata, domnule profesor, s-a rezolvat! spune el. Costă 500 de lei.

Profesorul rămâne mască:

– Cum 500 de lei pentru două secunde de muncă?! Păi eu sunt profesor universitar de matematică, predau chestii incredibil de complexe și nu câștig banii ăștia într-o oră!

Instalatorul dă din umeri, zâmbind complice:

– Da, știu cum e... De asta m-am lăsat și eu de facultate. Dar vă dau un pont: firma noastră caută oameni. Puteți să veniți și dumneavoastră să vă angajați ca instalator. Câștigați de zece ori mai mult! Trebuie doar să mințiți la interviu că aveți doar 8 clase, fiindcă șeful nu suportă intelectualii.

​Zis și făcut. Profesorul, strâmtorat cu banii, se duce, minte că are doar 8 clase, primește postul și începe să câștige sume la care nici nu visa.

​După câteva luni, conducerea firmei decide că toți angajații trebuie să urmeze un curs de seral pentru a-și completa studiile obligatorii de 10 clase. Profesorul nostru ajunge, evident, la ora de matematică.

​Profesorul de la seral, dorind să vadă nivelul clasei, îl scoate tocmai pe el la tablă:

– Ia zi, tinere, care este formula pentru aria cercului?

​Profesorul nostru se blochează. Știe formula pe de rost, dar din cauza emoțiilor de a nu fi descoperit că e supracalificat, o uită pe moment. Așa că decide să o deducă rapid prin integrare.

​Începe să scrie pe tablă integrale duble, ecuații diferențiale, umple toată tabla de calcule complicate și, la final, ajunge la rezultat:

-π•r pătrat.

Se uită lung și își dă seama că are un minus în față. A greșit pe undeva un semn. Începe să transpire, șterge, reia calculul de la capăt, dar ajunge la exact același rezultat: cu minus. Disperat, se întoarce cu fața spre clasă, speriat că se va face de râs.

​În acel moment, toți ceilalți instalatori din bănci îi șoptesc în cor, cu jumătate de gură:

– Inversează, bă, limitele de integrare!

&&&

 S-a întâmplat în 31 iulie1914: În această zi, s-a născut actorul francez de film Louis de Funès (Louis Germain de Funès de Galarza). Louis Germain David de Funès de Galarza s-a născut la Courbevoie, o suburbie a Parisului. Părinții săi, Carlos Luis de Funès de Galarza, de profesie avocat şi, mai apoi, bijutier și Leonor Soto Reguera, casnică, aparţineau nobilimii din Sevilla, însă se mutaseră în anul 1904 în Franţa, din cauza opoziţiei familiilor lor faţă de căsătoria acestora.

Un episod tragi-comic este legat de tatăl său: fiind comerciant de smaralde sintetice, acesta a ajuns într-o situaţie financiară disperată şi pentru a scăpa de probleme şi-a simulat sinuciderea aruncându-se în Sena. Şi-a lăsat astfel femeia „văduvă” să se descurce cu cei trei copii. După câţiva ani Leonor a aflat că soţul ei trăia bine-mersi în Venezuela, l-a readus în Franţa, unde a murit în cele din urmă, în anul 1943.În anii ’30, Louis de Funès cânta la pian în barurile din Pigalle, cartierul cu cele mai în vogă cabarete din Paris, pianul fiind una dintre cele mai mari pasiuni ale marelui actor – chiar dacă nu avea studii în acest sens -, el având o ureche muzicală de excepţie.Acesta a fost, dealtfel şi motivul pentru care, în ciuda opoziţiei familiei sale, a renunţat la şcoală.

 Louis de Funès s-a căsătorit prima dată la Saint-Étienne pe 27 aprilie 1936 cu Germaine Louise Elodie Carroyer, care i-a dăruit un fiu, Daniel Charles Louis, născut pe 12 iulie 1937. Pe 13 noiembrie 1942 cei doi divorţează. În anii celui de-al doilea război mondial, actorul, necunoscut la acea vreme, se îndrăgosteşte de o secretară cu un nume celebru, Jeanne Augustine Barthélémy de Maupassant, strănepoata lui Guy de Maupassant, care îi devine soţie pe 20 aprilie 1943. În urma mariajului celor doi s-au născut doi fii: Patric, născut pe 27 ianuarie 1944, care nu a arătat niciun fel de atracţie faţă de actorie, a preferat medicina, şi a devenit un excelent radiolog şi Olivier, născut pe 11 august 1949, care a apărut în mai multe filme alături de tatăl său, dar a renunţat la cariera de actor şi a devenit pilot de avioane la Air France.

După ce a studiat un an de actorie la şcoala Simon din Paris, De Funès și-a început cariera de artist în piese de teatru, în care s-a bucurat de un succes moderat.Şi-a făcut debutul în cinematografie în 1945, la vârsta de 31 de ani şi de atunci a jucat, uneori magistral, în peste 130 de roluri în filme şi 100 de roluri în teatru, în următorii aproape 40 de ani. A devenit popular în urma aparițiilor pe marele ecran în comedii, devenind vedetă în filme ca „Ah! Les belles bacchantes”(1954) și „Le Mouton à cinq pattes” („Mielul cu cinci picioare”) – în acelaşi an.

Cariera sa a ajuns la apogeu în anul 1964, în urma succesului imens al filmului „Jandarmul din Saint-Tropez”, iar faima sa s-a consolidat în celelalte pelicule din aceeaşi serie: în 1965 – „Le gendarme à New York” („Jandarmul la New York”), 1968 – „Le gendarme se marie” („Jandarmul se însoară”), 1970 – „Le gendarme en balade” („Jandarmul la plimbare”), 1978 – „Le gendarme et les extra-terrestres” (Jandarmul și extratereștrii”) şi 1982 – „Le gendarme et les gendarmettes” („Jandarmul și jandarmerițele”). A avut succes şi cu rolurile din trilogia „Fantômas”: 1964 – „Fantômas”, 1965 – „Fantômas se déchaîne” („Fantômas în acțiune”) şi 1966 – „Fantômas contre Scotland Yard” („Fantômas versus Scotland Yard”). Louis de Funes a fost regele de box – office al Franţei între anii 1960-1970, şarmul său cinematografic atrăgând peste 150 de milioane de spectatori la filmele sale. Este însă şi perioada în care presa franceză a scris despre el că, traumatizat fiind încă din tinereţe de falimentul tatălui său, a devenit extrem de zgârcit. Se spune că îşi plătea taxiurile cu cecuri crezând că, datorită notorietăţii sale, îi va face pe şoferi să nu încaseze banii cuveniţi.

Criticii afirmă că talentul lui Louis de Funès funcţiona excelent în duete şi alături de nume celebre: cu Michel Galabru (superiorul lui în seria „Jandarmilor”), cu Yves Montand în „La Folie des grandeurs” – 1971, cu Bourvil („Le Corniaud” – 1965 şi „La Grande Vadrouille” – „Marea hoinăreală” – 1966), cu Jean Gabin („Le Gentleman d’Epsom” – 1962 şi „Le Tatoué” – 1968), cu Fernandel sau Jean Marais, cu Mylène Demongeot (Fantômas), cu Coluche, sau cu Annie Girardot. De altfel, timp de mai bine de treizeci de ani, până la lansarea filmului Titanic în 1997, „Marea hoinăreală” a fost filmul cu cel mai mare succes de casă din Franța.

Louis de Funès era extrem de iubit în Franţa, fiind votat cel mai popular actor francez în urma unui sondaj de opinie din anul 1968. Din noiembrie 1971 până în septembrie 1972, Louis de Funès a interpretat rolul principal în spectacolul „Oscar”, pus în scenă la Palais-Royal, în care juca alături de celălalt fiu al său, Olivier. Începând din 1973 se implică în realizarea producţiilor în care joacă, odată cu „Les Aventures de Rabbi Jacob” şi, mai apoi, în piesa lui Jean Anouilh, „La Valse des Toréadors”, în care joacă timp de 200 de zile consecutiv, până în aprilie 1974.

Louis de Funès şi-a creat o amprentă personală în rolurile jucate – un tip de vârstă medie, de statură mică și cu contorsiuni faciale (a fost supranumit „omul cu 40 de expresii faciale pe minut”), hiperactiv, răutăcios pe alocuri şi incontrolabil, toate acestea aducând un efect comic intens, mai ales în contrast cu personajele din filmele sale – calme, binevoitoare și surâzătoare. În ciuda faptului că a fost cunoscut pentru nenumăratele roluri comice, despre Funès se ştie că putea interpreta în egală măsură şi roluri sobre. Şi toate acestea se întâmplau în condiţiile în care în viaţa particulară era o persoană deosebit de timidă. Spre finalul carierei, de Funès a avut numeroase probleme medicale, cele mai grave dintre ele fiind acelea legate de inimă, medicii opinând că acestea au fost cauzate de intensitatea rolurilor sale. În mai 1975 chiar la începutul filmărilor pentru proiectul lui Gérard Oury „Le Crocodile”, în care Louis de Funès trebuia să întruchipeze un dictator sud-american, actorul a făcut un infarct. De atunci scenele în care acesta juca au fost sever ţinute sub observaţie, astfel că în „La L’Aile ou la cuisse” (1976), actorul filma numai însoţit de un doctor şi cu o ambulanţă ce stătea în permanenţă pregătită pentru a interveni.

În anul 1980, îşi vede realizat un mare vis, anume adaptarea unei piese de Molière realizată în propria-i versiune.Tot în acel an, „Fufu”, aşa cum era poreclit actorul, a primit premiul César. La 27 ianuarie 1983, Louis de Funès a murit în urma unui atac cerebral. A fost înmormântat în grădina castelului pe care l-a dăruit soției sale – Castelul Clermont, situat pe Valea Loarei şi construit în secolul al XVII-lea. Puţini ştiu că Louis de Funès a fost şi un pasionat cultivator de trandafiri, o specie de floare primind numele actorului după dispariţia sa. După moartea lui Louis de Funès, Jeanne, rămasă văduvă, s-a mutat într-un apartament de pe strada Montpensier din Paris. Întunecos, cu tavanul destul de jos, cu mobilier bătrânicios, apartamentul era plin de suveniruri şi fotografii ale actorului şi oferea o vedere splendidă asupra grădinilor de la Palais-Royal, centrul de gravitaţie al familiei, timp de mai mulţi ani. Fiul lor Patrick locuia cu un etaj mai jos. Bolnavă şi slăbită de mai multe luni, Jeanne a fost nevoită să îşi părăsească apartamentul pentru a instala într-o clinică medicală în apropiere de Longjumeau, iar la 7 martie 2015 a trecut la cele veşnice, la vârsta de 101 ani.

Lumea filmului francez admite, fără excepţie, că fără Jeanne alături – care dealtfel era un monument de discreţie şi distincţie -, Louis de Funès nu ar fi devenit niciodată actorul preferat al francezilor în a doua jumătate a secolului al XX-lea. După ce soţul ei a devenit o vedetă a cinematografiei franceze, Jeanne era omniprezentă, îl sfătuia în privinţa rolurilor pe care trebuia să le accepte sau să le refuze, negocia în secret cu producătorii, insista cu ardoare asupra regizorilor, ba chiar îi convingea să realizeze cât mai multe prim – planuri cu chipul soţului ei, pentru a-i pune în evidenţă ochii albaştri ….

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/louis-de-funes-5638/

http://www.allocine.fr/personne/fichepersonne-1639/biographie/

https://www.jesuismort.com/tombe/louis-de-funes

https://www.imdb.com/name/nm0000086/

https://www.ziarulmetropolis.ro/louis-de-funes-curiozitati-esentiale/

https://radioromaniacultural.ro/portret-louis-de-funes-o-legenda-a-comediei-franceze/

££_

 S-a întâmplat în 31 iulie1938: În această zi, s-a născut actorul Nicu Constantin. Nicu Constantin (n. Eforie Sud, judeţul Constanţa; d. 15 septembrie 2009, Bucureşti) a fost unul din cei mai mari actori români de comedie.

Pentru Nicu Constantin primele înclinaţii spre lumea artei încep să apară la vârsta de 12 ani când avea ocazia, odată cu venirea concediilor de vară, să vadă la Eforie o serie întreagă de mari artişti: George Vraca, Gică Petrescu, Sergiu Malagamba, Ştefănescu-Goangă, Nicolae Bassu Tasian, Arta Florescu, Nae Roman, Bimbo Mărculescu etc.

Tot pe atunci învaţă de la sora sa, Constanţa, lungi poeme de cîte 30-40 de strofe, pe care le recită fără cusur la serbările organizate în Eforie de Ziua Eroilor făcându-se astfel imediat remarcat. Primul spectacol a fost însă ţinut în Şcoala de Marină din Constanţa când Nicu Constantin, ce făcea pe atunci parte din grupul „Trio Scaramuţa", a prezentat momentul satiric „Mîine vom fi pe mare" în care lua peste picior pe cei din conducerea şcolii. Alături de el mai apăreau atunci colegii săi, Muller, Geanoglu, Muşat, Korfiadis şi viitorul actor Costel Drăgănescu. Succesul fiind garantat Nicu Constantin a oferit apoi publicului o altă compoziţie a sa, „Melodia constănţeană".

Sfătuit de tată, Nicu susține examen la Școala de Construcții din Brașov, dar întreținerea fiind foarte costisitoare, se transferă la Școala Medie Tehnică de Marină de la Constanța și va locui în cămin. Cucerea atât de ușor fetele, deși – spunea el – „eram mai urât decât colegii mei”. Nu i-a trebuit mult timp să realizeze ce farmec irezistibil avea. Și în liceu a cochetat cu creația artistică, dar entuziasmul său a fost umbrit o perioadă de moartea tatălui, venită pe nebănuite în 1953.

Orfan de tată, Nicu se îndrepta spre Capitală, unde o cunoștință a familiei îi promisese un loc la circ după ce sperase în angajarea la Ansamblul de Estradă al Armatei.Acolo însă, nu i-a fost permis deoarece era minor. Cu dorința de muncă insuflată de acasă, Nicu se angajează la Întreprinderea „Electromontaj”, pe post de electrician. Urma și cursurile Liceului „Matei Basarab” din București, muncea și la fabrică, seara mergea și la Școala Populară de Artă, la clasa profesorului Frunzetti, unde lua lecții de istoria teatrului, de literatură și dicție, iar pe deasupra mai era și artist. Institutul de Teatru nu l-a urmat pentru că Sică Alexandrescu i-a spus lui Nicușor Constantinescu, celebru regizor și scriitor la Teatrul de Revistă, că institutul o să-l satrice. Destinul face să-l întâlnească în București pe fostul lui profesor de la Marină, Andrei Müller, alături de care va închega o brigadă artistică în întreprindere, numită „Scurtcircuit”.

Pentru tânărul Nicu Constantin, care muncea enorm, banii nu erau o problemă. În anii ʹ50 organiza brigăzi artistice și pe la Institutul de Fizică Atomică de la Măgurele. La 18 ani era deja instructor la Casa de Cultură a sectorului 5 și „încasa” primele premii pe țară. La Arenele Romane îi cunoaște pe Vasile Tomazian, pe Mircea Crișan și Puiu Călinescu. Ajunsese să locuiască, la un moment dat, într-o casă de pe strada Galați, colocatari fiindu-i dramaturgul Alexandru Mirodan și compozitorul Richard Stein, autorul celebrei melodii Sanie cu zurgălăi.

În 1958, a absolvit Școala Populară de Artă și primește, în sfârșit, diploma de instructor de brigăzi artistice. Devenise foarte cunoscut. Era „ăla cu ochelari”… În televiziunea proaspăt apărută, debuta în 1959, în același timp cu Margareta Pâslaru și Marina Voica, într-o emisiune dedicată mișcării artistice de amatori, cu un cuplet semnat de George Mihalache, intitulat Holteiul. Cei 25 de ani de televiziune, locul unde i se spunea „Colega”, au însumat sute de scheciuri în emisiuni de umor, semnate de realizatori cunoscuți, apoi revelioanele maraton, primele din istoria televiziunii în direct.Inimitabilul Nicu Constantin era nelipsit de pe micul ecran.

Tânărul de 20 de ani visa să ajungă vedetă la „Tănase”, dar erau doar două locuri pentru 250 de candidați. A hotărât să meargă la examen doar să-l încurajeze pe unul dintre prietenii săi, regretatul Marian Iorga. Profesorul Frunzetti a pus ochii pe el și l-a invitat pe scenă, știindu-i talentul din școală. Astfel, Nicu Constantin urcă pe scenă și cântă acompaniat la pian de Gelu Solomonescu. Fără ezitări, este angajat la teatrul mult visat, dar a trebuit să facă o cerere în care accepta să treacă de la salariul de 1.400 lei la 615 lei.

A jucat în Concertul tinereții, montat de Cezar Grigoriu, apoi în Revista oglinzilor de Mircea Crișan cu Maria Tănase, I. Antonescu-Cărăbuș, Radu Zaharescu și Horia Șerbănescu, cu Puiu Călinescu; a cântat și prin restaurante chiar dacă îl „alerga mama cu bățul” când o făcea pe „lăutarul”. Libertatea din Bucureștiul anilor ʹ60 îi oferise intrarea și în celebrele baruri de noapte, „Continental” și „Melody”, unde „răspundea” de partea umoristică, pe baza textelor scrise de „veteranii” Nicu Canner și Mircea Crișan sau de mai tinerii Conți Bărbulescu, Dan Mihăescu, Grigore Pop și George Mihalache. La 23 de ani, Nicu Constantin era deja șef de trupă la „Tănase”, afirmându-se în multe spectacole.

Prima sa soție a fost Florența, fiică de preot, pe care a luat-o în căsătorie „de două ori” în 1967. O dată la Stoenești, cu cununie după tradiția creștinească, iar părinte spiritual le˗a stat alături actorul Ștefan Bănică. Și altădată, la Snagov „fără popă”, în fosta casă a întreprinzătorului Malaxa, petrecere animată de un recital al formației „Sincron” și udată cu vin de Focșani. Și nuntașii au fost celebri: George Calboreanu, Sile Dinicu, Colea Răutu, Vasilica Tastaman, Gheorghe Dinică, Titi Rucăreanu, Constantin Diplan, Florin Piersic…Un an mai târziu s-a născut fiul lor, Răzvan, care a studiat regie de teatru și film, dar s-a îndreptat către avocatură ca și mama. Căsnicia cu Florența a durat 15 ani, iar despărțirea de femeia pe care o iubise cu pasiune i-a provocat o mare suferință.

Cea care i-a readus echilibrul a fost Măndița Damian pe care o cunoscuse în anii când juca la Operetă, ea fiind solistă a Teatrului de Operetă. Avea și ea o fiică, trecuse și ea printr-un divorț. Cu Măndița s-a căsătorit doar civil în 1986 pentru că i se părea că devine ridicol la 46 de ani în rol de ginerică, deși Măndița nu îmbrăcase niciodată rochia de mireasă. Dar în anul 2000, în ziua de 28 ianuarie, i s-a pregătit o surpriză. Aflat în turneu la New York se trezește că este invitat la propria nuntă în biserica românească de pe Fourth Avenue.Complice a fost Măndița.

Între 1960 şi 2000, a activat şi a susţinut peste nouă mii de reprezentaţii pe scena Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. În perioada 1979-1982, Constantin a fost şi actor al Teatrului de Operetă „Ion Dacian”.A debutat alături de Iurie Darie în 1962 în filmul fantastic fără dialoguri semnat de Ion Popescu Gopo, S-a furat o bombă, în rolul episodic al unui chitarist. A urmat tot un rol de chitarist în Împușcături pe portativ (1966), o comedie muzicală de excepție, un film-spectacol de Cezar Grigoriu, cu Margareta Pâslaru și Cornel Fugaru, cu Mihai Berechet și Puiu Călinescu, Ștefan Bănică, Dumitru Furdui, Alexandru Lulescu și corpul de balet al Operei Române.

Filmul cu numărul trei îl va consacra. De data aceasta este chiar Nicu din Vin cicliștii (1968), un film de Aurel Miheleș care prezintă aventurile sportive şi amoroase ale membrilor echipei de ciclism „Trotineta”. Un film cu peripeții, cu accidente și ciclism adevărat, cu frumoasa Ana Szeleș, Mircea Albulescu, Ștefan Tapalagă. Anii ʹ70 îi aduc actorului rolul ospătarului din drama lui Timotei Ursu, intitulată Septembrie (1977), având˗i ca protagoniști pe Anda Onesa și Geo Costiniu, și rolul comentatorului sportiv din Totul pentru fotbal (1978) de Andrei Blaier, urmat de rolul din Ora zero (1979) de Nicolae Corjos. Cu același regizor se va revedea în 1981 în comedia savuroasă, Alo, aterizează străbunica!, în care joacă rolul lui Jenică, alături de Sebastian Papaiani, Adela Mărculescu, Mimi Enăceanu, Coca Andronescu. Am o idee!… (1981), o continuare a filmului Totul pentru fotbal în stilul lui Alecu Croitoru în care se întâlnește din nou cu Jean Constantin și Petre Gheorghiu, cu Mihai Mereuță și Nicolae Praida, dar și cu divele ecranului, Stela Popescu, Rodica Popescu Bitănescu, Vasilica Tastaman și Melania Cârje. Grăbește-te încet (1981) de Geo Saizescu, Întoarcere la dragostea dintâi (1981) de Mircea Mureșan, cu Radu Beligan și Ioana Bulcă.

Nicu Constantin este și protagonist al unui film de referință din istoria cinematografiei românești, Secretul lui Bachus (1984) de Geo Saizescu. A fost distribuit și de regizorul Savel Stiopul în filmul Mușchetarii în vacanță (1984), alături de Coca Andronescu. După 1989 a jucat în Harababura lui Geo Saizescu, un mozaic de scenete despre peripețiile unor turiști din București la Brașov, prilej de a se reîntâlni în platouri cu bunii săi prieteni, comedienii, iar în 1999 a răspuns invitației lui Horațiu Mălăele de a filma în Ministerul comediei. Ultima sa apariție pe marele ecran a fost de star internațional în coproducția semnată de Joel Soisson, The Prophecy: Forsaken (2005), în rolul lui Throne #1, alături de Cristi Iacob.

În 2001, Nicu Constantin a devenit cetăţean de onoare al oraşului Eforie Sud fiind decorat cu Ordinul Cultural, clasa I, pentru activitatea sa artistică. În palmaresul înregistrărilor lui Constantin se află peste 30 de filme de scurt şi lung metraj, 600 de emisiuni de radio şi peste 300 de televiziune. În 2005, în cadrul Galei UNITER, a primit premiul special pentru teatru de revistă, iar un an mai târziu, premiul UNITER pentru întreaga activitate. A murit într˗o zi de 15 septembrie a anului 2009, cu o oarecare tristețe privind la umorul ne˗umor, la vulgaritatea și lipsa de respect a așa-zișilor umoriști față de publicul lor. 

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/nicu-constantin-14735/

http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/nicu-constantin/

https://evz.ro/amintiri-cu-nicu-constantin-867969.html?v=347635&page=2

http://aarc.ro/personalitate/view/nicu-constantin

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/nicu-constantin