$&&

 Călăul din Marrakech – Omul care a ascuns zeci de victime sub propriul magazin

La începutul secolului al XX-lea, orașul Marrakech era tulburat de dispariția misterioasă a mai multor tinere. Familii întregi își căutau fiicele, surorile sau nepoatele fără să știe că, în spatele unei prăvălii aparent obișnuite, se ascundea unul dintre cele mai întunecate secrete din istoria Marocului.

În centrul acestei povești se afla Hadj Mohammed Mesfewi, un cizmar și comerciant respectat la prima vedere, un om pe lângă care treceau zilnic zeci de persoane fără să bănuiască oroarea care se desfășura dincolo de ușa atelierului său.

Mesfewi își alegea victimele dintre tinerele care îi treceau pragul. Unele veneau pentru a cere ajutor la scrierea unei scrisori, altele pentru diferite servicii. Pentru a le câștiga încrederea, era ajutat de o femeie în vârstă de aproximativ 70 de ani, cunoscută sub numele de Annah. Prezența unei alte femei le făcea pe victime să se simtă în siguranță.

Dar siguranța era doar o iluzie.

După ce erau ademenite, femeile erau drogate, jefuite și ucise. Ceea ce a șocat cel mai mult autoritățile a fost faptul că multe dintre sumele furate erau extrem de mici, ceea ce sugera că viața umană valora pentru criminal mai puțin decât câțiva bani.

Ani la rând, disparițiile au rămas fără răspuns.

Totul s-a schimbat atunci când familia unei tinere dispărute a reconstituit cu atenție ultimele sale deplasări și a descoperit că fusese văzută pentru ultima dată intrând în magazinul lui Mesfewi.

Investigația care a urmat avea să dezvăluie un adevărat coșmar.

Sub podeaua și în jurul prăvăliei au fost descoperite rămășițele a zeci de femei. Anchetatorii au concluzionat că numărul victimelor ar fi putut ajunge la cel puțin 36, transformând cazul într-unul dintre cele mai șocante crime în serie ale vremii.

Vestea s-a răspândit rapid în întreaga lume.

Însă, dincolo de titlurile senzaționale și de detaliile macabre, adevărata tragedie rămâne cea a victimelor, femei ale căror nume și povești au fost în mare parte uitate de istorie.

Mesfewi a fost găsit vinovat. Inițial, sentința prevedea o execuție prin crucificare, însă reacțiile internaționale au determinat modificarea acesteia. Nici această schimbare nu a fost suficientă pentru locuitorii din Marrakech, care cereau o pedeapsă exemplară.

Timp de patru săptămâni, înaintea execuției, era scos zilnic în piață și biciuit în public. În cele din urmă, la 11 iunie 1906, a fost executat într-un mod care a stârnit controverse chiar și la acea vreme. A fost închis într-o nișă zidită din bazarul orașului, unde și-a petrecut ultimele clipe.

Mai bine de un secol mai târziu, cazul continuă să fie amintit nu doar pentru cruzimea criminalului, ci și ca un avertisment despre cât de ușor pot fi exploatate încrederea și vulnerabilitatea oamenilor de către cei care ascund intenții întunecate sub o aparență obișnuită.

Poate cea mai importantă întrebare nu este cine a fost criminalul, ci cine au fost femeile ale căror vieți au fost curmate și pe care istoria aproape că le-a uitat.

#Istorie #Marrakech #Maroc #CrimeDinIstorie #PoveștiAdevărate #IstorieÎntunecată #CazuriCelebre #IstorieMondială #VictimeUitare #LecțiileT recutului #TrueCrime #IstorieVie

$$$

 S-a întâmplat în 8 iunie1810: În această zi, s-a născut Robert Schumann, compozitor, pianist şi critic muzical german. Robert Schumann (d. 29 iulie 1856) a fost un compozitor și pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăți a secolului XIX. Un intelectual, precum și un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv și adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiția formelor și structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puțini l-au înțeles în timpul vieții sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneață în originalitatea armoniei, ritmului și formei. Locul său este printre fruntașii romantismului german.

S-a născut la Zwickau, în Germania. Tatăl său era un editor, iar copilăria sa a fost îndreptată în mod egal către cultivarea în domeniul literaturii și în cel muzical. El însuși povestește că a început să compună înainte de a împlini șapte ani.La paisprezece ani a scris un eseu despre estetica muzicii, dar a și contribuit la un volum editat de către tatăl său cu titlul „Portrete ale bărbaților celebri".Aflat încă în școală la Zwickau, citea, în afară de Friedrich Schiller și Johann Wolfgang von Goethe, pe Lord Byron și autorii greci de tragedii. Însă cea mai mare, dar și cea mai îndelungă influență literară exercitată asupra sa, a fost fără îndoială cea a lui Johann Paul Friedrich Richter, evidentă în romanele sale din tinerețe, „Juniusabende" și „Selene", dintre care primul a fost completat în 1826.

În 1828 părăsește școala și după un turneu, unde îl întâlnește pe Heinrich Heine la München, merge la Leipzig pentru a studia dreptul. Interesul său în muzică a fost stimulat în timpul copilăriei, auzind interpretarea lui Ignaz Moscheles la Carlsbad, iar în 1827 entuziasmul său a crescut ascultând lucrările lui Franz Schubert și Felix Mendelssohn. Însă tatăl său, care încurajase aspirațiile muzicale ale copilului, murise în 1826, iar atât mama sa, cât și tutorele său, dezaprobau o carieră muzicală pentru el.Problema părea să se fi soluționat considerând intenția exprimată a lui Schumann de a studia dreptul, însă atât la Leipzig, dar și la Heidelberg, unde a mers în 1829, neglijează dreptul în favoarea filosofiei, iar „copilul Naturii" pur și simplu a început să compună.

Spiritul neliniștit de care era urmărit este dezvăluit în scrisorile sale din acea perioadă. De Paște în 1830, îl ascultă pe Paganini la Frankfurt. În iulie în același an, scrie mamei sale, „Întreaga mea viață a fost o luptă între Poezie și Proză, sau numește-o Muzică și Drept". Până la Crăciun se află încă o dată la Leipzig, luând lecții de pian cu vechiul său maestru, Friedrich Wieck.În anxietatea sa de a accelera însușirea unei execuții perfecte, își accidentează mâna dreaptă. Alte surse presupun că inabilitatea mâinii drepte ar fi fost cauzată de medicamentele împotriva sifilisului. Aceste surse susțin că a încercat o procedură chirurgicală radicală pentru a separa tendoanele inelarului de cele ale degetului mijlociu (musculatura primului este legată de cea a mijlociului), făcându-l astfel cel mai „slab" deget. Indiferent de cauze, ambițiile sale ca pianist fiind ruinate, ia hotărîrea de a se dedica complet compoziției și începe un curs teoretic sub Heinrich Dorn, dirijor la opera din Leipzig.Cam în această perioadă proiectează o operă cu subiectul Hamlet.

Ideea fuziunii unei teme literare cu ilustrarea sa muzicală, despre care se poate spune că a luat prima formă în Papillons (op. 2), este semnalată într-o oarecare măsură în prima critică a lui Schumann, un eseu privind Variațiile lui Chopin pe o temă din Don Juan, care a apărut în Allgemeine musikalische Zeitung, în 1831. În eseu, opera este discutată de către personajele imaginare Florestan și Eusebius (omologii lui Vult și Walt din romanul Flegeljahre de Jean Paul), iar lui Meister Raro (reprezentându-l fie pe însuși compozitorul, fie pe Wieck) i se cere, de asemenea, opinia.

Însă până la vremea când Schumann a scris Papillons (1831) mersese cu un pas mai departe. Scenele și caracterele romancierului său favorit trecuseră acum definitoriu și conștient în muzică și într-o scrisoare trimisă de la (aprilie 1832) le ordonă fraților săi: „citiți ultima scenă în Flegeljahre de Jean Paul cât mai repede posibil, pentru că Papillons reprezintă o reprezentare muzicală a acelei mascarade." În iarna anului 1832, Schumann vizitează rudele sale din Zwickau și Schneeberg, în ambele locuri fiind interpretată prima parte din Simfonia sa în sol minor, care rămâne nepublicată. În Zwickau, muzica a fost cântată la un concert oferit de fiica lui Wieck, Clara, care avea atunci numai treisprezece ani. Moartea fratelui său Iulius precum și cea a cumnatei Rosalie în 1833 par a-l fi indus pe Schumann într-o profundă melancolie.

Până la începutul verii lui 1834, însă, se recuperează suficient pentru a fi capabil de a începe Die neue Zeitschrift für Musik, lucrarea în care apărea partea mai importantă a scrierilor sale critice. Primul număr este publicat la 3 aprilie 1834.El afecta o revoluție în gusturile vremii, când Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven și Carl Maria von Weber erau neglijați în favoarea operelor oamenilor superficiali ale căror nume sunt astăzi uitate. A aduce omagii lui Frederic Chopin și Hector Berlioz în acele zile era nevoie să curtezi încărcătura de excentrism a preferințelor, deși geniul ambilor maeștri era apreciat și proclamat în mod decis în noul jurnal.

Obligațiile editoriale ale lui Schumann, care l-au ținut foarte ocupat în vara anului 1834, au fost întrerupte de relațiile sale cu Ernestine von Fricken, o fată de optsprezece ani, cu care s-a logodit. Ea era fiica adoptivă a unui om bogat din Boemia, ale cărui variații pe o anumită temă au stat la baza propriilor Studii simfonice ale lui Schumann. Schumann sfârșește logodna, din motive rămase până astăzi obscure.În Carnaval (op. 9, 1834), una dintre cele mai geniale și mai caracteristice lucrări de pianoforte, Schumann începe aproape fiecare secțiune cu notele muzicale semnificând în germană literele care formează cuvântul Asch (A, E-bemol, C și B sau alternativ A-bemol, C și B), satul în care se născuse Ernestine, note muzicale întâlnite și în numele compozitorului. Prin sub-titlul „Estrella" al uneia dintre secțiuni, compozitorul face referire la Ernestine, iar prin sub-titlul „Chiarina", se referă la Clara Wieck. Eusebius și Florestan, personajele imaginare atât de des întâlnite în scrierile sale critice, se regăsesc și aici, exceptând imitații briliante ale lui Chopin și Paganini, iar lucrarea se aseamănă cu un marș al Davidsbündler—liga de oameni ai lui David împotriva filistinilor, în care pot fi auzite accentele clare ale adevărului în comparație cu zgomotele falsității. În Carnaval, Schumann a mers mai departe decât în Papillons, deoarece în prima lucrare el însuși a creat povestea de la baza ilustrării muzicale.

Pe 3 octombrie 1835, Schumann l-a întâlnit pe Mendelssohn la casa lui Wieck din Leipzig, iar aprecierea sa față de marele său contemporan este arătată cu aceeași libertate generoasă care l-a remarcat în toate relațiile sale față de ceilalți muzicieni și care mai târziu i-a permis să recunoască geniul lui Brahms încă din perioada când acesta se afla în obscuritate.În 1836 cunoștința dintre Schumann și Clara Wieck, deja cunoscută drept pianist, se dezvoltă în dragoste, iar la un an Schumann cere consimțământul tatălui Clarei pentru mariaj, însă este refuzat. În seriile Fantasiestücke pentru pian (op. 12) oferă încă o dată o ilustrare sublimă a fuziunii de idei literare și muzicale sub concepții întrupate în piese precum Warum și In der Nacht.După scrierea ultimului dintre aceste două, simte în muzică sugestia fantezistă a unei serii de episoade din povestea Hero și Leander.

Kreisleriana, considerată de compozitor ca una dintre cele mai reușite lucrări ale sale, a fost scrisă în 1838, iar aici realismul compozitorului este din nou purtat cu o treaptă mai sus. Kreisler, poetul romantic adus în contact cu lumea reală, a fost un caracter cules din viața reală de către poetul E. T. A. Hoffmann (q.v.), iar Schumann îl utilizează drept un muștiuc imaginar pentru recitalul din muzica propriilor sale trăiri. Phantasie in C (op. 17), compusă în vara anului 1836, este o lucrare dispunând de cea mai înaltă calitate a pasiunii. Odată cu Faschingschwank aus Wien, cea mai apreciată lucrare a sa pentru pian, scrisă în 1839, după o vizită la Viena (timp în care descoperă o simfonie până atunci necunoscută compusă de Schubert), această perioadă a vieții sale se sfârșește.Cum Wieck era încă împotriva mariajului, Robert și Clara se lipsesc de acesta și se căsătoresc la 12 septembrie la Schönefeld, în apropiere de Leipzig.

Anul 1840 poate fi considerat drept cel mai prolific an al carierei lui Schumann. Până acum compuse aproape exclusiv pentru pianoforte, dar în acest singur an compune aproape o sută și cincizeci de piese.Principalele cicluri ale compozițiilor din această perioadă au fost cele din Liederkreis de J. von Eichendorff (op. 39), Frauenliebe und Leben de Chamisso (op. 42), Dichterliebe de Heine (op. 48) și Myrthen, o colecție de melodii, inclusiv poeme de Goethe, Rückert, Heine, Byron, Burns și Moore. Piesele Belsatzar (op. 57) și Die beiden Grenadiere (op. 49), ambele la scrierile lui Heine, reliefează cel mai bine talentul de compozitor de balade, deși balada dramatică este mai puțin înrudită lui decât lirica introspectă.În timpul vieții sale singurele semne de onoare primite au fost doctoratul obținut în cadrul Universității de la Jena (1840) și profesoratul din 1843 în cadrul Conservatorului din Leipzig.

În 1841 a compus două dintre cele patru simfonii ale sale.Anul 1842 a fost dedicat compoziției muzicii de cameră și include cvintetul pianoforte (op. 44), astăzi unul dintre cele mai cunoscute și admirate opere ale sale. În 1843 scrie Paradis și Stiloul, primul eseu despre muzica vocală concertată.Prima jumătate a anului 1844 a petrecut-o alături de soția sa în Rusia. La întoarcerea în Germania își abandonase munca editorială și pleacă din Leipzig către Dresden, unde suferă de prostație persistentă pe sistemul nervos. Cum începea să lucreze, era cuprins de tremurături și îngrijorări de moarte care se manifestau în frica de locuri înalte, de toate instrumentele metalice (chiar și clape) și de droguri. Suferea perpetuu din imaginarea că nota A răsuna în urechile sale. În 1846 se recuperase și iarna revizitează Viena, călătorind la Praga și Berlin în primăvara lui 1847, iar vara în Zwickau, unde este primit cu entuziasm, certificând faptul că Dresden și Leipzig erau singurele mari orașe în care compozitorul era apreciat la acea vreme.

Anului 1848 îi aparține singura sa operă, Genoveva (op. 81), o lucrare conținând multă muzică frumoasă, dar lipsită de forță dramatică. Este interesantă din prima încercării sale de a aboli recitativul, privit de Schumann drept o întrerupere a valului muzical. Subiectul din Genoveva, bazat pe lucrări de Tieck și Hebbel, nu a fost o alegere prea plăcută; însă trebuie amintit că începând cu 1842 posibilitățile operei germane au fost puternic influențate de către Schumann, care a scris: „Cunoașteți rugăciunea mea ca artist, seară și dimineață? Este numită 'Opera germană'.Acesta este un domeniu real al curajului .. ceva simplu, profund, german." Iar în carnețelul său de sugestii pentru texte de operă se găsesc, printre altele: Nibelungen, Lohengrin și Till. Între 1850 - 1854, creațiile lui Schumann sunt extrem de variate.În 1850 devine succesorul lui Ferdinand Hiller ca director muzical la Düsseldorf; între 1851-1853 vizitează Elveția și Belgia, precum și Leipzig. În ianuarie 1854, Schumann merge la Hannover, unde audiază o interpretare a operei sale Das Paradies und die Peri"

La 27 februarie 1854 se aruncă în Rin. Este salvat de niște luntrași, dar odată adus la mal se confirmă nebunia sa.Deși biografii timpurii concluzionau că acest comportament al lui Schumann era datorat sifilisului, cercetări ulterioare au arătat improbabilitatea acestei ipoteze.Mai mult, multe dintre simptomele pe care le manifesta, inclusiv crize de activitate maniacă susținută alternând cu perioade de depresie profundă, indică spre dereglări polare.Este transportat la un azil privat în Endenich, în apropiere de Bonn, Germania, unde va rămâne până la moartea sa, la 29 iulie 1856. Este înmormântat la Bonn, iar în 1880 pe mormântul său este amplasată o statuie realizată de sculptorul Adolf Donndorf.

Surse:

Valentina Sandu-Dediu, Robert Schumann, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2011

https://www.schumann-portal.de/Biography_Robert.html

https://www.britannica.com/biography/Robert-Schumann

https://www.bbc.co.uk/music/artists/3cd3882c-00f8-4362-a0c2-ad89ed248533

http://www.scritub.com/personalitati/ROBERT-SCHUMANN22211181522.php

https://www.societateamuzicala.ro/societateaculturala/schu mann-robert-schumann

&&&

 S-a întâmplat în 8 iunie1862: La această dată, a fost asasinat Barbu Catargiu, om politic conservator; şeful primului guvern al României moderne, alcătuit după proclamarea deplinei uniri administrative a Principatelor (ianuarie - iunie 1862); primul lider al Partidului Conservator. Barbu Catargiu (n. 26 octombrie 1807, Bucureşti - d. Bucureşti), om politic, personalitate de seamă a grupării politice conservatoare. La 22 ianuarie 1862 devine întâiul prim-ministru al guvernului unic după recunoaşterea unirii depline a Principatelor.

Mandatul său încetează brusc pe 8 iunie 1862 când este asasinat sub clopotniţa de pe Dealul Mitropoliei. Această „crimă politică perfectă”, după cum bine menţionează istoricul Stelian Neagoe, a stârnit un scandal imens în epocă prin implicaţiile care au fost speculate de-a lungul timpului şi a cărui enigmă nu a fost elucidată nici până în zilele noastre.Catargiu îşi are originile într-o familie boierească din Muntenia, părinţii săi fiind marele vornic Ştefan Catargiu şi Stanca Văcărescu, fiica lui Barbu Văcărescu. Studiile elementare le urmează în Bucureşti, la Şcoala grecească de la Măgureanu, iar din 1825 urmează cursuri universitare la Paris. Aici studiază literele, dreptul, istoria, filosofia şi economie politică. O legendă care a circulat multă vreme de la asasinarea prim-ministrului spunea că o faimoasă ghicitoare i-ar fi prezis destinul tragic în timpul şederii sale la Paris.

În 1834, tânărul Catargiu revine în ţară şi se face remarcat în cercurile „Societăţii Filarmonice”, iar din 1837 devine membru în Adunarea Obştească a Ţării Româneşti. Pe 20 decembrie 1842, este numit director al Departamentului Dreptăţii, iar pe 23 aprilie 1843 este ridicat la rangul de clucer şi trecut în arhondologie (cronica rangurilor domneşti).În această perioadă, Barbu Catargiu s-a căsătorit cu Caterina Parravicini, de origine rusă. Cei doi au avut un singur copil, Mariţa, care se căsătoreşte în anul 1859 cu Louis Béclard, consulul Franţei la Bucureşti.

Deşi era un critic al domniei lui Gheorghe Bibescu, Catargiu refuză să participe la mişcările revoluţionare din 1848, preferând să călătorească în Anglia, Franţa, Austria, unde contactează oficialităţi politice şi studiază viaţa civilă şi de stat din marile capitale occidentale. Revine în ţară după ce se calmează spiritele şi este reconfirmat în funcţia de director al Dreptăţii. Ulterior, este desemnat suplinitor la Sfatul Vistieriei (2 decembrie), iar un an mai târziu este ridicat la rangul de vornic al poliţiei.

După ce Barbu Ştirbei, fostul său coleg de cameră de la Paris, este ales domnitor al Ţării Româneşti, Catargiu este numit judecător la Înalta Curte de Justiţie. După unele neînţelegeri cu Divanul ţării îşi prezintă demisia din această funcţie pe 7 ianuarie 1856.În contextul internaţional favorabil Unirii Principatelor, Barbu Catargiu desfăşoară importante activităţi unioniste, fiind unul dintre liderii grupării de ideologie conservatoare din Muntenia. Fondează Comitetul Conservator al celor nouă, un organism politic care a redactat şi a dat publicităţii la 19 martie 1859 cele opt puncte fundamentale destinate dezbaterilor şi hotărârilor Divanului ad-hoc. Totuşi, Catargiu nu reuşeşte să fie ales pentru Divanul ad-hoc din cauza intrigilor liberale şi atacurilor adversarilor politici.

Pe 18 octombrie 1858, este invitat să facă parte din Consiliul de miniştri, ocupând portofoliul Finanţelor. La alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti, cea care va alege noul domnitor conform Convenţiei de la Paris, candidează în judeţul Dâmboviţa. Iniţial, Catargiu opta pentru alegerea lui Gheorghe Bibescu, însă alegerea lui Alexandru Ioan Cuza la Iaşi a clarificat decizia pentru alegerea noului domn la Bucureşti. În primul guvern numit de Cuza în Muntenia, Catargiu primeşte din nou portofoliul Finanţelor, în această perioadă activând şi ca membru în Comisia Centrală de la Focşani. Ulterior, între 30 aprilie – 12 mai 1861, liderul conservator devine preşedinte al Consiliului de miniştri muntean. Catargiu era ataşat ideii de consolidare a statului român, afirmând în Adunarea Deputaţilor că „nu este destul unirea între ţările surori”, în opinia sa fiind necesară „unirea între fiii ei", prilej cu care el lansa un dicton pe care dorea a-l înscrie pe steag: „Totul pentru ţară, nimic pentru noi”.

În primii ani de după Unire, conservatorii reprezentau cel mai puternic grup politic din cele două Principate. Catargiu s-a afirmat ca lider incontestabil al acestei grupări, reuşind să ralieze în jurul aceluiaşi program diferitele facţiuni conservatoare.Cum gruparea conservatoare deţinea majoritatea atât la Bucureşti, cât şi Iaşi, cel desemnat, la 22 ianuarie 1862, să prezideze primul guvern unic a fost Barbu Catargiu. În timpul acestei guvernări au fost luate importante măsuri pentru unificarea administrativă a noului stat care îşi stabilise o singură capitală şi o singură Adunare. Este desfiinţată Comisia centrală (14 februarie), se desfiinţează ministerele din Moldova, instituindu-se în locul lor ca măsură de tranziţie, directoratele, Şcoala militară de la Iaşi se mută la Bucureşti, contopindu-se cu cea de aici, iar Iaşilor încetează a i se mai da calificativul de Capitală.

Printre legile importante adoptate de cabinetul Catargiu se numără legea vânzării sării şi legea urmăririi veniturilor statului.Atacat de presa de opoziţie deoarece nu dorea lărgirea drepturilor electorale, Catargiu răspunde printr-o lege a presei (23 martie), potrivit căreia poliţia presei supraveghea imprimatele „rău famate” şi controla activitatea proprietarilor de chioşcuri. După problema electorală, cea mai intensă temă dezbătută şi o importantă sursă de conflict între grupările politice era reforma agrară. Proiectul de lege rurală, întocmit încă din 1860 de Comisia centrală, a fost adus în discuţia Camerei la 25 mai 1862. Avea un caracter pur conservator, singura caracteristică fiind constituirea unui pământ comunal, care cuprindea trei pogoane de fiecare cap de familie ţărănească. Chiar dacă se autoriza vinderea sau închirierea către ţărani a unor loturi pe moşiile statului şi a instituţiilor publice, acest lucru nu era posibil pe moşiile boiereşti.

Proiectul a fost combătut intens de opoziţie.Mihail Kogălniceanu arăta că proiectul nu ţinea cont de prevederile Convenţiei de la Paris, singura prevedere fiind aceea că „ţăranul e stăpân pe munca lui, iar proprietarul pe moşia lui”.Având majoritatea în Cameră, era evident că executivul îşi va impune voinţa. Pentru a împiedica acest fapt, radicalii apelează la mase şi convoacă pe 11 iunie o mare adunare pe Câmpia Libertăţii din Dealul Filaretului. Motivaţia era aniversarea revoluţiei de la 1848, însă scopul real era exercitarea unei puternici presiuni populare care să ducă la căderea guvernului. Pe 8 iunie, prim ministrul susţine în Cameră un discurs virulent împotriva acestei manifestări:„trandafirii din buchetele ce urmează a împodobi sărbătorirea de la 11 iunie vor fi, în realitate, topoarele, cuţitele, ciomegele şi chiar puştile, care s-au găsit asupra ţăranilor arestaţi la Văcăreşti [...] voi prefera moartea mai înainte de a călca sau a lăsa să se calce vreuna din instituţiile ţării”.

Barbu Catargiu nu-şi dădea seama că anticipa exact soarta ce îl aştepta. După încheierea alocuţiunii virulente, Catargiu iese din palat pentru a se întoarce la sediul Consiliului de miniştri. În acel moment observă că trăsura îi lipseşte, astfel că prefectul poliţiei Capitalei, Nicolae Bibescu, îl invită la el în trăsură pentru a-l însoţi. În momentul când trăsura ajunge sub clopotniţa de la Mitropolie se aude un foc de armă. Prim ministrul fusese împuşcat în spate, la baza creierului. Vestea asasinării a fost răspândită în întreg oraşul şi a indignat opinia publică, căci era primul asasinat al unui înalt demnitar al statului.

Barbu Catargiu a încetat din viaţă la vârsta de 54 de ani, fiind înmormântat la conacul de la moşia din Maia, judeţul Dâmboviţa, conform testamentului său.Imediat după asasinat, Bibescu dă ordin să fie închise porţile Mitropoliei, la locul crimei făcându-şi apariţia organele de anchetă şi chiar domnitorul Cuza. Sunt audiaţi martori, administrate probe de la locul faptei, care însă nu au reuşit să elucideze anchetatorii, pentru că informaţiile erau contradictorii. În cele din urmă cercul de suspecţi este restrâns la trei nume: Dimitrie Dunca, Iulian Grozescu şi Gheorghe Bogati, dar nici unul nu a putut fi audiat, căci toţi erau dispăruţi fără urmă.

Asasinarea prim-ministrului a şocat societatea la vremea respectivă. Făptaşul se evaporase în negura vremii, însă era clar pentru autorităţi că o asemenea crimă implica lucruri mult mai grave precum conspiraţii politice şi chiar implicarea directă a unor înalţi demnitari.Trebuiau astfel identificaţi autorii morali ai asasinatului. Misterul din jurul acestei odioase crime nu a fost elucidat nici până astăzi. Cercetările au fost sistate din ordinul domnitorului Cuza, iar ulterior dosarul a dispărut.

Există trei scenarii ce au fost dezvoltate de istorici de-a lungul timpului.Primul se referea la o crimă comandată de adversarii politici, radicalii, motivul crimei putând fi intensa dispută privind legea rurală, dar şi interzicerea manifestaţiilor din 11 iunie. Istoricii au renunţat la această variantă, argumentând că asasinatul ar fi stricat imaginea radicalilor, plus că aceştia aveau la îndemnă alte metode politice pentru a împiedica acţiunile lui Catargiu.Ideea unui asasin fanatic a fost alimentată de o mărturie a liberalului I. G. Valentineanu, directorul gazetei „Reforma”. Conform acestuia, un naţionalist exaltat, Dimitrie Dunca, ar fi venit la redacţia ziarului şi i-ar fi arătat un pistol şi un pachet în care s-ar fi aflat testamentul său politic. 

Cea mai plauzibilă variantă a rămas cea a asasinatului politic, mai ales că ulterior istoricii au putut cerceta felul în care s-a desfăşurat ancheta. În primă fază cazul este înmânat procurorului Deşliu, dar mai apoi îi este retras fără nici o explicaţie şi predat altui procuror, pe nume Şoimescu. Acesta opreşte cercetările şi cazul este închis, ba mai mult dosarul crimei dispare fără urmă. Se pare că cineva dorea ca acest caz să nu fie rezolvat niciodată, iar când Deşliu s-a apropiat de unele dovezi, instrumentele de investigaţie i-au fost luate. Mai mult, cazul a fost închis cu puţin timp înainte ca liderii radicalilor, C. A. Rosetti şi I. C. Brătianu, să fie chemaţi la audieri.

Pornind de la acest fapt, istoricii au analizat şi au ajuns la concluzia că singurul suspect real, unul dintre autorii morali, ar fi fost prefectul capitalei Nicolae Bibescu. Acesta a fost cel care i-a luat cazul lui Deşliu, iar declaraţiile sale cu privire la crimă erau cu totul contradictorii. Conform autopsiei, focul a venit din spate, de jos în sus, aşadar asasinul ar fi trebuit să se urce din mers pe treapta trăsurii pentru a declanşa focul. Era de aşteptat ca Bibescu să poată descrie făptaşul, însă acesta a declarat că se uita în direcţia opusă în momentul producerii crimei. Cel mai terifiant scenariu, susţinut numai de o parte a istoricilor, afirmă că însuşi Alexandru Ioan Cuza ar fi fost creierul din spatele întregii afaceri. În pofida numeroaselor scenarii şi supoziţii, misterul ce a învăluit această crimă rămâne în continuare neelucidat.

Surse:

Neagoe, Stelian, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007, 

Neagoe, Stelian, Cazul Barbu Catargiu - o crimă politică perfectă, Editura Scripta, Bucureşti, 1992 

Nicolescu, Nicolae C., Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003,

Stanomir, Ioan, Spiritul conservator de la Barbu Catargiu la Nicolae Iorga, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2008

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/enigma-unui-atentat-moartea-lui-barbu-catargiu

https://www.stelian-tanase.ro/barbu-catargiu-asasinat/

&&&

 S-a întâmplat în 8 iunie1903: În această zi, s-a născut Marguerite Yourcenar, scriitoare, eseistă şi traducătoare franceză; prima femeie aleasă, în 1980, membru al Academiei Franceze (d. 1987, la Northeast Harbor-Maine/SUA) Marguerite Yourcenar s-a născut la Bruxelles, într-o familie franco-belgiană, la 8 iunie 1903. La zece zile după naştere, mama ei moare, iar Marguerite este crescută în casa bunicii din partea tatălui, căreia, în cartea de memorii „Arhivele Nordului“, îi face un portret cu tuşe înţepătoare. 

Tatăl ei, pasionat călător şi om de cultură îi oferă o educaţie neconvenţională, dar foarte solidă. Fără a lua loc vreo zi în banca unei şcoli, Marguerite îşi ia cu brio bacalureatul, la Nisa. La 18 ani debutează editorial cu poemul „Jardin des Chimères”, inspirat de legenda lui Icar.Pe coperta volumului, publicat pe cheltuiala tatălui ei, apare pseudonimul „Yourcenar“, o anagramă a numelui ei adevărat, Crayencour. De altfel, „Yourcenar“ va deveni patronimul legal al scriitoarei în 1947, odată cu primirea cetăţeniei americane.

În 1929, publică primul ei roman,„Alexis sau tratat despre lupta zadarnică“, însufleţit de stilul şi ideile lui André Gide. Tatăl său, care moare în acelaşi an,  apucă să citească „Alexis”.După dispariţia tatălui, Marguerite duce o viaţă boemă la Paris, Bruxelles, Lausanne, Atena, Istanbul (numit, pe atunci, Constantinopole) şi în insulele Eladei. La terminarea celui de-al doilea război mondial, se stabileşte în Statele Unite. „Memoriile lui Hadrian“, romanul din 1951, splendid tradus şi la noi de către Mihai Gramatopol, a cunoscut un succes mondial imens şi a consacrat-o pe Marguerite drept o scriitoare de primă mână.

„Am fost stupefiată“, declara scriitoarea în anul 1980, „că Memoriile lui Hadrian au atins un tiraj care trebuie să se apropie în prezent de un milion de exemplare: credeam că le-am scris pentru trei persoane“. În 1970 este primită în Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei, în zece ani mai târziu în Academia Franceză (Marguerite Yourcenar este prima femeie intrată în prestigiosul for cultural). La 17 decembrie 1987 se stinge din viaţă în Maine, SUA. Marea sa dragoste a fost traducătoarea Grace Frick, pe care a cunoscut-o în 1937 şi cu care a rămas până la sfârşitul vieţii lui Grace, în 1979.

Surse: 

https://serialreaders.com/3071-biografie-marguerite-yourcenar.html

http://www.humanitas.ro/marguerite-yourcenar

https://www.lapunkt.ro/2015/09/marguerite-yourcenar-si-religia/

https://www.britannica.com/biography/Marguerite-Y ourcenar

$$$

 S-a întâmplat în 8 iunie1922: La această dată, avea loc, la Belgrad, nunta Principesei Maria-Mignon a României cu Principele Alexandru (unicul fiu al regelui Serbiei, Petru I Karagheorghevici). Logodna a avut loc la 20 februarie 1922, la Bucureşti. Mărioara, al treilea copil al (pe-atunci) principelui moștenitor Ferdinand și al soției sale, Maria, s-a născut pe 6 ianuarie 1900 în orașul german Gotha. Fetița – pe care mama ei a poreclit-o Mignon – a venit pe lume într-o perioadă zbuciumată din viața părinților săi, când relația dintre Ferdinand și Maria părea să se destrame. 

Copilăria ei avea să fie însă una foarte fericită. Înconjurată de frații mai mari și mai mici, principesa Mărioara a crescut și a devenit o domnișoară nu numai frumoasă, dar și cu caracter. „Mignon era copilul zbuciumului meu”, scria Regina Maria despre a doua ei fetiță. Născută la cinci-șase ani după principele Carol și principesa Elisabeta, Mignon a avut o relație mai apropiată cu fratele ei mai mic, Nicolae, născut în 1903. Împreună, copiii cuplului princiar – din 1916, regal – au avut o copilărie liniștită, petrecută în mare parte la Palatul Cotroceni și castelul Pelișor.

În anii Primului Război Mondial, când Mignon ajunsese deja la adolescență, prințesa a însoțit-o deseori pe mama ei, Regina Maria, în numeroasele sale vizite prin spitalele pline cu soldați răniți. Spre deosebire de sora ei, Elisabeta, care n-a arătat nicio aplecare către munca de soră medicală, Mignon a dat dovadă mereu dovadă de bunăvoință, altruism și dorința de a ajuta. În 1921, primii doi copii ai regilor României s-au căsătorit:principesa Elisabeta s-a măritat cu prințul moștenitor al Greciei, George, iar Carol – trecut deja prin aventura căsătoriei de scurtă durată cu Zizi Lambrino – s-a însurat cu Elena, o prințesă provenită tot din familia regală elenă. În 1922, i-a venit rândul Mărioarei să-și găsească un soț. 

Căsătoria ei cu regele Alexandru I al Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor, redenumit apoi Iugoslavia,  a fost hotărâtă de mama ei, Regina Maria, care a căutat astfel să întărească alianțele regionale ale României. Chiar dacă a fost o căsătorie aranjată, relația dintre Mignon și Alexandru avea să fie, în mare parte, una fericită. După nunta din iunie 1922, cuplul regal s-a stabilit la Belgrad și a avut, în următorii șapte ani, trei copii: Petru (1923-1970), Tomislav (1928-2000) și Andrei (1929-1990). Din păcate, fericirea Reginei Maria a Iugoslaviei – așa cum a ajuns să fie cunoscută Mignon – s-a încheiat prea repede. În 1934, soțul ei a fost asasinat la Marsilia, iar Mărioara, ajunsă văduvă, a devenit Regină Mamă atunci când fiul ei, Petru, a fost proclamat rege. Au urmat ani și mai grei din cauza instabilității politice din Iugoslavia, apoi din cauza celui de-al doilea război mondial. Pentru familia regală, asta avea să însemne exilul la Londra, apoi pierderea tronului, în momentul când – în noiembrie 1945 – comuniștii conduși de Iosip Broz Tito au proclamat republica. 

Astfel, Mignon își va trăi ultimii ani din viață la Londra, departe de țara sa adoptivă. S-a stins din viață în iunie 1961 și a fost înmormântată pe pământ britanic. În 2013 însă, în urma demersurilor îndelungate făcute de actualii membri ai dinastiei Karagheorghevici, rămășițele sale au fost reînhumate în Serbia cu funeralii de stat.

Surse:

George Marcu (coord.), Dicţionarul personalităţilor feminine din România, Editura Meronia, Bucureşti, 2009

http://stiri.tvr.ro/povestea-lui-mignon-principesa-romanca-devenita-ultima-regina-a-iugoslaviei_31212.html#view

http://www.rador.ro/2015/01/08/maria-marioara-mignon/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mignon-printesa-romana-care-a-ajuns-regina-iugoslaviei

http://tara-barsei.ro/wp-content/uploads/2008/11/pepe ne2004.pdf

&&&

 S-a întâmplat în 8 iunie 2007: În această zi, aplecat în eternitate actorul Adrian Pintea. Adrian Virgil Pintea (n. 9 octombrie 1954, Beiuş – d. Bucureşti) a fost un actor român de teatru şi film. Adrian Virgil Pintea s-a născut la 9 octombrie 1954, la Beiuș, jud. Bihor. Și-a petrecut copilăria în localitatea natală, apoi la Oradea. Când a încheiat primele trei luni de viaţă, tatăl său, Adrian, ofițer în armata regală, a plecat într-o lume mai bună. A crescut alături de mama sa, Maria și de sora sa, Rodica, apoi alături şi de soţul mamei sale, George Pintea.Încă de la o vârstă fragedă scria versuri şi proză, desena şi iubea animalele, în mod special caii, apoi în adolescenţă cânta la chitară şi iubea rock-ul.

În clasa a VII-a a primit premiul pentru poezie din partea unei reviste pentru liceeni din Oradea, moment în care a recitat pentru prima dată în public poezia „Invitaţie la vals”, impresionând profund publicul cu talentul său artistic.În anul 1973 a absolvit Liceul nr. 2 din Oradea, iar în anul 1979 a absolvit cursurile Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București – secţia actorie, la clasa profesorului Petre Vasilescu. În anul 1977 a debutat în teatru în „Oedip salvat” de Radu Stanca, la studioul Cassandra şi în rolul lui Treplev în „Pescărușul” de A. P. Cehov, regia Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra. Debutul în film s-a produs un an mai târziu, în drama de război „Între oglinzi paralele”, regia Mircea Veroiu, alături de nume mari ca Ion Caramitru, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Constantin şi Fory Etterle.Spre sfârșitul anilor ’80, Pintea a devenit asistent universitar la IATC, la clasa Olgăi Tudorache, iar după pensionarea acesteia a devenit titular pe postul de profesor universitar, în 1990, fiind foarte iubit de studenții săi, cărora le era, deopotrivă, pedagog și prieten, critic și admirator. În anul 2002 a obținut titlul de doctor în domeniul teatru, cu lucrarea „Hamlet sau actorul lucid”, iar în anul 2004 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale”, la secția regie film, clasa Elisabeta Bostan.

A jucat în zeci de filme cum sunt seria Iancu Jianu – „Iancu Jianu, zapciul” – 1980 şi Iancu Jianu, haiducul” – 1981, „Vulcanul stins” – 1987, „Pădureanca” – 1988, sau „Femeia visurilor” – 2005.A avut roluri în producţii sau coproducţii internaţionale pentru marele ecran: „Lurking Fear” – SUA, 1994, „Domnişoara Christina” – Rom-Fra, 1996, „Duşmanul duşmanului meu” – SUA, 1999, sau „Tinereţe fără tinereţe” – SUA-Ger.-It.-Fra.-Rom. – în 2007.A avut roluri în piese de teatru la Teatrul Bulandra, la Teatrul Naţional din Bucureşti, la Teatrul Nottara, Teatrul Româno – American, Teatrul Naţional din Craiova, Compania Teatrală „777”.

L-am aplaudat în rolul Alexei – „Memoriile unui necunoscut” de F.M. Dostoievski, regia Ion Cojar, la Teatrul Naţional Bucureşti, Ahile – „Ifigenia” de Mircea Eliade, regia Ion Cojar, Teatrul Naţional Bucureşti, 1981, Jean – în „Domnişoara Iulia”, de August Strindberg, regia Liana Ceterchi, la Studioul Casandra, Henric – „Henric al lV-lea” de Luigi Pirandello, regia Dominic Dembinski, la Teatrul Nottara, 1990, Val – în „Orfeu în infern” de Tenessee Williams, regia Adrian Pintea, la Teatrul Româno-American, în rolul Eddie din „Nebun din dragoste”, de Sam Shepard, regia Adrian Pintea, Teatrul Româno-American şi mai ales în Hamlet – în „Hamlet” de William Shakespeare, regia Tompa Gabor, la Teatrul Naţional Craiova.

A jucat în numeroase roluri în piese de teatru şi film TV cum sunt Zeno – în „Lumini și umbre”, regia Andrei Blaier, serial TV, Romeo – în „Romeo și Julieta”, regia Cătălina Buzoianu, Henric – în „Henric al lV-lea”, regia Dominic Dembinski, sau Don Juan – în „Don Juan” de Fr. Durrenmatt, regia Eugen Todoran.A avut sute de roluri în Teatrul radiofonic, din care menţionăm doar „Departe de lumea dezlănţuită”, „Fântâna Blanduziei”, „Fraţii Jderi”, „Gaiţele” sau „Geniu pustiu”.

A semnat regia a numeroase piese de teatru („Orfeu în infern”, de Tennessee Williams, „Nebun din dragoste”,  de Sam Shepard sau „Repetiţie cu Barrymore” de William Luce, la Teatrul Bulandra), teatru TV („Hamlet”). De asemenea, câteva dintre spectacolele de teatru radiofonic din Fonoteca de Aur a Radioului poartă semnătura regizorului artistic Adrian Pintea – piesele „Peter Rugg dispărut” (1994) de William Austin, un spectacol în care joacă rol „dublu”: actor și regizor, apoi „Joc cu fantasme” (1996) de Cristian Munteanu, un monolog dramatic al însinguratei femei interpretată uimitor de Irina Petrescu. În anul 2006, a apărut în telenovela „Daria, iubirea mea” și tot în același an, regizorul Fancis Ford Coppola i-a încredințat rolul Pandit în „”Youth without Youth”/”Tinerețe fără tinerețe”.

A publicat şi câteva volume: „Pământul americanului” (nuvele) – Editura Eminescu – 1996 pentru care doi ani mai târziu a obţinut Premiul Luceafărul, volumul de poezie „Umbrit” – în 1998 şi eseul său de doctorat – „Hamlet sau actorul lucid” apărut în 2002 la Editura Alfa. Nu era doar un scriitor şi poet talentat, dar recita în mod foarte expresiv versuri din creaţia românească sau străină, rămânând unul dintre cei mai mari recitatori ai creaţiilor eminesciene. A animat multe spectacole muzicale, alături de alți artiști, pigmentând muzica acestora cu fundalul unor versuri sensibile pe care actorul le recita, memorabile rămânând momentele unice create alături de trupa Iris şi de Cristi Minculescu, sau de regretata Mălina Olinescu.A primit numeroase premii şi distincţii, cum sunt Ordinul Meritul cultural în Grand de Comandor – la 1 martie 2004, Premiul Criticii – cel mai bun actor, pentru Hamlet, în regia lui Tompa Gabor, Premiul de excelență – VIP 2005 sau Premiul Arte VIP 2006 pentru regia spectacolului „Jesus Christ Superstar” de Andrew Lloyd Webber.

Fiind un actor chipeş şi charismatic, a avut parte de dragostea şi aprecierea multora dintre reprezentantele sexului frumos. A fost căsătorit timp de zece ani cu arhitecta Silvia Mihaela Oostven (1989-1998), apoi a avut o relaţie de dragoste nebunească cu Laura Jianu, studenta lui, pentru ca, la 25 decembrie 2000, să se recăsătorească cu studenta la Medicină, devenită între timp doctoriţă şi bioenergoterapeut – Lavinia Tatomir, pe care a cunoscut-o atunci când aceasta avea doar 16 ani.

A trecut la cele veşnice la 8 iunie 2007, la București, în urma uneor afecţiuni cronice mai vechi. În tinereţe Pintea a trăit o remarcabilă poveste de dragoste de aproximativ zece ani cu actriţa Irina Petrescu, care era mult mai în vârstă ca el. Despre aceasta, Adrian Pintea a declarat: „Am cunoscut în tinereţe o femeie absolut superbă, mult mai în vârstă decât mine, care mi-a servit lecţiile exacte de inhibare şi de distrugere a propriului meu egoism“. La rândul ei,  Irina Petrescu a declarat după moartea lui Adrian Pintea: „El a fost artistul generos. Nimeni nu-l va putea ajunge şi egala. A plecat, lăsându-ne pe noi toţi, care l-am iubit, învăluiţi de zâmbetul lui îngăduitor şi tandru“.

În anul 2003, la Editura Casa Radio, în Colecția „Biblioteca de poezie românească”, seria „Colecţionarul de voci”, apărea, sub titlul „Mihai Eminescu, Poeme necunoscute”, un CD cu 23 de poezii din manuscrisele poetului descifrate de Petru Creţia, selectate de Mircea Cărtărescu şi rostite de Adrian Pintea. În anul 2013, la aceeași editură, poeme eminesciene erau selectate pe 4 compact-discuri, sub titlul „Poesii de Mihail Eminescu”, în lectura marilor actori români, printre care și Adrian Pintea – înregistrări din Fonoteca de Aur a Radioului din perioada 1959 – 2000, alături de voci emblematice: Emil Botta, George Calboreanu, Ion Manolescu, George Vraca ș.a.

Adrian Pintea a fost fost artistul ale cărui calităţi – sensibilitatea și realismul interpretărilor, fiind caracteristice – l-au făcut extrem de adulat de public, mulţi fiind de părere că ochii săi, profunzimea privirii, au avut marea calitate de a transmite mai multă emoție decât orice cuvânt rostit.

Surse:

https://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/stiinta-si-tehnica/biografia-actorului-adrian-pintea--31110.html

http://biografii.famouswhy.ro/adrian_pintea/

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/biografia-zilei-adrian-pintea-2

http://www.rador.ro/2014/10/08/portret-adrian-pintea-60-de-ani-de-la-nastere/

https://radioromaniacultural.ro/portret-adrian-pintea-un-artist-a dulat-de-public/

$$$

 S-a întâmplat în 8 iunie…

- Ziua mondială a oceanelor

- 632: A murit profetul Mahomed (în arabă Mohammed, „Cel lăudat"), reformator religios arab; fondatorul islamismului (mahomedanismului); a predicat, din anul 610, la Mecca; strămutarea sa (Hegira) la Medina, în anul 622, marchează începutul erei musulmane (n. ~570, la Mecca) .În limba arabă numele Muhammad înseamnă „cel demn de laudă" (cf. hammada „a lăuda",„a slăvi"). Forma „Mahomed" este şi ea corectă în limba română; este cea mai uzuală.Există si alte forme învechite ale acestui nume, precum Mahomet.

- 1612: A murit compozitorul german Hans Leo Hassler (n. 1567) 

- 1671, 8/14: S-a născut compozitorul italian Tomaso Albinoni (m. 1751)

- 1695: A murit Christiaan Huygens, fizician, matematician şi astronom olandez; a construit primul ceas cu pendul (1657) şi a elaborat teoria clasică a forţelor centrifuge şi a oscilaţiilor pendulului (1673); a emis principiul care explică propagarea undelor (principiul H) şi teoria ondulatorie a luminii; autor al primului tratat complet asupra calculului probabilităţilor (n. 1629). Unele surse dau ca dată a morţii 8 iulie 1695.În cinstea sa, numele Huygens a fost dat unor software-uri, elemente geografice, ecuaţii matematice sau aparate, printre care:

- Sonda de explorare Huygens a coborât pe satelitul saturnian Titan în cadrul misiunii Cassini-Huygens de studiere a planetei cu inel

- Asteroidul 2801 Huygens

- Un crater de pe planeta Marte

- Mons Huygens, un munte de pe Lună

- Huygens Software, un pachet de programe destinat procesării imaginilor.

- Un ocular acromatic din două piese.

- Principiul Huygens–Fresnel, un model simplu care explică felul cum are loc propagarea undelor

- Ecuaţiile de undă Huygens, formule matematice de bază folosite în teoria scalară a difracţiei

- 1768: A murit Johann Winckelmann, arheolog şi istoric de artă german; contribuţie esenţială la formarea esteticii neoclasice, propunând drept criteriu absolut al frumosului arta greacă; unul dintre întemeietorii istoriografiei de artă; colecţionar de artă (n. 1717)

- 1809: A murit Thomas Paine, publicist iluminist şi om politic american de origine engleză; quaker emigrat în America de Nord, a participat la Războiului de independenţă a coloniilor engleze (1775-1783), devenind una dintre figurile centrale din timpul războiului (n. 1737)

- 1810: S-a născut Robert Schumann, compozitor, pianist şi critic muzical german. Robert Schumann (n. 8 iunie 1810 - m. 29 iulie 1856) a fost un compozitor şi pianist german, unul dintre cei mai celebri compozitori romantici ai primei jumătăţi a secolului XIX. Un intelectual, precum şi un estet, muzica sa, mai mult decât a oricărui alt compozitor, reflectă adânca natură personală a romantismului. Introspectiv şi adesea capricios, începuturile sale muzicale erau o încercare de a se desprinde de tradiţia formelor şi structurilor clasice pe care le considera prea restrictive. Puţini l-au înţeles în timpul vieţii sale, însă o mare parte din muzica sa este considerată acum îndrăzneaţă în originalitatea armoniei, ritmului şi formei. Locul său este printre fruntaşii romantismului german.

- 1838: A fost deschisă, la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, prima bibliotecă publică

- 1851: S-a născut Arsène d'Arsonval, medic, fizician şi inventator francez (m. 1940), cunoscut mai ales pentru inventarea galvanometrului balistic, a primului model de telefon agreeat de serviciul public francez de telecomunicaţii, studii de electroterapie prin curenţi de înaltă frecvenţă.

- 1862: A fost asasinat Barbu Catargiu, om politic conservator; şeful primului guvern al României moderne, alcătuit după proclamarea deplinei uniri administrative a Principatelor (ianuarie - iunie 1862); primul lider al Partidului Conservator (n. 1807) 

- 1867: S-a născut arhitectul american Frank Lloyd Wright; promotor al arhitecturii „organice"; autor de scrieri teoretice şi memorii (m. 1959) .Între 1900 şi 1910, proiectele sale de case se încadrează în aşa-numitul grup al Caselor de preerie („Prairie Houses") având caracteristici comune cum ar fi: clădiri extinse şi joase cu acoperişuri înguste şi înclinate, contururi clare, structuri externe suspendate şi terase largi, precum şi folosirea multor materiale nefinisate. Denumirea de „case de preerie" a fost dată întrucât designul lor este armonios integrat în peisajul din jurul metropolei Chicago. Aceste case sunt, de asemenea, creditate de a fi primele exemple de „plan liber", în engleză „open plan".Usonia, sau usonian, ca un cuvânt alternativ, este un termen complex foarte adesea folosit de Frank Lloyd Wright pentru a desemna viziunea sa referitoare la peisajul Statelor Unite, incluzând planificarea oraşelor şi arhitectura organică, al cărui creator şi promotor a fost. Printre altele, Wright a propus utilizarea adjectivului usonian în locul aceluia de american pentru a descrie caracterul particular al peisajului Lumii Noi, distinct faţă de cel al celorlalte continente şi, mai ales, liber de orice fel de convenţii sau constrângeri arhitecturale.În sensul arhitectural, respectiv al „perioadei caselor usoniene", usonian este un adjectiv folosit pentru a desemna un grup de mai mult de 50 de case concepute de Frank Lloyd Wright pentru familii americane cu venit mediu, începând cu anul 1936, realizate în colaborare cu Jacobs House.Casele usoniene (The „Usonian Homes") erau tipic mici, cu un singur nivel, fără garaj, sau prea mult spaţiu de stocare. Erau, de obicei, realizate în forma literei L pentru a se potrivi în jurul unei grădini terasate construite pe loturi de pământ ieftine, care aveau forme ciudate, ca rezultat al împărţirii unei suprafeţe de teren în loturi de dimensiuni şi forme variabile.Casele erau realizate în spiritul conceptului arhitectural predominant la Wright şi arhitecturii sale organice. Astfel, folosirea armonioasă a spaţiului aflat la dispoziţie, undesign care să se integreze în peisajul locului, utilizarea de materiale locale, acoperişuri plate, mari zone de aerisire, sprijinite pe structura de rezistenţă a casei, care să asigure ventilarea naturală (îmbunătăţind astfel randamentul răcirii dar şi al încălzirii casei), iluminarea naturală maximă şi încălzirea din podea erau elementele omniprezente în casele usoniene. Maşinile nu erau parcate în vreun garaj, ci sub o structură foarte simplă, fără pereţi dar cu un acoperiş.

- 1876: A murit George Sand, scriitoare franceză.Amandine Aurore Lucile Dupin, ulterior Baroană (în franceză, baronne) Dudevant (n. 1 iulie 1804), cel mai bine cunoscută sub pseudonimul său literar, George Sand, a fost o scriitoare şi feministă franceză.

 - 1897, 8/20: Cinematograful „Lumière" prezintă primele trei subiecte de actualităţi româneşti, filmate de operatorul Paul Menu, la 10 mai 1897, din iniţiativa ziarului „L'Indépendance Roumaine" 

- 1903: S-a născut Margueritte Yourcenar, scriitoare, eseistă şi traducătoare franceză; prima femeie aleasă, în 1980, membru al Academiei Franceze (m. 1987.

- 1905: A murit Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, tatăl regelui Ferdinand al României (n. 1835).

- 1910, 8/21: A murit istoricul austriac Edgar Julius Jung; în 1876 a publicat un studiu privitor la începuturile românilor, în care susţinea, cu argumente temeinice, continuitatea neîntreruptă a românilor pe teritoriul Daciei; un an mai târziu a publicat un amplu studiu istorico-etnografic privind continuitatea poporului romanizat pe teritoriul Daciei după părăsirea acesteia de către împăratul Aurelian; membru corespondent străin al Societăţii Academice Române din 1877 (n. 1851)

- 1916: S-a născut regizorul italian Luigi Comencini (m. 2007)

- 1916: S-a născut biofizicianul britanic Francis Crick; Premiul Nobel pentru Medicină pe 1962, împreună cu americanul James Wa tson şi neo-zeelandezul Ma0