&&&

 

AMZA PELLEA &

PRIETENII  LUI 

~O lume care nu se mai întoarce~

Amza Pellea n-a fost doar un actor mare. A fost un om care știa să iubească oamenii, și tocmai de aceea oamenii îl iubeau înapoi 

pe scenă, pe platoul de filmare, la o masă cu vin și povești, sau pur și simplu la o țigară trasă până la capăt. 

Lumea în care a trăit era una în care prietenia dintre actori nu era o vorbă goală: se construia în repetiții de noapte, în turnee prin țară, în câte un pahar la Corabia sau la Moscova, în replica spusă greșit și râsul care urma.

SEBASTIAN PAPAIANI  ~fratele de platou~

Dacă ar fi să alegi un singur prieten care să îl reprezinte pe Amza Pellea în toată amploarea lui umană, acela ar fi Sebastian Papaiani. Papaiani i-a avut ca parteneri pe marii actori ai României — Toma Caragiu, Amza Pellea, Dem Rădulescu, Jean Constantin, Colea Răutu, Ion Besoiu — dar cu Amza legătura a fost cu totul specială, depășind simpla colegialitate de breaslă. Au jucat împreună în unele dintre cele mai iubite filme românești: Nea Mărin Miliardar, Un comisar acuză, Șantaj. Pe platou, se cunoșteau atât de bine încât înțelegeau din priviri cum să dea spațiu celuilalt în scenă.

Papaiani a vorbit despre Amza cu cuvinte pe care le-a ales cu grijă, nu din convenție: „Era un om moral, cald, răbdător, avea această bucurie de a sta alături de oameni. O dată nu s-a enervat, o dată n-a țipat la cineva. L-am văzut supărat sau încrântat, dar niciodată nu l-am văzut să rabufnească. Era un om înțelept. Era un OM."   Iar la moartea lui Amza, Papaiani a concluzionat: „Nu vorbesc acum cu ideea «despre morți numai de bine». Eu vorbesc despre Amza. E o mare pierdere pentru teatrul și pentru filmul românesc."  

Prietenia lor era una de tip oltenesc: directă, caldă, fără prea multe ceremonii. Amza îl aprecia pe Papaiani pentru că era exact ce pare — un om fără falsitate, fără manevre de culise. Și Papaiani îl aprecia pe Amza pentru că, dintre toți marii actori ai generației, el era singurul care putea fi și erou de film istoric și oltean mucalit din Băilești, fără să pară vreodată că joacă un rol în propria viață.

DRAGA OLTEANU MATEI 

~ „a cincea soră"~

Draga Olteanu Matei povestea: „Eu cu Amza am fost colegi din anul I de facultate, din 1951. Împreună am luat examenul de admitere. De atunci am rămas ca frații. El avea patru surori, iar eu eram a cincea! Am fost și la Băilești și acolo am cunoscut toate personajele despre care vorbea Amza. Chiar dacă nu aveam același cerc de cunoștințe, prietenia noastră a fost sinceră și adâncă."  Când greșea vreo replică la repetiție, Amza îi spunea „fă, năroado!" — „era un fel al lui de-a mă alinta. O glumă care-mi facea mare plăcere!"   Au jucat împreună în Nea Mărin Miliardar, unde Draga Olteanu Matei îi dădea partenerul perfect de comedie.

RADU BELIGAN  ~prietenul din umbră~

Poate cel mai discret dintre toți, dar și cel mai profund. Înainte de a muri, Amza Pellea a acceptat la căpătâiul său doar patru persoane: pe Oana, pe Domnica, pe vărul primar Ionel Pelea, și pe colegul său Radu Beligan.   Această alegere spune mai mult decât orice interviu. Beligan fusese cel care îl ajutase pe Amza să-și facă rost de casă în București și avusese încredere în el când lumea nu îl recunoștea încă. O prietenie construită pe recunoștință reală și pe respect reciproc.

JEAN CONSTANTIN și DEM RĂDULESCU  ~veselia din gașcă~

Amza Pellea a fost fotografiat de nenumărate ori alături de buni prieteni actori — Dem Rădulescu, Jean Constantin, Ștefan Bănică — oameni cu care împărtășea același simț al umorului și aceeași dragoste pentru public. Jean Constantin era un maestru al comediei de estradă, iar Dem Rădulescu era actorul cu cel mai molipsitor râs din generație. Împreună formau o lume în care bancul bun era monedă de schimb și în care nimeni nu se lua prea în serios.

ION BESOIU 

~colegul de distribuție~

Besoiu a apărut alături de Amza în multe dintre marile producții ale epocii — Atunci i-am condamnat pe toți la moarte, Haiducii, Un comisar acuză. Erau actori de școli diferite: Amza, oltenesc și expansiv; Besoiu, mai sobru. Tocmai de aceea se completau atât de bine.

STELA POPESCU și 

TUDOR GHEORGHE  ~sufletele mai tinere~

Stela Popescu povestea: „Am lucrat mult împreună cu Amza, și în film, și în teatru. Avea o chestie extraordinară: era foarte cald, deveneai foarte repede prieten cu el, avea haz."   Iar Tudor Gheorghe, cel mai „oltean" dintre toți cântăreții români, i-a dedicat lui Amza balada „Nea Marine, Nea Marine" — venea cu el la Băilești, petreceau nopți întregi la restaurant, în atmosfera aceea caldă, de om care știe să se coboare la nivelul oricui.

Toți acești oameni aveau ceva în comun: în preajma lui Amza Pellea deveneau puțin mai buni, puțin mai veseli, puțin mai ei înșiși. Asta e măsura unui prieten adevărat. Și poate de aceea, la 42 de ani de la moartea lui, mulți  vorbesc despre marele actor mai mult la prezent.

Respect,

Recunoștință,

Prețuire!

Colaj Mary Flory

CULTURA CURIOZITATI GANDURI 

@toatălumea

&&&

 🐴 În anul 1872, într-un oraș care abia supraviețuise Marelui Incendiu din Chicago, un magazin universal a făcut o promisiune care sfida timpul: livrare gratuită în aceeași zi. Gratuit. În aceeași zi. În anul 1872, vă dați seama?

Până în 1897, aceeași companie opera 700 de cai și 400 de căruțe, acoperind 900 km², o suprafață foarte mare. Ceea ce astăzi numim inovație fusese deja pus în mișcare pe roți de lemn.

Compania „Marshall Field's” nu a început cu flotă mare și amploare deosebită. În anul 1868, livrările erau făcute de curieri, tineri care alergau pe străzile din Chicago cu pachete în brațe. Era muncă grea, limitată, imposibil de extins la scară mare. Dar după incendiul din 1871, compania a ales să construiască altfel. În anul 1872 a introdus livrarea gratuită la domiciliu în aceeași zi, folosind cai și căruțe. În 1873 a achiziționat prima flotă. În 1875 opera deja 50 de căruțe și 100 de cai.

Apoi creșterea a devenit exponențială. În 1897, anul celebrei fotografii a flotei, „Marshall Field & Company” ajunsese la 700 de cai și 400 de căruțe. În jur de 950 de kilometri pătrați de teritoriu urban acoperit sistematic. O rețea logistică urbană construită fără motoare, fără computere, fără telefoane.

Căruțele erau din lemn, vopsite în verde, cu numele companiei inscripționat vizibil pe laterale. Nu transportau doar marfă, ci și reputație. Șoferii purtau uniforme elegante și cunoșteau fiecare rută a orașului. Operațiunea devenise atât de amplă încât, până în 1902, compania înființase grajduri în suburbii pentru a facilita livrările către zonele periferice. Mărfurile erau păstrate într-un depozit central. Căruțele plecau din West Side, South Side, North Side, își efectuau traseul și reveneau la grajd.

În 1911, sistemul a fost rafinat. Camioane motorizate de 3 tone transportau cufere organizate pe străzi și blocuri către stații de distribuție. De acolo, căruțele trase de cai livrau fără a manipula individual pachetele, prevenind pierderile și deteriorările. O precizie care anunța modernitatea.

Viteza devenise legendară. Un om de afaceri a comandat un birou din mahon pentru casa sa din Rogers Park, cu livrare „cu aprobare”. La ora 14:00 a primit o telegramă și a sunat la magazin: dacă biroul ajunge înainte de ora 16:00, îl cumpără. A luat trenul și a ajuns la 15:30. Biroul era deja înăuntru. O piesă masivă livrată în mai puțin de două ore. Se spunea că marfa ajungea adesea la destinație înaintea clientului.

În anii 1940, după trecerea la camioane motorizate, Marshall Field's livra mii de colete pe zi. Da, ați citit bine, mii de colete. Probabil vă întrebați cum erau preluate atâtea comenzi. Ei bine, comenzile nu erau exclusiv telefonice. O mare parte proveneau direct din magazin. Clienții cumpărau la ghișeu, iar marfa era expediată ulterior la domiciliu din depozite interne.

În anul 1897, deasupra intrării de la colțul străzilor State și Washington, a fost instalat Marele Ceas: 500 de kilograme de fier, devenit reper al orașului. „Ne întâlnim sub ceasul de la Field's” a intrat în limbajul cotidian. În același an în care flota era fotografiată, magazinul își fixa locul în memoria orașului.

Dar în 1905, șoferii au intrat în grevă, cerând salarii mai bune și program mai scurt. Răspunsul a fost rapid: cererile respinse, sindicatul destructurat prin cooperare cu alți directori, greviști concediați, înlocuitori angajați, poliție și forțe private trimise împotriva protestatarilor. Șoferii au pierdut. Căruțele au continuat să circule.

Marshall Field's a funcționat până în anul 2006, când a fost achiziționat de Federated Department Stores. Căruțele verzi au dispărut. Cei 700 de cai au fost înlocuiți de camionete Amazon. Dar ideea stabilită în 1872 a rămas: clientul se așteaptă ca achiziția sa să ajungă rapid, fiabil, profesional.

Arhivele acestui imperiu, inclusiv registrele de inventar ale cailor, hamurilor și vagoanelor din perioada anilor 1885–1914, sunt păstrate astăzi la Muzeul de Istorie din Chicago. Documente tăcute ale unei revoluții logistice construite fără tehnologie digitală.

Tehnologia s-a schimbat. Principiul nu. Înainte de computere, înainte de GPS, înainte de telefoane, pe străzile din Chicago circulau 400 de căruțe coordonate cu o rigoare care încă ne modelează așteptările. Restul a fost doar logistică. 😌

🐴 În anul 1872, într-un oraș care abia supraviețuise Marelui Incendiu din Chicago, un magazin universal a făcut o promisiune care sfida timpul: livrare gratuită în aceeași zi. Gratuit. În aceeași zi. În anul 1872, vă da ți seama?

Ochiul Minţii

&&4

 Giganții tăcuți ai Pământului: Sequoia, arborii care sfidează timpul .

   În inima Californiei, acolo unde ceața se ridică încet printre munți, trăiesc cei mai mari copaci din lume — Sequoia. Nu doar prin înălțime, ci și prin volum, acești titani din specia Sequoiadendron giganteum par mai degrabă construcții naturale decât ființe vii.

   Unii arbori de sequoia trăiesc peste 3.000 de ani, fiind martori tăcuți la imperii care s-au ridicat și au căzut. Copacul „General Sherman”, cel mai mare organism unic de pe planetă, are peste 84 de metri înălțime și o greutate estimată la peste 1.900 de tone. Nu este doar un copac — e o arhivă vie a istoriei Terrei.

   Deși par fragili în fața incendiilor, focul este vital pentru sequoia. Căldura le deschide conurile și eliberează semințele, pregătind solul pentru regenerare. Fără foc, pădurile de sequoia ar dispărea lent — o lecție neașteptată despre cum distrugerea poate fi parte din echilibru.

   E greu de crezut, dar acești uriași provin din semințe mai ușoare decât o unghie. Un copac matur poate produce peste 11.000 de conuri, fiecare conținând sute de semințe. Și totuși, doar o mână dintre ele ajung vreodată să crească — o loterie ecologică pe care natura o joacă de milenii.

   Frunzele fine ale sequoiei absorb umiditatea din ceață, iar scoarța, groasă de până la 60 de centimetri, le oferă izolație termică și protecție împotriva dăunătorilor. Într-o lume unde totul se schimbă rapid, acești copaci par să fi găsit formula nemuririi lente.

   Cercetătorii spun că, în fiecare an, acești arbori adaugă la trunchi suficient lemn cât să construiască o cabană întreagă. Și totuși, pentru ei, o mie de ani e doar o etapă.

   Schimbările climatice, incendiile necontrolate și seceta extremă încep să le testeze rezistența. Chiar și acești giganți au limite. Iar întrebarea care planează e dureroasă: dacă ei pot cădea, ce speranță mai avem noi?..

  Surse:

• National Park Service – Sequoia & Kings Canyon National Parks

• U.S. Forest Service – Giant Sequoia Ecology Reports

• California Academy of Sciences – Tree Physiology and Fire  Adaptation Studies

&&&

 Cine isi mai aduce aminte de Alexandru Barladeanu?  

În cei aproape 25 de ani cât a condus România, între 1965 și 1989, Nicolae Ceaușescu a practicat un stil brutal, capricios și intolerant în a-și manifesta personalitatea. Din punct de vedere economic, gândirea sa a fost un dezastru, fapt scos în evidență și de

realitatea nivelului de trai pe care l-au avut românii mai ales în anii 1980. Din păcate, nu mulți au avut curaj să i se opună, iar cei care au făcut-o fie au fost înlăturați, fie s-au retras. Unul dintre opozanții lui Ceaușescu a fost economistul Alexandru Bârlădeanu.

Născut în 1911 în sudul Republicii Moldova, pe atunci parte a Rusiei țariste, Bârlădeanu a ajuns membru al partidului comunist în 1943. După 1944 a ocupat poziții foarte înalte în ierarhia de partid. A fost unul dintre apropiații lui Dej, Stalinul României, a ocupat funcții de ministru în guvern și poziții în adunarea legislativă. După

moartea lui Dej, în 1965, devine reformist și intră în conflict cu Nicolae Ceaușescu, noul lider. În vara anului 1989 a fost unul dintre cei 6 semnatari ai scrisorii către Ceaușescu în care i se cerea acestuia să înceapă reformele. În 1990 a devenit deputat până în 1992 și a murit în 1997, la vârsta de 86 de ani.

De numele sau se leaga evenimente majore din primii ani ai comunismului. Reforma monetara sau contributia activa la lichidarea sovromurilor, si o serie de masuri care au dus la stabilizarea economiei postbelice fac din el unul dintre putinii specialisti autentici ai regimului. George Pruteanu intr-un articol facind o paralela intre Germania lui Hitler si Romania lui Dej, vedea in el un Albert Speer, adica omul care isi face constiincios datoria sub un regim unde a avut nesansa sa traiasca.

Într-un interviu acordat în 1995 Centrului de Istorie Orală din Radiodifuziunea Română, Bârlădeanu își amintea că divergențele cu Ceaușescu au apărut încă de la Congresul al IX-lea din 1965,

congres care îl alegea pe Ceaușescu lider al partidului. Dezacordul era în privința ponderii dintre investiții și consum. 

,, A existat această divergenţă cu Ceauşescu - se confesa acesta -  privind împărţirea venitului naţional între fondul de consum şi fondul de acumulare. Eu am vorbit despre acest lucru în cuvântarea mea. Am arătat cum a mări cota de investiţii înseamnă a sacrifica nivelul de trai sau a micşora investiţiile înseamnă a întârzia dezvoltarea. Am spus, și aici a apărut iarăşi o divergenţă, că proporţia în care se face această împărţire depinde de arta politică sau de simţul politic. El susţinea tot timpul că era o chestie ştiinţifică. Nu era nici o problemă ştiinţifică, era o problemă de artă politică, de simţ politic” .

Trecerea timpului a adâncit antipatia dintre cei doi. O altă ocazie a izbucnirii ei a fostanul 1966 când în România s-a interzis avortul. 

,, Pe parcurs am avut mai multe neînţelegeri sau puncte de

vedere opuse în unele probleme concrete. Una a fost aceea a avorturilor. Chiar în vara când a fost el ales, în concediu la mare fiind, convoacă o şedinţă a Comitetului Executiv. Vin de la Costineşti la această şedinţă şi el pune pe neaşteptate problema avorturilor. M-am ridicat împotrivă. Am spus că problema

nu e studiată, ea trebuia studiată și să nu luăm o hotărâre imediată. În această poziţie m-a susţinut şi Maurer care a spus că, într-adevăr, ar trebui să studiem chestiunea. Însă Ceauşescu a avut o izbucnire nervoasă. A spus tovarăşul Bârlădeanu, cu această propunere, urmăreşte să sprijine prostituţia în România.” 

Un alt motiv al dezacordului a fost legat de mărimea curților caselor țărănești. A urmat apoi momentul în care Bârlădeanu a decis să plece la pensie invocând o boală. 

El voia să reducă acele curți la 500 metri pătrați. Nu-mi mai aduc aminte de date, însă mereu surveneau puncte de vedere diferite care adânceau, cel puţin din partea mea, un sentiment de respingere a lui Ceauşescu. Până la un moment dat când, în 1968, ne-am contrazis pe o problemă și-am spus că nu mai accept. Până atunci, de vreo câteva ori voisem să plec. Cum eu avusesem un început de boală de sânge, un profesor de la Paris, hematolog

celebru care m-a examinat, a fost de acord să-mi dea un certificat în care se spunea că dacă nu este eliberat din muncă, dacă continui să depun această muncă, sunt 7 din 10 posibilităţi ca asta să-mi fie fatală. Şi i-am prezentat acel certificat”.

Dupa ’89 am auzit repetindu-se cu insistenta  despre “Scrisoarea celor Sase“, semnata si de Barladeanu. Personal l-am vazut prima oară dupa caderea ceausestilor la TVR,   cooptat de Ion Iliescu in CFSN. Dupa o vreme aceeasi presa care ni-l prezentase intr-o lumina pozitiva, ne-a spus ca era o relicva din vremea lui Dej, un baron rosu care, colac peste pupaza, devenise membru al Academiei Romane fara sa scrie vreo carte.

 In euforia evenimentelor din decembrie ’89, toti cei care pusesera umarul intr-un fel sau altul la rasturnarea dictatorului, ne devenisera simpatici. Ion Iliescu se identifica cu un pater familia, salvatorul poporului din ghearele tiranului. Idolul precupetelor devenise omul cu pulover rosu, Petre Roman. Oameni precum Tokes, Doina Cornea, Ana Blandiana s.a. dar si mai vechi activisti precum Brucan sau Barladeanu ne placeau tuturor. Armata era cu noi, iar generalii de armata ca Militaru (in fapt un spion KGB dovedit) erau niste eroi. 

Adevarul despre fiecare, l-am aflat mai tarziu, prea tarziu. Intr-o prima faza insa, mass media controlata de “emanatiile revolutiei”, i-a tocat marunt pe cei nu voisera sa le dea legitimitate noilor vechi conducatori. Astfel, oamenii idolatrizati ieri erau injurati la colt de strada a doua zi. Ceva similar se petrece si cu Barladeanu. Ajunge la conducera Parlamentului insa intelege drumul pe care a pornit Romania si decide sa se opuna. Exclus din FSN si in dezacord cu Ion Iliescu care-si doreste controlul absolut asupra vietii politice din Romania, cade in dizgratie. De aici toata imaginea negativa faurita de presa si o serie intreaga de speculatii legate de trecutul sau comunist sau de originile sale etnice.

 

Adevarurile si dezvaluirile facute in dialogurile cu istoricul Lavinia Betea il exonereaza pe baronul lui Dej de multe din vinile reale sau imaginare ce i-au fost puse in cârcă. Cea mai elocventa afirmatie, in acest sens, facuta de intelectualul marxist, ramane cea referitoare la Corneliu Coposu. Barladeanu recunostea implicit esecul sistemului de gândire marxist. 

“Pentru clasa noastra politica si mai ales pentru tineret, Corneliu Coposu va ramane o pilda de urmat in ce priveste statornicia fata de crezul politic, cinstea si dezinteresul desavarsite, abnegatia pana la autojertfire, pana la martiraj. In tinerete, idealurile care ne-au animat, pe Corneliu Coposu si pe mine, au fost diferite, dar lasand la o parte framantarile izvorate din cotidian, istoriceste, idealurile  sale s-au dovedit cele adevarate.”

&&&

 La mulți ani, 

PIERCE BROSNAN!

~Eleganța care a supraviețuit durerii~

S-a născut pe 16 mai 1953, în Drogheda, Irlanda,  fiind  abandonat de tată încă dinainte de a veni pe lume. Un copil care a crescut purtând în el golul absenței, frica de a nu aparține nicăieri și o sensibilitate care avea să devină, mai târziu, armura și spada sa.

A plecat din Irlanda cu visuri mari și buzunarele goale. A ajuns la Londra, a vândut bilete, a mâncat foc la circ, a studiat actoria cu încăpățânare. Apoi a venit succesul: Remington Steele, iar mai târziu James Bond – cel mai elegant, mai sofisticat 007 al generației sale. 

Cu zâmbetul acela cald, cu privirea albastră care promite atât pericol, cât și protecție, a cucerit lumea. Dar în spatele costumului impecabil și al replicilor tăioase se ascundea un om care știa prea bine ce înseamnă să pierzi totul.

Durerile l-au lovit fără milă. Prima soție, Cassandra Harris, actriță australiană, i-a adus prima familie adevărată: a adoptat-o pe Charlotte și pe Christopher, iar împreună au avut un fiu, Sean. În 1987, Cassandra a fost diagnosticată cu cancer ovarian. A luptat patru ani. Pierce i-a ținut mâna până în ultima clipă, pe 28 decembrie 1991. Avea doar 43 de ani. 

Douăzeci și doi de ani mai târziu, în 2013, fiica lor Charlotte a plecat la fel – răpusă de aceeași boală, la doar 41 de ani. Lovitura a fost zdrobitoare. Un bărbat care jucase eroul invincibil pe ecran a trebuit să înfrunte neputința în viața reală de două ori.

Și totuși, Pierce nu s-a lăsat înghițit de amărăciune. A găsit în el forța de a continua. A întâlnit-o pe Keely Shaye Smith în 1994, în Mexic. S-au căsătorit în 2001 și au adus pe lume doi băieți: Dylan și Paris. Cu ea a redescoperit bucuria de a iubi profund, de a crește împreună, de a îmbătrâni unul lângă altul. „O privesc pe Keely și mă simt slab. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru ea în fiecare zi.”

A vorbit deschis despre credință, despre rugăciune care l-a susținut în cele mai negre momente. A rămas un om blând într-o industrie dură, un tată prezent, un soț devotat. 

Pierce Brosnan este dovada vie că poți purta un smoking perfect și o inimă plină de răni în același timp. Că poți fi James Bond și, în același timp, un om obișnuit care știe cât costă fiecare dimineață câștigată. Un gentleman adevărat.

Respect!

CULTURA  CURIOZITATI GANDURI

&&&

 Salut, Iaşi! de George Topîrceanu

Te salut, oraş romantic, plin de parcuri şi de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliţi, cu trecutul şi cu luna…

Te salut, oraş istoric, oropsit ca-ntotdeauna.

Tu, oraş de harnici dascăli, de poeţi şi cărturari,

Leagănul atîtor gânduri şi-al atîtor fapte mari,

Care ai adunat în juru-ţi, ca un far incadescent,

Tot ce e inteligentă, suflet mare şi talent.

Te salut, oraş de basme, cu conturii iluzorii,

Străjuit de şapte dealuri încărcate de podgorii!

Te salut, oraş grădină cu castanii tăi feerici,

Şi cu turnurile tale- şi cu cincizeci de biserici,-

Blînd oraş de odinioară , melancolic şi tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbeşte de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată în pergamente,

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n sclipirea dimineţii despre alte vremi vorbesc:

Cetăţuia…Trei Ierarhi…Sfîntul Neculai Domnesc…

Te salut, oraş al păcii, al poesiei, şi-al iubirii,

Unde se întrec în graţii fetele cu trandafirii,

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Şi din fiece ogradă liliacu’şi plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci…

Tu, oraş cu arzătoare şi gingaşe duduci,

Care-au moştenit în zîmbet ca şi’n tremurul de gene

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!

Te salut, oraş politic, unde vezi la Primărie

Un primar ce vrea să plece, pe cînd şapte vor să vie!

Te salut, oraş romantic, înzestrat cu’n Abator.

Cu o Baie comunală şi… c’un Ştrand răcoritor

Unde se prăjeşte’n soare, pe nisip întinsă-alene,

Frumuseţea legendară a femeii moldovene!

Unde vine să se scalde orice piele năpîrlită!

Unde poţi vedea conturul unei doamne de elită

Cu tricou lipit de coapse şi cu toate alea goale,

Ceia ce costa pe vremuri o mulţime de parale!

Te salut, oraş poetic, plin de visuri şi de şoapte,

Unde seara ies pe stradă păsărelele de noapte

Să propage abstinenţa şi s-o răspîndească’n ţară,

După cum le porunceşte noua lege sanitară!

Te salut, oraş arhaic, plin de suveniruri sfinte!

Te salut!     WEEKE ND PLĂCUT, GRUP MINUNAT  !.

Iași orașul tău

&&&

 Fata care privea lumea printr-o fereastră și a ajuns să cucerească lumea

Cher s-a născut pe 20 mai 1946, într-un mic oraș din California numit El Centro, însă începutul vieții ei nu a avut nimic strălucitor, nimic asemănător cu imaginea legendară pe care lumea avea să o cunoască mai târziu, pentru că tatăl ei a dispărut aproape imediat, mama ei era foarte tânără, iar înainte ca micuța Cherilyn să împlinească un an, părinții ei divorțaseră deja, lăsând-o pe mama ei singură, fără bani, fără sprijin și fără un loc sigur în care să își crească fiica.

În disperarea aceea tăcută, femeia a luat una dintre cele mai dureroase decizii din viața ei și a dus-o pe fetiță într-un orfelinat catolic din Scranton, unde plătea patru dolari și cincizeci de cenți pe săptămână doar pentru ca micuța să fie îngrijită, iar în fiecare săptămână venea să o vadă, însă nu avea voie să o atingă, nu avea voie să o strângă la piept, nu putea decât să stea în fața unei ferestre și să își privească copilul prin sticlă, în timp ce amândouă rămâneau despărțite de acel geam rece care avea să le urmărească sufletele pentru tot restul vieții.

Când mama ei a reușit în cele din urmă să o aducă acasă, greutățile nu s-au terminat, ci abia atunci au început cu adevărat, pentru că Georgia Holt avea să se căsătorească de șase ori, familia mutându-se constant prin California, Texas și New York în speranța unor roluri de actorie care aproape niciodată nu veneau, iar uneori aveau atât de puțin încât trăiau zile întregi doar cu fasole din conservă, în timp ce micuța Cher mergea la școală cu pantofii ținuți împreună de benzi de cauciuc fiindcă nu existau bani pentru alții noi.

Dar cea mai mare luptă a ei nu era sărăcia, ci ceva invizibil, ceva ce nimeni nu înțelegea atunci, pentru că Cher nu putea citi, deși era inteligentă, atentă și capabilă să memoreze orice auzea, paginile cu text păreau pentru ea un alfabet străin, iar profesorii nu vedeau suferința din spatele notelor slabe și spuneau mereu aceeași propoziție crudă: „Nu își folosește adevăratul potențial.”

Colegii râdeau de ea, profesorii o considerau leneșă, iar încet, fără să spună nimănui, fata aceea a început să creadă că poate chiar este defectă, fără să știe că suferea de dislexie severă, un diagnostic care avea să vină abia după ce împlinise treizeci de ani, atunci când propriul ei fiu a început să se lupte cu aceeași problemă.

La doar șaisprezece ani, în a doua săptămână din clasa a unsprezecea, Cher a renunțat la școală și a plecat de acasă, mutându-se în Los Angeles fără bani, fără diplomă și fără niciun plan clar, având doar o voce interioară încăpățânată care îi spunea că viața ei trebuia să însemne mai mult decât toate umilințele prin care trecuse.

Un an mai târziu l-a întâlnit pe Sonny Bono, bărbatul care a văzut în ea ceva ce ceilalți nu observaseră niciodată, iar lucrând alături de legendarul producător Phil Spector, Sonny i-a oferit primele șanse reale în muzică și a crezut în vocea ei atunci când aproape nimeni altcineva nu o făcea.

În vara anului 1965, piesa I Got You Babe a explodat în întreaga lume, iar adolescenta care abandonase liceul ajunsese dintr-odată pe toate posturile de radio, deși încă nu își putea citi singură contractele și era obligată să aibă încredere în oameni care de multe ori au dezamăgit-o și au profitat de vulnerabilitatea ei.

Când muzica a început să se stingă, Cher nu s-a oprit, ci s-a reinventat, trecând spre televiziune, apoi spre actorie, iar atunci când Hollywood-ul a început să îi spună că este prea bătrână pentru a mai conta, ea a refuzat pur și simplu să dispară.

În 1988, lumea întreagă a privit cum femeia despre care profesorii spuneau cândva că nu va ajunge nicăieri urca pe scena premiilor Academy Award for Best Actress și primea Oscarul pentru rolul din Moonstruck, transformând toate umilințele copilăriei într-o victorie pe care nimeni nu ar fi putut să o prevadă.

Cu doi ani înainte, pe 31 octombrie 1985, fusese deja onorată la White House pentru reușitele ei ca persoană cu dificultăți de învățare, iar adolescenta care abandonase școala era acum felicitată chiar de președintele Statelor Unite.

Astăzi, Cher este singurul artist solo care a avut un hit numărul unu în topurile Billboard în fiecare dintre ultimele șapte decenii, din anii 1960 până în anii 2020, câștigând un Oscar, un Grammy, un Emmy, trei Globuri de Aur, premiul pentru cea mai bună actriță la Cannes, primind Kennedy Center Honors și fiind inclusă în Rock and Roll Hall of Fame în 2024.

Iar poate că partea cea mai incredibilă din poveste nu este faima, nici premiile și nici recordurile, ci distanța uriașă dintre copilul care își privea mama printr-o fereastră rece de orfelinat și femeia care a ajuns să fie aplaudată de întreaga lume, fără diplomă, fără ajutor, fără explicații pentru suferințele ei și fără vreo plasă de siguranță care să o prindă atunci când cădea.

Ea doar a refuzat să creadă ceea ce ceilalți spuneau despre ea.

Și a mers înainte oricum.

Tu crezi că oamenii care trec prin cele mai grele dureri în copilărie ajung uneori să devină cei mai puternici adulți tocmai pentru că au învățat prea devreme cum este să supraviețuiești?

#Cher #PovestiAdevarate #Inspiratie #Dislexie #Putere #NuRenunta #Legendă  #Viata #Succes #Curaj