&&&

 S-a întâmplat în 9 iunie 1978: În această zi, a murit prinţul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României. Alteţa Sa Regală Nicolae, principe al României, principe de Hohenzollern, a fost cel de-al doilea fiu al regelui Ferdinand I şi al reginei Maria (n. 15 august 1903, Sinaia — d. Lausanne) a fost fratele mai mic al regelui Carol al II-lea şi unchi, după tată, al regelui Mihai I al României. 

El şi-a petrecut întreaga existenţă princiară în umbra Coroanei Regale a României, jucând un rol mai activ doar între anii 1927 – 1930 când a făcut parte din Consiliul de Regenţă ce conducea ţara in locul regelui minor Mihai I. A murit la vârsta de 75 de ani, departe de ţară, după patru decenii de exil forţat. Prinţul Nicolae, Nicky cum îl alinta familia regală, s-a născut la Sinaia în Castelul Pelişor, pe data de 5 august 1903, fiind al patrulea copil al cuplului princiar Ferdinand şi Maria. La naşterea sa, fratele mai mare, Carol, avea 10 ani, iar surorile sale - Elisabeta şi Mărioara - nouă şi, respectiv, trei ani. A mai avut o soră - Ileana, născută în 1909, şi un frate - Mircea, născut în 1913 şi mort prematur, în 1916. 

Copilul a fost botezat de însuşi ţarul Nicolae al II-lea al Rusiei, cel care peste 15 ani avea să fie ucis împreună cu întreaga familie de către bolşevici. În Povestea vieţii mele, Regina Maria l-a prezentat în cele mai frumoase culori pe Nicolae. Era „un băieţel frumos, cu nasul cam lung... ochii erau de un albastru intens, cu o privire impunătoare, uneori aproape fioroasă.” Un copil „independent, capricios, ciudat, chiar imprevizibil”, dar „seducător, direct, cu o fire deschisă”. Regina mai nota: „Unchiul însuşi (Carol I) nu rezista acestei mici fiinţe impulsive, ale cărei ştrengării şi veselii spontane îl amuzau şi îl destindeau.El nu mai putea să se separe de Nicky şi un surâs deosebit era rezervat mereu acestui drăcuşor, care cucerise inimă austeră a regelui.”  

Nicolae îşi petrece copilăria la Sinaia în Castelul Pelişor – reşedinţa familiei princiare. Partenerii de joacă ai micuţului erau în special fraţii săi mai mari, preferata lui fiind sora sa Mărioara. Cei doi erau nedespărţiţi şi timp îndelungat prinţesa a fost pentru Nicky tovarăşul de joacă ideal. Încă dinaintea Primului Război Mondial, Nicky a fost trimis la vestitul Colegiu britanic Eton, în pofida pasiunii sale declarate pentru medicină, la care s-a opus bătrânul rege Carol I. Pe atunci, un fiu sau un nepot regal nu putea fi decât militar. În timpul colegiului, prinţul şi-a uitat slăbiciunea pentru medicină şi, aidoma viitorului său nepot, Mihai I, a devenit un pasionat al aviaţiei şi al sportului în general. 

De-a lungul anilor, lăsând să vorbească latura germană a sângelui său, şi-a dovedit şi abilităţile tehnice, asamblând singur câteva automobile artizanale, cu care a participat la mai multe raliuri şi concursuri internaţionale.Sfârşitul anului 1914, aduce o schimbare în viaţa tânărului prinţ. Moartea regelui Carol I şi urcarea pe tron a tatălui său Ferdinand I face ca întreaga familie să-şi mute reşedinţa în Bucureşti, la Palatul Cotroceni. Nicolae îşi întrerupe studiile şi se întoarce în ţară deoarece în Europa izbucnise războiul. Adolescenţa liniştită a prinţului se sfârşeşte în vara anul 1916 când România intră în Primul Război Mondial. 

În însemnările sale târzii, rămase inedite vreme de câteva decenii, Nicolae îşi aminteşte cum Regele Ferdinand l-a chemat la el în cabinet înaintea Consiliului de Coroană din 14 august 1916 şi i-a spus: „Dinastiile sunt ţinute să respecte, în schimbul privilegiilor, un contract nescris, dar solemn şi strict, încheiat de la sine cu popoarele peste care domnesc. Neglijenţa sau, şi mai rău, refuzul Principilor sau al Regilor de a sluji corect un popor înseamnă un abuz de încredere şi o călcare de contract. Înseamnă o înşelăciune ce trebuie aspru sancţionată de partea lezatǎ în acest legământ de Drept Natural. Noi trebuie să ne ignorăm ereditatea, să uităm aliatii de sânge în acest ceas de cumpănă al istoriei, pentru a ne îndeplini până la capăt obligaţiile cuprinse în contractul încheiat pe cuvânt de onoare cu poporul român". 

A două zi ţara intra în război împotrivă Puterilor Centrale pentru a înfăptui România Mare. La sfârşitul aceluiaşi an, familia regală împreună cu guvernul sunt forţaţi să se retragă la Iaşi, Bucureştiul căzând sub ocupaţia nemţilor.Sfârşitul războiului aduce victoria românilor alături de Antanta precum şi înfăptuirea României Mari, dar în familia regală se declanşează un nou scandal. Principele Carol renunţă în septembrie 1918 la la prerogativele de moştenitor al tronului, ca urmare a căsătoriei sale cu Zizi Lambrino.În această perioadă unele personalităţi politice cer proclamarea prinţului Nicolae ca succesor. Principele, fiind al doilea bărbat din familia regală era exclus, conform Constituţiei româneşti din acea perioadă, de la succesiunea la tron.Ținând seama de toate aceste prevederi legale, Nicolae a primit o educaţie deosebită, dar nu una destinată viitorului rege. Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, i-a declarat regelui Ferdinand: „Prinţul Carol trebuie decăzut din prerogativele sale; prinţul Nicolae, proclamat în locul său şi pentru el făcută educaţie severă şi serioasă". Propunerea nu a fost acceptată, nici de suveran, nici de ceilalţi lideri politici. Ea şi-a pierdut rostul deoarece, în noiembrie 1918, Carol a acceptat desfacerea căsătoriei sale cu Zizi Lambrino, anulată ulterior în ianuarie 1919.Imediat după terminarea războiului, Nicolae îşi continuă studiile întorcându-se în Marea Britanie la Eton.Următorii ani şi petrece în afara ţării, revenind în România doar pe perioada vacanţelor.După terminarea studiilor prinţul face un stagiu militar în flota britanică. 

Revenit definitiv în ţară, Nicolae îşi dedică timpului liber preocupărilor sale preferate: sportul şi viaţa mondenă. Iarna, pe dealurile din apropierea Castelului Pelişor, aveau loc adevărate concursuri de ski ce îl aveau în prim plan pe Nicolae. Mai târziu prinţul avea să publice şi o carte despre acest curajos sport. În luna februarie a anului 1921 sora sa cea mare, Elisabeta se căsătoreşte cu prinţul moştenitor al Greciei. Tot în 1921 are loc şi căsătoria lui Carol cu princepesa Elena, fiica regelui Greciei, iar în 1922 tovarăşa sa de distracţii Mignon se mărită cu regele Alexandru I al Iugoslaviei. Rămas acasă numai cu sora sa mai mică, Ileana, prinţul descoperă în ea un bun camarad cei doi petrecând din ce în ce mai mult timp împreună.

În anul 1920 regina Maria primeşte în dar din partea oraşului Braşov Castelul Bran. Nicolae şi Ileana îndrăgesc din prima clipă locul, prinţul având propria sa cameră în Bran. După ce regina termină de amenajat locuinţa, cei trei îşi vor petrece aici câteva săptămâni din vară în fiecare an. Tot în această perioadă apar şi unele mici zvonuri în legătură cu viaţa deloc disciplinată pe care o ducea prinţul. Regina Maria este hotărâtă de această dată să taie răul de la rădăcină, nevrând să se mai ajungă şi acum în situaţia creată de Carol. Ea îi atrage atenţia fiului său să fie mai cumpătat cu distracţiile. Ca membru al familiei regale, participa la diferite festivităţi, prezida unele societăţi şi asociaţii sportive sau de caritate. Nu-l interesau problemele politice şi nici nu dorea să se implice în activităţi care impuneau exprimarea unei opţiuni politice. La 20 iulie 1927, a devenit regent al României şi a exercitat direcţia Consiliului de Regenţă până la 8 iunie 1930, când fratele lui, Carol al II-lea, a fost proclamat rege. După venirea pe Tron a fratelui său, Principele Nicolae a primit funcţii onorifice, precum acelea de inspector general al armatei şi de preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii.

S-a căsătorit, la 28 octombrie 1931, cu Ioana Dumitrescu-Doletti. Căsătoria nu a fost recunoscută de regele Carol al II-lea, care a hotărât să-l trimită pe fratele său în două călătorii succesive, în Europa şi Statele Unite. Relaţiile dintre fraţi au devenit tot mai tensionate, Nicolae neacceptând să îi fie anulată căsătoria. La 9 aprilie 1937, Carol al II-lea l-a exclus din familia regală, i-a suprimat titlurile şi drepturile dinastice şi l-a autorizat să poarte numele de Nicolae Brana. Și-a recâștigat dreptul de a se numi Nicolae de Hohenzollern începând cu 10 iulie 1942, prin decizia regelui Mihai I.

Principele Nicolae a părăsit România, plecând în Spania, apoi în Elveţia. După instaurarea regimului comunist în România, a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Institutul Român de la Freiburg (şi biblioteca), revistele Libertatea Românească şi Fapta, tipărite la Madrid, şi Editura Factum. A înfiinţat, la Paris, Centrul Român de Cercetări, iar în 1954, Uniunea Asociaţiilor Române din Germania. După moartea soţiei sale, în 1963, s-a căsătorit, a doua oară, în 1967, cu Thereza Figueira de Mello, originară din Venezuela.

Principele Nicolae s-a întâlnit, în exil, cu regele Mihai o singură dată, în Elveția. Spre sfârşitul vieţii, a început să-şi scrie memoriile, dar nu a apucat să finalizeze decât o mică parte din vastul plan pe care şi-l făcuse. A murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, și a fost înmormântat la Lausanne, alături de prima sa soție.

Surse:

Ioan Scurtu - Principele Nicolae (1903-1978), Magazin Istoric, București, 2000

https://www.romaniaregala.ro/jurnal/115-ani-de-la-nasterea-principelui-nicolae-al-romaniei/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/dosare-declasificate-averea-principelui-nicolae-3860666/

https://www.cotidianul.ro/nicolae-printul/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/printul-nicolae-despre-fratele-lui-carol-al-ii-lea-ar-merita-sa-fie-la-ghilotina-nu-pe-tron

http://istorie-si-destin.blogspot.com/2011/08/ nicolae-brana.html

$$&

 S-a întâmplat în 9 iunie…

- 68: A murit (s-a sinucis) împăratul roman Nero (pe adevăratul nume, Lucius Domitius Claudius Nero); a domnit între anii 54 şi 68. d. Hr., fiind ultimul din dinastia iulio-claudică; a instituit o guvernare autoritară şi crudă, soldată cu asasinate celebre (mama sa - Agrippina, fratele său - Britannicus, soţia sa - Octavia şi Seneca, profesorul şi mentorul său); în anul 64 un uriaş incendiu a mistuit Roma; bănuit de declanşarea acestuia, Nero a dat vina pe primii creştini şi a început persecuţiile împotriva lor (n. 37 d. Hr.)

-1361: A murit compozitorul francez Philippe de Vitry (n. 1291)

-1781:S-a născut inginerul englez George Stephenson, considerat întemeietorul transportului feroviar; începând din 1814 a construit mai multe tipuri de locomotive, iar în 1823 a condus lucrările primei căi ferate publice şi a întemeiat prima uzină de locomotive (la Newcastle) (m. 1848) 

- 1810: S-a născut compozitorul german Otto Nicolai (m. 1849)

- 1843: S-a născut Bertha von Suttner, scriitoare austriacă, laureată a Premiului Nobel. Baronesa Bertha von Suttner (1843 - 1914) a fost o scriitoare austriacă, cunoscută militantă pacifistă şi prima femeie Laureat al Premiului Nobel pentru Pace (1905). S-a născut în influenta familie princiară austriacă Kinsky (este fiica general-feldmareşalului Kinsky, principe von Wchinitz und Tettau şi mătuşa actualei principese-consoarte a Liechtensteinului). După ce s-a căsătorit cu baronul german von Suttner a locuit timp de 10 ani la Tbilisi (pe atunci în Rusia). A devenit cunoscută după publicarea (la o editură din Dresda) romanului Jos armele! („Die Waffen Nieder!") în 1889. A mai scris romanele Manuscrisul („Ein Manuskript”, Leipzig, 1885), Daniela Dormes (Munchen, 1886) ş.a. Concepţiile ei l-au influenţat puternic pe Alfred Nobel a cărui prietenă apropiată a fost (ei i-ar aparţine ideea instituirii Premiilor Nobel), precum şi pe Herbert Spencer şi Charles Darwin, cu care a întreţinut, de asemenea, o relaţie de prietenie.

- 1848, 9/21: A avut loc Adunarea populară de la Islaz (azi comună în judeţul Teleorman), ocazie cu care s-a citit „Proclamaţia de la Islaz" (programul Revoluţiei din Ţara Românească) şi s-a constituit primul Guvern provizoriu (Ion Heliade Rădulescu, maiorul Christian Tell, Ştefan Golescu, preotul Radu Şapcă şi căpitanul Nicolae Pleşoianu). Câteva zile mai târziu, la 11/23 iunie 1848, se va declanşa Revoluţia paşoptistă la Bucureşti; domnitorul Gheorghe Bibescu este silit să semneze Constituţia şi să recunoască noul guvern format

- 1856: Vasile Alecsandri a publicat, în revista „Steaua Dunării", poezia „Hora Unirii"; în scurt timp a devenit imnul de luptă pentru Unirea Principatelor, imnul unităţii naţionale româneşti

- 1865: S-a născut Carl Nielsen, compozitor, dirijor şi violonist danez (m. 1931) 

- 1870: A murit scriitorul englez Charles Dickens (n. 1812) 

- 1877: S-a născut baritonul italian Titta Ruffo (m. 1953) 

- 1891: A murit Ludvig Lorenz, fizician şi matematician danez (n. 1829) 

- 1891: S-a născut compozitorul american Cole Porter (m. 1964)

- 1909: S-a născut Marius Mircu, până în toamna anului 2008 decanul de vârstă al scriitorilor şi ziariştilor din Israel născuţi în România; frate cu prozatorul Marcel Marcian şi cu matematicianul Solomon Marcus (m. 2008)

- 1912: A murit (la Berlin, unde se stabilise) scriitorul Ion Luca Caragiale; membru post-mortem al Academiei Române din 1948 (n. 1852) 

- 1939: S-a născut soprana Ileana Cotrubaş, stabilită în Franţa

- 1939: S-a născut compozitorul Sorin Vulcu (m. 1995)

- 1944: A murit Ludovic Mrazec, geolog, mineralog şi petrograf; a întocmit primul curs de mineralogie şi petrografie din România; a fost fondator şi director (1906-1928) al Institutului Geologic al României; membru al Academiei Române, vicepreşedinte (1913-1916) şi preşedinte al acestui for (1932-1935) (n. 1867)

- 1948: Apare Decretul privind reorganizarea Academiei Române (devenită Academia Republicii Populare Române, din 1965 - Academia Republicii Socialiste România, iar din 1990 - Academia Română); Academia reorganizată a primit în rândurile ei numeroşi membri la indicaţia autorităţilor comuniste şi nu doar ca urmare a unor deosebite merite ştiinţifice sau artistice; cu acest prilej li s-a retras calitatea de membri ai Academiei unui număr de 98 de personalităţi din domeniile ştiinţei, artei şi culturii (Lucian Blaga, Dimitrie Gusti, Simion Mehedinţi, Iuliu Maniu, Nicodim Munteanu, patriarhul BOR, generalul Radu R. Rosetti, episcopul Iuliu Hossu sunt doar câteva exemple); de asemenea, Academia a fost lipsită de patrimoniul său material, constituit în timp, prin donaţii, în majoritate testamentare

- 1952: A murit Adolf Busch, violonist, dirijor şi compozitor german (n. 1891) 

- 1959: Este lansat la apă „George Washington", primul submarin dotat cu rachete balistice. La 20 iulie 1960, submersibilul USS George Washington, aflat in apropiere de Cape Canaveral, a executat prima lansare de testare a unei perechi de rachete Polaris, dintr-un submarin în mare.Obiectivul de atins se afla la peste 1.100 de mile distanţă. Rachetele Polaris au o rază de acţiune de 1.500 mile marine si sunt capabile de a fi lansate când submarinul este în imersiune. Submarinul George Washington a fost primul submarin balistic al flotei americane. Submarinul a inceput să fie folosit la 30 decembrie 1959 si scos din uz la 24 ianuarie 1985. In cariera sa de 25 de ani, submarinul şi echipajul sau au avut parte de 55 de misiuni de patrulare in oceanele Atlantic si Pacific.

- 1963: S-a născut actorul american de film Johnny Depp

- 1963: A murit Jacques Villon (pseudonimul lui Gaston Duchamp), pictor cubist şi gravor francez; fratele pictorului Marcel Duchamp (n. 1875)

- 1972: A murit medicul Grigore Alexandru Benetato; contribuţii la studiul rolului sistemului nervos central în imunologie; membru titular al Academiei Române din 1955 (n. 1905, la Chişinău, azi în R. Moldova) 

- 1974: A murit Miguel Ángel Asturias, cel mai important scriitor din Guatemala, creaţia sa literară fiind răsplătită cu un Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1967.

- 1978: A murit Prinţul Nicolae de România, al doilea fiu al regelui Ferdinand I al României (n. 1903)

- 1981: S-a născut actriţa americană de origine israeliană Natalie Portman (născută Natalie Hershlag); în 2011 a câştigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriţă într-un rol principal („Black Swan")

- 1987: A murit pianista franceză Monique Haas (n. 1909) 

- 1990: Prima întrunire a Parlamentului României rezultat în urma alegerilor de la 20 mai 1990 (primele alegeri libere şi democratice în România de după al II-lea Război Mondial; electoratul s-a pronunţat asupra preşedintelui ţării, prin vot direct, şi a celor două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul, prin vot proporţional) 

- 1991: A murit pianistul chilian Claudio Arrau (n. 1903)

- 1996: A murit publicistul Radu Pascal, membru fondator al revistei de politică externă „Lumea"/1963 (n. 1941)

- 1997: A murit George Manoliu, violonist şi pedagog (n. 1911) 

- 1998: A murit Lois Mailou Jones, considerată o pionieră printre pictorii afro-americani (n. 1905)

- 2005: Muzeul Memorial de la Sighet inaugurează o nouă sală ce va face cunoscută vizitatorilor „poezia din închis ori" compusă de detinuţii politic

&&&

 Se împlinesc 11 ani de la moartea lui 

- Pierre Brice  - actorul iubit din “Winnetou” care a decedat pe 6 iunie 2015. Actorul a avut o viață remarcabilă, iar cariera sa a fost marcată de succesul extraordinar al rolului său de Winnetou, dar și de diversitatea proiectelor în care a fost implicat de-a lungul decadelor.

Pierre Brice s-a născut într-o familie cu rădăcini nobile în Brest, Franța, pe 6 februarie 1929. 

După ce a urmat studii la Conservatorul 

din Paris, a lucrat ca model și dansator, o carieră care l-a adus în contact cu unii dintre cei mai faimoși oameni din lumea modei și a filmului. Un aspect interesant din tinerețea sa a fost faptul că a pozat adesea alături de Brigitte Bardot, care avea un impact major în industria cinematografică a acelei perioade.

Cariera cinematografică a lui Pierre Brice a început în anii 1950, dar faima i-a venit în 1962, când a fost distribuit în rolul lui Winnetou, un personaj creat de autorul german Karl May. Filmul “Treasure of Silver Lake” (Comoara din lacul de argint) din 1962, a fost primul dintr-o serie de filme western de mare succes în care Brice a jucat rolul principal. Chiar dacă Brice nu era de origine nativ americană, interpretarea sa a fost apreciată de publicul european, iar rolul său a devenit emblematic. A urmat o serie întreagă de filme “0Winnetou” care au consolidat statutul său de vedetă internațională.

Într-un interviu din 2015, Pierre Brice spunea că mulți dintre fanii săi l-au considerat o figură de referință a unui indian “nobil”, dar pe care ei îl vedeau ca pe un simbol al dreptății și al înțelepciunii. Acest lucru a avut o semnificație specială, având în vedere că Winnetou a fost un personaj dedicat apărării drepturilor populațiilor indigene, care lupta împotriva abuzurilor și discriminărilor.

Deși Brice a devenit sinonim cu Winnetou, el nu s-a limitat doar la acest personaj.

A apărut în diverse filme și producții TV, extinzându-și cariera și către alte genuri. În 1967, a jucat rolul împăratului roman Septimius Severus în “Dacii”, un film regizat de Sergiu Nicolaescu. Aceasta a fost o producție românească care a avut un impact semnificativ în estul Europei, iar prezența lui Brice în acest film a demonstrat versatilitatea sa ca actor.

Pierre Brice a avut și o carieră notabilă pe micile ecrane. În 1980, a apărut într-o producție TV numită “Winnetou le mescalero”, o coproducție între Franța și Elveția. Aceasta a adus personajul său de Winnetou în fața unei noi generații, iar Brice a continuat să joace rolul indianului în mai multe producții ulterioare. În 2010, a apărut din nou ca Winnetou într-un documentar televizat german numit “Terra X - Rätsel alter Weltkulturen”.

În 2004, Pierre Brice a publicat o carte autobiografică, “Winnetou și eu”, în care împărtășea amintiri din cariera sa, dar și reflecții despre viața sa personală. A fost distins cu numeroase premii și onoruri pe parcursul carierei sale. Printre acestea se numără Crucea de Merit a Germaniei, precum și premii în Italia și Spania, țări în care a fost apreciat și iubit. La nivel personal, Brice a avut o viață de familie echilibrată și a fost cunoscut pentru modestia sa, chiar și în fața succesului internațional.

Pierre Brice a decedat pe 6 iunie 2015, în Paris, la vârsta de 86 de ani. Moartea sa a lăsat un gol în cinematografia europeană, iar fanii săi au păstrat vie amintirea rolului său de Winnetou. De-a lungul carierei sale, Brice a devenit un simbol al unui tip de cinema clasic, caracterizat de eroi nobili și povești de aventură care îmbinau acțiunea cu lecții despre dreptate și umanitate. După dispariția sa, numeroase tribune de presă și personalități ale cinematografiei i-au adus omagiu, iar moștenirea sa ca “Winnetou” continuă să fie celebrată de generațiile care au crescut cu filmele sale.

În concluzie, Pierre Brice a fost nu doar un actor, ci un simbol cultural în Europa, iar Winnetou va rămâne pentru mult timp un personaj de referință în istori a cinematografică.

$$$

 

Pentru cei care nu stiu Tristan Tzara s-a nascut la Moinesti la data de 16 aprilie 1896 si a decedat la data de 25 decembrie 1963 la Paris .

Din pacate nu s-a pastrat casa memoriala a marelui poet si autor al curentului cultural ,,dadaismul’’ Tristan Tzara care s-a nascut in aceasta zona a Tazlaului Sarat .

Tristan Tzara este pseudonimul lui Samuel Rosenstock, poet și eseist român evreu, născut în localitatea Moinești si cofondator al mișcării culturale dadaiste, care a condus la o revoluție majoră în artele plastice și literatură.

În anul 1912, pe când era încă în liceu, publică Revista „Simbolul” împreună cu Marcel Iancu și Ion Vinea, cu binecuvântarea lui Alexandru Macedonski și ajutorul lui Iosif Iser. 

În această perioadă semnează cu pseudonimul S. Samyro, pe care îl va schimba mai târziu în Tristan Ruia și în final Tristan Tzara. În realitate numele de „Tristan” nu e ales pentru rezonanța particulară pe care o are numele în română sau ca omagiu către opera lui Wagner - o referință importantă pentru simboliștii care l-au influențat puternic pe tânărul poet, ci, după cum spunea Colomba Voronca (soția lui Ilarie Voronca și sora lui Claude Sernet) datorită faptului că exprima starea de spirit a tânărului poet „trist în țară”.

Dadaismul a reprezentat o mișcare artistică anti-război, născându-se practic din revolta artiștilor împotriva unei societăți războinice, dar și împotriva discriminărilor, mai ales a rasismului. Toate acestea pe fondul istoric al Primului Război Mondial, care i-a determinat pe unii artiști să-și părăsească țările angrenate în luptă și găsească refugiu în Elveția neutră, unde erau feriți de consecințele conflictului. Printre aceștia s-a aflat și românul, evreu de origine, Samuel Rosenstock, cunoscut sub pseudonimul Tristan Tzara. Asupra provenienței acestui pseudonim, rămas în istoria artei, există mai multe teorii, printre care și aceea că numele Tristan ar fi fost ales pentru a face trimitere la celebra opera a lui Wagner. Se pare că în realitate numele a fost ales pentru a exprima starea de spirit pe care poetul o avea în România: trist în țară.

Revenind în Elveția, dacă am fi mers în cafeneaua Cabaret Voltaire din Zurich, prin februarie 1916, am fi putut găsi acolo un grup de tineri intelectuali din diferite părți ale Europei care organizau lungi întâlniri în care își exprimau liber viziunile artistice. Mișcarea care a luat naștere în acest mod trebuia să primească și un nume, ales, desigur, în aceași manieră menită să spargă canoanele tradiționale. Astfel, unul dintre artiștii prezenți în Cabaret Voltaire a deschis la întâmplare, folosind un cuțit pentru hârtie, un dicționar franco-german, la cuvântul dada. În limba franceză se traduce prin căluț de lemn, iar în limba română reprezintă afirmația da, dublată. Așadar, cuvântul a fost considerat potrivit pentru a desemna noua mișcare artistică. Originea numelui este neclară iar Hugo Ball susține că provine din afirmația Da, folosită foarte des în discuțiile purtate de inițiatorii mișcării, de origine românească, Tristan Tzara (pseudonimul literar provine de la cuvântul românesc țara) .

Estetica Dada, care ridiculizează atitudinile naționaliste și materialiste și este un manifest împotriva ororilor războiului, s-a exprimat în diverse zone ale artei, de la poezie, până la fotografie, sculptură sau pictură și s-a raspândit rapid în multe orașe din Europa, dar și în afara continentului, la New York.

Din 1919, mișcarea artistică Dada a început să își piardă din influență, odată cu apariția și consoliarea suprarealimsului, dar moștenirea sa a rămas o contribuție importantă în arta modernă și contemporană la fel ca promotorul său, Tristan Tzara, care a murit în decembrie 1963 în Paris.

Cele mai cunoscute texte dadaiste ale lui Tzara sunt: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine (1916; Prima aventură cerească a domnului Antipyrine) și Vingt-cinq poèmes (1918; Douăzeci și cinci de poeme), respectiv manifestele mișcării: Sept manifestes Dada (1924; Șapte manifeste Dada).

În 1920 s-a stabilit la Paris unde a urmat cursuri de chimie la Facultatea de Științe. Devine membru al Asociației studenților români din Franța. Colaborează la revistele avangardiste „Littérature”, „Proverbe”, „391”, „Canibale”, „Dada augrandair” și îi frecventează pe Giacometti, Picasso și Brâncuși.

În 1924 o întâlnește pe artista modernistă suedeză Greta Knutson (1899-1983). Se vor căsători în anul următor, în 8 august 1925, și vor avea un fiu, Christophe, născut în 15 martie 1927. Vor locui într-o casă construită din banii familiei Gretei, pe Montmartre, până în 1937 când cei doi se vor despărți. Separarea se va oficializa însă abia în 25 octombrie 1942.

În a doua parte a anului 1929, sătul de nihilism și distrugere, intră în activitățile mai constructive ale Suprarealismului. Și-a consumat mult timp pentru reconcilierea Suprarealismului cu Marxismul și a intrat în Rezistența Franceză în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial și în Partidul Comunist Francez în 1947, când a devenit cetățean francez. Va demisiona din partid în 1956, ca protest împotriva reprimării revoltelor din Ungaria de către Uniunea Sovietică.

A trăit toți anii războiului în clandestinitate, publicând la foile Rezistenței franceze. La Toulouse, în 1944-1945, a fost președintele Centrului intelectualilor și tot atunci a avut acolo o emisiune radiofonică a Rezistenței franceze. Revine la Paris și, în colaborare cu Eugen Ionescu și Elena Văcărescu, scoate revista „La Roumanie libre”.

În anul 1961 a primit Marele Premiu pentru Poezie Etna Taormina.

Aventurile lui politice îl vor apropia de ființele umane și gradat se va transforma într-un poet liric. Poemele lui Tristan Tzara revelează durerile sufletului prins între revoltă și uimirea datorată tragediilor zilnice ale condiției umane.

Lucrările sale de maturitate încep cu L'Homme approximatif (1931; Omul aproximativ) și continuă cu Parler seul (1950; Vorbind singur) și La Face intérieure (1953; Fața interioară). În acestea, cuvintele aleatoare ale lui Dada sunt înlocuite cu un dificil, dar umanizat limbaj.

A murit la Paris și a fost înhumat acolo în Cimetière de Montparnasse.

La Moinești există o statuie dedicată lui Tristan Tzara, a cărui inaugurare a fost făcută de Alexandru Piru.

Va multumim.

Foto : Balaita Dorel

&&&

 Preotul care și-a cunoscut sfârșitul

În vara anului 1947, un tânăr preot croat, în vârstă de numai 27 de ani, le mărturisea celor apropiați un lucru greu de înțeles pentru oricine: știa că va muri curând. Nu vorbea cu teamă, nu făcea presupuneri și nu căuta compasiune. Acceptase deja ceea ce credea că îl așteaptă și își continua misiunea cu aceeași liniște și credință care îi călăuziseră întreaga viață.

Numele lui era Miroslav Bulešić.

Născut în anul 1920, într-un mic sat din Istria, și-a simțit încă din tinerețe chemarea către preoție. A studiat la Roma, însă izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial l-a obligat să se întoarcă acasă, unde a fost hirotonit preot în 1943, în plin conflict. Oamenii îl iubeau pentru sinceritatea lui, pentru apropierea față de credincioși și pentru curajul cu care își îndeplinea misiunea.

După război însă, vremurile s-au schimbat. Regimul comunist instaurat în Iugoslavia a început o campanie dură împotriva Bisericii. Episcopi au fost arestați, preoți persecutați, iar credința era privită ca un obstacol ce trebuia înlăturat. Mulți au ales tăcerea pentru a supraviețui.

Miroslav nu a putut.

A continuat să vorbească despre credință, să îi apere pe cei mai vulnerabili și să își îndemne seminariștii să rămână statornici, indiferent de preț. În jurnalul său scria o rugăciune simplă și profundă, prin care își încredința viața lui Dumnezeu, dacă aceasta era voia Sa.

La 24 august 1947 a ajuns în satul Lanišće pentru a administra sacramentul Mirului unor copii. Era o zi obișnuită pentru un preot, o zi dedicată credinței și speranței. După slujbă, s-a retras în casa parohială pentru a-i primi și pe cei care sosiseră mai târziu.

Atunci s-a produs tragedia.

Un grup de susținători ai regimului a pătruns cu forța în clădire. L-au trântit la pământ și l-au atacat cu brutalitate. Rănit grav, în ultimele clipe ale vieții sale, Miroslav nu a rostit cuvinte de ură și nici strigăte de disperare. Martorii au povestit că ultimele sale cuvinte au fost o rugăciune:

„Iisuse, primește sufletul meu.”

Avea doar 27 de ani.

Ani la rând, numele lui a fost aproape uitat în afara comunității care îl iubise. Povestea sa a supraviețuit în amintirile oamenilor și în șoaptele celor care au refuzat să lase tăcerea să acopere adevărul.

După căderea comunismului, viața și sacrificiul său au fost redescoperite. În anul 2013, la 66 de ani de la moartea sa, Biserica Catolică l-a declarat martir și l-a beatificat. Zeci de mii de oameni s-au adunat pentru a-i cinsti memoria și pentru a demonstra că unele vieți nu pot fi șterse, indiferent cât de mult încearcă istoria să le ascundă.

Povestea lui Miroslav Bulešić nu este doar despre moarte, ci despre credință, curaj și fidelitate față de propriile convingeri. Este povestea unui om care a ales să nu se ascundă, chiar și atunci când știa că acest lucru îl poate costa totul.

Oare câți dintre noi am avea puterea să rămânem fideli valorilor noastre dacă am ști că prețul ar putea fi propria viață?

#MiroslavBulesic #Credință #Curaj #Istorie #Martir #PovesteAdevărată #PutereaCredinței #Le cțiiDeViață #Memorie #Sacrificiu

$$$

 Italianul care a dat viață chipurilor de pe Muntele Rushmore

Timp de zeci de ani, milioane de oameni au privit cu admirație uriașele chipuri sculptate pe Muntele Rushmore, fără să știe că în spatele unuia dintre cele mai faimoase monumente ale Statelor Unite s-a aflat și talentul unui emigrant italian, un om care a traversat oceanul cu speranța unei vieți mai bune și care avea să lase o amprentă discretă, dar de neșters, asupra istoriei.

Numele lui era Luigi Del Bianco. S-a născut în anul 1892, în Meduno, în regiunea Friuli din Italia, iar asemenea multor compatrioți ai săi, a părăsit pământul natal în căutarea unui viitor mai bun în America. Nu a plecat cu avere sau privilegii, ci cu un dar rar: talentul de a sculpta piatra și de a transforma materia rece și inertă în forme pline de expresivitate.

În anii '20 și '30, Statele Unite lucrau la unul dintre cele mai îndrăznețe proiecte monumentale din istoria lor: sculptarea în stâncă a chipurilor președinților George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln. Proiectul era condus de sculptorul Gutzon Borglum, însă, dintre sutele de muncitori și meșteșugari implicați, acesta a remarcat rapid măiestria excepțională a lui Luigi Del Bianco.

I-a încredințat cea mai delicată și mai importantă etapă a lucrării: realizarea expresiilor și a detaliilor care aveau să dea viață fețelor uriașe. După exploziile controlate și după îndepărtarea maselor mari de rocă, era nevoie de mâna sigură a unui artist. O singură greșeală putea distruge ani întregi de muncă. Suspendat la sute de metri deasupra solului, Luigi petrecea ore întregi modelând priviri, conturând buze și definind trăsături care aveau să devină simboluri ale unei națiuni.

Mulți dintre cei care vizitează astăzi monumentul admiră detalii create chiar de el, fără să-i cunoască numele. Borglum însuși îl considera unul dintre cei mai talentați sculptori de pe șantier. Și totuși, atunci când monumentul a fost finalizat, contribuția sa a rămas aproape necunoscută publicului larg.

Ani la rând, povestea Muntelui Rushmore a fost spusă fără a menționa omul care a ajutat la transformarea unei stânci uriașe într-o operă de artă recunoscută în întreaga lume. Abia după multe decenii, datorită cercetărilor istorice și eforturilor familiei sale, numele lui Luigi Del Bianco a început să primească recunoașterea pe care o merita.

Povestea lui ne amintește că istoria nu este construită doar de cei ale căror nume apar în manuale, ci și de oamenii care muncesc în tăcere, cu pasiune și devotament, lăsând în urmă opere care dăinuie peste generații.

Luigi Del Bianco nu a fost chipul unei națiuni.

A fost mâna care i-a dat expresie.

Oare câte alte persoane extraordinare au schimbat lumea fără ca numele lor să fie cunoscut de milioane de oameni?

#LuigiDelBianco #MonteRushmore #Istorie #EmigranțiItalieni #PoveștiAdevărate #OameniUitați #ArtăÎnPiatră #Moștenire #IstorieVie  #DestineExtraordinare

&&&

 Edda Mussolini – Fiica dictatorului care și-a pierdut tatăl, soțul și lumea pe care o cunoscuse

Născută în anul 1910, Edda Mussolini a fost primul copil al lui Benito Mussolini și al soției sale, Rachele Guidi. Viața ei avea să se desfășoare în centrul unor evenimente care au schimbat istoria Europei, însă, dincolo de politică și putere, povestea sa este și una despre iubire, loialitate, trădare, pierdere și supraviețuire.

În anul 1930 s-a căsătorit cu Galeazzo Ciano, unul dintre cei mai influenți oameni ai Italiei fasciste și viitor ministru de externe. Frumoși, eleganți și mereu în atenția publicului, cei doi au devenit unul dintre cele mai cunoscute cupluri ale epocii. Au avut trei copii și, deși mariajul lor a fost marcat de numeroase infidelități de ambele părți, au rămas profund legați unul de celălalt și uniți prin dragostea pentru familie.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial însă, diferențele de opinie dintre Galeazzo și socrul său au devenit tot mai evidente. Dacă Edda susținea alianța cu Germania nazistă, Galeazzo privea cu îngrijorare direcția în care era împinsă Italia. În cercurile puterii era deja considerat suspect, iar Adolf Hitler însuși l-ar fi descris drept un posibil trădător.

Momentul decisiv a venit la 25 iulie 1943, când Marele Consiliu Fascist a votat moțiunea care a dus la căderea lui Benito Mussolini. Galeazzo Ciano a votat în favoarea acesteia, convins că nu îi va face rău socrului său. S-a înșelat.

În lunile care au urmat, a fost arestat și acuzat de trădare. Edda a luptat cu disperare pentru a-i salva viața. A încercat să-l convingă pe tatăl ei să intervină, a apelat la influențe politice și a amenințat chiar că va publica jurnalele secrete ale soțului său, documente care conțineau informații delicate despre conducerea fascistă și despre relațiile dintre Mussolini și Hitler.

În acea perioadă a apărut și figura misterioasă a jurnalistei germane Felizitas Beetz, care, deși era agent al serviciilor secrete naziste, a dezvoltat o relație apropiată cu Galeazzo și chiar o prietenie sinceră cu Edda. S-a încercat organizarea unei operațiuni de salvare care să-l scoată pe Ciano din închisoare și să-l ducă într-o țară neutră, însă planul a fost descoperit și anulat chiar înainte de a fi pus în aplicare.

La 11 ianuarie 1944, Galeazzo Ciano a fost executat prin împușcare.

Pentru Edda, acea zi a însemnat sfârșitul unei lumi.

Cu documente false și având asupra sa celebrele jurnale ale soțului, a reușit să fugă în Elveția împreună cu copiii. După război a fost extrădată în Italia, judecată și condamnată la doi ani de exil intern pe insula Lipari. A pierdut averea, proprietățile și poziția socială de care se bucurase odinioară.

Dar nu s-a resemnat.

A luptat în instanță și a reușit să își recupereze bunurile confiscate. S-a întors pentru o vreme la Capri, apoi s-a retras treptat din viața publică și s-a stabilit la Roma. Nu și-a iertat niciodată pe deplin tatăl pentru că nu a făcut nimic pentru a-i salva soțul, iar resentimentul a fost atât de puternic încât a preferat să fie cunoscută drept contesa Ciano și nu drept fiica lui Mussolini.

Edda Mussolini a murit la 9 aprilie 1995, la vârsta de 84 de ani, și a fost înmormântată alături de Galeazzo Ciano, omul pe care l-a iubit și pentru care a luptat până în ultima clipă.

Povestea ei rămâne una dintre cele mai dramatice și complexe din istoria secolului XX, o viață prinsă între iubire și politică, între loialitatea față de familie și tragediile unei epoci care a schimbat destinul a milioane de oameni.

Oare cât de departe ați merge pentru a salva persoana iubită, chiar și atunci când între voi și ea s-ar afla cele mai puternice forțe ale vremii?

#EddaMussolini #GaleazzoCiano #Istorie #AlDoileaRazboiMondial #Italia #PovestiAdevarate #DestineExtraordinare #IstorieVie #Dragost eSiSacrificiu #MemoriaIstoriei