&&&

 S-a întâmplat în 19 mai 1947: În această zi, s-a născut actorul italian Michele Placido. De fapt, Michele Placido este actor, regizor și scenarist italian. Este cunoscut în România în special pentru rolul lui Corrado Cattani din serialul de televiziune La piovra (Caracatița).

Michele Placido s-a născut în Ascoli Satriano, într-o familie săracă din Rionero in Vulture, Basilicata. Este descendent al bine-cunoscutului Carmine Crocco. A studiat actoria la Centro Sperimentale di Cinematografia din Roma, și apoi împreună cu Silvio D'Amico a studiat și la Academia de Arte Dramatice. Și-a făcut debutul ca actor în piesa Midsummer's Night Dream din 1969. Doi ani mai târziu a început să joace în filme, în regia lui Luigi Comencini, Mario Monicelli, Salvatore Samperi, Damiano Damiani, Francesco Rosi, Walerian Borowczyk, Marco Bellocchio, Paolo Cavara și Carlo Lizzani. 

Primul său succes l-a cunoscut cu rolul soldatului Paolo Passeri din Marcia trionfale (1976, regizat de Bellocchio), rol pentru care el a câștigat un premiu David di Donatello. Peste doi ani a câștigat premiul Ursul de Argint pentru cel mai bun actor la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, ediția 29, pentru rolul muncitorului homosexual din melodrama ironică Ernesto (1978, regizată de Samperi). A apărut în câteva filme TV din anii 1970, dar anul 1983 a marcat începutul celei mai mari popularități a sale, prin rolul principal al inspectorul de poliție ce investighează Mafia în serialul Caracatița, de Damiano Damiani. Și-a reluat rolul în următoarele trei părți ale serialului, până când personajul său a fost asasinat. După aceasta a apărut într-un număr de filme și producții de televiziune în calitate de om al legii ce se ocupă cu crima organizată, printre care și filmul semibiografic despre Giovanni Falcone, în care l-a jucat pe judecătorul titular. În 2008, într-o răsturnare de roluri, Placido l-a portretizat pe capul longeviv al mafiei, Bernardo Provenzano, în filmul L'ultimo padrino.

Michele Placido a fost căsătorit cu actrița Simonetta Stefanelli; cei doi au divorțat în 1994. Stefanelli este cunoscută pentru rolul primei soții a lui Michael Corleone în filmul Nașul. Fiica lor, Violante Placido, de asemenea este actriță. Din 2012, Michele Placido este căsătorit cu actrița Federica Vincenti (n. 8 noiembrie 1983), după ce anterior au avut o relație de zece ani. Au divorțat în decembrie 2017.Actorul are cinci copii, iar în urma lui se află trei căsnicii și o mulțime de aventuri, unele încheiate cu nașterea unor copii. 

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/michele-placido-15372/

http://stiri.tvr.ro/va-amintiti-de-comisarul-cattani-actorul-michele-placido-interpretul-celebrului-comisar-impline-te-70-de-ani_74327.html#view

https://www.avantaje.ro/articol/cum-arata-astazi-actorii-din-caracatita-serialul-care-i-a-tinut-cu-sufletul-la-gura-pe-romani/39th-moscow-international-film-festival

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2016/05/19/documentar-actorul-italian-michele-placido-interpretul-comisarului-cattani-implineste-70-de-ani-08-31-22

https://www.facebook.com/vmarkus.ro/posts/ne-a-desp%C4%83r%C8%9Bit-b%C4%83tr%C3%A2ne%C8%9Bea-michele-placido-are-79-de-ani-so%C8%9Bia-lui-41-iar-c%C4%83snici/9302993 16529070/

&&&

 S-a întâmplat în 19 mai1952: În această zi, îşi începea, practic, activitatea,  Institutul Naţional de Geriatrie şi Gerontologie din Bucureşti, primul de acest fel de pe glob, conceput şi condus de academicianul Ana Aslan, după decizia de înfiinţare din data de 22 ianuarie 1952. A devenit Institut Naţional în 1974, iar în anul 1992, i s-a atribuit numele de „Ana Aslan”.

Ana Aslan (1897-1988) a urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Bucureşti (1915-1922). A fost profesor titular de clinică medicală a Facultăţii de Medicină din Timişoara (1945-1949), şef de secţie la Institutul de Endocrinologie din Bucureşti (1949-1952), iar din 1952 până în 1988 director al Institutului de Geriatrie.Prof. Aslan a evidenţiat importanţa procainei (cunoscută până atunci doar ca anestezic local) în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, aplicând-o pe scară largă în clinica de geriatrie, sub numele de Gerovital. Produsul farmaceutic promitea încetinirea procesului de îmbătrânire cu aproximativ 40%.Numeroase personalităţi internaţionale au urmat tratament cu Gerovital: Tito, Charles de Gaulle, Hruşciov, J.F. Kennedy, Indira Gandhi, Imelda Marcos, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer, Charlie Chaplin, Kirk Douglas, Salvador Dali.

Gerovitalul a fost elaborat între anii 1946 şi 1956 de prof. Aslan – pionier al gerontologiei medicale mondiale –  şi de Şcoala sa, după numeroase cercetări clinice şi experimentale. Rezultatele cercetărilor au făcut obiectul lucrării „Novocaina ca factor eutrofic şi întineritor în tratamentul profilactic şi curativ al bătrîneţii”, publicată împreună cu Prof. C. I. Parhon în 1955.Un an mai târziu, în 1956, Gerovitalul H3 este prezentat pentru prima dată lumii medicale la Congresul Therapiewoche de la Karlsruhe şi apoi la Congresul European de Gerontologie de la Basel. Din acest moment, cercetările româneşti în domeniu se impun pe plan internaţional şi generează şi o serie de cercetări de testare şi comparaţie cu produse similare din farmacopeea mondială. În anul 1967, a fost realizată prima cremă Gerovital H3 în laboratoarele Farmec dela Cluj-Napoca.Crema nu doar regenera epiderma, dar reuşea să menţină procesele metabolice specifice pielii tinere, la persoanele în vârstă. Farmec a făcut din Gerovital H3 o adevărată marcă de succes, pe care o deţine şi astăzi în portofoliu, într-o formulă reînnoită. În 1960, prof. Ana Aslan începe experimentarea unui nou produs care conţine, pe lângă procaină, şi un factor activator şi antiaterogen – Aslavital. Cercetările au fost făcute în colaborare cu farmacista Elena Polovrăgeanu iar produsul geriatric Aslavital a fost brevetat şi introdus în producţie industrială în 1980.

În 1964, preşedintele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii a propus institutul geriatric din Bucureşti, ca model, ţărilor dezvoltate. A devenit foarte repede celebru: pe parcursul anilor, peste 30 de şefi de state şi un număr impresionant de personalităţi s-au numărat printre pacienţii Institutului. S-a dezvoltat rapid ajungând la un număr de 600 de paturi în clinicile din Otopeni şi Căldăruşani. S-au organizat, de asemenea, un ambulatoriu în Bucureşti, plus 190 de cabinete de geriatrie în toată ţara, inclusiv secţiile exterioare din hotelurile de la Eforie, Mangalia, Herculane. În anul 1974, Institutul se extinde cu o secţie clinică nouă, remarcabilă prin confortul interior şi spaţiile largi, situată într-un decor natural pe o suprafaţă de 33 ha la Otopeni. Clădirea din strada Mănăstirea Căldăruşani nr. 9, care este şi sediul central al Institutului, face parte din patrimoniul arhitectural, fiind o creaţie a lui I. D. Berindei, cu decoraţiuni de ceramică în stil românesc.

În 1985, prof. Ana Aslan publică în „Romanian Journal of Gerontology and Geriatrics” lucrarea „Tehnica şi acţiunea tratamentului cu Gerovital H3. Precizări după 34 ani de folosire”. Lucrarea este o sinteză a cercetărilor efectuate de grupul condus de prof. Ana Aslan şi în acelaşi timp semnalează superioritatea produsului românesc comparativ cu produse similare. Beneficiul adus statului în perioada 1972-1985 a fost între 15-17 milioane de dolari pe an. Într-o perioadă în care sistemul comunist limita drastic legăturile ţării cu exteriorul, datorită produsului promovat de Ana Aslan, personalităţile lumii vizitau discret Republica Socialistă România şi se internau, pentru tratament, în Institutul de Geriatrie. Aslan a reuşit astfel să-şi creeze, în ţară, un scut de intangibilitate prin valuta pe care o aduceau celebrii pacienţi străini veniţi la tratament. După 1990, a urmat, inerent, o perioadă mai grea, depăşită şi graţie recunoaşterii mondiale a Şcolii de Geriatrie din România: s-au restabilit şi extins colaborările cu clinicile din Suedia, Franţa, Italia, Spania, Indonezia, Thailanda şi Orientul Mijlociu.

În prezent, Institutul are două clinici (una în Bucureşti şi una în Otopeni) şi un ambulatoriu în Bucureşti. Asistenţa medicală are un caracter unic, prin aplicarea terapiei specifice cu Gerovital sau Aslavital după metoda originală dezvoltată de-a lungul a peste 50 de ani de cercetări. Internarea se efectuează pe baza recomandării de la medicul de familie sau de altă specialitate medicală, dovada de plătitor de asigurări sociale sau talon de pensie sau, la cerere, contracost. Preţurile afişate pe site-ul Institutului sunt doar pentru cetăţenii străini.Terapia cu  produse Aslan nu  este  indicată  în  cazul  în  care  în  ultimii cinci ani pacientul a avut o suferinţă oncologică activă.

Tratamentul Ana Aslan- o cură completă durează de regulă două săptămâni – constă în administrarea produselor Gerovital H3, terapia fiind indicată cu scop profilactic încă de la vârsta de 40 de ani. Modul de administrare poate fi sub formă de injecţii (intramusculare, intravenoase sau intraarteriale, sau infiltraţii intra şi periarticulare) şi/sau formă de drajeuri, după o schemă individualizată. Indicaţiile tratamentului ocupă o paletă foarte largă din patologia vârstnicilor: afecţiuni reumatismale degenerative, tulburări  circulatorii  periferice, stări depresive, suferinţe ale aparatului digestiv, astm bronşic, hipertensiune arterială, dislipidemie, diabet zaharat. În  sediul din Otopeni  al  Institutului  lucrează 26  medici,  80  asistente  medicale  şi  29 infirmiere. Marea majoritate a medicilor din cadrul Institutului sunt specializaţi în geriatrie şi gerontologie şi în plus au cel puţin încă o altă specialitate medicală. Ca urmare, pacientul poate beneficia, pe lângă consultaţia de geriatrie, şi de consultaţie de: medicină internă, cardiologie, gastroenterologie, neurologie, psihiatrie, recuperare medicală, O.R.L., oftalmologie, psihologie, reumatologie, urologie, dermatologie.

Asistenţa  geriatrică  se  combină,  acolo  unde  este  cazul  şi  dacă  situaţia  medicală  a pacientului  o  permite,  cu  un  program  complex  de  recuperare  care  se  desfăşoară  într-un compartiment bine dezvoltat şi utilat din  punct  de  vedere  tehnic,  constând  în  servicii  de: fizioterapie (electroterapie, hidroterapie, magnetoterapie), kinetoterapie, masaj, fitness. Pe lângă tratamentul medical, pacientul poate beneficia de terapie estetică având scopul menţinerii sau îmbunătăţirii calităţii tegumentare, precum şi al remodelării corporale, terapie care se bazează pe produsele specifice Ana Aslan, utilizând aparatură computerizată.

Surse:

https://ana-aslan.ro/

https://ana-aslan.ro/biografie/

https://www.facebook.com/Institutul.AnaAslan/?locale=ro_RO

https://ms.ro/ro/unitati-sanitare/institutul-na%C8%9Bional-de-gerontologie-si-geriatrie-ana-aslan/

https://identitatea.ro/romanca-ana-aslan-infiintat-primul-institut-de-geriat rie-din-lume/

$$$

 S-a întâmplat în 19 mai…

– „Ziua internaţională a medicului de familie”; stabilită în 2010 de organismul profesional internaţional al medicilor de familie – WONCA (The World Organization of Naţional Colleges, Academies and Academic Associations of General Practitioners/Family Physicians), cu ocazia Conferinţei internaţionale de la Cancun. În România ziua a fost marcată pentru prima oară în 2013

- Ziua Mondială de luptă împotriva hepatitei. Alianţa Mondială pentru Hepatită (WHA) a stabilit această zi in 2008. 

- 1593: S-a născut pictorul flamand Jacob Jordaens (m. 1678)

- 1737: Episcopul greco-catolic Ioan Inocenţiu Micu (1692-1768), cel care a pornit lupta politică a românilor din Transilvania pentru ridicarea acestora la statutul de naţiune politică, şi-a stabilit reşedinţa („a descălecat”) la Blaj, unde a ridicat clădiri şcolare, o mănăstire şi o catedrală

- 1762: S-a născut filosoful german Johann Gottlieb Fichte; rol însemnat în formarea conştiinţei naţionale germane (m. 1814)

- 1802: „Legiunea de onoare” (Légion d’Honneur) a fost fondată de Napoleon Bonaparte pentru a recompensa talente excelente și mari virtuți, cea mai înaltă distincție civilă și militară franceză; romană prin nume, (inspirată de „Legio honoratorum conscripta” din Antichitate), prin simbolismul ei (drapelul) și prin organizare (16 cohorte pentru Franța), „Legiunea de Onoare” se eliberează de tradiția ordinelor Regimului vechi, fiind deschisă tuturor, și nu numai nobililor, funcționarilor, bogaților și celor cu influență. În data de 14 iulie 1804, a avut loc la Capela Invalizilor prima conferire a „Legiunii de Onoare”, de către Napoleon Bonaparte, ofițerilor merituoși, în cursul unei ceremonii oficiale fastuoase

- 1859: S-a născut publicistul Iuliu Moisil; importante contribuţii în modernizarea învăţământului românesc; din 1910, odată cu înfiinţarea Muzeului Pedagogic din Bucureşti, a fost numit director al acestuia, calitate în care a desfăşurat o bogată activitate de organizare şi colecţionare de materiale didactice; membru de onoare al Academiei Române (m. 1947)

- 1887: S-a născut Ion Jalea, sculptor român, membru al Academiei Române (d. 1983)

1890: S-a născut Hồ Chí Minh (Ho Şi Min - cel care luminează), om politic vietnamez; preşedinte al R. D. Vietnam (1945-1969); fondator al Partidului Comunist din Indochina (1930) (m. 1969) 

- 1892, 19/31: S-a născut scriitorul rus Konstantin Paustovski (m. 1968)

- 1895: A murit José Marti, scriitor şi om politic cubanez; fondator al Partidului Revoluţionar Cubanez (1892); unul dintre organizatorii şi conducătorii răscoalei anti-spaniole (n. 1853) 

- 1897: S-a născut Enrico Mainardi, violoncelist, dirijor şi compozitor italian (m. 1976)

- 1899, 19/31: S-a născut scriitorul rus Leonid Leonov (m. 1994)

- 1910: S-a născut pictorul Ion Ţuculescu (m. 1962)

- 1912: A murit scriitorul polonez Boleslaw Prus (pseudonimul lui Aleksandr Głowacki) (n. 1847)

- 1919: S-a născut compozitorul Mircea Chiriac (m. 1994)

- 1919: A fost înfiinţată organizaţia non guvernamentală Save the Children pentru apărarea drepturilor copilului. Face parte din International Save the Children Alliance care este compusă din alte 27 de organizaţii naţionale. International Save the Children Alliance este un ONG cu statut consultativ pe lângă consiliul Economic şi Social al ONU. Organizaţia Salvaţi Copiii România a fost înfiinţată in anul 1990 şi a devenit membră a organizaţiei International Save the Children Alliance în anul 1997

- 1922: Este înfiinţată „Organizaţia de Pionieri" a Uniunii Sovietice

- 1927: S-a născut Patriciu Mateescu, sculptor şi ceramist român stabilit, din 1979, în SUA

- 1930: S-a născut actorul Cornel Vulpe (m. 2002) 

–1932: S-a născut scriitoarea, jurnalista şi profesoara mexicană Elena Poniatowska; a scris şi relatat, în cei 60 de ani de jurnalism, despre clasele sociale marginalizate, despre săraci şi discriminarea femeilor, despre revendicările sociale din Mexic şi America Latină; Premiul Cervantes pe 2013

- 1938: S-a născut artistul decorator Dionisie Popa (m. 2000)

– 1939: A murit poetul George Petcu; iniţiază (1938), împreună cu prietenii apropiaţi (şi colegi de studii) Ştefan Baciu şi Laurenţiu Fulga, o „Grupare a scriitorilor tineri”, la care îşi dau adeziunea Maria Banuş, Magda Isanos, Ion Frunzetti, Radu Stanca ş.a; iniţiativa eşuează; la începutul lui 1939 reia proiectul, sub forma unei reviste literare, „Contrapunct”, având la bază aceeaşi idee de solidarizare a tinerei generaţii, proiect întrerupt de moartea prematură a poetului (n. 1917)

- 1940: A murit prozatorul T. C. Stan; a lucrat şi ca redactor la Agenţia de Presă RADOR (n. 1907) 

- 1941: S-a născut Alexandru Bogdan, medic veterinar şi zootehnist; cercetări în domeniul biologiei animale şi al tehnologiei şi patologiei reproducţiei; membru corespondent al Academiei Române

– 1941: S-a născut scenarista, regizoarea şi producătoarea americană Norah Ephron, care a semnat comedii romantice precum „Nopţi albe în Seattle” şi „Când Harry a cunoscut-o pe Sally” (m. 2012)

- 1945: S-a născut Pete Townshend, chitarist şi compozitor britanic; membru fondator al formaţiei rock „The Who" 

- 1947: S-a născut actorul italian Michele Placido

- 1952: Înfiinţarea, la Bucureşti, a Institutului de Geriatrie (din 1974, Institutul Naţional de Gerontologie şi Geriatrie „Ana Aslan”), condus, între anii 1958 şi 1988, de acad. Ana Aslan

- 1954: A murit compozitorul american Charles Ives (n. 1874)

- 1977: S-a născut Natalia Oreiro, actriţă de film şi cântăreaţă uruguayană

- 1994: A murit Jacqueline Kennedy Onassis, ziaristă şi editor american; soţia fostului preşedinte al SUA John F. Kennedy şi, apoi, a magnatului grec Aristotel Onassis (n. 1929)

- 1995: A murit Paul Anghel, prozator, eseist, dramaturg şi scenarist (n. 1931) 

- 1997: Curtea Supremă de Justiţie a reabilitat 21 de intelectuali, printre care Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Vladimir Streinu, Dinu Pillat, Al. O. Teodoreanu, acuzaţi pentru „crimă de uneltire contra ordinii sociale” şi „crimă de trădare de patrie”. Cei 21 au fost condamnaţi (în perioada 24.II-1.III.1960) la pedepse cuprinse între 7 ani de închisoare corecţională şi 25 de ani de muncă silnică, cu confiscarea totală a averii; „inculpaţii” erau acuzaţi că au citit şi au discutat cărţi şi manuscrise de filosofie ale unor români „de dincolo” sau pentru relaţiile unora dintre ei cu Ambasadele americană, britanică, franceză ş.a.

– 2006: A murit inginerul geofizician Marius Petre Visarion; s-a axat pe prospectarea geofizică a subsolului României; membru corespondent al Academiei Române din 1991 (n. 1929)

- 2007: Primul referendum naţional privind demiterea preşedintelui Traian Băsescu. 78,1% dintre cetăţenii prezenţi la vot (circa 4 milioane) au votat împotriva demiterii, iar 21,9% pentru. La 19.IV.2007, la iniţiativa PSD, Parlamentul a aprobat hotărârea de suspendare din funcţie, pentru o lună, a preşedintelui Traian Băsescu (cu 322 de voturi pentru demitere şi 108 voturi împotrivă), aceasta fiind o premieră pe scena politică românească.În iulie 2012, Parlamentul României l-a suspendat pentru a doua oară. El a rămas în funcţie după referendumul din data de 29 iulie 2012, întrucât nu s-a întrunit rata de participare necesară validării votului – 50% + 1 (46,23 % din cetăţenii cu drept de vot s-au prezentat la urne, 87,52 % au votat pentru demitere şi 11,15 % au votat împotrivă), dar a rămas suspendat până pe data de 27 august 2012, atunci când Monitorul Oficial a publicat decizia Curţii Constituţionale cu privire la disputa dintre partidele politice pe tema numărului cetăţenilor cu drept de vot de pe listele electorale din România

– 2011: A murit fostul premier irlandez Garret FitzGerald, care a condus două guverne în perioada 1981-1987, marcată de o severă criză economică; a jucat un rol important în instaurarea păcii în Irlanda de Nord, iar în 1985 a negociat un tratat cu Marea Britanie care oferea Irlandei, în premieră, un rol în afacerile de pe teritoriul britanic (n. 1926)

$$$

 🔴 Omul care a ridicat o țară împotriva asupritorilor nu a fost decapitat de iataganele otomane, ci măcelărit mișelește în noapte chiar de aliații săi. Când trupul lui Tudor Vladimirescu a fost aruncat într-o fântână din Târgoviște, ordinul asasinatului a venit de la Alexandru Ipsilanti, liderul mișcării grecești Eteria. Rapoartele consulare dezvăluie o trădare înfiorătoare, o conspirație născută din paranoia și interese politice divergente. Revoluția din o mie opt sute douăzeci și unu și-a devorat eroul în umbra comploturilor.

La început, alianța revoluționară părea indestructibilă. Eteria și pandurii olteni împărtășeau visul eliberării de sub jugul oriental. În spatele jurămintelor însă, obiectivele erau opuse. Tudor dorea să scape Țara Românească de corupția fanarioților și abuzurile fiscale ce sărăciseră țărănimea. Ipsilanti visa doar la independența Greciei, folosind teritoriul românesc drept câmp de manevră. Pentru elita eteristă, îmbrăcată în mătăsuri, pandurii în opinci nu erau parteneri egali, ci carne de tun necesară pentru a atrage furia armatelor otomane.

🔴 Fisura fatală a apărut când realitatea geopolitică a lovit necruțător. Odată ce armatele imperiale otomane au trecut Dunărea, aducând amenințarea unui măcel civil, liderul pandurilor a înțeles că un război deschis ar șterge țara de pe hartă. A luat o decizie de o luciditate politică dureroasă. A inițiat negocieri secrete cu pașalele turcești, explicând că revolta e îndreptată exclusiv împotriva fanarioților, sperând să evite transformarea satelor într-o baie de sânge. A fost o mutare riscantă pentru a salva poporul. Pentru Ipsilanti, decizia a fost etichetată instantaneu drept trădare.

Capcana a fost întinsă cu o precizie diabolică la conacul din Golești, în mijlocul trupelor românești. Eteriștii știau că nu îl pot aresta pe Vladimirescu atâta timp cât avea loialitatea oarbă a pandurilor săi. Au lovit direct la vârful ierarhiei militare. Liderii greci au manipulat frica propriilor căpitani ai lui Tudor, precum Macedonski și Prodan. I-au convins că liderul lor negociază predarea armatei. Când ofițerii străini au pătruns în miez de noapte în tabără pentru a-l aresta în forță, oamenii cărora Tudor le dăduse demnitate, curaj și arme s-au dat la o parte, coborând privirile. Tăcerea lor complice a fost prețul cu care eroul a fost vândut. ⚔️

🔴 Drumul spre Târgoviște a fost un calvar, o coborâre lentă în infernul suferinței fizice. Fostul lider, omul care dicta legi în București și era privit ca un zeu izbăvitor, a fost târât în lanțuri, lovit și batjocorit de mercenari arnăuți. Ajuns în vechea capitală a Țării Românești, a fost aruncat în beciurile Mitropoliei. Ipsilanti nu dorea doar moartea sa, ci voia să îi frângă spiritul prin torturi inumane, sperând să afle unde și-a ascuns tezaurul strâns în campanie. Dar eroul a tăcut. A suportat chinurile cu o tărie de cremene, privindu-și călăii cu un dispreț suveran ce i-a înfuriat teribil.

Execuția nu a avut nimic din onoarea unui tribunal militar, fiind un asasinat la adăpostul întunericului. În noaptea de douăzeci și șapte spre douăzeci și opt mai, Vasile Caravia, un asasin dominat de sadism, cu alți ofițeri eteriști, l-au scos pe Vladimirescu la marginea orașului. Nu i-au acordat nici măcar minimul drept creștinesc la o ultimă dorință sau la un preot. L-au măcelărit cu săbiile și i-au ciopârțit trupul pentru a se asigura că mitul său invincibil va muri odată cu el. Au aruncat resturile într-o fântână adâncă, sperând să șteargă orice urmă a existenței sale, o încercare patetică de a ascunde crima de ochii istoriei. Nici azi nu se cunoaște locul exact unde se odihnește cel care a trezit conștiința românilor.

Detaliul ce transformă tragedia într-o ironie amară lovește la scurt timp după asasinat. Alexandru Ipsilanti, cel care a ordonat uciderea presupusului trădător, a fugit cu lașitate din fața armatelor otomane. La Drăgășani, trupele Eteriei au fost zdrobite, iar el a abandonat ofițerii pe câmpul de luptă, trecând granița în Imperiul Habsburgic și lăsând țara pradă jafului turcesc. A murit la scurt timp după aceea, complet bolnav, prizonier și uitat de absolut toți în temnițele reci austriece. În schimb, sacrificiul liderului român nu a fost în zadar. Chiar anul următor, Poarta Otomană, înțelegând furia populară declanșată de Vladimirescu, a pus capăt definitiv domniilor fanariote. Omul trădat a învins, dincolo de propria s a moarte. 🥀

$$$

 🔴 În timp ce România se închidea ermetic în dictatură, zeul absolut al jazz-ului american o prezenta pe scenă ca pe o minune a lumii, însă țara ei avea să o pedepsească exact pentru acest triumf. Era 1972, iar Duke Ellington, omul care a definit muzica pe continentul american, o invita pe o tânără din București să cânte alături de el la festivalul din Newport. Aura Urziceanu nu a fost doar o invitată tolerată politic, ci a devenit o revelație care a electrizat instantaneu presa americană și a uimit vocile consacrate ale planetei. Nu i-a trebuit propagandă diplomatică pentru a cuceri publicul, ci doar o tehnică vocală halucinantă, un registru uriaș și o capacitate de improvizație care a făcut ziarele să o compare direct cu legendara Ella Fitzgerald.

Apariția ei pe scenele lumii libere a fost o anomalie superbă, o sfidare a cenzurii din acele vremuri. Vocea ei jongla cu notele într-un scat amețitor, trecând cu lejeritate de la o octavă la alta, spărgând orice barieră de limbă și cultură. Pentru a înțelege magnitudinea geniului ei, este suficient să amintim că monștri sacri precum Quincy Jones și Thad Jones au curtat-o insistent, recunoscând în ea o forță muzicală complet unică în Europa. Cânta triumfător la Carnegie Hall și stătea la aceeași masă cu aristocrația jazz-ului mondial. Era o stea incontestabilă, dar succesul ei fulminant a declanșat o invidie paranoică și o furie rece în birourile întunecate de la București.

🔴 Faima internațională nu i-a adus recunoștința regimului, ci a transformat-o într-o țintă vie a unui aparat represiv obsedat de control total. Securitatea nu putea accepta ca un cetățean român să respire aerul libertății și să fie idolatrizat în inima imperialismului american, fără a plăti un preț usturător. Întoarcerile ei în țară au devenit rapid un coșmar birocratic și psihologic, fiind supusă unor șicanări umilitoare, interogatorii ascunse și presiuni constante pentru a ceda o parte din bani sau din libertate. Fiecare viză obținută pentru un turneu era o favoare cerșită, un șantaj emoțional atroce care o seca de energie. Dictatura îi tolera vocea divină doar atâta timp cât putea confisca prestigiul ei pentru imaginea externă.

Acest război de uzură inegal a împins-o inevitabil către decizia sfâșietoare a exilului, singura soluție viabilă pentru a-și salva demnitatea și arta de la compromis. Căsătoria cu bateristul canadian Ron Rully i-a oferit portița legală, iar Aura a ales cu inima strânsă să lase în urmă o țară care nu știa să o apere. Plecarea definitivă în Canada a însemnat salvarea carierei pe plan tehnic, dar a reprezentat și o rană deschisă, o amputare crudă a legăturii viscerale cu publicul românesc care o diviniza. Nu a fugit din ură față de popor, a fugit dintr-un instinct de conservare, luând cu ea o voce care ar fi trebuit să fie patrimoniu național, nu un produs de export forțat de ofițeri invidioși.

🔴 Dar cea mai dureroasă trădare nu a venit de la comuniști, ci s-a consumat în lumina noii democrații instalate cu sânge după 1989. Când granițele s-au deschis, fosta minune a jazz-ului s-a întors acasă, sperând naiv să își reia locul legitim pe marile scene ale unei Românii libere. Șocul a fost paralizant: societatea românească a ignorat-o cu o superficialitate revoltătoare, preferând să promoveze agresiv non-valorile, play-back-ul ieftin și scandalurile, în locul unei legende absolute. Televiziunile au tratat-o ca pe o curiozitate prăfuită, iar casele de discuri nu i-au oferit respectul pe care îl merita. Libertatea pentru care se rugase în exil s-a dovedit a fi un spațiu guvernat exclusiv de vulgaritate și uitare de sine. 🎷

Detaliul șocant, care ilustrează nemilos dimensiunea dezastrului nostru cultural, este finalul tăcut al acestei epopei. Lovită crunt de lipsa de respect și marginalizată sistematic de propria națiune eliberată, Aura Urziceanu a renunțat public, plină de amărăciune, la cetățenia română și s-a refugiat definitiv peste ocean. Femeia care a fost aplaudată în picioare de Duke Ellington și care ar fi putut preda muzică la cele mai mari conservatoare din Europa a ajuns să își risipească geniul cântând prin cluburi discrete din afara țării, departe de publicul ei natural. Am avut singura artistă capabilă să privească jazz-ul american direct în ochi, iar noi am preferat să o alungăm de două ori: o dată prin teroarea sistemului comunist, și a doua oară prin ignoranța și mitocănia pură a libe rtății. 🥀

&&&

 🔴 Cel mai temut zeu al literaturii române, care distrugea destine dintr-o singură trăsătură de condei, patrula pe străzile Capitalei înfofolit într-un palton greu de iarnă. În timp ce scriitorii tremurau de groază așteptând verdictele sale, George Călinescu tremura la simpla bănuială a unui curent de aer. Pentru tinerii autori care îl priveau cu o venerație paralizantă, el era o forță a naturii, un tribunal suprem care dicta impecabil valoarea. Monumentala sa istorie literară reprezenta un cod civil al culturii, unde împărțise nemurirea cu o precizie de chirurg. Părea un spirit invincibil, imun la slăbiciuni umane. Dar dincolo de cerneală, viața lui era guvernată de o teroare invizibilă.

Ipohondria sa atinsese cote legendare, transformându-i existența într-un absurd exercițiu de supraviețuire clinică. Nu se temea de polemicile virulente pe care le provoca în presă, ci de bacterii microscopice și de schimbările banale de temperatură. Orice strănut auzit pe holurile universității era perceput de critic drept un atac direct la viața sa, determinându-l să fugă terorizat din încăpere. În plină vară, el purta fular gros de lână și își proteja pieptul cu straturi de haine, convins de faptul că ferestrele deschise îi vor fi fatale. Obsesia pentru sănătate devenise o fortăreață de nepătruns în care se zidise de viu.

🔴 Această contradicție halucinantă între tiranul literar și pacientul imaginar ascundea de fapt drama controlului absolut. Călinescu putea ordona mii de pagini și destine, dar nu putea stăpâni imprevizibilul propriului organism fragil. Cerea studenților să păstreze o distanță sigură la examene și dezinfecta obsesiv absolut orice obiect atins, transformând interacțiunea umană într-un protocol medical strict. Umorul involuntar era gustat pe ascuns de colegii de breaslă, care știau că o glumă pe seama fobiilor sale i-ar fi transformat instantaneu în victimele stiloului său necruțător. Era regele culturii, trăind însă zilnic cu panica permanentă a unui muribund.

Zilnic își măsura pulsul cu o precizie obsesivă, notând orice abatere ca pe semnalul unui dezastru biologic iminent pe care creierul său îl refuza. Casa îi fusese transformată intenționat într-un mediu steril, cu ferestre mereu închise pentru a bloca pătrunderea „curentului ucigaș”. Paradoxul era că tocmai această protecție excesivă îl fragiliza teribil, lipsindu-l de bucuria elementară a unei cine relaxate în oraș. Un simplu strănut al unui invitat însemna anularea imediată a întâlnirii, criticul retrăgându-se speriat în camera sa, baricadându-se împotriva unor amenințări amplificate enorm de propria imaginație debordantă.

🔴 Teroarea bolii l-a însoțit pe tot parcursul maturității, el supraviețuind schimbărilor de regim politic doar pentru a-și proteja corpul fragil ca sticla. Când comuniștii au început să epureze mediul academic, Călinescu a folosit o inteligență de supraviețuire uluitoare, scriind imediat articole de susținere. A acceptat umilința istorică de a se plia pe dogma stalinistă tocmai pentru a-și păstra privilegiile materiale care îi permiteau accesul la îngrijiri medicale occidentale de lux. Nu ideologia opresivă l-a îngenuncheat pe divinul critic, ci teama că, devenit proscris, s-ar fi îmbolnăvit lipsit de doctori. A pactizat conștient cu dictatura pentru a fugi de microbi.

Dar ironia destinului acționează mereu cu o cruzime implacabilă, lovind exact de unde pacientul își retrăsese complet vigilența. În ciuda tuturor măsurilor draconice și a fularelor purtate în arșița verii, titanul nu a fost atacat de banalul curent de aer evitat o viață întreagă. Amenințarea letală a venit din interior, dintr-o tăcere celulară pe care absolut niciun dezinfectant nu o putea opri. Spre finalul vieții, arhitectul literaturii a fost diagnosticat cu o afecțiune hepatică incurabilă, demonstrând foarte clar că zidurile sale de protecție fuseseră ridicate complet degeaba. Corpul pe care l-a păzit cu o teroare zilnică l-a trădat implacabil din adâncuri.

🔴 Finalul acestui zeu al cuvintelor s-a consumat în martie 1965, într-o rezervă a sanatoriului Otopeni, departe de polemicile zgomotoase pe care le dominase decenii la rând. Boala l-a redus lent la o suferință fizică cumplită, anulându-i definitiv tocmai instrumentul său suprem: discursul oral. Bărbatul care terorizase generații întregi cu verdictele sale a murit complet mut, comunicând cu medicii doar prin bilete scurte scrise cu o mână tremurândă. Se protejase de lumea exterioară cu paltoane groase, dar s-a stins ucis pe dinăuntru. A plecat scriind cu disperare pe mici bucăți de hârtie, cerșind tăcut un aer pe care, o viață întreagă, se temuse să îl re spire liber.

$$$

 🔴 Securitatea nu a confiscat arme din casa acestui om, ci a recurs la o formă de mutilare mult mai perversă: i-a interzis cu desăvârșire să mai țină vreodată un stilou în mână. Considerat un pericol letal pentru dogma comunistă, Petre Țuțea a fost condamnat să devină o fantomă intelectuală, o minte sclipitoare forțată să gândească exclusiv în aer, fără dreptul de a publica. Tăcerea lui tipărită devenise o chestiune de siguranță națională. Pumnul opresiv nu voia doar să-l izoleze fizic de societate, ci să se asigure că geniul său nu va supraviețui absolut deloc trecerii timpului. O condamnare brutală la neființă. Părintele unei generații excepționale a fost redus la o prezență strict verbală.

Calvarul său începuse mult înainte de această condamnare literară absurdă. Arestat în o mie nouă sute patruzeci și opt și purtat prin cele mai cumplite temnițe de exterminare ale țării, a supraviețuit unui regim de teroare absolută. Treisprezece ani de tortură fizică și psihologică i-au măcinat trupul masiv, dar nu au reușit să-i frângă deloc spiritul tăios. A ieșit din infernul de la Aiud abia în anul o mie nouă sute șaizeci și patru, însă libertatea care l-a întâmpinat la porți era doar o iluzie cinică. Societatea se transformase treptat într-o imensă pușcărie, unde deținuții politici purtau un stigmat periculos. Statul îi distrusese metodic tinerețea, iar acum îi confisca definitiv viitorul.

🔴 Întors în Bucureștiul dominat de dictatură, marele filosof a descoperit cu groază că adevărata pedeapsă abia acum se aplica. Fără absolut nicio pensie și urmărit permanent de o armată tăcută de turnători, a fost aruncat într-o izolare civică pe care niciun om nu ar fi putut-o îndura fără să înnebunească complet. Fostul gânditor respectat a ajuns să trăiască din mila prietenilor, locuind într-o garsonieră minusculă, sufocantă și înghețată din apropierea parcului Cișmigiu. Acolo, închis între patru pereți scorojiți și reci, regimul comunist spera că bătrânul indezirabil se va stinge în liniște deplină, fără a lăsa vreo moștenire periculoasă tinerilor studenți.

În loc să capituleze umilit în fața mizeriei de nedescris, Țuțea a transformat acea cămăruță sordidă într-un veritabil altar al rezistenței spirituale. S-a metamorfozat treptat într-un Socrate modern, un om care refuza moartea lentă a culturii. Zeci de tineri intelectuali urcau pe furiș scările întunecate ale blocului său pentru a asculta prelegeri magistrale rostite absolut liber, fără niciun fel de notițe. El oficia adevărate slujbe ale minții într-o epocă întunecată. Frazele sale loveau cu forța unor sentințe definitive, demontând minciunile sistemului opresiv cu o logică impecabilă. Tinerii veneau cu reportofoane ascunse sub haine, salvând disperați fragmente rare din acest vulcan al cunoașterii interzise care erupea zilnic în fața lor.

🔴 În timp ce monștrii sacri ai generației sale, Mircea Eliade sau Emil Cioran, se bucurau de o glorie internațională sub cerul liber al Parisului, el își consuma geniul într-un spațiu monitorizat diabolic. Ofițerii Securității instalaseră microfoane ultra-sensibile în pereții garsonierei, transformând absolut fiecare dialog filosofic într-o probă la un nesfârșit dosar de urmărire care a atins zeci de volume. Îl chemau frecvent la interogatorii umilitoare și îi confiscau brutal orice manuscris găsit în casă. Proiectul său monumental a fost confiscat repetat în timpul unor percheziții nocturne terifiante, agenții rupând pur și simplu paginile. Era lupta inegală și dramatică dintre un creier sclipitor și un stat complet paranoic.

Sărăcia extremă în care fusese forțat să supraviețuiască ani de zile atinsese limite de o cruzime inimaginabilă. Oamenii apropiați care îi treceau pragul îl găseau adesea învelit în paltoane foarte vechi, mâncând porții de pâine uscată cu ceai, dar strălucind mereu de o inteligență copleșitoare și vie. Nu a cerut niciodată milă autorităților și nu și-a plâns deloc destinul tragic. A purtat haina mizeriei cu o demnitate aristocratică uluitoare, sfidând mașinăria de represiune. Această atitudine inflexibilă a reprezentat cea mai cumplită tortură aplicată direct securiștilor săi. Nu îl puteau cumpăra cu onoruri false și nici șantaja, pentru că el renunțase de bunăvoie la absolut tot ce putea fi confiscat de pe lumea aceasta.

🔴 Abia prăbușirea dictaturii în decembrie o mie nouă sute optzeci și nouă i-a redat libertatea de a publica, dar timpul nu mai avea deloc răbdare. Bătrânul filosof, devenit o legendă vie a suferinței carcerale, a uluit națiunea la televizor cu o luciditate tăioasă, constatând amar că a îndurat zeci de ani de pușcărie pentru o societate oarbă. A plecat din această lume la scurt timp, în anul o mie nouă sute nouăzeci și unu. Detaliul care îngheață sângele în vene este însăși lipsa sa bibliografică. Cea mai mare parte a operei sale a murit fizic odată cu el, interzisă să se nască pe hârtie. Securitatea și-a atins obiectivul macabru: a amputat o bibliotecă națională enormă, lăsând cel mai sclipitor autor român să moară fără permisiunea de a-și fi scris capodopera. 🕯️