vineri, 1 mai 2026

$$$

 Când Oliver Hardy a murit în 1957, Stan Laurel era prea bolnav pentru a participa la înmormântare. Nu a ținut niciun discurs, nu s-a agitat în privința cuvintelor elaborate. A transmis doar un mesaj simplu, aproape șoptit: „Babe ar înțelege”. Și în acele câteva cuvinte, totul era acolo. O prietenie, o viață comună, o legătură care depășea scena. După acea zi, Stan nu a mai cântat niciodată.


Timp de peste treizeci de ani, fuseseră ceva unic. Împreună, făceau întreaga lume să râdă, mult mai mult decât ar fi putut face singuri. Totuși, la început, nimic nu sugera că destinele lor se vor intersecta.


S-au născut departe, separați de un ocean și de vieți complet diferite. Stan Laurel crescuse în Anglia, respirând teatru de la o vârstă fragedă. A onorat scenele sălilor de muzică, printre lumini, muzică și râsete. O vreme, a împărțit chiar scena cu Charlie Chaplin, înlocuindu-l în cele din urmă înainte ca acesta să devină o legendă.


Oliver Hardy, pe de altă parte, provenea din sudul Americii. Povestea lui a început mai discret, în culisele unui cinematograf din Georgia, unde lucra ca proiecționist. Noapte de noapte, i-a urmărit pe actori pe ecran, până când un gând simplu i-a răsărit: și el putea face asta.


În anii 1920, amândoi au ajuns la Hollywood. Acolo, în studiourile haotice ale lui Hal Roach, erau doar doi printre multe altele. Roluri mici, figuranți, scene de uitat. Nimeni nu și-a imaginat că vor deveni în curând inseparabili.


Întâlnirea lor nu a fost planificată. S-a întâmplat aproape din întâmplare. În 1926, Hardy trebuia să filmeze un film, dar un accident domestic l-a obligat să se oprească. Era nevoie de un înlocuitor și au chemat-o pe Laurel. Atunci cineva a observat ceva special. Când cei doi au împărțit o scenă, s-a întâmplat ceva inexplicabil: sincronizarea se potrivea, privirile se completau reciproc, comedia curgea natural, fără efort.


Din acel moment, au început să lucreze împreună din ce în ce mai des. Astfel s-a născut unul dintre cele mai iubite cupluri din istoria cinematografiei.


Personajele lor erau simple, dar perfecte. Stan era naivul, visătorul, mereu cu un pas în urma lumii. Oliver era cel încrezător în sine, convins că avea totul sub control, doar pentru a înrăutăți fiecare situație. Iar privirea sa lentă și frustrată către cameră a devenit emblematică.


În culise, însă, era mult mai mult. Stan Laurel era inima creativă: el scria, construia scenele, rafina fiecare detaliu. Oliver, pe care toată lumea îl numea Babe, avea încredere deplină în el. El aducea pe ecran un calm, o prezență, o abilitate de a face oamenii să râdă cu un singur gest.


Au făcut împreună peste o sută de filme. Publicul i-a adorat. În 1932, au câștigat chiar și un premiu Oscar pentru Scara muzicală. Și pe măsură ce anii treceau, succesul lor creștea odată cu prietenia lor.


Apoi au venit vremuri mai dificile. Studiourile au început să le limiteze libertatea creativă, impunând scenarii și reguli. Magia, cea adevărată, a devenit mai fragilă. Dar au rămas împreună. Întotdeauna. Când cinematografia a încetinit, au urcat pe scenă. Au făcut turnee în Marea Britanie, întâmpinați de mulțimi uriașe. Prezența lor singură era suficientă pentru a umple sălile de cinema. Nu mai era nevoie de nimic altceva.

Apoi, în 1956, totul s-a schimbat. Oliver Hardy a suferit un accident vascular cerebral. Sănătatea lui a început să se deterioreze încet. Stan, deja bolnav, nu a putut fi alături de el atât de mult pe cât și-ar fi dorit. Așa că a așteptat, a scris scrisori, a sperat.


În august 1957, alte accidente vasculare cerebrale l-au luat. Oliver Hardy a murit la 65 de ani.

Stan nici măcar nu a apucat să-și ia rămas bun în persoană.


După moartea ei, ceva din interiorul lui s-a estompat. Oferte, propuneri, oportunități au continuat să apară. Le-a refuzat pe toate. Pentru că, pentru el, nu avea sens să urce pe scenă fără Babe. Nu exista un „după”.


A scris odată că se simțea pierdut. Nu doar fără un coleg, ci fără un frate, fără o parte din el însuși.


În 1961, a primit un Oscar onorific. O recunoaștere importantă, dar incompletă. Pentru că îi lipsea persoana care făcuse totul posibil.

Și-a trăit ultimii ani în tăcere, într-un apartament mic. A răspuns cu răbdare la scrisorile fanilor, adesea scriindu-le chiar el. Era felul său de a rămâne aproape de publicul care nu-i uitase niciodată.


A murit în 1965.


Mulți au încercat să explice secretul lui Laurel și Hardy. Ritmul, tehnica, construcția glumelor. Dar adevărul era mai simplu.


Erau doi bărbați care împreună au devenit ceva irepetabil.


Și după ce și-a pierdut partenera pe scenă și în viață, Stan Laurel a făcut un singur lucru, până la sfârșit: a păstrat acea magie, asigurâ ndu-se că lumea nu o va uita niciodată.

$$$

 Un om de afaceri român avea o aventură cu o italiancă superbă. Într-o seară, aceasta îi dă vestea: este însărcinată! 🤰


Nedorind să-și riște căsnicia sau reputația, bărbatul îi propune un târg: o sumă mare de bani ca ea să plece în Italia, să nască în secret și să crească acolo copilul, el urmând să plătească pensia alimentară până la 18 ani. 💰✍️


Femeia acceptă, dar întreabă:

— Cum te anunț când se naște, fără să afle soția ta?

— Simplu! Trimite-mi o carte poștală pe care scrii doar un cuvânt: „Spaghetti”. Eu voi înțelege și voi vira banii. 🍝


Trec 9 luni. Într-o zi, omul nostru ajunge acasă, iar soția îl întâmpină nedumerită:

— Dragule, a venit o carte poștală din Italia, dar e foarte ciudată... nu înțeleg nimic! 🤨🎴


Bărbatul ia cartea poștală, o citește, se face alb ca varul și leșină pe loc! 😵💨


Pe cartea poștală scria:

„Spaghetti, spaghetti, spaghetti, spaghetti, spaghetti! Trei cu ouă, două fără! Trimite urgent mai  mult sos!” 🍝

$$$

 S-a întâmplat în 1 mai 1359: La această dată, avea loc recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti de către Patriarhia din Constantinopol. În 1359, după luni întregi de eforturi ale voievodului Nicolae Alexandru, fiul lui Basarab I, Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol recunoştea Mitropolia Ţării Româneşti, cu sediul la Curtea de Argeş. Basarab I a intrat în istorie ca întemeietorul Ţării Româneşti şi ctitor de biserici, însă recunoaşterea Mitropoliei Ţării Româneşti se leagă însă de numele fiului său, Nicolae Alexandru, care a domnit timp de 12 ani, între 1352 şi 1364. Acesta l-a chemat la curtea sa pe mitropolitul Iachint din Vicina, oraş de la gurile Dunării, unde exista deja o mitropolie ortodoxă în subordonarea Constantinopolului. Voievodul Nicolae Alexandru a solicitat recunoaşterea de către Patriarhia de la Constantinopol a acestei mitropolii la Curtea de Argeş pentru a cuprinde întreg teritoriul Ungrovlahiei. Strădaniile lui vor fi încununate de succes. 

La început de mai 1359, Sinodul Constantinopolitan, Patriarhul Calist şi împăratul bizantin Ioan al V-lea Paleologul au aprobat solicitarea voievodului Nicolae Alexandru Basarab, numindu-l pe Iachint „păstor legiuit a toată Ungrovlahia cu rangul de mitropolit preacinstit, spre binecuvântarea şi îndreptarea duhovnicească a domnitorului, copiilor lui şi a întregii sale domnii”.Iachint de Vicina a fost ierarh ortodox (născut probabil spre sfârșitul secolului al XIII-lea), care a fost ultimul mitropolit al Vicinei și primul mitropolit al Ungrovlahiei. Iachint a urmat la Vicina mitropolitului Chiril, titular al sediului între 1347 și 1348. Iachint nu a fost multă vreme perihoret la exarhia din Vicina, deoarece din 1359 se mută la Curtea de Argeș. La Sinodul din Constantinopol, patriarhul Calist I al Constantinopolului dispune ca perihoretul vicinean să devină păstorul duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea și Țara Românească. Astfel, Eparhia din Vicina dispare și ia ființă o nouă mitropolie românească, cunoscută sub numele de Mitropolia Ungrovlahiei, Iachint devenind astfel primul mitropolit al Țării Românești.

Trebuie subliniat un detaliu important, acela că hotărârea Sinodului Patriarhiei ecumenice din mai 1359 nu a creat o situaţie nouă, precum în cazul popoarelor nou convertite la creştinism, ci este vorba de o reorganizare în sânul aceleiaşi Biserici ortodoxe, prezente de secole pe acest teritoriu. Ulterior, la 1370, în vremea domniei lui Vlaicu Vodă, ia nastere o a doua mitropolie în Ţara Românească, Mitropolia Severinului, cuprinzând ţinuturile din dreapta Oltului, însă ea nu va dura decât o jumătate de secol, până la moartea lui Mircea cel Bătrân, când ţinutul Severinului a fost luat în stăpânirea regilor maghiari, iar mai apoi a turcilor. Mitropolitul Iachint se va bucura de o cârmuire lungă şi rodnică, timp de 13 ani, până în 1372. Primul mitropolit al Ţării Româneşti, preasfinţitul „chir Iachint” de la Vicina, se mutase, de fapt, de ceva vreme la curtea voievodului muntean, unde era „foarte bine privit”, după cum arată scrisoarea din anul 1359 a patriarhului către Nicolae Alexandru. Iachint s-a stins din viaţă în 1372, fiind îngropat lângă biserica mitropolitană de la Curtea de Argeş, iar pe 8 iulie 2008 a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă Română.

Surse:

https://litere.uvt.ro/litere-old/pdf/Istoria%20Bisericii%20Romanesti%20I.24.03201401.pdf

https://www.academia.edu/5731331/Domni_si_ierarhi_in_Tarile_Romane_sec_XIV-XV_I-V_

http://www.apostolia.eu/articol_204/infiinţarea-mitropoliei-Ţarii-romaneşti.html

http://www.bibnat.ro/dyn-doc/publicatii/pagini%20din%20istoria%20monahismului%20ortodox.pdf

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2018/05/01/1-mai-1359-patriarhia-din-constantinopol-a-recunoscut-mitropolia-tarii-romanesti-cu-sediul-la-curtea-d e-arges/

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai1826: În această zi, cărturarul iluminist Dinicu Golescu (1777-1830) a înfiinţat la moşia sa din Goleşti o şcoală, atât pentru fiii boierilor, cât şi a celor din popor şi chiar a robilor de pe moşii. Şcoala era concepută ca un gimnaziu-internat, pe o durată de şase ani, funcţionând pe cheltuiala lui. Memorialistul Dinicu Golescu (Constandin, la naştere), s-a născut la 7 februarie 1777, în localitatea Goleşti, judeţul Argeş, fiul lui Radu Golescu, mare ban al Țării Româneşti. Dinicu Golescu descinde dintr-o veche familie de boieri, ale cărei prime atestări documentare sunt din secolul al XVI-lea.

A avut parte de o bună educaţie, studiind la Academia grecească din Bucureşti A primit rangul de mare logofăt (1812) şi l-a deţinut până la moarte. Fii săi, cei patru fraţi Goleşti (Ștefan, Nicolae, Alexandru, Radu), au avut un rol important în desfăşurarea revoluţiei de la 1848 şi a celorlalte mari evenimente politice din istoria românească a secolului al XlX-lea. El însuşi s-a aflat printre boierii care au sprijinit revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Scrierile sale, dintre care cea mai cunoscută este „Însemnare a călătoriii mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824,1825,1826”, sunt rezultatul preocupărilor politice pe care le-a avut. În urma uciderii lui Tudor Vladimirescu, de teama eteriştilor şi deopotrivă a turcilor care au declanşat represalii în ţară, Dinicu Golescu, refugiat la Braşov, a refuzat să se întoarcă la Bucureşti după ce domnia fusese dată unui nou voievod, deşi acesta era pământean şi nu fanariot, prelungindu-şi mult şederea în străinătate.

După un exil de aproape şase ani, în anul 1826, Dinicu Golescu a revenit în Țara Românească. În această perioadă a călătorit prin mai multe ţări din Europa.La întoarcere a fost unul dintre cei mai activi partizani ai înnoirilor şi s-a consacrat unui program de reforme culturale şi sociale. Avea să moară însă după numai patru ani, la 5 octombrie 1830, pe neaşteptate. Dinicu Golescu este considerat unul dintre întemeietorii învăţământului şi presei din România. A înfiinţat şcoli în limba română şi le-a alcătuit programul de funcţionare, a contribuit decisiv la apariţia primelor periodice româneşti şi a încurajat interesul pentru cultură al tinerilor.

„Primul român modern’, cum l-a numit Pompiliu Eliade, Golescu este un fervent al ideii de luminare şi cartea sa (volumul de note de călătorie) rămâne mărturia, azi emoţionantă prin patetismul său auster, a unei deşteptări spirituale”, menţionează Dicţionarul Scriitorilor Români. 

Surse:

Dicţionarul Scriitorilor Români”, 1998

http://www.autorii.com/scriitori/dinicu-golescu/index.php

http://mnlr.ro/dinicu-golescu/

https://momenteistorice.ro/dinicu- golescu/

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai 1843, 1/13:  În această zi  a decedat, la Iaşi, Christian Flechtenmacher, jurist. Christian Flechtenmacher (n. 24 septembrie 1785, Brașov) a fost un jurist sas stabilit în Principatul Moldovei. A fost tatăl muzicianului Alexandru Flechtenmacher, celebrul compozitor al Horei Unirii. Este unul dintre cei mai de seamă juriști din viitoarea Românie din prima jumătate a secolului al XIX-lea, cu studiile de drept și filosofie absolvite la Viena.

Studii la liceul săsesc din Braşov (1806) şi cursuri de ştiinţe juridice şi filosofice la Universitatea din Viena (1811). Doctor în drept şi filosofie (1813). Numit de domnitorul Scarlat Calimach (1812-1819) în funcţia de pravilist (nomofilax) al Moldovei (1813). Jurisconsult oficial al statului (1819-1841). Căminar al Moldovei (1835). Profesor de ştiinţa legilor la Gimnaziul Vasilian şi, ulterior, la Academia Mihăileană (1830-1837). A avut un rol important în toate marile acţiuni în vederea modernizării legislaţiei şi ştiinţei dreptului din Moldova. A fost unul dintre principalii autori ai Codului Calimach (1817), a tradus în româneşte din legislaţia romano-bizantină, a elaborat mai multe proiecte de legi şi a oferit consultaţii juridice autorităţilor sau persoanelor fizice.

Împreună cu pravilistul Anania Cuzanos, a tipărit primul dicţionar juridic românesc ce cuprinde 120 de cuvinte din materia dreptului civil, având la sfârşit echivalentul lor în greceşte şi latineşte: „Scară a cuvintelor celor streine şi celor făcute din firea limbii, care cuvinte au cerut neaparat trebuinţa a se metahirisi în alcătuirea pravilelor” (1815). Iniţiator al unor proiecte semnificative pentru realizarea culturii juridice moderne: un dicţionar de drept civil (Lexicon juris civilis), un aşezământ de aprofundare a ştiinţei juridice {Institut privat pentru învăţătura Dreptului roman), un periodic juridic lunar (Jurnal juridic sau a legilor pentru luminarea tuturor dregătorilor în ramul judecătoresc şi a persoanelor doritoare a avea despre legiuire o practică ştiinţă), o lucrare juridică în mai multe tomuri (Condica ţivilă a românilor, tradusă în limba naţională). Autorul primelor lecţii de drept tipărite în limba naţională: Istoria dreptului românesc sau a pravilelor româneşti (1830), Cuvânt către cinstiţii ascultători de legi (1836).

Surse:

„Cărturari brașoveni. Ghid biobibliographic”, Brașov, 1972,

https://cultural.bzi.ro/tag/christian+flechtenmacher

https://legeaz.net/personalitati-juridice/christian-flechtenmacher

&&&

 S-a întâmplat în 1 mai1923: În această zi, s-a născut Ion Popescu Gopo, regizor, scenarist, desenator; autor de filme de animaţie. Ion Popescu-Gopo (n. Bucureşti; d. 29 noiembrie 1989, Bucureşti) a fost un artist plastic român, creatorul a nenumărate filme de desen animat în care personajul principal era „Omuleţul lui Gopo”, o creaţie proprie care l-a făcut celebru şi i-a câştigat câteva premii naţionale şi internaţionale, actor, scenarist şi regizor de film. Pseudonimul său de Gopo provine de la numele părinţilor săi: numele de fată al mamei sale, Gorenco, şi numele tatălui, Popescu.

Născut în Bucureşti, Ion Popescu Gopo a debutat în presă în 1939, publicând caricaturi. A studiat la Academia de Arte din Bucureşti, pe care nu a absol­vit-o, absolvind în schimb un curs de animaţie la Moscova. Debutul în animaţie are loc în 1949, alături de tatăl său şi de Matty Aslan, este vorba despre scurtmetrajul de animaţie „Punguţa cu doi bani". Din 1950 începe să lucreze la Studioul Cinematografic Bucureşti, în cadrul Secţiei de animaţie. Gopo era un spirit inovator şi non­conformist, încercând să depăşească me­reu barierele tehnice şi modelele, străduindu-se să fie un pionier în tot ce a întreprins. După cum mărturisea mai târziu, chiar a iniţiat o revoltă anti-Disney: „Când am văzut că nu pot să egalez perfecţiunea lui tehnică, am început să fac filme anti-Disney. Deci, frumuseţe - nu, culoare - nu, gingăşie – nu. Singurul domeniu în care puteam să-l atac era subiectul". Ingenios şi nonconformist, Gopo  aduce pe lume personajul gol-goluţ şi se impune, prin creaţiile sale artistice, ca o mare persona­litate a cinematografiei româneşti, câştigând, în 1957, Premiul „Palme d'Or" la Festivalul de la Cannes, cu filmul de scurt-metraj „Scurtă istorie". Cu „7 arte" (1958), Gopo a obţinut Marele Premiu pentru Cel mai bun film de animaţie la Festivalul de Film de la Tours. 

Gopo încearcă la mijlocul anilor '60 să-şi abandoneze omuleţul, creând filme-pilulă, „Balanţa",„Ploaia", „Ulciorul", iar în anii '80 Gopo experimentează noi tehnici de animaţie: mişcarea acelor de gămălie, „şi totuşi se mişcă" - 1980, a firelor de tutun, „Animagic film" - 1981, animarea obiectelor, statuetelor, părului, „Tu" - 1983.Omuleţul lui Gopo, sau, mai simplu, Omuleţul, creaţia lui Ion Popescu-Gopo, este un humanoid nud cu linii simple, care aduce în discuţie problemele lumii contemporane.Primul succes al acestui personaj a fost reprezentat de premiul Palme d'or la Cannes, primit în 1957 pentru „Scurtă istorie".

Filmul „Scurtă istorie" (1957) începe cu prezentarea Universului, în care la început soarele avea nişte bucle prinse în bigudiuri, care erau planetele.La un moment dat, soarele a strănutat. În acel moment, toate planetele care erau prinse de soare ca nişte bigudiuri au fost aruncate în cosmos.Pământul era planeta albastră şi umedă, cu multe meridiane, care-i servea drept nas.Pe Pământ, au apărut animalele. Ca urmare a trepidaţiilor produse de către un dinozaur, o maimuţă aflată într-un copac a căzut dintr-un copac, rupându-şi coada. Când s-a ridicat de la pământ, s-a văzut că avea forma unui omuleţ. Pe măsură ce mergea a dat de o scară, iar odată cu urcarea treptelor se transforma în egiptean, grec, roman, cavaler medieval, om cu joben, ajungând până la înfăţişarea pe care o are astăzi omul. Acest umanoid cu cap lunguieţ, cu o expresie serioasă şi naivă, cu mâini şi picioare subţiri şi cu burtica rotunjită, care a cucerit atât spectatorii, cât şi lumea creatorilor de animaţie, a anticipat cucerirea spaţiului extraterestru şi primii paşi ai omului pe Lună, lansându-se în Cosmos cu o rachetă cu cinci ani înainte de Iuri Gagarin şi devenind primul „om” care a călătorit în spaţiu. S-a mişcat în lumea subacvatică, de asemenea a evocat gândul îndrăzneţ că ar putea exista viaţă pe alte planete. Toate acestea le-a făcut ţinând, când aproape de piept, când după ureche, o floare.

Cu privire la decernarea premiului Palme d'Or, la Cannes, în anul 1957, pentru „Scurtă istorie", compozitorul muzicii din film, Dumitru Capoianu a mărturisit că iniţial a fost selectată de către juriul românesc filmul „Delta Dunării” de Ion Bostan. Dar odată ajunşi în Franţa, un membru al echipei şi-a dat seama că e posibil ca filmul ales să nu intre în concurs, pentru că era prea lung. În aceeaşi seară, s-a întors în România şi a luat un exemplar din „Scurtă istorie” (film vizionat de către comisie în prealabil) din studioul cinematografic şi a plecat iar la Cannes.

Filmografie:

Scurtă istorie (1956) 

7 arte (1958) 

Homo sapiens (1960)

Alo! Halo! (1962)

Ecce homo! (1977)

Trei mere (1979)

Salva

Quo vadis homo sapiens? (1982)

Homo faber (1986)

Premii obţinute

- Palme d'Or, la Cannes, în 1957, pentru „Scurtă istorie"

- Marele Premiu pentru cel mai bun film de animaţie, la Festivalul de Film de la Tours, în 1958, pentru „Şapte arte"

- Golden Gate Award, la Festivalul International de Film de la San Francisco, în 1960, pentru „Homo Sapiens"

Deși filmele sale cu actori nu au merite artistice deosebite, Gopo a încercat să ridice filmele la înălțimea imaginației sale. El și-a câștigat astfel incontestabile merite de pionierat, abordând cu curaj basmul, feeria, teme universale și science-fiction-ul, aceasta în condițiile unei dotări tehnice insuficiente.Cunoscând faptul că mijloacele tehnice avute la dispoziție sunt imperfecte, Gopo recurge la parodia SF, realizând filme cum ar fi: Pași spre Lună (1963) sau Comedie fantastică (1975). Basmele ecranizate de către Ion Popescu-Gopo nu sunt simple ecranizări fidele, ci sunt actualizate și interpretate. Spre exemplu, Maria Mirabela (1981) nu e o simplă lectură a basmului Fata moșului și fata babei, ci un musical; în Rămășagul (1985) își face apariția o zână care se deplasează pe bicicletă ș.a.m.d.Pe lângă activitatea sa de scenarist și regizor, Gopo a și interpretat câteva roluri în filmele proprii: Faust XX, Galax, Rămășagul, O zi la București, dar și în filme ale altor regizori: O noapte de pomină (1939, r. Ion Șahighian) sau Dimitrie Cantemir (1973, r. Gheorghe Vitanidis), unde l-a interpretat pe țarul Petru cel Mare. În paralel, ca o recunoaștere a valorii operei sale, Gopo a fost ales în funcții de conducere ale organizațiilor cineaștilor: vicepreședinte al Asociației Internaționale a Filmului de Animație, președinte al Asociației Cineaștilor din România (1969-1989), director al secției de film din cadrul Organizației Mondiale a Sănătății (OMS). Funcțiile sale din cadrul OMS și al UNESCO explică didacticismul unora din desenele sale animate, cum ar fi Alo, Hallo! (1962).

Deși realizările cinematografice ale sale, majoritatea irelevante estetic, provin dintr-un context istoric nefavorabil, Ion Popescu-Gopo este aproape întotdeauna unicul cineast român menționat în enciclopediile cinematografice. Marele cineast român a murit la data de 29 noiembrie 1989 în urma unui infarct, în timp ce își împingea mașina rămasă înzăpezită pe trotuar pentru a o aduce în curte.Moartea sa a însemnat și sfârșitul animației românești clasice, studioul Animafilm (lipsit de sprijinul statului) ajungând aproape de faliment.

Surse:

Dana Duma, Gopo, Editura Meridiane, 1996

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-popescu-gopo-1969/

https://jurnalul.antena3.ro/scinteia/special/20-de-ani-de-la-moartea-lui-ion-popescu-gopo-528821.html

http://www.ziare.com/cannes/filme/mandru-ca-sunt-roman-ion-popescu-gopo-un-walt-disney-al-romaniei-1197513

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/11/29/documentar -ion-popescu-gopo-17-32-49

$$$

 S-a întâmplat în 1 mai1949: În această zi, s-a stins din viaţă, la Bucureşti, Gheorghe Petraşcu, pictor român (n.1872), membru titular al Academiei Române (din1936). A fost unul dintre întemeietorii „Tinerimii artistice” (Paris, 1900). S-a născut în orașul Tecuci din Moldova, într-o familie cu tradiții culturale. Părinții săi erau mici proprietari din ținutul Fălciu, Costache Petrovici-Rusciucliu și soția acestuia Elena, născută Bițu-Dumitriu. Frate cu diplomatul, scriitorul și criticul literar și de artă Nicolae Petrașcu, Gheorghe Petrașcu arată de tânăr înclinații artistice, făcând primele studii la Universitatea Națională de Arte București. 

La recomandarea lui Nicolae Grigorescu, primește o bursă pentru a se perfecționa în străinătate. După un scurt timp petrecut la München, pleacă la Paris, unde se înscrie la Academia Julian și lucrează în atelierul lui Bouguereau (1899-1902). De la prima sa expoziție personală la Ateneul Român (1900), este remarcat de scriitorii Barbu Delavrancea și Alexandru Vlahuță, care îi cumpără câte o lucrare. Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în țară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât și în Franța (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) și mai ales în Italia (Veneția, Chioggia, Napoli).În peisajele sale, lumina nu șterge contururile ca la impresioniști, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele venețiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petrașcu. Artistul rezistă interpretărilor tradiționale, în care peisajul orașului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferența vibrațiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate și în aerul pur.Influenţat iniţial de N. Grigorescu, se afirmă ulterior ca una dintre cele mai originale personalităţi ale artei româneşti. A realizat capodopere de o adâncă poezie (Interior cu fotoliu roşu; Natură moartă cu tingire; Floarea soarelui; Femei la scăldat etc). Cu o pasiune nestăvilită, pictează peisaje, atât în ţară (Sinaia, Târgu Ocna, Câmpulung-Muscel), cât şi în Franţa (Vitré, Saint-Malo), Spania (Podul San Martin din Toledo) şi mai ales în Italia (Veneţia, Chioggia,Napoli). 

În peisajele sale, lumina nu şterge contururile ca la impresionişti, dimpotrivă, arhitecturile rectilinii se impun printr-o impresie de soliditate. Din acest punct de vedere, peisajele veneţiene demonstrează cel mai bine anticonformismul lui Petraşcu.Artistul rezistă interpretărilor tradiţionale, în care peisajul oraşului pe lagună nu era decât un pretext pentru a analiza interferenţa vibraţiilor luminoase, în eternă schimbare pe apă, pe zidurile colorate şi în aerul pur.Pentru Petraşcu, Veneţia posedă o nobleţe dramatică, o măreţie tragică şi fastuoasă, „cu străluciri de vechi relicve, ce evocă istoria vechilor palate, cu poezia lor gravă şi fascinantă". Într-o dezlănţuire a tonurilor dure, Petraşcu realizează o massă de culori tumultuoase, printr-o juxtapunere insolită a roşului stins, cu tonalităţi de albastru, cenuşiu şi brun. Această suprapunere succesivă dă pastei lui Petraşcu o structură aproape sculpturală, rugozităţile culorii influenţează regimul de umbre şi lumină ca accentele unui relief. Portretele - în special cele pictate în perioada 1923-1927 - produc o impresie de austeritate majestuoasă. 

Autoportretul din „Muzeul Zambaccian" pare a descinde din Renaşterea italiană, de o gravitate solemnă dar şi cu o notă de senzualitate. Gheorghe Petraşcu a avut numeroase expoziţii personale, între 1903 şi 1923 la Ateneul Român, apoi la „Căminul Artei" (1926-1930), culminând cu cele două retrospective de la „Sala Dalles" din anii 1936 şi 1940. A participat la Bienala din Veneţia (1924, 1938 şi 1940); primeşte „Marele Premiu" al „Expoziţiei Internaţionale" din Barcelona (1929) şi al celei din Paris (1937). În 1972, la aniversarea a 100 de ani de la naşterea artistului, Galeria Naţională din Bucureşti a organizat o expoziţie retrospectivă cu o selecţie a operelor sale din principalele muzee şi colecţii din România, relevând autenticitatea stilistică a unui pictor român de certă valoare europeană.

Surse:

http://romania-on-line.net/halloffame/PetrascuGheorghe.htm

http://www.artnet.com/artists/gheorghe-patrascu/

https://g1b2i3.wordpress.com/2009/11/20/galerie-de-pictura-gheorghe-petrascu/

https://www.artline.ro/Gheorghe-Petrascu--geniul-picturii-nascut-la-Tecuci-24278- 1-n.html

&&&

 30 APRILIE, ZIUA MONDIALĂ A JAZZ-ULUI An de an, la data de 30 aprilie, se celebrează ziua internațională jazz-ului. Scopul înstituirii aces...