&&&

 Katharine Hepburn... propriile ei cuvinte:

„Odată, când eram adolescentă, eu și tatăl meu stăteam la coadă pentru a cumpăra bilete la circ. Între noi și ghișeul de bilete era o singură familie. Această familie îmi făcuse o impresie grozavă.

Erau opt copii, toți sub 12 ani. Din felul în care erau îmbrăcați se vedea că nu prea aveau bani, însă hainele lor erau curate, foarte curate. Copiii se comportau foarte bine, toți stând la coadă, doi câte doi în spatele părinților, ținându-se de mână.

Erau încântați de clovni, de animale și de toate actele pe care aveau să le vadă în noaptea aceea.

Din entuziasmul lor, se putea vedea că nu mai fuseseră niciodată la un circ. Ar fi fost un punct culminant în viața lor.

Tatăl și mama stăteau înaintea copiilor simțindu-se foarte mândri. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l de parcă ar fi spus: „Tu ești cavalerul meu în armură strălucitoare”.

Zâmbea și se bucura să-și vadă familia fericită.

Doamna de la casa de bilete l-a întrebat câte bilete vrea, iar el a răspuns mândru „Vreau opt bilete pentru copii și două pentru adulți”. Apoi doamna i-a spus prețul.

La auzul prețului, soția bărbatului i-a dat drumul la mână, a lăsat capul în jos, iar bărbia bărbatului a început să tremure.

Apoi s-a apropiat puțin stingherit și a întrebat: „Cât ați spus?”

Doamna de la casa de bilete i-a spus din nou prețul biletelor.

Bărbatul nu avea destui bani.

Cum ar fi trebuit să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are destui bani să-i ducă la circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl meu a băgat mâna în buzunar și a scos o bancnotă de 20 de dolari și a scăpat-o pe podea. Nu eram bogați în niciun sens al cuvântului.

Tatăl meu s-a aplecat, a luat bacnota de 20 de dolari, l-a bătut pe bărbat pe umăr și i-a spus: „Scuză-mă, domnule, v-a căzut acești bani din buzunar”.

Bărbatul a înțeles ce se întâmplă. Nu cerea , dar cu siguranță a apreciat ajutorul într-o situație disperată, sfâșietoare și rușinoasă. S-a uitat direct în ochii tatălui meu, a luat mâna tatălui meu în mâini, a strâns bacnota de 20 de dolari, și cu buzele tremurând și o lacrimă căzându-i pe obraz, a răspuns: „Mulțumesc domnule, asta înseamnă foarte mult pentru mine și pentru familia mea".

Eu și tatăl meu ne-am întors în mașină și am condus spre acasă. Cei 20 de dolari pe care i-a dat tatăl meu urmau să folosim pentru a ne cumpăra propriile bilete.

Chiar dacă nu am putut vedea circul în acea noapte, am simțit amândoi o bucurie în noi, care era mult mai mare decât să vedem circul.

În acea zi am învățat adevărata valoare a dăruirii.

Cel care dăruiește este mai mare decât cel care primește.

Dacă vrei să fii grozav, mai mare decât viața, învață să dăruiești.

Dragostea nu are nimic de-a face cu ceea ce speri să obții, doar cu ceea ce speri să oferi, este mai important.

Importanța de a dărui, de a binecuvânta pe alții, nu poate fi niciodată subliniată prea mult deoarece există întotdeauna bucurie în a dărui.

Învață să faci pe cineva fericit cu acte de dăruire.”

Katharine Hepburn 

Atlasul Vietii

&&&

 Cele 660 de zile uitate: pactul despre care URSS nu a vorbit decenii întregi

Pentru milioane de oameni din fostul spațiu sovietic războiul, a început oficial pe 22 iunie 1941, odată cu atacul Germaniei asupra URSS și ca început al „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”.

 Dar înainte de acel moment au existat aproape doi ani — aproximativ 660 de zile — în care Germania Nazistă și URSS au avut o relație de cooperare strategică.

Totul a început pe 23 august 1939, prin Pactul Germano - Sovietic , semnat la Moscova de miniștrii de externe Ribbentropp și Molotov .

Public, pactul era prezentat ca unul de neagresiune. În secret însă, existau protocoale adiționale prin care Germania nazistă și URSS își împărțeau sferele de influență în Europa de Est: control asupra țărilor baltice și influență asupra Basarabiei.

La doar câteva zile după semnare, Germania invadează Polonia din vest, iar pe 17 septembrie 1939 URSS intră din est. Practic, statul polonez este zdrobit între cele două puteri.

În anii următori URSS ocupă statele baltice și atacă în Finlanda, iar colaborarea economică sovieto-germană continuă până în 1941.

Propaganda sovietică ulterioară a prezentat mai ales perioada de după atacul german asupra URSS, evitând discuția despre colaborarea inițială Stalin–Hitler.

În istoria oficială sovietică, perioada 1939–1941 a fost mult timp minimalizată sau reinterpretată pentru a proteja imaginea URSS ca victimă exclusivă a agresiunii naziste după 22 iunie 1941.

Mult timp, existența protocoalelor secrete a fost negată oficial de autoritățile sovietice. Abia în perioada lui Gorbaciov, spre finalul URSS, documentele au fost recunoscute public. În 1989 Congresul Deputaților Poporului din URSS a condamnat oficial protocoalele secrete, iar după 1990 arhivele au confirmat autenticitatea lor completă.

În Occident însă, mai ales după deschiderea arhivelor istorice, accentul a fost pus tot mai mult pe

protocoalele secrete, împărțirea  și ocuparea statelor baltice sau atacul sovietic asupra Finlandei.

Una dintre marile controverse istorice rămâne însă faptul că Anglia și Franţa au declarat imediat război Germaniei după invadarea Poloniei, dar nu și URSS după intrarea Armatei Roșii în estul Poloniei pe 17 septembrie 1939.

Explicația ține de realpolitik, deoarece garanțiile franco-britanice vizau explicit agresiunea germană, iar Londra și Parisul considerau Germania hitleristă principalul pericol european. În plus, Occidentul spera încă, să evite un conflict simultan și cu URSS, pentru care nu erau pregătiţi.

Pentru mulți est-europeni însă, această diferență de reacție a rămas un simbol al dublei măsuri geopolitice și al faptului că marile puteri priveau regiunea mai ales prin prisma propriilor interese strategice și astfel s-au format două memorii istorice diferite.

În Vest s-a pus accent pe agresiunea nazistă și Holocaust, iar în fostul spațiu sovietic, accent pe „Marele Război pentru Apărarea Patriei” început în 1941, în timp ce în Europa de Est, memoria ocupațiilor succesive — nazistă și sovietică — a rămas mult mai prezentă.

Astăzi, Pactul Ribbentrop–Molotov rămâne unul dintre cele mai controversate documente diplomatice ale secolului XX și un simbol al modului în care două regimuri totalitare au redesenat harta Europei înaint e de a deveni inamici.

&&&

 „Când Superman a vrut să renunțe, un nebun cu un halat alb l-a readus la viață.”

Era mai 1995, iar în salonul alb și rece al unui spital din Virginia, Christopher Reeve — actorul care făcuse lumea întreagă să creadă că oamenii pot zbura, că eroii există, că imposibilul e doar o chestiune de voință — zăcea întins, conectat la aparate, incapabil să miște măcar un deget, după ce o cădere brutală de pe cal îi fracturase coloana cervicală la nivelul cel mai nemilos posibil, lăsându-l captiv într-un trup care nu mai răspundea. Întors spre soția sa, Dana, cu o disperare pe care nici măcar Superman nu o putea învinge, îi spusese șoptit că poate ar fi mai bine să-l lase să plece, să nu-l forțeze să trăiască o viață pe care nu o mai recunoștea. Și chiar atunci, fix când întunericul părea să-l înghită definitiv, ușa salonului s-a deschis brusc, iar un medic cu halat alb, mască chirurgicală și accent rusesc gros a intrat cu o gravitate absurdă: „Bună ziua, sunt proctologul dumneavoastră și trebuie să vă examinez imediat!”

Privirea lui Reeve s-a umplut de groază, apoi de uimire, apoi, în clipa în care „doctorul” și-a smuls masca, s-a transformat în ceva ce părea imposibil: râs. Pentru că sub halat, cu zâmbetul acela nebun pe care doar el îl avea, stătea Robin Williams — prietenul său din tinerețe, camaradul din anii de început, omul care nu suporta să vadă durere fără să se arunce asupra ei cu armele lui: nebunie, umor, lumină.

„În momentul acela”, avea să spună Reeve ani mai târziu, „am știut că voi trăi. Dacă încă pot râde, încă pot trăi.”

Dar ca să înțelegi de ce Robin Williams a intrat în salonul acela ca un clovn apocaliptic, trebuie să te întorci în timp, într-un alt oraș, într-o altă viață.

Era anul 1973 la Juilliard, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume, iar doi tineri complet diferiți, Robin Williams — un fulger pe două picioare, un vulcan de improvizație, energie, nebunie — și Christopher Reeve — disciplinat, serios, sculptat pentru tragedii clasice — au fost puși în aceeași clasă, apoi în aceeași cameră, devenind colegi de cameră, apoi prieteni, apoi frați. Împărțeau mâncare, roluri, îndoieli, sărăcie, vise; în camerele mici de la Juilliard își făgăduiseră unul altuia că, oricât de mare va deveni lumea în jurul lor, ei nu vor lăsa niciodată distanța, succesul sau viața să-i despartă.

Anii au trecut, și destinul i-a dus pe culmi pe care nici ei nu le-ar fi putut imagina: Robin, superstarul comediei, geniul improvizației, omul care electriza săli întregi; Christopher, întruchiparea lui Superman, simbolul unei Americi care avea nevoie să creadă în eroi. Cariera îi purta în locuri diferite, dar promisiunea rămânea. Ei doi erau legați de un fir care nu se rupea.

Apoi, o clipă, o cădere, o vertebră ruptă — și tot universul se sfărâmă.

În zilele de după accident, Christopher Reeve, omul care fusese idolul unei generații, își dorea să moară. Când sufletul îi aluneca în prăpastie, când moartea părea mai ușoară decât viața, când chiar și aerul pe care aparatul îl împingea forțat în plămânii săi părea un efort fără sens, Robin Williams a intrat pe ușă și a făcut ceea ce făcuse și la Juilliard, și în sălile de repetiții, și de fiecare dată când prietenul lui era în întuneric: a aprins lumina.

Și nu a plecat.

Ani de zile, Robin a fost acolo, în tăcere, în umbră, ajutând când facturile medicale deveneau sufocante, ridicând fonduri pentru fundația lui Reeve, telefonând la orice oră doar ca să-i stârnească un râs care făcea ce nici măcar știința nu putea: aducea viață într-un trup care refuza să se miște.

Prietenia lor era un jurământ. Iar Robin, cu toată suflarea lui, l-a respectat până la capăt.

Când Christopher Reeve a murit în 2004, Robin Williams a spus doar: „Mi-am pierdut fratele.” Nu colegul. Nu actorul. Fratele.

Zece ani mai târziu, Robin a plecat și el, luat de o boală nemiloasă, lăsând lumea mai întunecată decât o cunoscuse vreodată.

Dar povestea lor rămâne una dintre cele mai luminoase lecții despre prietenie: că adevăratul prieten nu vine doar la petreceri, ci și la spital; că nu se sperie de întuneric, ci intră în el cu un zâmbet și o glumă; că nu trebuie să repare imposibilul, ci doar să fie acolo; că uneori, un singur hohot de râs poate smulge un om de pe marginea renunțării.

Christopher Reeve a spus cândva că „un erou este cineva care găsește puterea de a continua în ciuda obstacolelor copleșitoare”.

Fără să vrea, îl descria pe Robin.

Pentru că, în ziua în care Superman a vrut să moară, cel mai adevărat erou nu a fost omul care zbura în filme. A fost omul care a intrat în salon, purtând un halat alb și un accent ridicol, și l-a fă cut să râdă. 

Asmarandi Alexandra

&&&

 Memorie  Artistică 

PUIU CALINESCU

Omul care a râs până în ultima clipă

Pe 16 mai 1997, fiica lui Carmen îl găsește dimineața la spital glumind cu asistentele. Pleacă liniștită la școală, îi promite că vine după-amiază. La ora 17, când vrea să intre în salon, i se spune că tatăl său decedase. „În acel moment am simțit că mă prăbușesc, cu punga în care aveam supa și compotul pe care și le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva."  

Plecase la 16:45. Glumind cu asistentele până în ultima oră.

Alexandru Călinescu — Puiu pentru toată lumea — s-a născut în cartierul Grivița, fiul unui actor pe care nu l-a cunoscut cu adevărat și al unei mame care a murit la 23 de ani, lăsându-l orfan la 5 ani. L-au crescut bunica, mătușile, unchii — cum s-au priceput. Adică și cu bătaie.

„Nu fericirea te călește. Nu. Nenorocirea. Asta te învață să iei viața pieptiș", spunea el. Și știa despre ce vorbea.

Prima lui muncă de artist a fost să lipească afișe de spectacole la cinematografe. Pe vremea filmelor mute, în pauza dintre role, ieșea în fața ecranului să facă lumea să râdă.   Fără școală, fără diplomă, fără relații. Doar față, grimasă și instinct.

„Eu nu am școli și diplome. Ce am învățat, am învățat din filme, de pe stradă și din viață. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veșnice căutări. Eu sunt bolnav dacă nu am repetiții sau spectacole."  

A jucat Trandafir în Brigada Diversă alături de Dem Rădulescu, Jean Constantin, Toma Caragiu. A scris el însuși textele spectacolelor de pe Calea Victoriei — Un băiat de zahăr ars, Trăsnitul meu drag, Idolul femeilor. 

A creat pe malurile Dâmboviței o variantă românească a îndrăgitului actor Louis de Funès.   Dar mai cald. Mai al nostru.

În 1995, cu doi ani înainte de moarte, a trăit șocul vieții — și-a găsit fiica mai mare, Silvia, moartă în casă, la doar 50 de ani, în urma unei comații cerebrale.   Un tată care și-a îngropat copilul. Și care a continuat să urce pe scenă.

„Pentru mine râsul este o condiție a vieții. Există și oameni mai acri, mai închiși, mai mofluzi — iar eu îmi fac o datorie să îi fac să râdă. Eu cred că am să râd și pe lumea cealaltă, acolo, în Cosmos."  

29 de ani de la plecare. 

Respect!

CULTUR A CURIOZITATI GANDURI

&&&

 Memorie Culturala 

MARIN PREDA

În dimineața zilei de 16 mai 1980, scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu urcă în grabă scările de marmură de la Mogoșoaia, bate la ușa camerei 6. Niciun răspuns. Mai bate o dată. Liniște. Apasă clanța. „Marin Preda părea că doarme într-o poziție nefirească."  

Nu dormea. Murise de câteva ore. Dimineața trebuia să fie la Focșani, la o întâlnire cu cititorii.

S-a născut pe 5 august 1922 în Siliștea Gumești, un sat din Teleorman, într-o familie modestă de țărani.   A crescut cu pământul, cu sărăcia și cu ochii larg deschiși. Din toate astea a făcut literatură.

Moromeții. Cel mai iubit dintre pământeni. Cărți care au intrat în oameni ca aerul — fără să întrebe permisiunea.

Dar Preda nu era un scriitor comod. Când autoritățile comuniste au vrut să impună realismul socialist în literatură, s-a dus direct la Ceaușescu și i-a spus: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid."  

Nu s-a sinucis. A scris mai departe. Și mai periculos.

„Delirul" — romanul în care îl reabilitează pe mareșalul Antonescu — a scos 100.000 de exemplare și a înfuriat Moscova. Au cerut o a doua ediție corectată. După apariția lui, soția sa Elena povestea că a început o perioadă de hărțuire.  

Apoi a apărut Cel mai iubit dintre pământeni — bestsellerul absolut al literaturii române dinainte de 1989, cu un tiraj de 200.000 de exemplare epuizat aproape instantaneu.  Două luni mai târziu era mort.

Soția sa a recunoscut că Preda avusese presentimentul că va muri. Aurora Cornu, marea lui iubire, mărturisea că privind fotografiile cu trupul său nu s-a putut abține să nu se întrebe dacă nu cumva a fost asasinat.  

Imediat după moarte, mâini străine au scotocit în biroul lui, în sertare, în seif — în căutarea de documente compromițătoare. Manuscrise, jurnale, carnete de însemnări. Unele probabil distruse. Altele — prin arhivele Securității.  

Cauza oficială: asfixie mecanică. Alcoolemie de trei la mie. S-a înecat cu propria vomă.

Poate. Sau poate nu.

„În fața morții nu mai ești nimic, nu mai ești poet, ești un simplu om care trebuie să dispară"  

 — scrisese el însuși în ultimul său roman.

La 57 de ani, în camera 6 de la Mogoșoaia, a avut dreptate.

45 de ani de la plecare. Misterul nu s-a închis.

Respect!

CULT URA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 🔴 Un glonț de calibru mic, tras de la spate direct în cap, în interiorul unei banale toalete, a redus la tăcere definitivă cea mai strălucită minte a exilului românesc. La data de 21 mai 1991, sanctuarul academic al Universității din Chicago a fost profanat de o execuție rece, de tip mafiot, executată cu o precizie chirurgicală. Victima prăbușită pe gresia rece nu era un spion implicat în tranzacții oculte, ci Ioan Petru Culianu, un intelectual uriaș în vârstă de doar 41 de ani. Urmașul lui Mircea Eliade și un expert mondial în istoria religiilor fusese asasinat fulgerător. Ucigașul s-a evaporat ca o fantomă, fără a lăsa în urmă nicio amprentă, nicio armă și niciun martor ocular.

Viața savantului fugise de banalitate, devenind o analiză profundă a puterii din istoria umanității. Părăsise România comunistă, construindu-și o carieră fulminantă în Occident prin forța unei inteligențe capabile să descifreze mintea umană. Însă, după sângeroasele evenimente din decembrie 1989, atenția sa s-a întors brusc către țara natală, analizând cu o luciditate tăioasă tranziția politică. În articolele sale publicate în diaspora, el demonta milimetric impostura noii puteri de la București, demonstrând cu o claritate înfricoșătoare că vechea Securitate nu murise, ci doar își schimbase masca. Devenise o voce incomodă, prea liberă, prea influentă. O minte care vedea prea clar jocurile din umbră.

🔴 Amenințările cu moartea au apărut rapid, transformând atmosfera de la catedră într-o tensiune insuportabilă. Apeluri telefonice anonime terifiante și scrisori pline de o ură viscerală au început să îi inunde biroul din Chicago. Savantul deranjase două forțe capabile de crimă: structurile de extremă dreaptă, ale căror mituri naționaliste le demonta fără milă, și aparatul represiv românesc post-decembrist, pe care îl denunța ca fiind un sistem corupt, o variantă reșapată a dictaturii. Intuia perfect că este o țintă vie, le mărturisise prietenilor apropiați că primește avertismente clare de lichidare, dar a refuzat categoric să fie intimidat. Credea naiv că prestigiul mediului universitar american îi va oferi un scut protector invizibil. S-a înșelat fatal.

Asasinul nu a acționat la întâmplare, ci a demonstrat un nivel de pregătire specific serviciilor secrete, cunoscând la secundă rutina zilnică a victimei sale. S-a furișat neobservat în baia clădirii de teologie, a așteptat tăcut în cabina alăturată și a tras glonțul letal peste peretele despărțitor în momentul în care profesorul era complet vulnerabil. Zgomotul împușcăturii a fost acoperit inteligent cu un amortizor, iar evacuarea trăgătorului s-a făcut în liniște deplină, în timp ce studenții treceau nepăsători pe holuri. O execuție sumbră care purta semnătura inconfundabilă a unui profesionist desăvârșit. Nu a fost un jaf urmat de o crimă întâmplătoare. Portofelul ticsit cu bani și documentele personale au rămas complet neatinse. Voiau exclusiv să îi suprime viața.

🔴 Biroul Federal de Investigații a declanșat o anchetă de proporții monumentale, încercând disperat să deslușească firele acestei execuții bizare care șocase societatea americană. Sute de interogatorii au fost luate, iar dosarul a adunat mii de pagini de ipoteze, scenarii politice și piste transatlantice. Agenții federali au luat în calcul răzbunarea foștilor ofițeri de Securitate, furia fanaticilor legionari, ba chiar și motive personale absurde, dar absolut toate firele logice se rupeau inexplicabil când duceau spre România. Colaborarea autorităților de la București cu anchetatorii americani a fost cel puțin opacă, presărată cu tăceri suspecte, refuzuri și informații trunchiate. După peste 35 de ani de eforturi judiciare, cel mai sonor asasinat politic din diaspora românească rămâne neelucidat, o rană deschisă în istoria noastră. O crimă perfectă, orchestrată diabolic și rămasă nepedepsită. 🕵️‍♂️

Detaliul cu adevărat cutremurător, acea ironie macabră a istoriei care închide irevocabil acest destin frânt, se ascunde chiar în operele scrise de el însuși. Culianu își dedicase viața studierii magiei renascentiste, demonstrând cum iluzioniștii istoriei pot controla masele prin manipularea minții și terorizarea psihicului colectiv. Savantul care a explicat teoretic cum o societate poate fi orbită și subjugată de forțe ascunse a fost ucis exact de o forță invizibilă, o mână din umbră care a controlat narativul și a șters orice urmă palpabilă. A murit demonstrând empiric cel mai sumbru capitol al propriilor sale cărți. Adevărul suprem pe care ni l-a lăsat moștenire este că puterea ucide fără milă tocmai pentru a rămâne nevăzută de ochii muritorilor de rând.

🔴 Un glonț de calibru mic, tras de la spate direct în cap, în interiorul unei banale toalete, a redus la tăcere definitivă cea mai strălucită minte a exilului românesc. La data de 21 mai 1991, sanctuarul academic al Universității din Chicago a fost profanat de o execuție rece, de tip mafiot, executată cu o precizie chirurgicală. Victima prăbușită pe gresia rece nu era un spion implicat în tranzacții oculte, ci Ioan Petru Culianu, un intelectual uriaș în vârstă de doar 41 de ani. Urmașul lui Mircea Eliade și un expert mondial în istoria religiilor fusese asasinat fulgerător. Ucigașul s-a evaporat ca o fantomă, fără a lăsa în urmă nicio amprentă, nicio armă și niciun martor ocular.

Istorie  la culcare

&&&

 

AMZA PELLEA &

PRIETENII  LUI 

~O lume care nu se mai întoarce~

Amza Pellea n-a fost doar un actor mare. A fost un om care știa să iubească oamenii, și tocmai de aceea oamenii îl iubeau înapoi 

pe scenă, pe platoul de filmare, la o masă cu vin și povești, sau pur și simplu la o țigară trasă până la capăt. 

Lumea în care a trăit era una în care prietenia dintre actori nu era o vorbă goală: se construia în repetiții de noapte, în turnee prin țară, în câte un pahar la Corabia sau la Moscova, în replica spusă greșit și râsul care urma.

SEBASTIAN PAPAIANI  ~fratele de platou~

Dacă ar fi să alegi un singur prieten care să îl reprezinte pe Amza Pellea în toată amploarea lui umană, acela ar fi Sebastian Papaiani. Papaiani i-a avut ca parteneri pe marii actori ai României — Toma Caragiu, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Colea Răutu, Ion Besoiu — dar cu Amza legătura a fost cu totul specială, depășind simpla colegialitate de breaslă. Au jucat împreună în unele dintre cele mai iubite filme românești: Nea Mărin Miliardar, Un comisar acuză, Șantaj. Pe platou, se cunoșteau atât de bine încât înțelegeau din priviri cum să dea spațiu celuilalt în scenă.

Papaiani a vorbit despre Amza cu cuvinte pe care le-a ales cu grijă, nu din convenție: „Era un om moral, cald, răbdător, avea această bucurie de a sta alături de oameni. O dată nu s-a enervat, o dată n-a țipat la cineva. L-am văzut supărat sau încrântat, dar niciodată nu l-am văzut să rabufnească. Era un om înțelept. Era un OM."   Iar la moartea lui Amza, Papaiani a concluzionat: „Nu vorbesc acum cu ideea «despre morți numai de bine». Eu vorbesc despre Amza. E o mare pierdere pentru teatrul și pentru filmul românesc."  

Prietenia lor era una de tip oltenesc: directă, caldă, fără prea multe ceremonii. Amza îl aprecia pe Papaiani pentru că era exact ce pare — un om fără falsitate, fără manevre de culise. Și Papaiani îl aprecia pe Amza pentru că, dintre toți marii actori ai generației, el era singurul care putea fi și erou de film istoric și oltean mucalit din Băilești, fără să pară vreodată că joacă un rol în propria viață.

DRAGA OLTEANU MATEI 

~ „a cincea soră"~

Draga Olteanu Matei povestea: „Eu cu Amza am fost colegi din anul I de facultate, din 1951. Împreună am luat examenul de admitere. De atunci am rămas ca frații. El avea patru surori, iar eu eram a cincea! Am fost și la Băilești și acolo am cunoscut toate personajele despre care vorbea Amza. Chiar dacă nu aveam același cerc de cunoștințe, prietenia noastră a fost sinceră și adâncă."  Când greșea vreo replică la repetiție, Amza îi spunea „fă, năroado!" — „era un fel al lui de-a mă alinta. O glumă care-mi facea mare plăcere!"   Au jucat împreună în Nea Mărin Miliardar, unde Draga Olteanu Matei îi dădea partenerul perfect de comedie.

RADU BELIGAN  ~prietenul din umbră~

Poate cel mai discret dintre toți, dar și cel mai profund. Înainte de a muri, Amza Pellea a acceptat la căpătâiul său doar patru persoane: pe Oana, pe Domnica, pe vărul primar Ionel Pelea, și pe colegul său Radu Beligan.   Această alegere spune mai mult decât orice interviu. Beligan fusese cel care îl ajutase pe Amza să-și facă rost de casă în București și avusese încredere în el când lumea nu îl recunoștea încă. O prietenie construită pe recunoștință reală și pe respect reciproc.

JEAN CONSTANTIN și DEM RĂDULESCU  ~veselia din gașcă~

Amza Pellea a fost fotografiat de nenumărate ori alături de buni prieteni actori — Dem Rădulescu, Jean Constantin, Ștefan Bănică — oameni cu care împărtășea același simț al umorului și aceeași dragoste pentru public. Jean Constantin era un maestru al comediei de estradă, iar Dem Rădulescu era actorul cu cel mai molipsitor râs din generație. Împreună formau o lume în care bancul bun era monedă de schimb și în care nimeni nu se lua prea în serios.

ION BESOIU 

~colegul de distribuție~

Besoiu a apărut alături de Amza în multe dintre marile producții ale epocii — Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Haiducii, Un comisar acuză. Erau actori de școli diferite: Amza, oltenesc și expansiv; Besoiu, mai sobru. Tocmai de aceea se completau atât de bine.

STELA POPESCU și 

TUDOR GHEORGHE  ~sufletele mai tinere~

Stela Popescu povestea: „Am lucrat mult împreună cu Amza, și în film, și în teatru. Avea o chestie extraordinară: era foarte cald, deveneai foarte repede prieten cu el, avea haz."   Iar Tudor Gheorghe, cel mai „oltean" dintre toți cântăreții români, i-a dedicat lui Amza balada „Nea Marine, Nea Marine" — venea cu el la Băilești, petreceau nopți întregi la restaurant, în atmosfera aceea caldă, de om care știe să se coboare la nivelul oricui.

Toți acești oameni aveau ceva în comun: în preajma lui Amza Pellea deveneau puțin mai buni, puțin mai veseli, puțin mai ei înșiși. Asta e măsura unui prieten adevărat. Și poate de aceea, la 42 de ani de la moartea lui, mulți  vorbesc despre marele actor mai mult la prezent.

Respect,

Recunoștință,

Prețuire!

Colaj Mary Flory

CULTURA CURIOZITATI GANDURI 

@toatălumea