$$$

 S-a întâmplat în 17 iunie1910: În această zi, a avut loc zborul primului aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu (1882-1913); zborul a avut loc pe dealul Cotrocenilor din Bucureşti; aeroplanul, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, s-a ridicat în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care a coborât uşor. În amintirea acestui eveniment, la această dată, s-a marcat, până în anul 2004, „Ziua aripilor româneşti" (Ministerul Apărării Naţionale a stabilit, printr-un ordin din 1994, sărbătorirea „Zilei aviaţiei" la două date diferite: la 17 iunie şi la 20 iulie, ziua Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul, ales de pionierii aviaţiei din ţara noastră, în 1913, ca „patron" al aviaţiei; în anul 2004 M.Ap.N. a indicat data de 20 iulie ca zi unică pentru a sărbători aviaţia militară şi civilă).

Inventator, pionier al aviaţiei române, Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882, la Binţinţi, lângă Orăştie. După terminarea studiilor liceale la Sibiu, şi-a continuat studiile în străinătate, la Ludwig Maximilians Universität din München unde a obţinut, în 1907, diploma de inginer. După ce a lucrat un an la uzinele Opel, Aurel Vlaicu s-a întors în satul natal unde a construit un planor cu care a făcut câteva zboruri. În toamna anului 1909, la îndemnul prietenului său Octavian Goga, Vlaicu s-a mutat la Bucureşti şi a început construcţia primului său aparat de zbor, Vlaicu I. Începuturile au fost pline de dificultăţi de tot felul, aşa că bucuria şi mândria lui Aurel Vlaicu pentru performanţa realizată a fost cu atât mai mare. Zborul din 17 iunie 1910 făcut cu Vlaicu I la Cotroceni a fost pe o distanţă de 50 de metri, avionul urcând la o înălţime de 3-4 metri.

Aurel Vlaicu a realizat aeroplanul „Vlaicu I", în anul 1910, cu sprijinul guvernului român de la acea vreme, care i-a acordat permisiunea de a-l construi la Arsenalul Armatei, unde era angajat ca inginer. Ministerul de Război se obliga, prin contract, să asigure materialele necesare şi să cumpere motorul cu condiţia ca aparatul să devină proprietatea Armatei Române. A fost ales motorul rotativ de tip „Gnome", care dezvolta o putere de 50 CP. Vlaicu a încheiat construcţia aparatului la sfârşitul lunii mai 1910. Aeroplanul cântarea 300 kg cu pilot cu tot şi era propulsat de două elice, care se roteau în sens invers. Așa cum aminteam anterior, primul zbor a avut loc la 17 iunie 1910, pe terenul de la Cotroceni. „Vlaicu I" a zburat pe o distanţă de 50 m, la o înălţime de 3-4 m de sol. Au urmat alte câteva demonstraţii pe cerul Bucureştiului, Aurel Vlaicu reuşind să se ridice până la 50 m înălţime. 

La 13 august 1910, o comisie militară a asistat la două zboruri care s-au dovedit decisive pentru viitorul aparatului „Vlaicu I" şi al constructorului său. Considerându-l util pentru misiuni de supraveghere, comisia a recomandat înfiinţarea unei secţii speciale pentru construit avioane în cadrul Arsenalului Armatei, secţie pusă sub conducerea inginerului Aurel Vlaicu. În septembrie 1910, avionul a îndeplinit prima misiune din istoria aviaţiei militare române. Cu ocazia manevrelor care au avut loc în Oltenia, Aurel Vlaicu a transportat un document de la Slatina la Piatra Olt, zburând la o înălţime de 500 m, în 35 de minute. La 17 octombrie 1910, Ministerul de Război a organizat un zbor demonstrativ, pentru public, la Hipodromul Băneasa.

Anul următor, Vlaicu a construit al doilea avion, Vlaicu II, cu care în 1912 a câştigat cinci premii, un premiu I şi patru premii II, la mitingul aerian de la Aspern, în Austria. Încurajat de succesul obţinut, Aurel Vlaicu a considerat că a venit momentul de a încerca realizarea marelui său vis, traversarea în zbor a Munţilor Carpaţi. Aşa că la 13 septembrie 1913 avionul Vlaicu II, pilotat de inventatorul său, a decolat de la Bucureşti, urmând să ajungă lângă Orăştie, la serbările ASTREI. N-a mai ajuns: s-a prăbuşit la Băneşti, lângă Câmpina, iar Aurel Vlaicu şi-a pierdut viaţa.

Surse:

Personalităţi româneşti ale ştiinţelor naturii şi tehnicii, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982

http://www.aeroportal.ro/index.php/item/35-17-iunie-1910-aurel-vlaicu-efectua-primul-zbor-din-istoria-aviatiei-militare-romane

http://epochtimes-romania.com/news/106-ani-de-la-zborul-primului-aeroplan-romanesc-construit-de-aurel-vlaicu---248648

http://www.rador.ro/2015/06/17/17-iunie-1910-primul-zbor-al-lui-aurel-vlaicu-deasupra-campului-c otroceni/

$$$

 S-a întâmplat în 17 iunie1925: În această zi, a decedat inginerul Anghel Saligny. Anghel Saligny, inginer constructor, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat. Este, totodată, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.

S-a născut în 19 aprilie 1854, în comuna Şerbăneşti, judeţul Galaţi. A avut un frate cu un an mai mare, Alfons Oscar I. Saligny (1853-1903), care a devenit un chimist cunoscut, membru corespondent al Academiei Române, şi o soră, Sofia Saligny, împreună cu care a făcut clasele superioare de liceu la Potsdam. A urmat primele clase de şcoală la pensionul de copii din Focşani, înfiinţat de tatăl său, Alfred Saligny, pedagog de origine franceză din Alsacia, stabilit în România, apoi a urmat studiile secundare, la gimnaziul din Focşani, Colegiul Naţional Unirea, din aceeaşi localitate, şi ulterior, liceul în Germania, la Potsdam. Fiind iniţial atras de astronomie, a frecventat cursurile Universităţii din Berlin, avându-l ca profesor pe celebrul fizician Hermann von Helmholtz (1821-1894). 

În perioada 1870-1874, a urmat cursuri la Şcoala Tehnică Superioară din Charlottenburg. A lucrat, sub conducerea profesorului G. Mehrtens, la construcţia căii ferate Cottbus-Frankfurt pe Oder şi, sub conducerea lui Gh. Duca (în perioada 1877-1879), la construcţia căii ferate Ploieşti-Predeal. A proiectat liniile ferate Adjud-Târgu Ocna, realizând primele poduri combinate-şosea şi cale ferată din România (1881-1882). Pe baza unor invenţii proprii, Anghel Saligny a construit, în premieră mondială, silozurile din beton armat de la Brăila (1888) şi Galaţi (1889). Silozurile proiectate şi executate, sub directa îndrumare a lui Anghel Saligny, puteau cuprinde peste 25.000 tone cereale (aveau 30 m x 120 m la bază şi peste 18 m înălţime). Pereţii celulelor hexagonale ale silozurilor au fost realizaţi, tot în premieră mondială, din piese fabricate la sol, sub formă de plăci. 

În perioada 1884-1901, în calitate de şef al Serviciului docuri, şi din 1877, ca şef al Serviciului lucrărilor noi din Direcţia Generală a Căilor Ferate Române, s-a ocupat de înlocuirea podurilor de lemn cu poduri metalice, cu console fără culee, pe linia ferată Filiaşi-Târgu Jiu (1886). Lucrarea sa cea mai importantă este proiectarea în 1888 şi construcţia între 1890-1895 a podului peste Dunăre de la Cernavodă, care era, la acea vreme, cel mai lung din Europa şi printre cele mai importante poduri metalice cu deschidere mare din lume. Proiectul elaborat de Saligny aducea două mari inovaţii în construcţia de poduri: sistemul nou de grinzi cu console pentru suprastructura podului şi folosirea oţelului moale în locul fierului pudlat ca material de construcţie pentru tabliere de poduri.

În anul 1885, guvernul român a organizat un concurs internaţional pentru proiectul unui pod de cale ferată peste Dunăre, la Cernavodă. Pe motiv că ofertele prezentate de firmele străine nu au fost mulţumitoare, s-a luat decizia de a încredinţa dificila lucrare inginerului român Anghel Saligny şi colaboratorilor săi. Sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, construit între 1890 şi 1895, asigura legătura feroviară între Bucureşti şi Constanţa. Începerea lucrărilor de execuţie a avut loc la 26 noiembrie 1890 în prezenţa Regelui Carol I, iar la 14 septembrie 1895 a avut loc inaugurarea lucrării. Complexul originar de poduri de la Cernavodă se compunea dintr-un pod peste braţul Borcea, unul peste Dunăre şi un viaduct peste balta Iezerului, desfiinţat în 1969. Podul de la Cernavodă a fost, la acea vreme, cel mai lung pod din Europa şi unul dintre principalele poduri metalice cu deschidere mare din lume având o deschidere de 4.088 m între malul stâng şi cel drept al văii Dunării. Costul total al tronsonului de linie ferată Feteşti-Cernavodă, inclusiv liniile de cale ferată şi staţiile, a fost de 35 milioane lei aur. Între anii 1889 şi 1909, Anghel Saligny a condus lucrările de amenajare ale portului Constanţa, introducând pentru prima oară în România piloţii şi radierele din beton armat în construcţiile portuare.

Ca director general al Căilor Ferate, a iniţiat, în 1895, o lege pentru reorganizarea căilor ferate române, a creat legături directe între Bucureşti şi Berlin (prin Burdujeni), între Berlin şi Constanţa. A fost ministru al Lucrărilor Publice (1918-1919). Anghel Saligny s-a numărat printre fondatorii Societăţii Politehnice (1881), pe care a condus-o între 1895-1897 şi 1910-1911; a fost mare ofiţer al Legiunii de onoare (1908). Membru (din 7 aprilie 1897), vicepreşedinte (26 martie 1901-23 martie 1904) şi preşedinte (18 aprilie 1907-25 mai 1910) al Academiei Române. S-a stins din viaţă la 17 iunie 1925, în Bucureşti.

Surse:

http://www.romania-actualitati.ro/anghel_saligny_inginerul_romaniei_moderne-76678

https://www.filmedocumentare.com/anghel-saligny/

https://radioromaniacultural.ro/anghel-saligny-inginerul-care-a-contribuit-decisiv-la-modernizarea-si-dezvoltarea-tarii/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/04/19/documentar-anghel-saligny-unul-dintre-intemeietorii-ingineriei-romanest i-14-31-32

&&&

 S-a întâmplat în 17 iunie…

- Ziua mondială pentru combaterea deşertificării şi a secetei, marcată din anul 1995 (la 17.VI.1994 a fost semnată, la Paris, Convenţia internaţională de luptă împotriva deşertificării)

- 1464: S-a stins din viaţă Rogier van der Weyden, pictor flămând (n.1400). În 1435 se stabileşte la Bruxelles, primind titlul de pictor oficial al oraşului. Opera sa a influenţat pictura vremii. A executat compoziţii religioase (Coborârea de pe cruce; Sf. Luca pictând Fecioara Maria) şi portrete (Carol Temerarul).

- 1473: Copistul si miniaturistul Nicodim a terminat de scris şi decorat cu miniaturi celebrul „Tetraevangheliar de la Humor”, în care se află şi portretul lui Ştefan cel Mare.Azi, portretul se află în muzeul Mănăstirii Putna.

- 1719: A murit Joseph Addison, poet, eseist şi dramaturg englez (n. 1672) 

- 1825: S-a născut Elena Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza; după Unirea din 1859, devenind prima doamnă a României, a contribuit la opera reformatoare a domnitorului, ea inspirând Legea instrucţiunii publice. A fost şi o energică susţinătoare a reformei agrare; şi-a dedicat întreaga viaţă şi avere acţiunilor caritabile: a patronat azilul de fete orfane de la Cotroceni (care i-a purtat numele, „Azilul Elena Doamna") şi a lucrat benevol ca infirmieră la spitalul „Caritatea" din Iaşi (m. 1909) 

- 1818: S-a născut compozitorul şi dirijorul Charles Gounod, principalul reprezentant al operei lirice franceze („Faust”) (m.18.10.1893). Primele lucrări dramaturgice sunt operele „Sapho“(1851), „Călugăriţa însângerată" (1854) şi „Medic fără voie" (operă comică - 1858), care (toate trei) nu au avut succes.În schimb, urmatoarea operă, „Faust", l-a consacrat şi l-a situat în rândul compozitorilor celebri. Dintre creaţiile ulterioare, numai „Romeo si Julieta" (1867) a rămas în repertoriul permanent universal.Charles Gounod a mai compus numeroase lucrări vocale, instrumentale şi simfonice, precum şi compoziţii religioase, fiind şi un scriitor talentat (studiu de muzicologie asupra operei „Don Giovanni" de Wolfgang Amadeus Mozart şi cartea autobiografică „Memoriile unui artist").Dintre lucrările sale vocale se remarcă geniala compoziţie „Ave Maria”.

- 1832: S-a născut Sir William Crockes, chimist şi fizician britanic; a aplicat în chimie metode fizice, cu ajutorul analizei spectrale; de numele său se leagă descoperirea taliului (1861); membru de onoare străin al Academiei Române (1913) (m. 1913)

- 1867: S-a născut Henry Lawson, scriitor clasic australian (m. 1922)  

-1882: S-a născut compozitorul rus Igor Stravinski. Igor Fiodorovici Stravinski (n. Lomonosov, m. 6 aprilie 1971, New York) a fost un compozitor modern de muzică clasică tonală, originar din Rusia, unul din cei mai importanţi muzicieni din prima jumătate a secolului al XX-lea. S-a făcut cunoscut şi ca pianist virtuoz şi dirijor, a readus în actualitate şi a revoluţionat muzica de balet. Primele lucrări ale tânărului Igor, Focuri de artificii şi Scherzo fantastic, entuziasmează pe Serghei Diaghilev, conducătorul vestitelor „Ballets Russes" din Paris, care îi comandă compoziţii pentru ansamblul său. Rezultatul este muzica de balet Pasărea de Foc, a cărei reprezentaţie în 1910 stupefiază, dar şi entuziasmează publicul parizian, conştient că se află în pragul unui nou stil în muzică. Urmează Petruşka (1911), splendida poveste muzical-coreografică pe motive ale folclorului rus. Igor Stravinski trece de la stilul neoclasic din Pucinella (1919-1920), pe teme de Pergolesi, sau Apollo Musagete (1928), la experimentele dodecafonice din Canticum Sacrum ad honorem Sancti Marci (1955). În ceea ce priveşte muzica operistică, Stravinsky adoptă un stil eclectic şi eterogen, rezultând capodopere ca Le Rosignol (Privighetoarea", 1914), Oedipus Rex (1927), Cariera unui libertin (1951). Contactul cu muzica de jazz îi influenţează compoziţia celebrului Ebony Concerto, pentru clarinet şi orchestră. După ce a trăit cea mai mare parte a vieţii în Franţa, la vârsta de 58 de ani se stabileşte definitiv în America, fiind mai ales activ ca dirijor de orchestră şi autor de cronici muzicale. Continuă să compună muzică pentru balet (Orpheus, 1947; Agon, 1957), Compoziţii corale (Messe pentru cor şi dublu quintet de suflători, 1944-1948; Abraham and Isaak, 1963; Requiem Canticles, 1966; Simfonia psalmilor pentru cor şi orchestră, 1948).

- 1885: Statuia Libertăţii sosește la New York. Statuia Libertăţii din New York (Statue of Liberty) sau „Liberty Enlightening the World" (în vorbirea curentă „Miss Liberty" sau „Lady Liberty") este un monument în portul „Liberty Island” din oraşul New York. A fost plasat în anul 1886 la intrarea portului de pe insulă cu scopul de a transmite călătorilor sosiţi salutul de bun venit pe pământ american. Statuia este un cadou al Franţei făcut Statelor Unite ale Americii cu ocazia sărbătoririi a 100 de ani de la declararea independenţei Statelor Unite. Statuia are o înălţime fără soclu de 46,5 m, iar cu soclu 93 m. Ea are un înveliş de cupru care acoperă un schelet de fier. Monumentul are o greutate de 225 tone, culoarea statuii prin oxidarea cuprului a devenit verde. Soclul are o formă de stea fiind construit din piatră. În interiorul său se află un muzeu. Statuia reprezintă zeiţa libertăţii care stă cu un picior pe lanţul rupt al sclaviei.Zeiţa ţine în mâna stângă o tablă cu inscripţia „JULY IV MDCCLXXVI" (adică, 4 iulie 1776) data când a fost ratificată Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii. În mâna dreaptă zeiţa are o făclie cu flacăra aurită. Pe capul zeiţei se află o coroană împodobită cu şapte fascicole de lumină care simbolizează cele şapte mări şi continente, cele 25 de ferestre simbolizează cele 25 de nestemate ale lumii. Învelişul de cupru al statuii a fost proiectat de Frédéric Auguste Bartholdi din Alsacia, iar scheletul metalic de inginerul Gustave Eiffel, faimosul arhitect, inginer structural şi constructor al Turnului Eiffel.Piedestalul statuii a fost construit de Statele Unite. Statuia Libertăţii este considerată un simbol care personifică Statele Unite, asemenea Unchiului Sam. Într-o accepţiune mai generală, Statuia Libertăţii este un simbol al libertăţii în general şi este simbolul preferat al luptătorilor pentru libertate. În 17 iunie 1885, Statuia Libertăţii ajunge în portul oraşului New York. Piatra din care este construit soclul provine dintr-un mic sat din Franţa, probabil din Ruoms sau din Pouillenay. A fost aleasă pentru faptul că este puţin corozivă la acţiunea apei sărate. Oficial, statuia a fost dată Statelor Unite ale Americii la 4 iulie 1884, transportată de fregata Isere şi montată definitiv în locul unde se găseşte şi astăzi. În interiorul ei se află o scară cu 354 de trepte pe care se poate urca.

 - 1888: S-a născut Victor Papilian, prozator şi dramaturg (romanul „Coana Truda”); a fost intemeietorul Societăţii Române de Antropologie, al Filarmonicii din Cluj, a condus Opera Romana (1936-1940) si Teatrul National din Cluj (1934-1936) (m.14.08.1956)

- 1888: S-a născut Ilie E. Torouţiu, critic şi istoric literar, folclorist şi traducător; membru corespondent al Academiei Române din 1936 (m. 1953) 

- 1889: Mihai Eminescu fost îngropat la Cimitirul Bellu 

- 1901, 17/30: S-a născut arheologul Gheorghe Murgeanu; a condus lucrările pentru întocmirea de hărţi geologice şi tectonice ale României; a făcut parte din comitetul de redacţie al primei ediţii a hărţii tectonice a Europei (1962) (m. 1984) 

- 1902: S-a născut Romeo Alexandrescu, compozitor, muzicolog şi critic muzical (m. 1976) 

-1903: S-a născut inginerul Aurel A. Avramescu; a fost cel care a semnalat perspectivele energiei nucleare cu mult înainte de a se fi realizat cea dintâi centrală nuclearo-electrică (1941); membru titular al Academiei Române din 1963 (m. 1985)

- 1908: S-a născut Ion Th. Ilea, poet şi prozator (m. 1983)

- 1909: A fost fondat, la Viena, „Grupul de Arta Noua” (Neuekunstgruppe), reprezentativ pentru miscarea artistica de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX din intreaga lume si cunoscut sub denumirea de „Art Nouveau”

- 1909, 17/18: S-a născut Lena (Elena) Constante, artistă plastică (artă decorativă şi ilustraţie de carte) şi scriitoare (memorialistică de detenţie); arestată în 1948 sub acuzaţia falsă de complot, în „lotul Pătrăşcanu" (împreună cu Lucreţiu şi Elena Pătrăşcanu, cu soţul său, folcloristul Harry Brauner, filosoful Bellu Zilber ş.a) (d. 2005)

- 1910: A avut loc zborul primului aeroplan românesc, proiectat, construit şi pilotat de Aurel Vlaicu (1882-1913); zborul a avut loc pe dealul Cotrocenilor din Bucureşti; aeroplanul, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, s-a ridicat în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care a coborât uşor. 

- 1920: S-a născut geneticianul francez François Jacob; cercetări privind reglarea genetică a sintezei enzimelor bacteriene; a descoperit acidul ribonucleic mesager; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1965, împreună cu conaţionalii săi André Lwoff şi Jacques Monod

-  1923: S-a înfiinţat Oficiul Naţional de Educaţie Fizică (ONEF)

- 1925: A fost semnat, la Geneva, de către reprezentanţii a 37 de state, Protocolul privind interzicerea utilizării în război a gazelor toxice şi paralizante şi a altor gaze asemănătoare şi mijloace bacteriologice

- 1925: Publicarea Legii pentru organizarea şi exploatarea căilor ferate, prin care C.F.R. căpăta un început de autonomie administrativă şi financiară (a fost înfiinţată Administraţia C.F.R., cu statut de persoană juridică şi cu buget propriu, fondurile alocate căilor ferate crescând considerabil. La 11/23.IV.1880 s-a înfiinţat administraţia de stat a căilor ferate, sub denumirea Direcţiunea princiară (din 1883, generală) a Căilor Ferate Române, instituţie care consacră iniţialele C.F.R.

- 1925: A murit inginerul Anghel Saligny, inovator al tehnicii construcţiilor; a proiectat (1888) şi a condus construcţia podului peste Dunăre de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung pod din Europa şi al treilea din lume; s-a numărat printre fondatorii Societăţii Politehnice (1881), pe care a condus-o între anii 1895-1897 şi 1910-1911; membru al Academiei Române, vicepreşedinte (1901-1904) şi preşedinte (1907-1910) al acestui for (n. 1854)Anghel I. Saligny (n. 19 aprilie 1854, Şerbăneşti, judeţul Galaţi - m. 17 iunie 1925, Bucureşti), academician, inginer constructor, ministru şi pedagog român, este considerat unul dintre pionierii tehnicii mondiale în proiectarea şi construcţia podurilor şi silozurilor cu structură metalică, respectiv de beton armat, unul dintre întemeietorii ingineriei româneşti.

- 1927: S-a născut prozatorul şi dramaturgul de naţionalitate maghiară Sütö András, fondator al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (m. 2006)

- 1932: S-a născut Sabin Bălaşa, pictor (autorul unor lucrări murale monumentale) şi regizor de filme de animaţie. Sabin Bălaşa (n. Dobriceni, Olt - d. 1 aprilie 2008, Bucureşti) a fost un pictor român, autor şi regizor de filme de pictură animată, cât şi scriitor. 

 1934: La Radiodifuziunea Română debutează „Ora soliştilor" - emisiune muzicală la cererea ascultătorilor 

- 1939: S-a născut Krzysztof Zanussi, regizor de film, producător şi scenarist polonez

- 1940: S-a născut actorul Virgil Ogăşanu. Actorul Virgil Ogaşanu s-a născut în Turnu Severin, judeţul Mehedinţi. A absolvit in 1964 Institutul de Artă Teatrală si Cinematografie din Bucureşti, la clasa profesoarei Beate Fredanov.A fost repartizat la Teatrul Tineretului Piatra Neamţ si a jucat pe această scenă in Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Nu sunt Turnul Eiffel de Ecaterina Oproiu, ambele regizate de Liviu Ciulei. Pentru rolul din Nu sunt Turnul Eiffel a primit premiul pentru interpretare, a participat la Decada Dramaturgiei Originale.Din 1965 joacă pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra. Printre rolurile interpretate pe aceasta scenă se numără Candidatul din D'ale carnavalului de I. L. Caragiale, Cliff din Priveşte înapoi cu mânie de John Osborne, Epihodov din Livada cu vişini de A.P. Cehov, Hugo din Meteorul de Friederich Durrenmatt, Ivan din Revizorul de Gogol, Edgar din Suferinţele tânărului W de Plenzdorf, Malvolio din A douăsprezecea noapte de William Shakespeare, George din Ferma de David Storey, Mahomed II din Răceala de Marin Sorescu, Jim O'Connors din Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, Domnul Gherman din Somnoroasa aventură de Theodor Mazilu, Pantalone din Scandal la Palermo de Carlo Goldoni, Willy Loman din Moartea unui comis voiajor de Arthur Miller etc. Joacă si la Teatrul Nottara din Bucureşti, in Uzina de placeri S.A. de Alexandr Galin, Voiajul domnului Perrichon de Eugene Labiche etc.Debutul in cinematografie a avut loc in 1962, cu pelicula Doi baieti ca pâinea calda. A mai jucat in Rautaciosul adolescent (1969), Sectia corectionala (1970), Facerea lumii (1971), Dragostea începe vineri (1972), Sageata capitanului Ion (1973), Iarna bobocilor (1977), Cantec pentru fiul meu (1980), Al treilea salt mortal (1980), Pe malul stîng al Dunarii albastre (1983), Pacala se întoarce (2006).La televiziune a jucat in Daddy (1974), Vodevilul (1980), Duelistii (1983), Ministerul comediei (1999), Cu un pas inainte (2007-2008), Doctori de mame (2008).Virgil Ogaşanu este profesor la Facultatea de Teatru a Universităţii Hyperion, este căsătorit cu actriţa Valeria Ogasanu si are un fiu.

- 1940: A murit biochimistul britanic Sir Arthur Harden; a descoperit cofermenţii; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1929, împreună cu suedezul Hans von Euler-Chelpin (n. 1865)

- 1943: S-a născut interpretul american Barry Manilow (numele real: Barry Alan Pincus)

- 1950: Medicul american Richard Lawler efectuează primul transplant de rinichi din lume, la Spitalul „Mary" din Chicago

- 1954: România a ratificat Convenţia asupra drepturilor politice ale femeilor adoptată de ONU la 20 decembrie 1952

- 1977: Inaugurarea lucrărilor de construcţie a uzinei de autoturisme de mic litraj „Oltcit” de la Craiova (cooperare româno-franceză)

- 1994: Apare Legea 41 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune ca „…servicii publice autonome, de interes naţional, independente editorial…" (Legea a fost republicată şi actualizată)

- 1996: A murit filosoful american Thomas Samuel Kuhn (n. 1922) 

- 1997: A fost adoptat Tratatul de la Amsterdam (Maastricht II) privind procesul de construcţie al Uniunii Europene (semnat la 2 octombrie 1997, a intrat în vigoare la 1 mai 1999) 

- 2001: A murit Donald J. Cram, chimist american, laureat al Premiului Nobel (n. 1919)

- 2007: A murit Gianfranco Ferré, unul dintre cei mai cunoscuţi designeri italieni (n. 1944)

-2008: A murit actriţa americană Cyd Charisse, care a jucat alături de Fred Astaire şi Gene Kelly în numeroase musicaluri din anii '50, considerată ultima m are dansatoare a Hollywood-ului (n. 1921)

&&&

 S-a întâmplat în 16 iunie1835, 16/28: La această dată, a fost inaugurată, la Iaşi, Academia Mihăileană, prima instituţie de învăţământ superior din Moldova, unde profesori români (Gheorghe Asachi, Eftimie Murgu, Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu ş.a.) şi străini au ţinut cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie şi arhitectură; în 1847 cursurile au fost suspendate de autorităţile vremii, profesorii fiind acuzaţi de propagarea unor idei revoluţionare.

Istoricii consemnează 1563, ca an din care datează prima formă de instituţie de învăţământ la Iaşi. Domnitorul de atunci, Despot Vodă a înfiinţat la Cotnari, lângă Iaşi, un Colegiu (Schola Latina), cu un program şcolar conceput pe cinci ani. Elevii studiau limba latină, retorica şi dialectica. Un secol mai târziu, în 1640, cărturarul Vasile Lupu, ajuns domnitor al Moldovei, a fondat un colegiu la Mănăstirea „Trei Ierarhi", propria lui ctitorie, în care se studia în limba latina. Oficial, Iaşiul a devenit un focar de latinism într-un areal dominat de cultura islamică. 

La 1714 se înfiinţează Academia Domnească din Iaşi; în perioada economică dificilă a domniilor fanariote, ştiinţele şi învăţăturile înalte continuă să progreseze în Moldova, limba română începând să fie din ce în ce mai folosită. Academia din Iaşi serveşte la definirea şi afirmarea identităţii româneşti, întreţinând forţa de rezistenţă împotriva opresiunii otomane. Între 1753 – 1756, pe timpul domniei lui Matei Ghica la Şcoala Domnească grecească s-a petrecut un eveniment deosebit, pierdut cu timpul din vedere deşi avea mare însemnătate. În 1755 la şcoală s-a început a învăţa şi noţiuni de filosofie, ca şi în instituţiile de învăţământ superior apusene, numite Facultas Artium.Elevii şcolii ieşene au devenit, astfel, studenţi şi pe lângă limbi străine, religie, aritmetică, au fost iniţiaţi în filosofie, logică, psihologie. 

Fără multă vâlvă, Şcoala Domnească a luat caracter universitar, apărând astfel embrionul Universităţii Iaşilor.Tot atunci a apărut şi primul abecedar în româneşte cu titlul Bucvar sau începerea de învăţătură cu slove slovineşti, tipărit la Mitropolie din îndemnul mitropolitului Kir Iacob (1755), La 1835, la Iaşi se înfiinţează Academia Mihăileană (după numele domnitorului Mihail Sturza).Erau susţinute cursuri de istorie, filosofie, drept, teologie, chimie, matematică, inginerie, agronomie, arhitectură. Întemeierea şi funcţionarea Academiei Mihăilene, înfiinţarea primelor facultăţi – de Drept şi Filosofie, dar mai ales transformările profunde survenite la nivel politic (Unirea Principatelor Române din 1859), au pregătit fondarea Universităţii din Iaşi. 

La început, cursurile erau de patru clase (două inferioare şi două superioare), dar cu timpul au ajuns la şapte clase.În cursul superior se predau, la început, filosofia şi dreptul, iar mai apoi s-au înfiinţat catedre pentru toate ramurile ştiinţifice (istorie, chimie, matematică, arhitectură, etc). Printre profesorii care au predat aici s-au aflat personalităţi de prim-rang ale culturii româneşti: Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Ion Ionescu de la Brad, Eftimie Murgu, Damaschin Bojinca, Cristian Flechtenmacher, C. Maisonable, Petre Câmpianu, Nicolae Docan, Simion Bărnuţiu, Petre Suciu, Teodor Veisa etc.Academia Mihăileană a funcționat în Casele Cazimir și Voinescu.

Surse:

Academia Republicii Populare Române, Dicţionar Enciclopedic Român, Editura Politică, Bucureşti, 1962

Academia Română, Istoria românilor. vol. VII. Tom I. Constituirea României moderne (1821-1878) , 2003

https://neamulromanescblog.wordpress.com/2013/06/16/academia-mihaileana/

http://www.rador.ro/2016/06/16/academia-mihaileana-prima-institutie-de-invatamant-superior-modern-din-moldova-1835-1847/

https://adevarul.ro/locale/iasi/istoria-celei-mai-vechi-universitati-romania-academia-mihaileana-samanta-universitatii-deschise-cuza-1860-1_550024eb448e03c0fd73c59c/ index.html

&&&

 S-a întâmplat în 16 iunie1873, 16/28: În această zi, a murit cărturarul Andrei Şaguna, mitropolit al românilor ortodocşi din Transilvania şi Ungaria (din 1864); unul dintre preşedinţii Adunării Naţionale de la Blaj (3/15 mai 1848) şi şeful delegaţiei trimise la Viena pentru a susţine pe lângă împărat drepturile românilor transilvăneni; contribuţii la dezvoltarea învăţământului şi a presei în limba română, precum şi la întemeierea şi activitatea societăţii ASTRA (1861), fiind primul ei preşedinte; membru de onoare al Societăţii Academice Române.

Mitropolitul Andrei Şaguna (din botez Anastasie) a fost mitropolit al Ardealului (de origine aromână). S-a născut la 20 decembrie 1808 (1 ianuarie 1809 s. n.) în Mişcolţ, în Ungaria şi a trecut la Domnul la 16/28 iunie 1873 în Sibiu (înmormântat în Răşinari). Studiile gimnaziale la Mişcolţ şi Pesta (absolvite în 1826), superioare – de Filosofie şi Drept - la Universitatea din Pesta (1826-1829) şi de Teologie la Seminarul ortodox din Vârşeţ (1829-1832). După terminarea studiilor teologice, a intrat la mănăstirea sârbească Hopovo, unde a fost tuns în monahism, sub numele Andrei (24 octombrie 1833) şi hirotonit ierodiacon (februarie 1834); profesor la Seminarul Teologic din Carloviţ şi secretar al „Consistoriului arhidiecezan' de acolo (din 1834), ieromonah (29 iunie 1837), protosinghel, „asesor' (consilier) mitropolitan şi «administrator' (locţiitor) de egumen la mănăstirile Iazac (1838), apoi la Beşenovo (1841); arhimandrit şi egumen la mănăstirile Hopovo (1842), apoi la Covil (1845); după 1842 a funcţionat un timp ca profesor la secţia română a Seminarului Teologic din Vârşeţ şi „asesor' al Consistoriului de acolo. 

La 15/27 iunie 1846, numit „vicar general' al Episcopiei Ardealului, cu sediul la Sibiu; la 2 decembrie 1847 ales episcop (recunoscut la 5 februarie 1848, hirotonit la Carloviţ la 18/30 aprilie 1848); la 12/24 decembrie 1864 numit arhiepiscop şi mitropolit al reînfiinţatei Mitropolii a Ardealului cu reşedinţa în Sibiu.Ca episcop, a militat pentru restaurarea vechii Mitropolii a Ardealului, prin numeroase memorii înaintate Curţii din Viena, patriarhului ortodox sârb şi Congresului naţional-bisericesc sârb din Carloviţ, prin sinoadele eparhiale - formate din clerici şi mireni - convocate la Sibiu în 1850, 1860 şi 1864.

După reînfiinţarea Mitropoliei (1864), cu două eparhii sufragane - la Arad şi Caransebeş -, a convocat un Congres naţional-bisericesc al românilor ortodocşi din întreaga Mitropolie, la Sibiu (septembrie-octombrie 1868), care a aprobat Statutul Organic al Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania (sancţionat de autoritatea de stat la 28 mai 1869), după care s-a condus Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat până în 1925. Principiile fundamentale ale acestui statut – autonomia faţă de stat şi sinodalitatea, adică participarea laicilor (2/3) alături de clerici ( 1 / 3 ) la conducerea treburilor bisericeşti - au stat la baza Statutului de organizare a întregii Biserici Ortodoxe Române din 1925 şi a celui din 1948.

Pe tărâm cultural, a organizat învăţământul primar şi mediu ortodox românesc din Transilvania, punându-l sub îndrumarea Bisericii; preoţii parohi erau directori ai şcolii „poporale” din parohia lor, protopopii „inspectori' ai şcolilor din „tractul' lor, iar episcopul (sau arhiepiscopul), „inspector suprem' al şcolilor din întreaga eparhie, principii înscrise şi în Statutul Organic. La sfârşitul păstoririi sale, în Arhiepiscopia Sibiului existau aproximativ 800 de şcoli „poporale', un gimnaziu cu opt clase la Braşov (înfiinţat în 1850), o şcoală reală-comercială (din 1869) la Braşov, un gimnaziu cu 4 clase la Brad (din 1868). 

La îndemnul lui s-au tipărit peste 25 de manuale şcolare, unele în mai multe ediţii (de Sava Popovici Barcianu, Ioan Popescu, Zaharia Boiu ş.a). La Sibiu cursurile de teologie au fost ridicate de la șase luni la un an (1846), iar în 1853 a înfiinţat un Institut teologic-pedagogic cu două secţii: teologică (doi, apoi trei ani de studii) şi pedagogică (doi, apoi trei ani de studii), cumpărând câteva case pentru nevoile şcolii şi internatului, pentru studenţii teologi şi preoţi a tipărit un număr însemnat de manuale didactice, lucrate de el însuşi sau de profesorii Institutului; a trimis numeroşi tineri la studii de specializare la Universităţile din Austria şi Germania, cu burse oferite din fondurile şi fundaţiile create de el.

A avut un rol decisiv la întemeierea şi organizarea „Asociaţiunii transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român' (ASTRA), fiind primul ei preşedinte (1861-1866); a iniţiat ziarul „Telegraful Român” (ianuarie 1853), care apare până azi. Ca „om politic”, a îndeplinit un rol de seamă în perioada 1848-1849: preşedinte al Adunării Naţionale româneşti de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj din 3/15 mai 1848, delegat de Adunare să prezinte revendicările româneşti împăratului Austriei, la Innsbruck şi Viena, apoi Guvernului din Pesta. în anii următori - fie singur, fie cu alţi delegaţi ai românilor - a prezentat în mai multe rânduri memorii către împărat, cu doleanţele naţiunii române; după 1860 a fost membru în Senatul imperial din Viena, între 1863-1865 deputat în Dieta Transilvaniei, copreşedinte al Conferinţei naţionale-politice a românilor (1861) şi al Congresului naţional al românilor (1863), ambele la Sibiu; după crearea statului dualist austro-ungar (1867), a fost mentorul direcţiei „activismului' în viaţa politică a românilor transilvăneni. Îndrumător şi sprijinitor al preoţimii şi al credincioşilor, ctitor al bisericii din Guşteriţa, lângă Sibiu; membru de onoare al Societăţii Academice Române (1871), preşedinte de onoare al Societăţii „Transilvania' din Bucureşti.

În 21 iulie 2011, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat canonizarea mitropolitului Transilvaniei Andrei Şaguna, cu dată de prăznuire 30 noiembrie.

Surse:

Păcăţian, Teodor V. - Cartea de aur sau luptele politice-naţionale ale românilor de sub coroana ungară, volumul I, ediţia a II-a, Sibiu, Tipografia Iosif

Mihai Sofronie, Mitropolitul Andrei Șaguna și Asociațiunea Transilvană (ASTRA), Editura Fundației „Andrei Șaguna", 2001.

Mircea-Gheorghe Abrudan, Ortodoxie și Luteranism în Transilvania între Revoluția Pașoptistă și Marea Unire.Evoluție istorică și relații confesionale, Editura Andreiana/Presa Universitară Clujeană, Sibiu/Cluj-Napoca, 2015.

https://www.rador.ro/2023/06/16/portret-150-de-ani-de-la-moartea-mitropolitului-transilvaniei-andrei-saguna/

https://www.crestinortodox.ro/sfinti/andrei-saguna-125595.html

https://doxologia.ro/biblioteca/vietile-sfintilor/viata-sfantului-ierarh-andrei-saguna-mitropolitul -transilvaniei

&&&

 S-a întâmplat în 16 iunie 1884: La această dată, s-a născut Nicolae Dăscălescu, general român. Astăzi, vă propun să ne amintim, în câteva rânduri, despre acest mare  comandant român, din ce în ce mai uitat atât în mediul militar, dar, mai ales în  rândul „marelui public”... 

Nicolae Dăscălescu (născut la data de 16/28 iunie 1884, la Căciulești, Girov, în județul Neamț și trecut la cele veșnice la 26 septembrie 1969, în Piatra Neamț) a fost un mare și „adevărat” general român, care s-a distins în luptele din timpul celui de-al doilea război mondial atât pe Frontul de Est (în perioada iunie 1941 - februarie 1943), cât și pe Frontul de Vest (în perioada august 1944 - mai 1945). A fost comandant al Armatei a 4-a română (în perioada 11 ianuarie - 19 februarie 1945 și 3 martie - 1 iunie 1945), cu care a participat la campania antihitleristă. Făcând parte din  elita militară românească, sovieticii, prin comuniștii „autohtoni” și slugile lor, au decis că trebuie „redus la tăcere” și l-au incriminat pentru vini imaginare. Judecat și achitat în anul 1945 pentru presupuse crime de război, a fost mai apoi arestat în anul 1951 pentru „sabotaj agricol” și, după achitare, a fost ținut abuziv în închisoare timp de patru ani sub aceeași acuzație de crime de război, fără a mai fi fost judecat...Monștrii care trebuiau să „niveleze” conștiința publică românească lucrau „din greu”! Cine nu știe despre ce vorbesc/scriu aici, este rugat/rugată să viziteze Memorialul Sighet și se va lămuri despre perioada „comunizării” României, despre durere, moarte, nedreptate, crime și destine distruse...

Cum aminteam anterior, Nicolae Dăscălescu s-a născut la data de 16/28 iunie 1884 în județul Neamț, în familia țăranilor Ioniță și Ecaterina Dăscălescu, care au avut nouă copii, dintre care doar patru au ajuns la vârsta majoratului. Erau vremuri grele, în care era o „loterie” dacă-ți trăiau copii sau nu, mortalitatea infantilă fiind ceva normal în acele timpuri. De prin acele vremuri (și de mai înainte, desigur) ni s-a păstrat acea urare făcută altora care aveau sau au un nou-născut în familie „Să vă trăiască!” Nicolae era cel mai mic băiat al familiei și, la vârsta școlară, a urmat studiile primare la școala din satul Gura Văii, iar apoi a absolvit Colegiul Național „Petru Rareș” din Piatra Neamț, după care, cu un efort financiar considerabil al familiei sale, a reușit să se înscrie în anul 1906 la Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină din București, școală pe care a absolvit-o în vara anului 1908, clasându-se al treilea dintr-o promoție de 30 de elevi-ofițeri.

Nicolae Dăscălescu a fost avansat la data de 1/14 iulie 1908 la gradul de sublocotenent și a fost repartizat pe funcția de comandant de pluton în Regimentul 8 Artilerie din Roman (unde a activat în perioada1908-1909). Ulterior, a urmat cursurile Școlii de Aplicație între 30 septembrie 1909 și 1 iulie 1911, după absolvirea căreia a revenit pe postul de comandant de pluton în Regimentul 8 Artilerie și la 30 iulie/12 august 1911 (după alte surse la 1 octombrie 1911) a fost avansat la gradul de locotenent. A participat mai apoi la luptele din timpul celui de-al doilea război balcanic în vara anului 1913, comandând o baterie a Regimentului 8 Artilerie pe frontul din Bulgaria. Mai apoi, la data de 1 aprilie 1916, a fost avansat la gradul de căpitan înainte de termen și a fost transferat în Regimentul 4 Artilerie din Bacău.

Războiul își făcea simțită prezența în Europa, iar la intrarea României în primul război mondial, în 1916, căpitanul Nicolae Dăscălescu a participat cu Regimentul 4 Artilerie din Divizia 7 Infanterie la luptele dure din sectorul nordic al ofensivei românești din Transilvania, remarcându-se în luptele din zona Miercurea Ciuc (1916) și fiind decorat cu Ordinul „Coroana României” cu spade precum și cu „Virtutea Militară”, în grad de Cavaler. Izvoarele istorice stau mărturie faptului că bateria căpitanului Nicolae Dăscălescu a fost întrebuințată în luptele de pe frontul din Moldova și ca baterie de artilerie antiaeriană în zona Pralea, doborând un avion inamic la data de 9/22 mai 1917,  dar a susținut ca baterie de artilerie terestră (rolul său de bază) unitățile românești, în speţă Corpul Vânătorilor de Munte, care au participat în vara anului 1917 la luptele de la Coșna și Cireșoaia, atunci când vânătorii de munte români au dat măsura priceperii dar și a eroismului lor! În același an, 1917, Dăscălescu a fost decorat cu Ordinul militar rusesc „Sfânta Ana”. În vâltoarea războiului, a preluat, la data de 1 septembrie 1917, comanda unui divizion de artilerie și a fost avansat la gradul de maior. La finalul războiului, în decembrie 1918, a fost decorat cu Crucea Comemorativă a Războiului 1916-1918 cu baretele „Ardeal”, „Carpați”, „București” și „Tg. Ocna”.  „Colecționase” până atunci ordine și medalii care au dat măsura priceperrii și vitejiei sale pe câmpul de luptă! Dar, pentru el și alți ostași români, războiul nu se încheiase, așa că a luat parte, împreună cu divizionul său, care făcea parte tot din Divizia 7 Infanterie, la campania din Ungaria din primăvara și vara anului 1919, ajungând până la Tisa, unde a luptat cu mare pricepere la forțarea Tisei, și la înaintarea victorioasă până la Budapesta. Ca urmare a meritelor sale militare din această campanie din timpul războiului româno-ungar, el a fost decorat în septembrie 1919 cu Ordinul „Coroana României” cu spade și panglică și cu „Virtutea Militară”, în grad de Ofițer. Frumoasă „colecție” de ordine și medalii! După război, Nicolae Dăscălescu a fost numit șef de stat major al Diviziei 14 Infanterie (la data de 27 ianuarie 1920) și apoi ca șef Birou Studii în cadrul Ministerului de Război ( la data de 1 iunie 1920). Ulterior, a urmat cursurile Școlii Superioare de Război din București ( în perioada 1 noiembrie 1921 - 1 august 1923), fiind avansat în această perioadă la gradul de locotenent-colonel (la data de 23 mai 1923) și clasându-se la absolvirea școlii al doilea dintr-o promoție de 30 de ofițeri- cursanți. A urcat apoi treptele ierarhiei militare, îndeplinind, pe rând, funcțiile de șef de stat major al Diviziei 1 Aeriene (în perioada 1925-1931), șef de stat major al Inspectoratului General al Aeronauticii (în perioada octombrie 1931 – octombrie 1932) și comandant al Regimentului 1 Artilerie Antiaeriană de la Ghencea-București (în perioada octombrie 1932 - octombrie 1933).A fost avansat, în această perioadă, la gradul de colonel ( la data de 1 octombrie 1929) și a fost decorat la data de 20 iunie 1933 cu „Medalia Aeronautică” clasa a III-a.

După ce a servit cu pricepere în Forțele Aeronautice, a părăsit această categorie de forțe în anul 1933, îndeplinind, pe rând, funcțiile de șef de stat major al Corpului 3 Armată (între anii 1933-1936) și comandant al Brigăzii 12 Artilerie (în perioada1936-1937). A fost avansat la gradul de general de brigadă la data de 1 aprilie 1937 (cu vechime în grad pentru a putea fi avansat de la 1 octombrie 1935) și numit la 1 octombrie 1937 pe funcția de secretar general al Ministerului de Război (păstrând, totodată, și comanda Brigăzii 12 Artilerie până la data de 15 decembrie 1937). În anul1938, a preluat comanda Brigăzii 1 Artilerie Antiaeriană, iar un an mai târziu, la 8 septembrie 1939, a devenit comandant al Diviziei 25 Infanterie de la Buzău, care s-a deplasat în toamna anului 1939, ca urmare a începerii celui de-al doilea război mondial, în nordul Moldovei. Geeralul de brigadă Nicolae Dăscălescu a fost avansat la data de 8 iunie 1940 la gradul de general de divizie și numit în 14 iunie 1940 la comanda Diviziei 20 Infanterie, aflată în garnizoanele de dislocare la pace în Transilvania.

Intrarea României în cel de-al doilea război mondial la data de 22 iunie 1941 l-a găsit la comanda Diviziei 20 Infanterie, mare unitate cu care a participat la operațiile militare pentru eliberarea Basarabiei și apoi, în perioada august - octombrie 1941, în cadul operației denumite generic „Bătălia de la Odesa”. A fost decorat la mijlocul lunii iulie 1941 cu Ordinul „Mihai Viteazul”, cl. a III-a, de către mareșalul Ion Antonescu (care, potrivit unor surse, și-ar fi scos propria decorație de pe piept și i-ar fi dat-o generalului Dăscălescu), decorare oficializată printr-un decret regal din data de 22 septembrie 1941. La 8 noiembrie 1941, după transferarea generalului Nicolae Macici la comanda Armatei 1, generalul Nicolae Dăscălescu a fost numit în funcția de comandant al Corpului 2 Armată, fiind avansat la data de 18 iulie 1942 la gradul de general de corp de armată. A comandat Corpul 2 Armată în toamna anului 1942 în celebra și nefasta Bătălie de la Stalingrad. După înfrângerea armatelor germano-române la Stalingrad, Corpul 2 Armată a revenit în România, primind misiunea de a apăra litoralul românesc al Mării Negre.

După arestarea mareșalului Antonescu la data de 23 august 1944 și întoarcerea armelor împotriva Germaniei, generalul Nicolae Dăscălescu a condus operațiile militare ale Corpului 2 Armată împotriva trupelor germane din Dobrogea în perioada 24-30 august 1944. Marea unitate comandată de el a fost apoi atașată Armatei a 4-a, armată comandată de generalul Gheorghe Avramescu, și trimisă pe frontul din Transilvania, unde a purtat lupte grele pe Valea Mureșului și, ulterior, pe valea Someșului Mic, cauzând pierderi grele inamicului germano-maghiar și luând un număr de 10.500 de prizonieri germani. Diviziile componente ale Corpului 2 Armată au luat parte la data de 25 octombrie 1944 la eliberarea orașelor Satu Mare și Carei, ultimele localități românești aflată sub ocupație maghiară. Unitățile aflate sub comanda generalului Dăscălescu au trecut apoi pe teritoriul Ungariei în urmărirea inamicilor, reușind să traverseze râul Tisa (unde mai fusese în prima conflagrație mondială) la mijlocul lunii noiembrie 1944, apoi au înaintat în nordul Ungariei până la granița cu Cehoslovacia, pe care au atins-o la data de 17 decembrie 1944.

Ca urmare a rechemării în România a generalului Gheorghe Avramescu în 11 ianuarie 1945, generalul Nicolae Dăscălescu a preluat comanda Armatei a 4-a, funcție pe care a deținut-o până la data de 19 februarie 1945, atunci când generalul Gheorghe Avramescu a revenit la comandă. În această perioadă, unitățile Armatei a 4-a au obținut victorii importante în luptele din Munții Tatra. Mai apoi, la data de 3 martie 1945, după moartea în condiții încă neelucidate (și, cel mai probabil, din pricini sovietice) a generalului Avramescu, Nicolae Dăscălescu a primit comanda Armatei a 4-a pe care a deținut-o până la 1 iunie 1945, după sfârșitul războiului. Luptele pentru eliberarea orașelor Banská Bystrica (25 martie 1945) și Kremnica au fost deosebit de grele, iar generalul Nicolae Dăscălescu a fost rănit de o schijă de bombă de aruncător, dar a refuzat să părăsească comanda de pe câmpul de luptă. Meritele sale în calitate de comandant al Armatei a 4-a Române au fost recunoscute prin citarea de două ori pe ordinele de zi ale Comandamentului Suprem Sovietic. În ordinul de zi al ministrului de război din data de 3 aprilie 1945, a fost elogiată dârzenia comandantului militar român: „Marele exemplu a fost dat de însuși comandantul armatei, generalul de corp de armată Dăscălescu Nicolae, care, deși rănit în luptele pentru eliberarea orașului, a rămas mai departe în fruntea trupelor sale”. Fiind un comandant apropiat de soldați, vizitându-i zilnic pe răniți, generalul Nicolae Dăscălescu a considerat că meritul pentru victorii revine militarilor anonimi din linia întâi, după cum reiese dintr-un îndemn al său publicat de corespondentul de război al ziarului Scânteia în luna aprilie a anului1945: „Scrieți în ziarul dumneavoastră că nu generalul Dăscălescu are meritul victoriilor repurtate, ci soldații care stau luni de zile în ger, zăpadă, vânturi și ploi Eu nu vreau nici să se pomenească de mine. Sunt fericit când vorbiți și scrieți de ei, când țara recunoaște și apreciază lupta și sacrificiile soldatului. Lor li se cuvine totul”.

Generalul de corp de armată Nicolae Dăscălescu a fost trecut din oficiu în rezervă pentru limită de vârstă de la data de 29 iunie 1945, prin decizia ministerială nr.1.659 din data de 22 septembrie 1944. A fost trecut apoi în retragere la data de 29 iulie 1945. Cum aminteam anterior, a fost decorat în decursul carierei sale militare cu numeroase ordine și medalii, printre care: ordinele românești „Mihai Viteazul”, cl. a III-a cu spade, „Steaua României”, clasele a IV-a și a III-a cu spade (21 februarie 1945), „Coroana României”, clasele a V-a, a IV-a și a III-a cu spade, ordinul cehoslovac „Crucea de Război cehoslovacă” etc.

Și a urmat calvarul bolșevic! La data de 9 septembrie 1945, a fost arestat și judecat pentru presupuse crime de război, dar a fost achitat definitiv. Ulterior, s-a stabilit în satul natal Căciulești, ocupându-se cu agricultura pe lotul de pământ de cinci hectare pe care l-a primit de la stat ca urmare a decorării sale cu Ordinul „Mihai Viteazul”. Prin hotărârea Comisiei județene de revizuire a pensionarilor publici de pe lângă Tribunalul Ilfov – Sectorul 1 Galben din 1 decembrie 1948, i s-a suspendat dreptul la pensie, considerându-se că avea o atitudine ostilă regimului. Mai apoi, fiind considerat „chiabur” pentru că avea în proprietate acel lot de pământ, i-au fost impuse cote agricole ridicol de mari pe care nu a putut să le plătească din moment ce i se sistase pensia și-i fuseseră naționalizate cele trei case cu câte două camere pe care le avea în Piatra Neamț. Astfel, în anul1951, a fost arestat și trimis în judecată pentru „sabotaj agricol”, însă a fost achitat de Tribunalul raional Piatra Neamț care a constatat că i s-au impus cote prea mari. Ulterior, în 21 noiembrie 1951, a fost, din nou, arestat și închis la Jilava sub acuzația că ar fi săvârșit crime de război, deși fusese judecat și achitat definitiv în 1946. Dar cuvântul „definitiv” avea alte conotații pentru justiția noastră mioritică și bolșevizată! A fost ținut în arest timp de patru ani, fără a fi fost , fiind eliberat pe data de 5 octombrie 1955 prin decretul nr. 421/1955 cu privire la grațieri și amnistieri, care a abrogat legea nr.291/1947 prin care erau condamnate faptele de care el era acuzat. Mai mult, cercetările efectuate în octombrie 1955 au stabilit că nu a desfășurat o activitate ostilă regimului comunist așa că i s-a restabilit dreptul la o pensie lunară în „măreața” valoare de 631 lei. Asta, după ce luptase pentru țara sa în două războaie mondiale! Mai apoi, unele surse afirmă că această sumă a fost crescută până undeva peste două mii de lei. 

Generalul s-a scârbit de atitudinea regimului comunist față de el și viața sa și a refuzat constant să colaboreze cu Ministerul Forţelor Armate cu ocazia diverselor comemorări ori ceremonii diverse sau să-și redacteze memoriile (care a fi urmat a fi „cosmetizate”, firește de cenzură). Prin Decretul Consiliului de Stat al Republicii Populare Române nr. 500/1964, i s-a conferit Ordinul „23 August” clasa a II-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei”. Nu știu cum o fi reacționat acest mare ostaș la primirea acelei decorații după ce „socialismul” îl băgase la ocnă, laolaltă cu „scursurile” neamului! Generalul Nicolae Dăscălescu a trecut la cele veșnice la data de septembrie 1969, la Piatra Neamț  și a fost înmormântat cu onoruri militare, fiind condus pe ultimul drum de peste zece mii de oameni. Asta spune multe despre acest mare om! Diverse surse afirmă că înmormântarea  sa a fost făcută de primăria oraşului pentru că decedatul fusese sărac şi nu mai avea pe nimeni...

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Pe el și pe toți eroii neamului, cunoscuți ori neștiuți și fără mormânt!

Surse:

N. Dăscălescu, Nicolae Dăscălescu: generalul soldat, Editura Militară, București, 1995

Leonida Loghin (col. dr.), Aurel Lupășteanu (col.), Constantin Ucrain (col. dr.), Bărbați ai datoriei: 23 august 1944 – 12 mai 1945. Mic dicționar, Editura Militară, București, 1985,

Agapie, M., gl.mr.,Ucrain, C., col.(r.) dr., - Personalităţi ale artileriei române, Editura Militară, Bucureşti, 1993

Duţu, A.,col. dr., Dobre, F., Loghin, L., col. (r.) dr. - Armata română în al doilea război mondial (1941-1945). Dicţionar enciclopedic, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1999

Georgescu, H. - Dicţionar enciclopedic militar (C-D), Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1997, p. 210;

Ucrain, C., gl. bg. (r.) dr., Scrieciu, L.,col. conf. univ. dr., Ene, N., col. - Personalităţi militare româneşti, vol. I, Editura C.T.E.A., Bucureşti, 2005

http://www.edituramilitara.ro/lideri-militari/192-generalul-nicolae-dascalescu-sacrificiu-glorie-si-supliciu.html

http://www.roaf.ro/?page_id=4793

https://www.slineamt.ro/apostolul/lectia-de-istorie/un-erou-uitat-generalul-nicolae-dascalescu/

https://adevarul.ro/stiri-locale/piatra-neamt/drama-generalului-roman-nicolae-dascal escu-eroul-2031330.html

&&&

 S-a întâmplat în 16 iunie1890: În această zi, s-a născut Stan Laurel (Arthur Stanley Jefferson), actor, membru al celebrului cuplu de comici „Stan şi Bran". Arthur Stanley Jefferson (n. Ulverston, Cumbria Anglia - m. 23 februarie 1965), cunoscut mai ales sub numele Stan Laurel, a devenit celebru în cuplul de comici Stan şi Bran.

Tatăl său a fost actor şi acest lucru l-a motivat pe Arthur să devină actor la rândul lui. Nu a făcut prea multă şcoală, iar acest lucru l-a făcut pe Arthur să se alăture trupei lui Fred Karno, unde acesta s-a întâlnit cu viitorul star, Charles Chaplin. În 1912 au făcut un turneu în Statele Unite, unde Chaplin a rămas, dar Stan s-a întors înapoi în Anglia. În 1916, Stan a revenit în Statele Unite.În 1917, Stan a făcut primul său film, „Nuts in May", iar la premiera filmului în public s-a aflat însuşi Charles Chaplin şi producătorul Carl Laemmle. 

Amândoi au fost impresionaţi de acest film. Succesul acestui film l-a încurajat pe Stan să facă şi alte scurt-metraje comice, împreună cu Gilbert M. Broncho Billy Anderson, Larry Semon şi Hal Roach. Stan şi-a schimbat numele de familie în Laurel. Laurel a mai apărut într-un film, numit „Lucky dog", împreună cu un actor care avea numele de scenă Babe Hardy. Între cei doi a apărut o prietenie, care nu a fost, însă, foarte puternică. Stan a declarat mai târziu că nu se mai văzuse cu Babe Hardy de 2-3 ani.

Abia în 1925 Laurel şi Hardy s-au întâlnit din nou, la studiourile lui Hal Roach. La acea vreme, Laurel regiza filme, iar Hardy era în distribuţia lor de aproape doi ani. Dintre aceste filme putem menţiona „Yes, Yes, Nanette" (1925), „Wandering Papas" (1926), scrise şi regizate de Stan Laurel, iar Babe Hardy era în distribuţie sub numele său adevărat, Oliver Hardy. În 1926 au început să joace împreună, însă nu ca o echipă. Unul din regizorii de la studiourile Hal Roach, Leo McCarey a format un parteneriat cu cei doi comici geniali. Laurel şi Hardy au fost cât se poate de amuzanţi în filmul „Putting Pants on Phillip" (1927), film care i-a transformat pe cei doi în adevărate staruri. 

Au continuat să facă filme încă 20 de ani. Laurel şi Hardy sunt cunoscuţi ca formând una din cele mai longevive echipe de comici din toate timpurile. Ei au încetat să mai facă filme în 1950, dar Stan şi Oliver au făcut un tur al Angliei şi au apărut în multe spectacole timp de câţiva ani.În 1960 i s-a înmânat un premiu Oscar special, pentru creativitatea sa în materie de comedie.Cinci ani mai târziu, Laurel a murit. Stan Laurel, scenaristul şi regizorul scenelor cu cei doi, a fost dintotdeauna forţa creativă a cuplului. Când Oliver era întrebat despre ceva, îndrepta degetul către Stan, spunând: „Întrebaţi-l pe Stan.El ştie". Laurel lucra noaptea la scenarii şi la editarea lor.  Laurel a fost una dintre puţinele celebrităţi care şi-au lăsat numărul de telefon în cartea publică de telefoane.Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut primind vizitatori, răspunzând scrisorilor fanilor şi vorbind la telefon. 

Cu câteva minute înainte să moară, la 23 februarie 1965, i-a spus asistentei care avea grijă de el că nu i-ar displăcea să schieze în momentul acela. Sora medicală i-a spus că nu ştie că este schior.„Nu sunt.Dar aş prefera să schiez în loc să stau aici să băgaţi ace în mine".A murit la 75 de ani. Pe epitaful acestuia scria: „If any of you cry at my funeral, I'll never speak to you again!" „Dacă plânge vreunul din voi la înmormântarea mea, nu mai vorbesc cu voi niciodată!"

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/stan-laurel-2663/

https://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1062125-stan-laurel-actorul-care-marcat-copilaria.htm

https://www.britannica.com/biography/Stan-Laurel

https://www.stanlaurelandoliverhardy.com/stan.htm

https://radioromaniacultural.ro/documentar-125-de-ani-de-la-nasterea-actorului-si-regizorului-oliver-hardy/

https://www.ro.biography.name/actori/197-anglia-uk/613-stan-laur el-1890-1965