&&_

 🔴 Cel mai zguduitor concert din istoria muzicii clasice nu s-a încheiat cu ropote de aplauze, ci cu tăcerea paralizantă a unui public care privea un geniu murind încet pe scenă. În septembrie 1950, sala Parlamentului din Besançon a fost transformată dintr-o simplă sală de spectacol într-un adevărat altar sacrificial. Dinu Lipatti, unul dintre cei mai puri pianiști pe care i-a dat umanitatea, a pășit în fața mulțimii arătând ca o fantomă. Costumul de concert atârna dureros pe trupul său scheletic, vlăguit de suferință. Boala care îi devora sângele de ani de zile, o formă extrem de agresivă de leucemie, îi secătuise absolut orice resursă fizică. Dar refuzase categoric să anuleze acest recital public. Știa perfect că va fi cântecul său de lebădă și voia să plece onorabil.

Luni de zile la rând, trupul său fragil fusese supus unor tratamente experimentale chinuitoare. Injecțiile cu cortizon, o raritate medicală absolută și un efort financiar colosal, reușiseră temporar să îi cumpere o scurtă prelungire a existenței, însă prețul durerii era de neimaginat. Medicii din Elveția îl imploraseră să rămână imobilizat în pat, avertizându-l ferm că un efort concertistic atât de prelungit îi va fi inevitabil fatal. Dar pentru Lipatti, muzica nu era o simplă profesie, ci o religie supremă pe care nu o putea trăda. A călătorit spre Franța susținut fizic de soția sa, respirând cu o greutate cumplită, sfidând toate pronosticurile științei. Spiritul său neîmblânzit voia să mai ofere lumii o ultimă liturghie sonoră, deși era evident că își va lăsa viața pe lemnul lăcuit al pianului.

🔴 Când s-a așezat pe scaunul din fața instrumentului, o tăcere de gheață a pus stăpânire pe încăpere, martorii simțind fizic tragedia care se derula în fața lor. Dar miracolul s-a produs în secunda precisă în care degetele sale extrem de subțiri, aproape translucide de atâta boală, au atins clapele de fildeș, declanșând o forță spirituală care a anulat complet suferința trupească. Prima parte a recitalului, dedicată capodoperelor lui Bach și Mozart, a curs cu o limpezime ireală, o puritate cristalină pe care criticii muzicali nu au putut-o explica rațional. Nu mai era un om bolnav în stadiu terminal care lovea niște corzi metalice reci, ci un spirit eliberat de granițele biologiei, care dialoga direct cu eternitatea. Fiecare notă se năștea perfectă, deși era smulsă dintr-o agonie fizică devastatoare.

Programul ales pentru acea zi memorabilă era de o dificultate titanică, imposibil de dus la capăt fără erori chiar și pentru un muzician aflat în forță maximă. Însă adevăratul test de rezistență umană urma abia în a doua jumătate a serii. Dinu Lipatti își propusese să interpreteze integral ciclul celor paisprezece valsuri compuse de Frédéric Chopin, piese care cer prin excelență o energie vitală debordantă. A început să le cânte cu o pasiune mistuitoare, topindu-și ultimele rezerve celulare de viață în acordurile de un romantism tăios. Publicul asculta absolut hipnotizat, cu respirația tăiată, mulți având lacrimi fierbinți șiroind pe obraji, conștienți că asistă la un testament artistic scris în timp real. Banda magnetică a radiodifuziunii franceze a înregistrat cu sfințenie această luptă supraumană, captând pentru istorie sunetul sacrificiului.

🔴 La valsul cu numărul treisprezece, energia miraculoasă care îl susținuse inexplicabil de bine până atunci s-a prăbușit brusc, iar mecanismul său biologic a cedat definitiv. Complet epuizat, sufocat din lipsă de oxigen și total incapabil să mai ridice brațele deasupra clapelor, marele Lipatti s-a oprit brusc la jumătatea piesei, s-a ridicat cu chiu cu vai și a părăsit scena clătinându-se, lăsând ultimul vals neinterpretat. Sala a înghețat instantaneu, iar liniștea a devenit asurzitoare și insuportabil de apăsătoare. Nimeni nu a îndrăznit să schițeze vreun gest, nimeni nu a aplaudat forțat, nimeni nu a tușit. Era o veghe colectivă. Acolo, ascuns în culise, pianistul s-a prăbușit neputincios, la limita leșinului clinic, în timp ce doctorii încercau disperați să îl resusciteze cu injecții. Adevărul crunt era că omul murise deja parțial în fața lor. 🎹

Însă detaliul absolut tulburător, o dovadă supremă de martiriu artistic și o imagine care bântuie și astăzi muzica universală, s-a petrecut câteva minute lungi mai târziu. Refuzând cu îndârjire să lase ultimul său concert neterminat, genialul pianist și-a adunat o forță dincolo de legile lumii noastre și s-a întors șovăind pe scenă, în fața unui public paralizat. Nu a mai avut rezistența pentru a ataca cel de-al paisprezecelea vals de Chopin. S-a așezat tăcut la pian, și-a adunat mâinile firave și a început să cânte extrem de lent o piesă neanunțată: coralul "Iisus, bucuria dorinței umane" de Bach. Nu a mai fost un recital pentru public, ci o rugăciune intimă de adio, cântată cu ultimele fărâme de viață, înainte de a se stinge câteva luni mai târziu, la doar treizeci și trei de ani. Acel sunet final divin nu a fost muzică profană, ci pactul lui definitiv semnat cu cerul.

🔴 Cel mai zguduitor concert din istoria muzicii clasice nu s-a încheiat cu ropote de aplauze, ci cu tăcerea paralizantă a unui public care privea un geniu murind încet pe scenă. În septembrie 1950, sala Parlamentului din Besançon a fost transformată dintr-o simplă sală de spectacol într-un adevărat altar sacrificial. Dinu Lipatti, unul dintre cei mai puri pianiști pe care i-a dat umanitatea, a pășit în fața mulțimii arătând ca o fantomă. Costumul de concert atârna dureros pe trupul său scheletic, vlăguit de suferință. Boala care îi devora sângele de ani de zile, o formă extrem de agresivă de leucemie, îi secătuise absolut orice resursă fizică. Dar refuzase categoric să anuleze acest recital public. Știa perfect că va fi cântecul său de lebădă și voia să plece onorabil.

Istorie  la culcare

&&&

 TITUS POPOVICI 

~Omul care știa prea multe~

S-a născut pe 16 mai 1930, la Oradea, într-o familie modestă de ardeleni.   A murit pe 29 noiembrie 1994, lângă Tulcea, la o partidă de vânătoare — sau cel puțin așa s-a spus oficial.

In jurul morții lui Titus Popovici a rămas o întrebare care nu s-a închis niciodată.

Era omul care scrisese în același timp narațiuni pro-comuniste de succes și romane anticomuniste de sertar — cu dezvăluiri picante despre viața intimă a nomenclaturii.   Știa tot. Vedea tot. Și, după 1989, a început să vorbească.

A scris peste 30 de scenarii de film — Pădurea spânzuraților, Dacii, Mihai Viteazul, Moara cu noroc.  Generații întregi de români au crescut cu poveștile lui pe ecran, fără să știe că în spatele lor era același om, aceeași mână, același creion.

Dar omul acesta trăise 24 de ani în Comitetul Central al PCR. Văzuse tot. Auzise tot. Și ținuse minte tot.

Talentul și prețul lui

Capodopera lui rămâne nuvela Moartea lui Ipu — povestea unui om simplu, slab de minte, ales de o comunitate să se sacrifice nevinovat în locul ei, pentru a scăpa de exterminarea nazistă.   O poveste despre lașitate colectivă și nevinovăție sacrificată. Scrisă de un om care înțelegea perfect mecanismele puterii — pentru că trăia în mijlocul lor.

Criticul de film Cristian Tudor Popescu a spus-o direct: niciun alt scenarist român nu i-a atins performanțele „în a rezolva situații dificile ideologic prin episoade încărcate artistic cu realitatea umană."  

Talent autentic, pus în slujba unui sistem murdar. Asta a fost și blestemul lui — că a fost prea bun ca să poată fi ignorat și prea implicat ca să poată fi iertat.

Ce știa și ce a spus

A povestit cum Dej îl arăta pe Ceaușescu colegilor de partid spunând: „Bă! Ăsta-i jidan, bă, nu vedeți ce mutră are?"   Liderul care l-a format pe Ceaușescu îl umilea în față cu insulte antisemite.

A dezvăluit cum Hrușciov venise în România beat și critic, iar Dej și Bodnăraș pregătiseră în secret o întreagă „piesă de teatru" pentru a-l manipula și a obține retragerea trupelor sovietice.   

Și poate cel mai exploziv: un schimb violent între Ceaușescu și Gorbaciov, obținut printr-un informator de la cancelarie, plătit cu sticle de pălincă. La final, Ceaușescu îi spune: „Ești un trădător și un agent al imperialismului." Gorbaciov îi răspunde rece: „Dacă asta e părerea ta, URSS își încetează livrările de petrol... Iar când se va întâmpla la voi ceea ce trebuie să se întâmple, să nu spui că eu am fost amestecat."  

Practic, Gorbaciov prevestise căderea lui Ceaușescu. Cu ani înainte.

Sfârșitul

Interviul acordat lui Mihai Tatulici pentru Tele 7abc, la începutul anului 1994, a arătat un personaj lucid și cinic, gata să facă dezvăluiri senzaționale despre nomenclatura comunistă — mare parte din aceasta încă activă după 1989. 

Câteva luni mai târziu era mort.

Prietenul său, scriitorul Alecu Ivan Ghilia, spune că totul a fost un stupid accident: Titus s-a ridicat în picioare în mașină să tragă într-un iepure, detunătura l-a speriat pe șofer, care a intrat într-un copac.  Versiunea oficială.

Cealaltă versiune n-a fost niciodată dovedită. Și niciodată complet înlăturată.

Cărțile lui cele mai explozive — Disciplina dezordinii și Cartierul Primăverii — au apărut postum.   Ca și cum ar fi știut că nu va apuca să le vadă tipărite.

96 de ani de la naștere. Unele întrebări nu mor odată cu oamenii.

Res pect!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&__&&

 Memorie Culturala NICOLAE GRIGORESCU 

    NICOLAE GRIGORESCU este considerat părintele picturii moderne românești și unul dintre cei mai sensibili și profunzi artiști ai secolului XIX. Viața sa a fost marcată de greutăți, dar și de o pasiune neclintită pentru artă și frumusețea rurală a României.

 🔘Născut: 15 mai 1838, în satul PITARU, județul DÂMBOVIȚA 

🔘Decedat: 21 iulie 1907, în CÂMPINA 

🔘Cauza morții: boală pulmonară cronică, care l-a chinuit peste 20 de ani

🔘A fost al șaselea din cei șapte copii ai lui ION și RUXANDRA GRIGORESCU 

🔘Tatăl său a murit când NICOLAE avea doar 7 ani, iar mama sa a muncit neobosit pentru a-și crește copiii

     Cariera artistică

🔘A început ca ucenic la 10 ani în atelierul pictorului ceh ANTON CHLADEK 

🔘La 12 ani, vindea primele iconițe în OBOR, iar bucuria de a aduce bani acasă a fost „cea mai fericită zi din viața mea”

🔘A pictat biserici (ZAMFIRA, AGAPIA) și a fost remarcat de MIHAIL KOGĂLNICEANU, care i-a oferit o bursă pentru studii la PARIS 

🔘A studiat la ÉCOLE DES BEAUX-ARTS și a fost coleg cu PIERRE-AUGUSTE RENOIR 

🔘A fost influențat de Școala de la BARBIZON și a pictat în aer liber, captând lumina și atmosfera peisajelor

🔘A participat ca „pictor de front” în Războiul de Independență din 1877, realizând lucrări precum „ATACUL DE LA SMÂRDAN ”

🔘După 1890, s-a stabilit la CÂMPINA, unde a pictat peisaje rustice, țărănci și care cu boi

🔘A fost numit membru de onoare al ACADEMIEI ROMÂNE în 1899

A trăit în ultimii ani alături de MARIA DANCIU, care i-a fost parteneră de viață și mama fiului său, GHEORGHE GRIGORESCU, și el artist

 Deși nu au fost căsătoriți oficial, se spune că GRIGORESCU ar fi dorit să o ia de soție chiar înainte de moarte, dar nu a mai apucat

 A lăsat întreaga avere prin testament MARIEI și fiului lor.

A lăsat în urmă mii de lucrări, multe dintre ele fiind expuse la MUZEUL MEMORIAL „NICOLAE GRIGORESCU ” din CÂMPINA 

 Ultima sa lucrare, „ÎNTOARCEREA DE LA BÂLCI ”, a rămas neterminată pe șevalet

Viața lui GRIGORESCU e o poveste despre talent, sacrificiu și iubirea profundă pentru pământul românesc.

RESPECT, 

ADMIRATIE, 

PRETUI RE!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 🔴 Cel mai mare romancier al României a fost găsit mort la doar câteva săptămâni după ce aruncase în aer peisajul literar cu o carte ce demonta complet minciuna dictaturii. În dimineața zilei de 16 mai 1980, liniștea apăsătoare de la Palatul Mogoșoaia, casă de creație pentru scriitori, a fost sfâșiată de o descoperire macabră. Marin Preda, titanul literaturii postbelice, zăcea fără suflare în camera sa, cu trupul prăbușit pe un pat îngust și rece. Verdictul oficial, redactat cu o viteză suspectă de medicii legiști ai regimului, a fost de o banalitate insultătoare: moarte prin asfixie mecanică, în urma aspirării vomei. O concluzie clinică, seacă, menită să închidă rapid speculațiile. Un accident nefericit pe fondul consumului de alcool. Dar contextul acestei morți era infinit mai întunecat.

Tragedia de la Mogoșoaia nu lovea un simplu scriitor epuizat, ci viza omul care tocmai dăduse cea mai grea lovitură de imagine sistemului totalitar. Cu puțin timp înainte, Preda publicase „Cel mai iubit dintre pământeni”, un roman masiv în 3 volume, care se epuizase din librării cu o rapiditate fenomenală. Acea carte nu era doar o ficțiune de succes, ci un rechizitoriu devastator la adresa anilor '50, un denunț curajos al terorii și al închisorilor politice care distruseseră elitele națiunii. Cititorii au stat la cozi kilometrice pentru a pune mâna pe volumul care spunea adevărul interzis. Sistemul era în stare de șoc. Nimeni nu înțelegea cum o asemenea radiografie a abisului comunist putuse trece de filtrele paranoice ale cenzurii.

🔴 Răspunsul stătea chiar în statura colosală a scriitorului. Marin Preda era directorul atotputernic al editurii Cartea Românească, având o influență uriașă în sferele înalte ale puterii. Folosindu-și tactul și prestigiul incontestabil, forțase efectiv publicarea romanului, asumându-și un risc calculat, dar extrem de periculos. Securitatea, care îl fila pas cu pas de ani de zile, a fost luată prin surprindere, iar ofițerii însărcinați cu supravegherea culturii au realizat prea târziu amploarea dezastrului. Romanul a devenit un fenomen social. Oamenii citeau noaptea fragmentele în care regimul era descris ca o mașinărie infernală de strivit conștiințe. Succesul l-a transformat pe autor în inamicul public numărul 1 al aparatului represiv. 📖

Din acel moment, umbrele au început să se adune amenințător. Familia scriitorului, în special fratele și soția sa, aveau să declare ulterior că Preda devenise extrem de tensionat și temător în ultimele săptămâni de viață. Mărturiile apropiaților conturează imaginea unui om vânat, care primise amenințări directe și care le mărturisise că se teme pentru viața lui, spunând clar că „ăștia” îl vor lichida. Regimul nu îl putea aresta public, deoarece ar fi declanșat un scandal internațional de proporții uriașe, Preda fiind o figură respectată în afara granițelor. Aveau nevoie de o metodă tăcută, de un final care să poată fi clasat drept un simplu incident medical nefericit, o ieșire discretă din scenă a unei voci mult prea puternice.

🔴 Moartea sa bruscă a oferit exact scenariul perfect pentru o mușamalizare de stat. Ancheta care a urmat a fost superficială, lacunară și condusă cu o grabă suspectă, ignorând procedurile criminalistice elementare. Nu s-au prelevat probe complete, nu s-au audiat martori cheie, iar dosarul de urmărire deschis de Securitate a rămas până astăzi un labirint de note informative trunchiate și rapoarte ascunse. Statul comunist nu a avut nici cel mai mic interes să elucideze circumstanțele exacte ale acelei nopți, preferând să închidă cazul sub eticheta asfixierii accidentale. A fost o moarte extrem de convenabilă, sosită fix la momentul potrivit pentru a opri vocea care deranja cel mai mult liniștea dogmatică a dictaturii.

Dar detaliul cel mai tulburător, o dovadă sfâșietoare a destinului implacabil, este că scriitorul și-a anticipat, într-un fel, propria izolare și sfârșitul. Omul care a descris cu o acuratețe clinică mecanismele terorii de stat a murit singur, înconjurat doar de manuscrisele sale și de pereții reci ai unei camere pe care Securitatea o cunoștea la milimetru. A lăsat în urmă cea mai curajoasă carte a deceniului, terminându-și misiunea cu o precizie fatală, de parcă ar fi știut că acele pagini îi vor semna propria condamnare. Dosarul său este și astăzi un mister nerezolvat, un amestec de documente clasificate și tăceri vinovate. Regimul l-a îngropat oficial cu onoruri, dar, în realitate, dictatura a răsuflat ușurată. Scăpaseră de vocea adevărului. 🚪

🔴 Cel mai mare romancier al României a fost găsit mort la doar câteva săptămâni după ce aruncase în aer peisajul literar cu o carte ce demonta complet minciuna dictaturii. În dimineața zilei de 16 mai 1980, liniștea apăsătoare de la Palatul Mogoșoaia, casă de creație pentru scriitori, a fost sfâșiată de o descoperire macabră. Marin Preda, titanul literaturii postbelice, zăcea fără suflare în camera sa, cu trupul prăbușit pe un pat îngust și rece. Verdictul oficial, redactat cu o viteză suspectă de medicii legiști ai regimului, a fost de o banalitate insultătoare: moarte prin asfixie mecanică, în urma aspirării vomei. O concluzie clinică, seacă, menită să închidă rapid speculațiile. Un accident nefericit pe fondul consumului de alcool. Dar contextul acestei morți era infinit mai întunecat.

Istorie  la culcare

&&&

 Povestea de dragoste dintre Mădălina Manole și Șerban Georgescu a fost una dintre cele mai intense și complicate relații din muzica românească a anilor ’90, o relație în care iubirea, succesul și suferința s au amestecat permanent până când totul s a transformat într o rană imposibil de vindecat pentru artistă.

Când s au cunoscut, la sfârșitul anilor ’80, Mădălina era o tânără ambițioasă, sensibilă și extrem de talentată, care visa să cucerească scena muzicală românească. Șerban Georgescu era deja un compozitor respectat, cu experiență și conexiuni importante în industrie. Între ei exista o diferență de aproape 15 ani, însă colaborarea profesională s a transformat rapid într o relație sentimentală.

El a fost omul care i a construit practic ascensiunea artistică.

Șerban Georgescu a compus pentru ea unele dintre cele mai cunoscute melodii, inclusiv celebra „Fată dragă”, piesa care avea să o transforme pe Mădălina Manole într un fenomen național. În anii ’90, artista devenise una dintre cele mai iubite voci din România, supranumită „fata cu părul de foc”, cu săli pline, hituri difuzate constant și o imagine extrem de luminoasă în ochii publicului.  

În spatele succesului însă, relația lor începea să devină din ce în ce mai complicată.

Mădălina îl iubea profund pe Șerban Georgescu și vorbea despre el ca despre omul care i a schimbat viața. După divorț, artista avea să mărturisească într un interviu celebru:

„Au fost momente în care îl adoram și altele în care aș fi vrut să îl împușc.”  

Această frază avea să spună aproape totul despre intensitatea și tensiunile relației lor.

În timp, artista a început să lase să se înțeleagă că mariajul fusese afectat și de infidelitățile compozitorului. Într o declarație apărută în presa vremii, Mădălina Manole afirma:

„Am fost femeia unui singur bărbat. Așa sunt eu. Cât despre Șerban? Cred că în cei 15 ani de conviețuire i au mai alunecat ochii. Orice bărbat, chiar dacă ar trăi alături de Claudia Schiffer, tot se mai uită în stânga și în dreapta.”  

Declarația a alimentat ani întregi speculațiile privind infidelitățile lui Șerban Georgescu, mai ales că apropiați ai cuplului vorbeau despre numeroase tensiuni și gelozii în interiorul relației.

Potrivit unor mărturii apărute ulterior, Mădălina era extrem de sensibilă și posesivă în relația cu primul ei soț, iar certurile dintre ei deveniseră tot mai frecvente în ultimii ani de căsnicie.  

La rândul său, Șerban Georgescu a negat public multe dintre acuzații și susținea că despărțirea fusese influențată și de presiunea carierei artistei. Într un interviu acordat după divorț, compozitorul declara:

„Toată România știe că eu am făcut o vedetă din Mădălina Manole.”  

Afirmația a fost interpretată de mulți drept dovada unei relații în care componenta profesională devenise aproape imposibil de separat de cea sentimentală.

Divorțul lor s a produs în anul 2002, după aproape 15 ani de relație și aproximativ nouă ani de căsnicie oficială. Pentru Mădălina, despărțirea a fost devastatoare. Artista avea să recunoască mai târziu că a traversat una dintre cele mai dureroase perioade din viața ei și că ruptura de Șerban Georgescu a lăsat urme adânci.

Prietenii apropiați spuneau că, deși divorțaseră, cei doi nu reușiseră niciodată să se desprindă complet unul de celălalt.

Realizatorul radio Titus Andrei povestea chiar că a încercat să îi împace după despărțire și că Șerban Georgescu își dorea enorm o împăcare. Potrivit acestuia, Mădălina oscila între dorința de a merge mai departe și imposibilitatea de a rupe total legătura emoțională cu fostul soț.  

După divorț, artista a încercat să și reconstruiască viața. În 2009, la 42 de ani, devenea mamă pentru prima dată, iar apariția băiețelului ei părea să îi aducă o nouă speranță. În același an s a căsătorit cu Petru Mircea.

Și totuși, apropiații aveau să spună ulterior că Mădălina rămăsese extrem de fragilă emoțional.

În ultimii ani de viață vorbea tot mai des despre oboseală, anxietate și sentimentul că nu mai găsește echilibrul interior pe care îl căutase mereu. Unele surse apropiate artistei au susținut că succesul uriaș din anii ’90 și relația intensă cu Șerban Georgescu continuau să planeze asupra ei ca o umbră.

Pe 14 iulie 2010, chiar în ziua în care împlinea 43 de ani, România era șocată de vestea morții sale.

Mădălina Manole a fost găsită fără viață în locuința sa din Otopeni, după ce ingerase un pesticid extrem de toxic. Ancheta oficială a concluzionat că artista și a luat viața.  

Moartea ei a produs o emoție uriașă în întreaga țară. Zeci de mii de oameni au venit la înmormântare, incapabili să accepte că femeia care cânta atât de sensibil despre iubire ascundea atâta suferință.

Șerban Georgescu nu mai trăia atunci.

Compozitorul murise în 2007, după o luptă grea cu cancerul, cu trei ani înaintea Mădălinei. Destinul lor avea astfel să rămână pentru totdeauna legat printr o poveste de iubire care a început cu muzică, succes și pasiune, dar care s a încheiat tragic pentru amândoi.

Iar astăzi, la ani de la dispariția artistei, multe dintre melodiile Mădălinei Manole par să ascundă exact acea melancolie și fragilitate pe care publicul nu le a înțeles pe deplin decât după moartea ei.

Povestea de dragoste dintre Mădălina Manole și Șerban Georgescu a fost una dintre cele mai intense și complicate relații din muzica românească a anilor ’90, o relație în care iubirea, succesul și suferința s au amestecat permanent până când totul s a transformat într o rană impos ibil de vindecat pentru artistă.

Destine de poveste

&&&

 Katharine Hepburn... propriile ei cuvinte:

„Odată, când eram adolescentă, eu și tatăl meu stăteam la coadă pentru a cumpăra bilete la circ. Între noi și ghișeul de bilete era o singură familie. Această familie îmi făcuse o impresie grozavă.

Erau opt copii, toți sub 12 ani. Din felul în care erau îmbrăcați se vedea că nu prea aveau bani, însă hainele lor erau curate, foarte curate. Copiii se comportau foarte bine, toți stând la coadă, doi câte doi în spatele părinților, ținându-se de mână.

Erau încântați de clovni, de animale și de toate actele pe care aveau să le vadă în noaptea aceea.

Din entuziasmul lor, se putea vedea că nu mai fuseseră niciodată la un circ. Ar fi fost un punct culminant în viața lor.

Tatăl și mama stăteau înaintea copiilor simțindu-se foarte mândri. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l de parcă ar fi spus: „Tu ești cavalerul meu în armură strălucitoare”.

Zâmbea și se bucura să-și vadă familia fericită.

Doamna de la casa de bilete l-a întrebat câte bilete vrea, iar el a răspuns mândru „Vreau opt bilete pentru copii și două pentru adulți”. Apoi doamna i-a spus prețul.

La auzul prețului, soția bărbatului i-a dat drumul la mână, a lăsat capul în jos, iar bărbia bărbatului a început să tremure.

Apoi s-a apropiat puțin stingherit și a întrebat: „Cât ați spus?”

Doamna de la casa de bilete i-a spus din nou prețul biletelor.

Bărbatul nu avea destui bani.

Cum ar fi trebuit să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are destui bani să-i ducă la circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl meu a băgat mâna în buzunar și a scos o bancnotă de 20 de dolari și a scăpat-o pe podea. Nu eram bogați în niciun sens al cuvântului.

Tatăl meu s-a aplecat, a luat bacnota de 20 de dolari, l-a bătut pe bărbat pe umăr și i-a spus: „Scuză-mă, domnule, v-a căzut acești bani din buzunar”.

Bărbatul a înțeles ce se întâmplă. Nu cerea , dar cu siguranță a apreciat ajutorul într-o situație disperată, sfâșietoare și rușinoasă. S-a uitat direct în ochii tatălui meu, a luat mâna tatălui meu în mâini, a strâns bacnota de 20 de dolari, și cu buzele tremurând și o lacrimă căzându-i pe obraz, a răspuns: „Mulțumesc domnule, asta înseamnă foarte mult pentru mine și pentru familia mea".

Eu și tatăl meu ne-am întors în mașină și am condus spre acasă. Cei 20 de dolari pe care i-a dat tatăl meu urmau să folosim pentru a ne cumpăra propriile bilete.

Chiar dacă nu am putut vedea circul în acea noapte, am simțit amândoi o bucurie în noi, care era mult mai mare decât să vedem circul.

În acea zi am învățat adevărata valoare a dăruirii.

Cel care dăruiește este mai mare decât cel care primește.

Dacă vrei să fii grozav, mai mare decât viața, învață să dăruiești.

Dragostea nu are nimic de-a face cu ceea ce speri să obții, doar cu ceea ce speri să oferi, este mai important.

Importanța de a dărui, de a binecuvânta pe alții, nu poate fi niciodată subliniată prea mult deoarece există întotdeauna bucurie în a dărui.

Învață să faci pe cineva fericit cu acte de dăruire.”

Katharine Hepburn 

Atlasul Vietii

&&&

 Cele 660 de zile uitate: pactul despre care URSS nu a vorbit decenii întregi

Pentru milioane de oameni din fostul spațiu sovietic războiul, a început oficial pe 22 iunie 1941, odată cu atacul Germaniei asupra URSS și ca început al „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”.

 Dar înainte de acel moment au existat aproape doi ani — aproximativ 660 de zile — în care Germania Nazistă și URSS au avut o relație de cooperare strategică.

Totul a început pe 23 august 1939, prin Pactul Germano - Sovietic , semnat la Moscova de miniștrii de externe Ribbentropp și Molotov .

Public, pactul era prezentat ca unul de neagresiune. În secret însă, existau protocoale adiționale prin care Germania nazistă și URSS își împărțeau sferele de influență în Europa de Est: control asupra țărilor baltice și influență asupra Basarabiei.

La doar câteva zile după semnare, Germania invadează Polonia din vest, iar pe 17 septembrie 1939 URSS intră din est. Practic, statul polonez este zdrobit între cele două puteri.

În anii următori URSS ocupă statele baltice și atacă în Finlanda, iar colaborarea economică sovieto-germană continuă până în 1941.

Propaganda sovietică ulterioară a prezentat mai ales perioada de după atacul german asupra URSS, evitând discuția despre colaborarea inițială Stalin–Hitler.

În istoria oficială sovietică, perioada 1939–1941 a fost mult timp minimalizată sau reinterpretată pentru a proteja imaginea URSS ca victimă exclusivă a agresiunii naziste după 22 iunie 1941.

Mult timp, existența protocoalelor secrete a fost negată oficial de autoritățile sovietice. Abia în perioada lui Gorbaciov, spre finalul URSS, documentele au fost recunoscute public. În 1989 Congresul Deputaților Poporului din URSS a condamnat oficial protocoalele secrete, iar după 1990 arhivele au confirmat autenticitatea lor completă.

În Occident însă, mai ales după deschiderea arhivelor istorice, accentul a fost pus tot mai mult pe

protocoalele secrete, împărțirea  și ocuparea statelor baltice sau atacul sovietic asupra Finlandei.

Una dintre marile controverse istorice rămâne însă faptul că Anglia și Franţa au declarat imediat război Germaniei după invadarea Poloniei, dar nu și URSS după intrarea Armatei Roșii în estul Poloniei pe 17 septembrie 1939.

Explicația ține de realpolitik, deoarece garanțiile franco-britanice vizau explicit agresiunea germană, iar Londra și Parisul considerau Germania hitleristă principalul pericol european. În plus, Occidentul spera încă, să evite un conflict simultan și cu URSS, pentru care nu erau pregătiţi.

Pentru mulți est-europeni însă, această diferență de reacție a rămas un simbol al dublei măsuri geopolitice și al faptului că marile puteri priveau regiunea mai ales prin prisma propriilor interese strategice și astfel s-au format două memorii istorice diferite.

În Vest s-a pus accent pe agresiunea nazistă și Holocaust, iar în fostul spațiu sovietic, accent pe „Marele Război pentru Apărarea Patriei” început în 1941, în timp ce în Europa de Est, memoria ocupațiilor succesive — nazistă și sovietică — a rămas mult mai prezentă.

Astăzi, Pactul Ribbentrop–Molotov rămâne unul dintre cele mai controversate documente diplomatice ale secolului XX și un simbol al modului în care două regimuri totalitare au redesenat harta Europei înaint e de a deveni inamici.