&&&

 🔴 Cel mai mare romancier al României a fost găsit mort la doar câteva săptămâni după ce aruncase în aer peisajul literar cu o carte ce demonta complet minciuna dictaturii. În dimineața zilei de 16 mai 1980, liniștea apăsătoare de la Palatul Mogoșoaia, casă de creație pentru scriitori, a fost sfâșiată de o descoperire macabră. Marin Preda, titanul literaturii postbelice, zăcea fără suflare în camera sa, cu trupul prăbușit pe un pat îngust și rece. Verdictul oficial, redactat cu o viteză suspectă de medicii legiști ai regimului, a fost de o banalitate insultătoare: moarte prin asfixie mecanică, în urma aspirării vomei. O concluzie clinică, seacă, menită să închidă rapid speculațiile. Un accident nefericit pe fondul consumului de alcool. Dar contextul acestei morți era infinit mai întunecat.

Tragedia de la Mogoșoaia nu lovea un simplu scriitor epuizat, ci viza omul care tocmai dăduse cea mai grea lovitură de imagine sistemului totalitar. Cu puțin timp înainte, Preda publicase „Cel mai iubit dintre pământeni”, un roman masiv în 3 volume, care se epuizase din librării cu o rapiditate fenomenală. Acea carte nu era doar o ficțiune de succes, ci un rechizitoriu devastator la adresa anilor '50, un denunț curajos al terorii și al închisorilor politice care distruseseră elitele națiunii. Cititorii au stat la cozi kilometrice pentru a pune mâna pe volumul care spunea adevărul interzis. Sistemul era în stare de șoc. Nimeni nu înțelegea cum o asemenea radiografie a abisului comunist putuse trece de filtrele paranoice ale cenzurii.

🔴 Răspunsul stătea chiar în statura colosală a scriitorului. Marin Preda era directorul atotputernic al editurii Cartea Românească, având o influență uriașă în sferele înalte ale puterii. Folosindu-și tactul și prestigiul incontestabil, forțase efectiv publicarea romanului, asumându-și un risc calculat, dar extrem de periculos. Securitatea, care îl fila pas cu pas de ani de zile, a fost luată prin surprindere, iar ofițerii însărcinați cu supravegherea culturii au realizat prea târziu amploarea dezastrului. Romanul a devenit un fenomen social. Oamenii citeau noaptea fragmentele în care regimul era descris ca o mașinărie infernală de strivit conștiințe. Succesul l-a transformat pe autor în inamicul public numărul 1 al aparatului represiv. 📖

Din acel moment, umbrele au început să se adune amenințător. Familia scriitorului, în special fratele și soția sa, aveau să declare ulterior că Preda devenise extrem de tensionat și temător în ultimele săptămâni de viață. Mărturiile apropiaților conturează imaginea unui om vânat, care primise amenințări directe și care le mărturisise că se teme pentru viața lui, spunând clar că „ăștia” îl vor lichida. Regimul nu îl putea aresta public, deoarece ar fi declanșat un scandal internațional de proporții uriașe, Preda fiind o figură respectată în afara granițelor. Aveau nevoie de o metodă tăcută, de un final care să poată fi clasat drept un simplu incident medical nefericit, o ieșire discretă din scenă a unei voci mult prea puternice.

🔴 Moartea sa bruscă a oferit exact scenariul perfect pentru o mușamalizare de stat. Ancheta care a urmat a fost superficială, lacunară și condusă cu o grabă suspectă, ignorând procedurile criminalistice elementare. Nu s-au prelevat probe complete, nu s-au audiat martori cheie, iar dosarul de urmărire deschis de Securitate a rămas până astăzi un labirint de note informative trunchiate și rapoarte ascunse. Statul comunist nu a avut nici cel mai mic interes să elucideze circumstanțele exacte ale acelei nopți, preferând să închidă cazul sub eticheta asfixierii accidentale. A fost o moarte extrem de convenabilă, sosită fix la momentul potrivit pentru a opri vocea care deranja cel mai mult liniștea dogmatică a dictaturii.

Dar detaliul cel mai tulburător, o dovadă sfâșietoare a destinului implacabil, este că scriitorul și-a anticipat, într-un fel, propria izolare și sfârșitul. Omul care a descris cu o acuratețe clinică mecanismele terorii de stat a murit singur, înconjurat doar de manuscrisele sale și de pereții reci ai unei camere pe care Securitatea o cunoștea la milimetru. A lăsat în urmă cea mai curajoasă carte a deceniului, terminându-și misiunea cu o precizie fatală, de parcă ar fi știut că acele pagini îi vor semna propria condamnare. Dosarul său este și astăzi un mister nerezolvat, un amestec de documente clasificate și tăceri vinovate. Regimul l-a îngropat oficial cu onoruri, dar, în realitate, dictatura a răsuflat ușurată. Scăpaseră de vocea adevărului. 🚪

🔴 Cel mai mare romancier al României a fost găsit mort la doar câteva săptămâni după ce aruncase în aer peisajul literar cu o carte ce demonta complet minciuna dictaturii. În dimineața zilei de 16 mai 1980, liniștea apăsătoare de la Palatul Mogoșoaia, casă de creație pentru scriitori, a fost sfâșiată de o descoperire macabră. Marin Preda, titanul literaturii postbelice, zăcea fără suflare în camera sa, cu trupul prăbușit pe un pat îngust și rece. Verdictul oficial, redactat cu o viteză suspectă de medicii legiști ai regimului, a fost de o banalitate insultătoare: moarte prin asfixie mecanică, în urma aspirării vomei. O concluzie clinică, seacă, menită să închidă rapid speculațiile. Un accident nefericit pe fondul consumului de alcool. Dar contextul acestei morți era infinit mai întunecat.

Istorie  la culcare

&&&

 Povestea de dragoste dintre Mădălina Manole și Șerban Georgescu a fost una dintre cele mai intense și complicate relații din muzica românească a anilor ’90, o relație în care iubirea, succesul și suferința s au amestecat permanent până când totul s a transformat într o rană imposibil de vindecat pentru artistă.

Când s au cunoscut, la sfârșitul anilor ’80, Mădălina era o tânără ambițioasă, sensibilă și extrem de talentată, care visa să cucerească scena muzicală românească. Șerban Georgescu era deja un compozitor respectat, cu experiență și conexiuni importante în industrie. Între ei exista o diferență de aproape 15 ani, însă colaborarea profesională s a transformat rapid într o relație sentimentală.

El a fost omul care i a construit practic ascensiunea artistică.

Șerban Georgescu a compus pentru ea unele dintre cele mai cunoscute melodii, inclusiv celebra „Fată dragă”, piesa care avea să o transforme pe Mădălina Manole într un fenomen național. În anii ’90, artista devenise una dintre cele mai iubite voci din România, supranumită „fata cu părul de foc”, cu săli pline, hituri difuzate constant și o imagine extrem de luminoasă în ochii publicului.  

În spatele succesului însă, relația lor începea să devină din ce în ce mai complicată.

Mădălina îl iubea profund pe Șerban Georgescu și vorbea despre el ca despre omul care i a schimbat viața. După divorț, artista avea să mărturisească într un interviu celebru:

„Au fost momente în care îl adoram și altele în care aș fi vrut să îl împușc.”  

Această frază avea să spună aproape totul despre intensitatea și tensiunile relației lor.

În timp, artista a început să lase să se înțeleagă că mariajul fusese afectat și de infidelitățile compozitorului. Într o declarație apărută în presa vremii, Mădălina Manole afirma:

„Am fost femeia unui singur bărbat. Așa sunt eu. Cât despre Șerban? Cred că în cei 15 ani de conviețuire i au mai alunecat ochii. Orice bărbat, chiar dacă ar trăi alături de Claudia Schiffer, tot se mai uită în stânga și în dreapta.”  

Declarația a alimentat ani întregi speculațiile privind infidelitățile lui Șerban Georgescu, mai ales că apropiați ai cuplului vorbeau despre numeroase tensiuni și gelozii în interiorul relației.

Potrivit unor mărturii apărute ulterior, Mădălina era extrem de sensibilă și posesivă în relația cu primul ei soț, iar certurile dintre ei deveniseră tot mai frecvente în ultimii ani de căsnicie.  

La rândul său, Șerban Georgescu a negat public multe dintre acuzații și susținea că despărțirea fusese influențată și de presiunea carierei artistei. Într un interviu acordat după divorț, compozitorul declara:

„Toată România știe că eu am făcut o vedetă din Mădălina Manole.”  

Afirmația a fost interpretată de mulți drept dovada unei relații în care componenta profesională devenise aproape imposibil de separat de cea sentimentală.

Divorțul lor s a produs în anul 2002, după aproape 15 ani de relație și aproximativ nouă ani de căsnicie oficială. Pentru Mădălina, despărțirea a fost devastatoare. Artista avea să recunoască mai târziu că a traversat una dintre cele mai dureroase perioade din viața ei și că ruptura de Șerban Georgescu a lăsat urme adânci.

Prietenii apropiați spuneau că, deși divorțaseră, cei doi nu reușiseră niciodată să se desprindă complet unul de celălalt.

Realizatorul radio Titus Andrei povestea chiar că a încercat să îi împace după despărțire și că Șerban Georgescu își dorea enorm o împăcare. Potrivit acestuia, Mădălina oscila între dorința de a merge mai departe și imposibilitatea de a rupe total legătura emoțională cu fostul soț.  

După divorț, artista a încercat să și reconstruiască viața. În 2009, la 42 de ani, devenea mamă pentru prima dată, iar apariția băiețelului ei părea să îi aducă o nouă speranță. În același an s a căsătorit cu Petru Mircea.

Și totuși, apropiații aveau să spună ulterior că Mădălina rămăsese extrem de fragilă emoțional.

În ultimii ani de viață vorbea tot mai des despre oboseală, anxietate și sentimentul că nu mai găsește echilibrul interior pe care îl căutase mereu. Unele surse apropiate artistei au susținut că succesul uriaș din anii ’90 și relația intensă cu Șerban Georgescu continuau să planeze asupra ei ca o umbră.

Pe 14 iulie 2010, chiar în ziua în care împlinea 43 de ani, România era șocată de vestea morții sale.

Mădălina Manole a fost găsită fără viață în locuința sa din Otopeni, după ce ingerase un pesticid extrem de toxic. Ancheta oficială a concluzionat că artista și a luat viața.  

Moartea ei a produs o emoție uriașă în întreaga țară. Zeci de mii de oameni au venit la înmormântare, incapabili să accepte că femeia care cânta atât de sensibil despre iubire ascundea atâta suferință.

Șerban Georgescu nu mai trăia atunci.

Compozitorul murise în 2007, după o luptă grea cu cancerul, cu trei ani înaintea Mădălinei. Destinul lor avea astfel să rămână pentru totdeauna legat printr o poveste de iubire care a început cu muzică, succes și pasiune, dar care s a încheiat tragic pentru amândoi.

Iar astăzi, la ani de la dispariția artistei, multe dintre melodiile Mădălinei Manole par să ascundă exact acea melancolie și fragilitate pe care publicul nu le a înțeles pe deplin decât după moartea ei.

Povestea de dragoste dintre Mădălina Manole și Șerban Georgescu a fost una dintre cele mai intense și complicate relații din muzica românească a anilor ’90, o relație în care iubirea, succesul și suferința s au amestecat permanent până când totul s a transformat într o rană impos ibil de vindecat pentru artistă.

Destine de poveste

&&&

 Katharine Hepburn... propriile ei cuvinte:

„Odată, când eram adolescentă, eu și tatăl meu stăteam la coadă pentru a cumpăra bilete la circ. Între noi și ghișeul de bilete era o singură familie. Această familie îmi făcuse o impresie grozavă.

Erau opt copii, toți sub 12 ani. Din felul în care erau îmbrăcați se vedea că nu prea aveau bani, însă hainele lor erau curate, foarte curate. Copiii se comportau foarte bine, toți stând la coadă, doi câte doi în spatele părinților, ținându-se de mână.

Erau încântați de clovni, de animale și de toate actele pe care aveau să le vadă în noaptea aceea.

Din entuziasmul lor, se putea vedea că nu mai fuseseră niciodată la un circ. Ar fi fost un punct culminant în viața lor.

Tatăl și mama stăteau înaintea copiilor simțindu-se foarte mândri. Mama îl ținea de mână pe soțul ei, privindu-l de parcă ar fi spus: „Tu ești cavalerul meu în armură strălucitoare”.

Zâmbea și se bucura să-și vadă familia fericită.

Doamna de la casa de bilete l-a întrebat câte bilete vrea, iar el a răspuns mândru „Vreau opt bilete pentru copii și două pentru adulți”. Apoi doamna i-a spus prețul.

La auzul prețului, soția bărbatului i-a dat drumul la mână, a lăsat capul în jos, iar bărbia bărbatului a început să tremure.

Apoi s-a apropiat puțin stingherit și a întrebat: „Cât ați spus?”

Doamna de la casa de bilete i-a spus din nou prețul biletelor.

Bărbatul nu avea destui bani.

Cum ar fi trebuit să se întoarcă și să le spună celor opt copii ai săi că nu are destui bani să-i ducă la circ?

Văzând ce se întâmplă, tatăl meu a băgat mâna în buzunar și a scos o bancnotă de 20 de dolari și a scăpat-o pe podea. Nu eram bogați în niciun sens al cuvântului.

Tatăl meu s-a aplecat, a luat bacnota de 20 de dolari, l-a bătut pe bărbat pe umăr și i-a spus: „Scuză-mă, domnule, v-a căzut acești bani din buzunar”.

Bărbatul a înțeles ce se întâmplă. Nu cerea , dar cu siguranță a apreciat ajutorul într-o situație disperată, sfâșietoare și rușinoasă. S-a uitat direct în ochii tatălui meu, a luat mâna tatălui meu în mâini, a strâns bacnota de 20 de dolari, și cu buzele tremurând și o lacrimă căzându-i pe obraz, a răspuns: „Mulțumesc domnule, asta înseamnă foarte mult pentru mine și pentru familia mea".

Eu și tatăl meu ne-am întors în mașină și am condus spre acasă. Cei 20 de dolari pe care i-a dat tatăl meu urmau să folosim pentru a ne cumpăra propriile bilete.

Chiar dacă nu am putut vedea circul în acea noapte, am simțit amândoi o bucurie în noi, care era mult mai mare decât să vedem circul.

În acea zi am învățat adevărata valoare a dăruirii.

Cel care dăruiește este mai mare decât cel care primește.

Dacă vrei să fii grozav, mai mare decât viața, învață să dăruiești.

Dragostea nu are nimic de-a face cu ceea ce speri să obții, doar cu ceea ce speri să oferi, este mai important.

Importanța de a dărui, de a binecuvânta pe alții, nu poate fi niciodată subliniată prea mult deoarece există întotdeauna bucurie în a dărui.

Învață să faci pe cineva fericit cu acte de dăruire.”

Katharine Hepburn 

Atlasul Vietii

&&&

 Cele 660 de zile uitate: pactul despre care URSS nu a vorbit decenii întregi

Pentru milioane de oameni din fostul spațiu sovietic războiul, a început oficial pe 22 iunie 1941, odată cu atacul Germaniei asupra URSS și ca început al „Marelui Război pentru Apărarea Patriei”.

 Dar înainte de acel moment au existat aproape doi ani — aproximativ 660 de zile — în care Germania Nazistă și URSS au avut o relație de cooperare strategică.

Totul a început pe 23 august 1939, prin Pactul Germano - Sovietic , semnat la Moscova de miniștrii de externe Ribbentropp și Molotov .

Public, pactul era prezentat ca unul de neagresiune. În secret însă, existau protocoale adiționale prin care Germania nazistă și URSS își împărțeau sferele de influență în Europa de Est: control asupra țărilor baltice și influență asupra Basarabiei.

La doar câteva zile după semnare, Germania invadează Polonia din vest, iar pe 17 septembrie 1939 URSS intră din est. Practic, statul polonez este zdrobit între cele două puteri.

În anii următori URSS ocupă statele baltice și atacă în Finlanda, iar colaborarea economică sovieto-germană continuă până în 1941.

Propaganda sovietică ulterioară a prezentat mai ales perioada de după atacul german asupra URSS, evitând discuția despre colaborarea inițială Stalin–Hitler.

În istoria oficială sovietică, perioada 1939–1941 a fost mult timp minimalizată sau reinterpretată pentru a proteja imaginea URSS ca victimă exclusivă a agresiunii naziste după 22 iunie 1941.

Mult timp, existența protocoalelor secrete a fost negată oficial de autoritățile sovietice. Abia în perioada lui Gorbaciov, spre finalul URSS, documentele au fost recunoscute public. În 1989 Congresul Deputaților Poporului din URSS a condamnat oficial protocoalele secrete, iar după 1990 arhivele au confirmat autenticitatea lor completă.

În Occident însă, mai ales după deschiderea arhivelor istorice, accentul a fost pus tot mai mult pe

protocoalele secrete, împărțirea  și ocuparea statelor baltice sau atacul sovietic asupra Finlandei.

Una dintre marile controverse istorice rămâne însă faptul că Anglia și Franţa au declarat imediat război Germaniei după invadarea Poloniei, dar nu și URSS după intrarea Armatei Roșii în estul Poloniei pe 17 septembrie 1939.

Explicația ține de realpolitik, deoarece garanțiile franco-britanice vizau explicit agresiunea germană, iar Londra și Parisul considerau Germania hitleristă principalul pericol european. În plus, Occidentul spera încă, să evite un conflict simultan și cu URSS, pentru care nu erau pregătiţi.

Pentru mulți est-europeni însă, această diferență de reacție a rămas un simbol al dublei măsuri geopolitice și al faptului că marile puteri priveau regiunea mai ales prin prisma propriilor interese strategice și astfel s-au format două memorii istorice diferite.

În Vest s-a pus accent pe agresiunea nazistă și Holocaust, iar în fostul spațiu sovietic, accent pe „Marele Război pentru Apărarea Patriei” început în 1941, în timp ce în Europa de Est, memoria ocupațiilor succesive — nazistă și sovietică — a rămas mult mai prezentă.

Astăzi, Pactul Ribbentrop–Molotov rămâne unul dintre cele mai controversate documente diplomatice ale secolului XX și un simbol al modului în care două regimuri totalitare au redesenat harta Europei înaint e de a deveni inamici.

&&&

 „Când Superman a vrut să renunțe, un nebun cu un halat alb l-a readus la viață.”

Era mai 1995, iar în salonul alb și rece al unui spital din Virginia, Christopher Reeve — actorul care făcuse lumea întreagă să creadă că oamenii pot zbura, că eroii există, că imposibilul e doar o chestiune de voință — zăcea întins, conectat la aparate, incapabil să miște măcar un deget, după ce o cădere brutală de pe cal îi fracturase coloana cervicală la nivelul cel mai nemilos posibil, lăsându-l captiv într-un trup care nu mai răspundea. Întors spre soția sa, Dana, cu o disperare pe care nici măcar Superman nu o putea învinge, îi spusese șoptit că poate ar fi mai bine să-l lase să plece, să nu-l forțeze să trăiască o viață pe care nu o mai recunoștea. Și chiar atunci, fix când întunericul părea să-l înghită definitiv, ușa salonului s-a deschis brusc, iar un medic cu halat alb, mască chirurgicală și accent rusesc gros a intrat cu o gravitate absurdă: „Bună ziua, sunt proctologul dumneavoastră și trebuie să vă examinez imediat!”

Privirea lui Reeve s-a umplut de groază, apoi de uimire, apoi, în clipa în care „doctorul” și-a smuls masca, s-a transformat în ceva ce părea imposibil: râs. Pentru că sub halat, cu zâmbetul acela nebun pe care doar el îl avea, stătea Robin Williams — prietenul său din tinerețe, camaradul din anii de început, omul care nu suporta să vadă durere fără să se arunce asupra ei cu armele lui: nebunie, umor, lumină.

„În momentul acela”, avea să spună Reeve ani mai târziu, „am știut că voi trăi. Dacă încă pot râde, încă pot trăi.”

Dar ca să înțelegi de ce Robin Williams a intrat în salonul acela ca un clovn apocaliptic, trebuie să te întorci în timp, într-un alt oraș, într-o altă viață.

Era anul 1973 la Juilliard, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume, iar doi tineri complet diferiți, Robin Williams — un fulger pe două picioare, un vulcan de improvizație, energie, nebunie — și Christopher Reeve — disciplinat, serios, sculptat pentru tragedii clasice — au fost puși în aceeași clasă, apoi în aceeași cameră, devenind colegi de cameră, apoi prieteni, apoi frați. Împărțeau mâncare, roluri, îndoieli, sărăcie, vise; în camerele mici de la Juilliard își făgăduiseră unul altuia că, oricât de mare va deveni lumea în jurul lor, ei nu vor lăsa niciodată distanța, succesul sau viața să-i despartă.

Anii au trecut, și destinul i-a dus pe culmi pe care nici ei nu le-ar fi putut imagina: Robin, superstarul comediei, geniul improvizației, omul care electriza săli întregi; Christopher, întruchiparea lui Superman, simbolul unei Americi care avea nevoie să creadă în eroi. Cariera îi purta în locuri diferite, dar promisiunea rămânea. Ei doi erau legați de un fir care nu se rupea.

Apoi, o clipă, o cădere, o vertebră ruptă — și tot universul se sfărâmă.

În zilele de după accident, Christopher Reeve, omul care fusese idolul unei generații, își dorea să moară. Când sufletul îi aluneca în prăpastie, când moartea părea mai ușoară decât viața, când chiar și aerul pe care aparatul îl împingea forțat în plămânii săi părea un efort fără sens, Robin Williams a intrat pe ușă și a făcut ceea ce făcuse și la Juilliard, și în sălile de repetiții, și de fiecare dată când prietenul lui era în întuneric: a aprins lumina.

Și nu a plecat.

Ani de zile, Robin a fost acolo, în tăcere, în umbră, ajutând când facturile medicale deveneau sufocante, ridicând fonduri pentru fundația lui Reeve, telefonând la orice oră doar ca să-i stârnească un râs care făcea ce nici măcar știința nu putea: aducea viață într-un trup care refuza să se miște.

Prietenia lor era un jurământ. Iar Robin, cu toată suflarea lui, l-a respectat până la capăt.

Când Christopher Reeve a murit în 2004, Robin Williams a spus doar: „Mi-am pierdut fratele.” Nu colegul. Nu actorul. Fratele.

Zece ani mai târziu, Robin a plecat și el, luat de o boală nemiloasă, lăsând lumea mai întunecată decât o cunoscuse vreodată.

Dar povestea lor rămâne una dintre cele mai luminoase lecții despre prietenie: că adevăratul prieten nu vine doar la petreceri, ci și la spital; că nu se sperie de întuneric, ci intră în el cu un zâmbet și o glumă; că nu trebuie să repare imposibilul, ci doar să fie acolo; că uneori, un singur hohot de râs poate smulge un om de pe marginea renunțării.

Christopher Reeve a spus cândva că „un erou este cineva care găsește puterea de a continua în ciuda obstacolelor copleșitoare”.

Fără să vrea, îl descria pe Robin.

Pentru că, în ziua în care Superman a vrut să moară, cel mai adevărat erou nu a fost omul care zbura în filme. A fost omul care a intrat în salon, purtând un halat alb și un accent ridicol, și l-a fă cut să râdă. 

Asmarandi Alexandra

&&&

 Memorie  Artistică 

PUIU CALINESCU

Omul care a râs până în ultima clipă

Pe 16 mai 1997, fiica lui Carmen îl găsește dimineața la spital glumind cu asistentele. Pleacă liniștită la școală, îi promite că vine după-amiază. La ora 17, când vrea să intre în salon, i se spune că tatăl său decedase. „În acel moment am simțit că mă prăbușesc, cu punga în care aveam supa și compotul pe care și le dorise. Am apucat să văd că în patul lui era altcineva."  

Plecase la 16:45. Glumind cu asistentele până în ultima oră.

Alexandru Călinescu — Puiu pentru toată lumea — s-a născut în cartierul Grivița, fiul unui actor pe care nu l-a cunoscut cu adevărat și al unei mame care a murit la 23 de ani, lăsându-l orfan la 5 ani. L-au crescut bunica, mătușile, unchii — cum s-au priceput. Adică și cu bătaie.

„Nu fericirea te călește. Nu. Nenorocirea. Asta te învață să iei viața pieptiș", spunea el. Și știa despre ce vorbea.

Prima lui muncă de artist a fost să lipească afișe de spectacole la cinematografe. Pe vremea filmelor mute, în pauza dintre role, ieșea în fața ecranului să facă lumea să râdă.   Fără școală, fără diplomă, fără relații. Doar față, grimasă și instinct.

„Eu nu am școli și diplome. Ce am învățat, am învățat din filme, de pe stradă și din viață. Secretul este munca, munca neîntreruptă, cu idei noi, cu veșnice căutări. Eu sunt bolnav dacă nu am repetiții sau spectacole."  

A jucat Trandafir în Brigada Diversă alături de Dem Rădulescu, Jean Constantin, Toma Caragiu. A scris el însuși textele spectacolelor de pe Calea Victoriei — Un băiat de zahăr ars, Trăsnitul meu drag, Idolul femeilor. 

A creat pe malurile Dâmboviței o variantă românească a îndrăgitului actor Louis de Funès.   Dar mai cald. Mai al nostru.

În 1995, cu doi ani înainte de moarte, a trăit șocul vieții — și-a găsit fiica mai mare, Silvia, moartă în casă, la doar 50 de ani, în urma unei comații cerebrale.   Un tată care și-a îngropat copilul. Și care a continuat să urce pe scenă.

„Pentru mine râsul este o condiție a vieții. Există și oameni mai acri, mai închiși, mai mofluzi — iar eu îmi fac o datorie să îi fac să râdă. Eu cred că am să râd și pe lumea cealaltă, acolo, în Cosmos."  

29 de ani de la plecare. 

Respect!

CULTUR A CURIOZITATI GANDURI

&&&

 Memorie Culturala 

MARIN PREDA

În dimineața zilei de 16 mai 1980, scriitorul Dan Claudiu Tănăsescu urcă în grabă scările de marmură de la Mogoșoaia, bate la ușa camerei 6. Niciun răspuns. Mai bate o dată. Liniște. Apasă clanța. „Marin Preda părea că doarme într-o poziție nefirească."  

Nu dormea. Murise de câteva ore. Dimineața trebuia să fie la Focșani, la o întâlnire cu cititorii.

S-a născut pe 5 august 1922 în Siliștea Gumești, un sat din Teleorman, într-o familie modestă de țărani.   A crescut cu pământul, cu sărăcia și cu ochii larg deschiși. Din toate astea a făcut literatură.

Moromeții. Cel mai iubit dintre pământeni. Cărți care au intrat în oameni ca aerul — fără să întrebe permisiunea.

Dar Preda nu era un scriitor comod. Când autoritățile comuniste au vrut să impună realismul socialist în literatură, s-a dus direct la Ceaușescu și i-a spus: „Dacă vreți să introduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid."  

Nu s-a sinucis. A scris mai departe. Și mai periculos.

„Delirul" — romanul în care îl reabilitează pe mareșalul Antonescu — a scos 100.000 de exemplare și a înfuriat Moscova. Au cerut o a doua ediție corectată. După apariția lui, soția sa Elena povestea că a început o perioadă de hărțuire.  

Apoi a apărut Cel mai iubit dintre pământeni — bestsellerul absolut al literaturii române dinainte de 1989, cu un tiraj de 200.000 de exemplare epuizat aproape instantaneu.  Două luni mai târziu era mort.

Soția sa a recunoscut că Preda avusese presentimentul că va muri. Aurora Cornu, marea lui iubire, mărturisea că privind fotografiile cu trupul său nu s-a putut abține să nu se întrebe dacă nu cumva a fost asasinat.  

Imediat după moarte, mâini străine au scotocit în biroul lui, în sertare, în seif — în căutarea de documente compromițătoare. Manuscrise, jurnale, carnete de însemnări. Unele probabil distruse. Altele — prin arhivele Securității.  

Cauza oficială: asfixie mecanică. Alcoolemie de trei la mie. S-a înecat cu propria vomă.

Poate. Sau poate nu.

„În fața morții nu mai ești nimic, nu mai ești poet, ești un simplu om care trebuie să dispară"  

 — scrisese el însuși în ultimul său roman.

La 57 de ani, în camera 6 de la Mogoșoaia, a avut dreptate.

45 de ani de la plecare. Misterul nu s-a închis.

Respect!

CULT URA CURIOZITATI GANDURI