&&&

 Odiseea celebrului vagon 2419-D: Aici s-a semnat armistițiul care a pus capăt Primului Război Mondial

Cu câțiva ani înainte de război, când amenințarea doar plutea în aer, Compania Internațională de Vagoane de Dormit a luat decizia de a reînnoi în întregime parcul de vagoane-restaurant. Una din filialele Companiei, aflată la Saint–Denis, primește în 1913 o comandă de 37 de vagoane-restaurant, ce urmau să fie livrate începând cu anul 1914.

Vagonul 2419-D, celebrul vagon de care este legată în două rânduri soarta Europei moderne, este livrat la 20 mai 1914 și primește apoi autorizația de a circula pe liniile Saint-Brieuc (1914), Le Mans (1915-1916) și apoi Deauville-Trouville (1918).

La izbucnirea primului război mondial, în 1914, comandamentul militar a destinat acest vagon deplasării ofițerilor de stat major ai armatelor aliate. În septembrie 1918, vagonul revine la Saint-Denis pentru anumite modificări, fiind transformat în vagon salon, ce servea drept birou pentru generalul Weygand. Începând din 29 octombrie 1918, vagonul este încorporat trenului Marelui Cartier General de la Senlis, pentru a fi pus la dispoziția mareșalului Ferdinand Foch.

În ziua armistițiului, adică în 11 noiembrie 1918, vagonul se afla deci în serviciul statului major. Întâmplarea a făcut ca delegația franceză să se deplaseze în pădurea Compiegne în acest vagon. Aici au fost cazate comisiile de armistițiu, în vederea tratativelor ce aveau să urmeze. A venit apoi pacea. Armata a încercat apoi să rechiziționeze trenul, dar guvernul s-a opus la început. Apoi, la 1 octombrie 1919 a fost încheiat un acord cu Compania Internațională de vagoane de dormit și trenul a revenit armatei.

Apoi, în 1920, același tren a fost afectat președintelui Franței, care a efectuat o călătorie la Verdun. Vagonul a fost apoi transportat la Paris și instalat definitiv, după mai multe proiecte, în Curtea de Onoare a Domului Invalizilor, începând din 28 aprilie 1921. În aprilie 1927, după ce fusese expus timp de șase ani intemperiilor, vagonul ajunsese însă într-o stare jalnică. El revine la Compiègne, unde se afla deja monumentul armistițiului, inaugurat la 11 noiembrie 1922 de către președintele Millerand.

Vagonul istoric a fost transportat aici la 11 noiembrie 1927, în cadrul unei ceremonii la care a luat parte mareșalul Foch. Apoi, prin grija lui Arthur H. Fleming, un bogat și original american din Pasadena, vagonul a fost restaurat și transportat în pădurea Compiègne, unde acesta cumpărase un mic teren. Vagonul a rămas mult timp în pădure, aproape dat uitării... 22 de ani mai târziu, armistițiul dintre Franța și Germania avea să fie semnat în același vagon, ca revanșă pentru afrontul suferit în 1918.

Din ordinul lui Hitler, la două zile după armistițiu, vagonul a fost trimis pe cale rutieră la Berlin și expus la Lutsgarten. După ce a stat un timp expus, a fost transportat într-o gară de triaj, în apropiere de Berlin. Vagonul va fi dus ulterior în apropiere de Ohrdruf, o mică localitate din Turingia. În aprilie 1945, îndată ce blindatele americane își fac apariția în Ohrdruf, un detașament de soldați germani acționează conform ordinelor și dau foc vagonului.

Un alt vagon, identic, având numărul 2439-D, a fost adus la Compiègne, cu prilejul festivitaților de la 11 noiembrie 1950. Acest vagon se află în prezent aici, constituind o parte din muzeul amenajat, în care se află și o parte din vestigiile celuilalt vagon, recuperate în anul 1992 de către locuitorii din Ohrdruf. În fața muzeului se află material militar, calificat la timpul său drept „armele victoriei”: un tun de 75 mm și un tanc Renault FT. Muzeul creat în anul 1927 a fost distrus din ordinul lui Hitler.

Reconstruit în 1950, muzeului i-a mai fost adăugat, în 1960, încă o sală, iar în 1993, încă două săli. Așadar, în prima sală se află celebrul vagon al armistițiului, în cea de-a doua se află fotografii ale conflictului din 1914-1918. Cea de-a treia sală cuprinde documente legate de armistițiul din 1940 (reviste, ziare, fotografii, manechine), iar cea de-a patra, documente privitoare la armistițiul din 1918.

£££

 Ion Țuculescu (n. 19 mai 1910, Craiova - d. 27 iulie 1962, București), personalitate complexă, biolog și medic, s-a făcut cunoscut însă mai ales ca pictor.

Numele lui Ion Țuculescu a izbucnit exploziv în primăvara lui 1965, odată cu neuitata lui retrospectivă postumă, care a situat publicul pe negândite în fața unuia dintre marii pictori europeni ai epocii de după război.

Ion Țuculescu s-a născut la 19 mai 1910 la Craiova, provenit dintr-o familie de intelectuali. Urmează cursurile Colegiului Național "Carol I" din Craiova, unde în orele de desen primește primele îndrumări de la profesorul său Eugen Ciolac, de la care a aflat o parte din tainele picturii. Prima expoziție la care a fost remarcată prezența "pictorului diletant Ion Țuculescu" - alături de a fratelui său Șerban - este cea organizată în 1925, în sala de recepții a Palatului Administrativ al județului Dolj. Deși apreciat pentru talentul său artistic, Țuculescu nu se va îndrepta către o școală superioară cu profil artistic, ci se înscrie la Facultatea de Științe Naturale a Universității din București, pe care o va absolvi în 1936. Paralel frecventează și Facultatea de Medicină, obținând doctoratul în 1939 cu calificativul magna cum laude. Deși se dedicase studiului, Ion Țuculescu continuă să picteze și are prima expoziție personală în 1938 în sala Ateneului Român din București.

Până în anul 1960 participă la mai multe expoziții colective, expune la Salonul Oficial în 1941 și 1945, deschide șapte expoziții personale în clădirea Ateneului Român.

Dacă medicina nu l-a solicitat prea mult, cu excepția anilor de război, când fiind medic militar uimește prin devotament și abnegație, biologia devine celălalt pol al existenței sale în calitate de cercetător științific la Academia Română, zilele și nopțile împărțindu-le între paletă și microscop.

Pictura a învățat-o ca autodidact și distanța de la primele sale tablouri până la cele din epoca maturității a parcurs-o muncind cu înverșunare disperată. Deși a fost prezent în viața artistică fără întrerupere, opera lui a rămas aproape fără ecou, adevăratele sale dimensiuni vădindu-se abia în anii când nu mai expune, claustrat în locuința lui, unde materia lui plastică avea să se cristalizeze orbitor după îndelungate și misterioase mutații.

În vara lui 1962 o boală neiertătoare îl doboară. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Cernica, în cavoul familiei Galaction.

Postum, pictura lui Țuculescu provoacă o revelație uluitoare, descoperindu-se un mare artist al cărui nume, în timpul vieții, n-a depășit surâsul îngăduitor al unei admirații palide. Tablourile sunt acum expuse în nenumărate expoziții organizate în țară și străinătate.

Pictura lui Țuculescu frapează prin excepționala ei forță cromatică, culorile sale obligă însă să se vorbească mai curând despre magia decât despre violența lor. Astfel încât nu este hazardat să se spună că avem de a face cu un "expresionist întârziat de extracție impresionistă", oricât de paradoxal ar părea această afirmație. În realitate opera lui Țuculescu este produsul unic al unui artist original de geniu, care tocmai prin aceasta se refuză oricărei încadrări artificiale.

_&&

 Nunta secolului XX. Prințesa Diana a purtat “ceva nou, ceva vechi, ceva împrumutat și ceva albastru”

Anunțul logodnei Dianei Spencer cu prințul Charles a fost făcut public pe 24 februarie 1981, când cuplul a acordat un interviu televizat pentru a anunța acest eveniment, prezentând cu acest prilej inelul în valoare de 30.000 de lire, cu 14 diamante montate în jurul unui safir de Ceylon, pe care moștenitorul tronului i l-a oferit viitoarei prințese.

Nunta a avut loc pe 29 iulie 1981 și s-a desfășurat la Catedrala St Paul, pentru că aceasta avea mai multe locuri decât tradiționala Westminster Abbey, ceremonia fiind de fapt slujba tradițională de nuntă a Bisericii Anglicane oficiată de Robert Runcie, Arhiepiscopul de Canterbury, și de Alan Webster, Decanul Catedralei Sf. Paul.

Două milioane de spectatori s-au aliniat pe traseul procesiunii de la Clarence House la catedrală, iar 4.000 de polițiști și 2.200 de ofițeri au fost mobilizați pentru a gestiona mulțimea de admiratori. „Nunta de basm” a fost urmărită la televizor de 750 de milioane de oameni și a început la ora 11:20 dimineața. Lady Diana a ajuns la catedrală împreună cu tatăl ei, John Spencer, și a fost escortată de șase ofițeri de poliție călare. În timpul jurămintelor, prințesa a inversat din greșeală ordinea numelor soțului săi, spunând “Philip Charles Arthur George” în loc de “Charles Philip Arthur George”. În conformitate cu tradiția britanică, verighetele cuplului au fost realizate din aur galez extras din mina Clogau St David din Bontddu.

Rochia de mireasă a Dianei a fost evaluată la 9.000 de lire sterline, adică echivalentul a 34.750 de lire sterline astăzi, fiind realizată din tafta de mătase de culoarea fildeșului și decorată cu dantelă, broderii manuale, paiete și 10.000 de perle. Ținuta a fost proiectată de designerii Elizabeth și David Emanuel și a avut o trenă de 7,6 m de tafta decorată cu dantelă veche. Diana a purtat o tiară de familie așezată peste un voal din tul de mătase și o pereche de pantofi Clive Shilton cu toc mic. Pentru respecta tradiția conform căreia mireasa trebuie să poarte “ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat și ceva albastru”, trena Dianei conținea aplicații de dantelă antică realizată la o fermă de mătase britanică (adică “ceva vechi”), diadema familiei Spencer și cerceii mamei ei (adică “ceva împrumutat”) și un cordon albastru cusut pe partea interioară a rochiei (adică “ceva albastru”). Parfumierul oficial al nunții regale a fost Houbigant Parfum, cea mai veche companie franceză de parfumuri, Diana a ales parfumul floral Quelques Fleurs, care conținea note de tuberoză, iasomie și trandafir, iar Barbara Daly fost cea care a realizat machiajul miresei pentru ceremonie.

La nuntă au participat toți guvernatorii generali ai statelor Commonwealth-ului, precum și toți monarhii europeni, cu excepția regelui Juan Carlos I și a reginei Sofia. Majoritatea șefilor de stat ai Europei s-au numărat printre invitați, mai puțin președintele Greciei, Constantin Karamanlis, care a refuzat să participe deoarece Constantin al II-lea, monarhul exilat al Greciei, fusese invitat ca “rege al elenilor”. Statele Unite au fost reprezentate de Prima Doamnă Nancy Reagan și printre alți invitați s-au numărat prietenii apropiați ai cuplului, iar mireasa a invitat tot personalul grădiniței în care lucrase înainte de logodna cu Charles.

Cuplul a primit numeroase cadouri de la oficialii străini, printre care un bol de sticlă Steuben gravat, un set de mobilier antic și o broșă mare de aur, diamante și platină din partea Canadei, platouri de argint lucrate manual din Australia , un covor tradițional de lână din Noua Zeelandă, un ceas cu diamante și safire și un set format din brățară, pandantiv, inel și cercei de la Prințul Moștenitor al Arabiei Saudite și un ceas în stil Art Deco de la designerul șef al casei Cartier, Daniel Ciacquinot.

După recepția oficială cuplul a fost condus peste Podul Westminster la gara Waterloo plecând cu trenul regal britanic la Broadlands, unde părinții prințului Charles își petrecuseră noaptea nunții în 1947. Prințesa Diana și Prințul Charles au rămas aici trei zile, apoi au plecat spre Gibraltar, de unde s-au îmbarcat pe iahtul regal Britannia pentru o croazieră de unsprezece zile în Mediterana, timp în care au vizitat Tunisia, Sardinia, Grecia și Egipt.

£££

 Asasinarea regelui Umberto al Italiei. Soția lui ar fi putut fi regina României 

Prințul Umberto s-a născut la Torino, pe atunci capitala Regatului Sardiniei, pe 14 martie 1844, chiar în ziua în care tatăl său împlinea 24 de ani, și a fost fiul lui Victor Emmanuel al II-lea și al Arhiducesei Adelaide a Austria. Copilul a fost educat de Massimo Taparelli, marchiz d’Azeglio, și de juristul Pasquale Stanislao Mancini, fiind învățat să fie ascultător și loial, să nu iasă din cuvântul tatălui și să-i sărute mâna înainte de a i se adresa.

Începând cu martie 1858, a început o carieră în armată, a luat parte la războaiele italiene de independență, a fost prezent la bătălia de la Solferino din 1859, iar în 1866 a comandat Divizia a XVI-a în Bătălia de la Villafranca.

Inițial, pentru Umberto s-au făcut planuri de căsătorie cu Arhiducesa Mathilde a Austriei, dar aceasta a murit în urma unui accident, la vârsta de 18 ani. Pe 21 aprilie 1868, Umberto s-a căsătorit cu verișoara sa primară, Margherita Teresa Giovanna, Prințesă de Savoia, unicul lor fiu fiind Victor Emmanuel, prinț de Napoli. Personalitatea puternică a Margheritei a sporit popularitatea monarhiei, această soție frumoasă și generoasă aflându-se și pe lista pretendentelor principelui Carol I al României, căruia i se căuta o mireasă printre cele mai bine cotate prințese europene.

Relația dintre Margherita și Umberto nu a fost însă una prea fericită, iar zvonurile de la curtea regală sugerau că Umberto se întâlnea în continuare cu Eugenia Attendolo Bolognini, iubita lui de dinainte de căsătorie. Se pare că cei doi soți și-au întrerupt relațiile conjugale la doi ani după mariaj, de aceea Victor Emmanuel a rămas singurul lor copil. Cu toate acestea, niciodată nu și-au anunțat despărțirea, continuând să reprezinte împreună casa regală la toate evenimentele importante.

În timpul vizitelor pe care le-a făcut prin provinciile italiene, Margherita era atentă să poarte costume populare locale și să admire cu entuziasm toate obiceiurile, tradițiile și cultura regională, ceea ce a făcut-o mult mai populară decât era soțul ei. Era o femeie elegantă, supranumele care i s-a atribuit în epocă fiind “regina perlelor”, pentru că întotdeauna avea un șirag sclipitor de perle în jurul gâtului.

În ianuarie 1871, după unificarea Italiei și proclamarea Romei drept capitală a regatului, Margherita și Umberto s-au stabilit la Roma, unde ea și-a continuat misiunea, făcând din recepțiile pe care le oferea la curtea regală un centru de interes exclusivist și celebru în întreaga Europă.

Încercarea de asasinare a regelui Umberto de către Giovanni Passannante din noiembrie 1878 a determinat-o pe suverană să se implice și mai mult pentru a consolida prestigiul coroanei și a construi o politică de loialitate față de instituția monarhiei.

A adunat în jurul ei un cerc de intelectuali și artiști conservatori, cunoscut sub numele „Circolo della regina” (Cercul reginei) în celebrul său salon literar numit „giovedì della regina” (Joia reginei), care era frecventat de cei mai cunoscuți artiști și scriitori ai epocii.

Pe 29 iulie 1900, în timp ce se afla la Monza, regele Umberto I, care scăpase cu viață după tentativa de asasinat pusă la cale de anarhistul Giovanni Passannante, a fost ucis de un alt anarhist, Gaetano Bresci. Criminalul a fost prins și judecat, fiind condamnat la închisoare pe viață, pentru că pedeapsa cu moartea fusese abolită în Italia din 1889. Regele Umberto a fost înmormântat în Panteonul din Roma, alături de tatăl său, Victor Emmanuel al II-lea, pe 9 august 1900, fiind ultimul Savoia înmormântat acolo, pentru că fiul și succesorul său, Victor Emmanuel al III-lea, a murit în exil și a fost înmormântat temporar în Egipt, de-abia în 2017 rămășițele sale fiind transferate la Vicoforte, lângă Cuneo.

Regina a fost privită de italieni cu o imensă compansiune, creându-se în jurul ei un adevărat mit. Conștientă de această creștere de popularitate, văduva a acționat în consecință, ridicând și mai mult prestigiul monarhiei. Unicul ei fiu, Victor Emmanuel al III-lea, a preluat tronul Italiei la vârsta de 30 de ani, iar soția acestuia, discreta Elena de Muntenegru, a devenit suverană.

În calitate de regină mamă, Margherita a făcut un pas în spate, dar acest lucru nu a însemnat că s-a retras din viața publică, ci a rămas o figură publică dominantă, îndeplinindu-și în continuare atribuțiile dinastice, făcând vizite oficiale la spitale și biserici și oferind asistență materială persoanelor nevoiașe.

Spre deosebire de majoritatea naționaliștilor, s-a opus Primului Război Mondial, iar după ce a izbucnit conflagrația a transformat una dintre reședințele ei în spital și s-a angajat activ în cadrul Crucii Roșii.

După încheierea războiului, fosta suverană s-a temut că valul revoluționar socialist din est va duce la sfârșitul monarhiei italiene. Acest lucru, combinat cu naționalismul ei destul de pronunțat, a determinat-o să sprijine regimul fascist al lui Benito Mussolini, deși nu și-a exprimat niciodată în mod explicit adeziunea față de el.

Margherita a murit pe 4 ianuarie 1926, la vârsta de 74 de ani, la reședința sa din Bordighera, locul unde petrecea câteva luni în fiecare an datorită climei blânde din zonă. Trupul ei a fost transportat a doua zi cu trenul regal într-un ceremonial solemn și a fost înmormântat alături de cel al regelui Umberto în Panteonul din Roma.

£££

 Cine a fost marea dragoste a actriței Carmen Stănescu. „M-am grăbit să îl iau de soț” 

  Regretata actriță Carmen Stănescu, nascuta pe 29 iulie 1912, a trăit una dintre cele mai frumoase povești de dragoste cu actorul Damian Crâșmaru.  

 Carmen Stănescu a fost una dintre actrițele care au făcut parte din generația de aur a treatrului și filmului din România. Carmen Stănescu a încetat din viață joi, 12 aprilie, la vârsta de 92 de ani. Căsătorită cu actorul Damian Crâşmaru, pe care l-a cunoscut în 1955, când i s-a propus să intre în spectacolul cu piesa ”Doamna nevăzută” de Calderon de la Barca, în rolul Don Manuel, înlocuind un actor care se îmbolnăvise, actrița i-a rămas alături de atunci, cei doi trăind o frumoasă și lungă poveste de dragoste. Legendara artistă a vorbit într-un interviu din urmă cu câțiva ani despre partenerul ei de viață. “M-am grăbit să-l iau de soț! Sunt o norocoasă. Am avut și am parte alături de mine de un bărbat inteligent, plin de haz, care mi-a încurajat firea asta a mea copilăroasă. A avut nevoie de mine exact cum sunt: cu exploziile mele jucăușe, care l-au încântat și de dragul cărora a intrat de bunăvoie în basmul vieții mele. Iar eu am avut nevoie de o minte sclipitoare ca a lui, care mi-a completat și mi-a îmbogățit firea mea de copil nebun. I-am dăruit din viață mea și am primit din viață lui. Fiecare i-a oferit celuilalt ce a avut el mai de preț. Și s-a întâmplat că darurile primite și oferite ne-au priit amândurora. Regret, doar, și regret nespus de mult, că din pricina unor sarcini toxice, nu i-am putut oferi lui Damian și copii. Regret enorm, nu atât pentru mine, cât pentru Damian. Are o pasiune pentru copii, merită să aibă zece, nu unul”, mărturisea Carmen Stănescu. La rândul lui, actorul Damian Crâșmaru a vorbit și el despre povestea de dragoste cu Carmen Stănescu. “N-aș vrea să fiu melodramatic, dar eu, unul, simt și știu că n-aș putea să exist fără Carmen. Dacă n-ar exista Carmen, eu n-aș avea de ce sa exist. Legătura dintre noi e atât de puternică, de profundă, de esențială și de definitivă, încât nici nu vreau să mă gândesc la vreun alt fel de curs al vieții”, spunea el într-un interviu pentru publicația Formula As.

£££

 Clara Maniu, vrednica mamă a lui Iuliu Maniu

“Clara Maniu s-a născut pe 10 ianuarie 1842 și a fost fiica lui Demetru Coroianu, vicarul din Şimleu, devenit apoi canonic la Gherla, şi a soţiei sale, Iuliana. Ambii părinţi ai Clarei Maniu se trăgeau dintr-o familie care numără zeci de generaţii de preoţi care s-au distins în luptele naţionale ale românilor din Ardeal.

Murindu-i mama de tânără, Clara a rămas conducătoarea familiei, a supravegheat de aproape creşterea copiilor mai mici ai canonicului Coroian, printre care şi luptătorul memorandist de mai târziu, Iuliu Coroianu, care a jucat mai bine de douăzeci de ani rol de frunte în mişcarea naţionalistă a românilor transilvăneni.

S-a măritat cu magistratul Ion Maniu, devenit apoi avocat, şi care a avut mai mulţi copii, dintre care azi trăiesc două fiice, Elena dr. Pop şi Cornelia Maniu şi doi fii: Cassiu, profesor la Universitatea din Cluj, şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Țărănesc şi primul ministru al României Mari.

Casa lui Ion Maniu a fost nucleul în jurul căruia s-au închegat mişcările naţionale ale Ardealului. Fire energică, suflet ales, Clara Maniu a însufleţit mişcarea memorandiştilor, îngrijind de cei condamnaţi de stăpânirea străină şi vitregă”.

*** Gazeta Transilvaniei, 1929

“Chiar și în zilele celei mai adânci bătrâneţi buna femeie care a fost Clara Maniu spunea bucuroasă întâmplări din frumoasa și îndelungata sa viaţă. Îi plăcea mai ales să povestească întâmplări din anul 1918, când aproape toţi fruntaşii vieţii româneşti din Ardeal şi părţile ungurene locuite de români se abăteau foarte des pe la casa lor. Unchiul ei, marele Simion Bărnuţiu, îşi aduna mereu tovarăşii de luptă în casa vicarului Coronanu.

Într-o zi, la câţiva ani după potolirea revoluţiei, mai mulţi fruntaşi români, foşti tribuni, au ţinut sfat în casa cea atât de primitoare, aducând însemnate hotărîri. S-a întins apoi o masă în fruntea căreia s-a aşezat însuşi Simion Bărnuţiu.

În vremea mesei, fruntaşii adresau conducătorului lor diferite întrebări. Clara, care avea pe atunci abia 12 ani, credea că şi ei i s-ar cuveni să întrebe ceva pe iubitul său unchi. Într-o clipă de tăcere, cu glasul plăpând al nevinovăţiei copilăreşti, Clara s-a adresat unchiului său:

— Unchiule dragă, spune-mi, ce-i aia “amor”!

Toţi cei de la masă s-au pornit pe râs, dar Bărnuţiu, uitându-se drept în ochii ei, i-a răspuns:

— Amorul, scumpa mea, este geniul care susţine universul, este sufletul lumii.

Micuţa Clara şi-a însemnat răspunsul unchiului său, apoi vreme de câteva săptămâni cerea mereu învăţătoarei sale să-i tălcuiască aceste cuvinte”.

*** Curentul, 1929

În anii Memorandului, Clara Maniu era alături de unchiul său, luliu Coroianu, la casa căruia se abăteau mereu jandarmi şi judecători. Odată, obosit de prea multă muncă şi zdrobit de atâtea prigoane, acesta a dat ordin servitorilor să nu dea voie nimănui să treacă peste noapte pragul casei sale.

Era o noapte cu ploaie şi cu vânt. La miezul nopţii se auziră deodată puternic bătăi în poartă. Sculându-se repede, Clara Maniu se îndreptă repede spre poartă, strigând:

— Cine e acolo?

— E jandarmeria, răspunseră cei de afară în ungureşte. Deschideţi repede uşa…

— Dar ce doriţi?

— Ce să dorim? Avem ordin să ducem pe conducătorul valah Iuliu Coroianu la închisoarea de stat…

Ea le deschise atunci poarta, rugându-i să o lase pe ea mai întâi să intre la unchiul, ca să-l încunoştiinţeze. A intrat aşadar în casa unde dormea Coroianu şi l-a încunoştiinţat despre toate. Fără nici o şovăire, fruntaşul memorandist s-a sculat şi s-a pregătit de drum. Dorind să-şi însoţească unchiul până la poarta închisorii, la flacăra slabă a unei lumini Clara şi-a pieptănat părul şi s-a îmbrăcat repede în haine negre. În noaptea aceea ploioasă şi rece, legat în lanţuri, Iuliu Coroianu a fost dus la închisoare, iar Clara Maniu mergea cu el împreună, spunându-i mereu cuvinte de mângâiere şi încurajare.

Era în zilele cele dintâi ale marelui război. Flăcăii satelor româneşti erau luaţi şi trimişi pe fronturi. Într-o zi, la casa Clarei Maniu soseşte un soldat îmbrăcat în haine de artilerie. Era fiul ei, Iuliu.

— Scumpa mea mamă, i-a zis îmbrăţişând-o, am venit să-mi iau rămas bun de la tine. Plec şi eu acolo unde se duc toţi fiii Ardealului. Privindu-şi îndelungat fiul, buna femeie i-a răspuns:

— Du-te, dragă Iuliu, du-te şi fă cum crezi. Dar să fii totdeauna pătruns de sentimentele înalte româneşti care au însufleţit pe tatăl tău, unchiul tău şi toţi membrii familiei noastre, care niciodată nu şi-au uitat datoria lor către neam.

(…) În 1918, Clara Maniu a rămas la Bădăcini, dincolo de linia demarcaţională, iar fiul său, Iuliu Maniu, era în Ardeal, făcând pregătiri pentru Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia.

Vreme îndelungată fiul n-a putut să-şi mai vadă mama, nici să o smulgă din ghearele trupelor ungureşti. Ca preşedinte al Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu făcea însă toate sforţările ca să scoată pe toţi românii din robie. Când armata românească înainta spre Bădăcini, locotenentul Pogrányi a arestat pe Clara Maniu ca ostatică, împreună cu alţi fruntaşi români. A aşezat-o într-un vagon de marfă şi a dus-o la Debreţin, unde tocmai izbucnise revoluţia bolşevică.

Locotentul Pogrányi văzând acestea, şi-a sfârtecat el însuşi stelele, înlocuindu-se cu o panglică roşie, semnul revoluţiei. A dus-o apoi pe Clara Maniu în faţa comandamentului trupelor bolşevice ungureşti, care, după câteva întrebări, a osândit-o la moarte.

Fiind însă ostatică, au hotărât să o trimită la Budapesta, ca să-şi aştepte acolo moartea. O femeie care era de faţă i-a întins un pahar de apă pe care ea n-a voit să-l primească, spunând celor din sala de judecată:

— Nu este apa voastră aşa de bună ca apa Ardealului. Dacă vreţi să beau apă, lăsaţi-mă să trec în Ardealul românesc…

La Budapesta, vrednica femeie a fost internată în Hotelul Ortiz și pusă sub pază militară. Aici, într-o zi, a vizitat-o însuși Béla Kun, şeful bolşevicilor unguri, care a chemat-o să meargă cu el la teatru.

— Teatru imi trebuie mie acum? — răspunse ea lui Béla Kun, râzându-i în față. Dar oare nu e destul teatru ceea ce faceți dumneavoastră cu mine, o femeie bătrână, luată de la căminul ei? N-am eu lipsă acum tocmai de teatru unguresc.

În scurtă vreme, Curtea marțială a trupelor bolşevice de la Budapesta a hotărât punerea ei în libertate.

Când ofiţerii s-au prezentat ca să o ducă până la graniţă, ea a declarat că nu va pleca decât deodată cu ceilalţi ostatici români, aduşi fără de vină la Budapesta. Nu-i trebuie libertatea decât în cazul când toţi românii vor fi lăsaţi liberi. Aşa apoi, după multe cumpăneli, comandamentul trupelor roşii a hotărât ca toţi românii să fie puşi în libertate.

La malul Tisei, Clara Maniu a urcat în cea din urmă luntre, numai după ce a văzut urcaţi pe toţi tovarăşii săi români.

*** A. Barna, Patria de Duminică, ianuarie-octombrie 1929

Vestea morţii Clarei Maniu, care a încetat din viață pe 29 iulie 1929, la vârsta de 87 de ani, a produs o impresie profundă în opinia publică. Toate ziarele au publicat articole elogioase despre mama premierului de la acea vreme:

“O scurtă convorbire telefonică dintre Bădăcini şi Cluj ne-a adus azi la orele 10 şi jumătate vestea întristătoare a trecerii la cele veşnice a doamnei Clara Maniu, mama venerabilă a prim-ministrului ţării româneşti. După relatările autentice ale unui membru al familiei, evenimentul deplâns de întreg Ardealul s-a produs cu felul următor:

Încă din iarnă, anii grei ai bătrâneţii şi oboseala unei vieţi petrecute în neîncetată activitate au slăbit foarte mult sănătatea distinsei mame. A fost o vreme când se credea că moartea se poate considera ca un fapt îndeplinit. Ocrotirea bunului Dumnezeu şi îngrijirile medicilor au uşurat însă suferinţele bolnavei şi în ultima vreme starea generală cu sănătăţii a început a i se ameliora.

Azi dimineaţă la orele zece, adâncită într-un somn binefăcător şi senin, doamna Clara Maniu şi-a dat sufletul în mâinile Creatorului, uşor şi fără nici o zguduire fizică, aşa încât cei din jurul dânsei abia au putut să observe. La căpătâiul patului se afla în acest moment sora domnului Iuliu Maniu, călugăriţa franciscană Cornelia.

A avut în viaţa ei trei pasiuni: pasiunea unui mare ideal pe care a avut norocul să-l vadă înfăptuit cu întreg neamul românesc, pasiunea pentru familia ei şi în special iubirea şi pentru Iuliu şi o dragoste puternică pentru natură”.

Surse:

Adevărul, Curentul, Gazeta Transilvaniei, Patria de duminică, Ilustrațiunea Română (1929)

£££

 29 iulie 238 - Soldati ai Garzii Pretoriene au luat cu asalt palatul imperial de la Roma şi i-au capturat pe Pupienus Marcus Clodius Maximus şi Decius Caelius Calvin Balbinus, co-imparati romani alesi de Senatul Romei pe 22 aprilie. Acestia sunt târâti pe străzile Romei şi executati. În aceeaşi zi, Gordian al III – lea, in vârsta de 13 ani, este proclamat împărat.

Marcus Clodius Pupienus Maximus (c.178 – 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Pupienus, a fost un împărat roman din anul celor șase împărați. El a domnit împreună cu Balbinus.

Decimus/Decius Caelius Calvinus Balbinus (c.165 – 29 iulie 238), cunoscut sub numele de Balbinus, a fost un împărat roman împreună cu Pupienus în 238, pentru două luni. El este unul dintre împărații din perioada denumită Anul celor șase împărați.

Marcus Antonius Gordianus Pius (20 ianuarie 225 – 11 februarie 244), cunoscut sub numele de Gordian al III-lea, a fost un împărat roman între 238 – 244. El a fost fiul Antoniei Gordiana și al unui senator al cărui nume nu este cunoscut (a decedat înainte de 238).