$$$

 S-a întâmplat în 19 aprilie1943, 19 aprilie-16 mai: La această dată, începea și avea loc revolta populaţiei evreieşti din ghetoul Varşoviei împotriva trupelor germane (rezultatul reprimării revoltei: 60.000 de morţi şi ghetoul complet distrus). Ziua de 19 aprilie1943 corespundea cu data de 27 Nisan în calendarul ebraic, dată aleasă pentru a comemora „Ziua Holocaustului" (Yom Ha-Shoah); Ziua se marchează anual, din 1979, la iniţiativa Parlamentului israelian, în amintirea celor aproximativ şase milioane de evrei ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Revolta din ghetoul Varșoviei a fost revolta armată a evreilor din ghetoul Varșovia din Polonia din timpul celui de-al doilea război mondial, împotriva efortului ocupanților naziști germani ai orașului de a deporta restul de populație evreiască a ghetoului în lagărul de exterminare Treblinka. Insurgența a fost îndreptată împotriva germanilor și a colaboratorilor lor evrei și a început pe 18 ianuarie 1943. Cea mai semnificativă parte a revoltei a avut loc între 19 aprilie și 16 mai 1943, și a luat sfârșit când rezistența evreiască slab înarmată și slab aprovizionată a fost zdrobită de trupele germane sub comanda directă a lui Jürgen Stroop. Luptătorii evrei au fost sprijiniți în acțiunea lor disperată de activiști ai Rezistenței poloneze. A fost cea mai mare revoltă a evreilor din timpul Holocaustului.

Rezistenţa evreiască împotriva crimelor comise de nazişti s-a coagulat greu. Deşi poveştile lagărelor de exterminare circulau, evreii priveau cu neîncredere posibilitatea existenţei unui plan de lichidare în masă. Totuşi, în martie 1942, apar primele semnale, când un ziar al Rezistenţei evreieşti din Varşovia scrie: „Ştim că sistemul ucigaş al lui Hitler se îndreaptă spre o fundătură şi spre distrugerea evreilor. Victoria asupra evreilor va servi germanilor ca recompensă pentru pierderile suferite pe front. Vărsarea sângelui evreiesc va alina eşecul marilor vise ale lui Hitler“. La mijlocul lui 1942, previziunile se îndeplinesc cu exactitate: încep deportările din ghetoul varşovian, urmărindu-se lichidarea totală a celor care îl populau. În ianuarie 1943, situaţia devenise deja clară.Organizaţia de Luptă Evreiască emite un comunicat către populaţia ghetoului: „300.000 de fraţi şi surori au fost trimişi la moarte cu cruzime, în lagărele de la Treblinka. Au trecut şase luni de viaţă trăită constant sub imperiul fricii, fără a şti ce poate să aducă a doua zi. Fiecare trebuie să-şi amintească mereu: suntem sclavi, iar când sclavii nu mai sunt profitabili, atunci ei sunt ucişi! Evrei, ora este aproape! Acum sloganul nostru trebuie să fie: «Pregătiţi să murim ca nişte oameni!»“.           

Războiul are armele sale. Pistoale, mitraliere, grenade, bombe, muniţii - un întreg arsenal care le lipsea cu desăvârşire evreilor. Organizaţia de Luptă Evreiască semnala într-un apel către subterana poloneză aceste deficienţe majore. „Cu oasele rupte încercau să se târâie“ …Era martie 1943: „Din punct de vedere material, lucrurile stau foarte prost. Din cele 49 de arme care ne-au fost alocate, doar 36 pot fi utilizate, din cauza lipsei de muniţie. Informaţi autorităţile în numele nostru că neacordarea unui ajutor pe scară largă va fi interpretată ca indiferenţă faţă de soarta evreilor din Varşovia. Alocarea armelor fără muniţie este o batjocură cinică la adresa destinului nostru“. „Este imposibil să pun în cuvinte ceea ce s-a întâmplat. Un lucru e clar: realitatea a depăşit gândurile noastre cele mai îndrăzneţe“, nota Mordecai Anielewicz, comandantul revoltei din Varşovia, în ultima scrisoare pe care o va scrie. Era 23 aprilie 1943. Revolta începuse deja de patru zile. Liderii Germaniei naziste erau uluiţi. Joseph Goebbels notează în jurnalul său: „Evreii chiar au reuşit să plaseze ghetoul în situaţia de a se apăra singur. Această revoltă arată cât de periculoşi pot fi evreii dacă au arme. Din nefericire, ei deţin şi câteva mitraliere nemţeşti. Doar cerurile ştiu cum au intrat în posesia lor“. 

Pe 16 mai 1943, generalul Stroop întregeşte tabloul în raportul final asupra revoltei din Varşovia: „Am decis distrugerea totală a ghetoului, prin incendierea tuturor clădirilor rezidenţiale. Acţiunea a avut ca efect scoaterea evreilor din ascunzătorile lor. Nu de puţine ori, evreii stăteau în clădirile incendiate până când frica de a arde de vii îi împingea să sară de la ferestre. Cu oasele rupte încercau să se târâie în clădirile care nu erau în flăcări“.Trupele germane descoperă ascunzătoarea Organizaţiei de Luptă Evreieşti, lichidându-i pe aproape toţi liderii revoltei. Marek Edelman, ultimul supravieţuitor al revoltei evreieşti, reuşeşte să scape prin sistemul de canalizare. Trei zile mai târziu, Szmul Zyegielbojm, reprezentantul comunităţii evreieşti în Consiliul Naţional al guvernului polonez aflat în exil la Londra, scrie ultima scrisoare: „Nu pot continua să trăiesc în tăcere în timp ce poporul meu este lichidat. Camarazii mei din ghetoul Varşoviei au murit cu armele în mâini, în ultima lor bătălie, una eroică. Mie nu mi s-a permis să cad alături de ei, la fel ca ei, dar locul meu este lângă ei. Prin moartea mea vreau să semnalez protestul meu profund la adresa inacţiunii, a nepăsării în care lumea contemplă distrugerea poporului evreu“. Szmul Zyegielbojm se autoasfixiază în propriul apartament, lăsând aragazul deschis

În 1940, la câteva luni după ocuparea Poloniei şi transformarea acesteia sub noul titlu de „Guvernământ General în teritoriu arian”, trupele armatei germane încep să concentreze populaţia de origine evreiască în ghetouri. Acestea aveau scopul de a reţine temporar „sub-oamenii“, până ce mecanismul lagărelor şi al camerelor de gazare va fi fost pus în funcţiune. Cea mai mare „anticameră a morţii“ de acest tip a fost ghetoul din capitala ţării, Varşovia, locul unde pe 19 aprilie 1943 s-a declanşat cea mai consistentă insurecţie antinazistă din timpul Holocaustului. La mijlocul anului 1942, germanii încep deportările evreilor din Varşovia către lagărul de exterminare de la Treblinka. În acel moment, ghetoul număra în jur de 400.000 de locuitori, cei mai mulţi aduşi din alte zone ale Poloniei şi forţaţi să-şi „aştepte“ - în mizerie şi disperare, la limita suprapopulării şi a frigului, în mijlocul unei epidemii de tifos şi în lipsa hranei - ultima zi, cea a deportării. 

În ianuarie 1943, timpul renunţă să mai aibă răbdare şi lupta împotriva naziştilor se declanşează. Apogeul este atins pe 19 aprilie, când trupele naziste intră în ghetou cu scopul de a selecta populaţie pentru deportare. Uniunea Militară Evreiască şi Organizaţia de Luptă Evreiască, alături de partizani din rezistenţa subterană poloneză, au opus o rezistenţă acerbă. Totul a durat mai puţin de o lună însă, vreme în care trupele nemţeşti au reuşit să-i prindă pe majoritatea celor angajaţi în activităţile de rezistenţă. La mijlocul lunii mai, comandantul german Jürgen Stroop era capabil să întocmească bilanţul revoltei: sute de insurgenţi executaţi, mii de evrei deportaţi, iar sinagoga din oraş, împreună cu clădirile din ghetou - în totalitate distruse. Curajul şi devotamentul unic al acelor oameni rămâneau în istorie dincolo de orice statistică...

Surse:

https://www.academia.edu/10341508/Holocaust

http://www.ziare.com/cultura/documentar/enigmele-istoriei-revolta-sangeroasa-din-ghetoul-evreiesc-al-varsoviei-1241399

https://www.yadvashem.org/yv/en/education/languages/romanian/lesson_plans/warsaw_teacher_2.asp

https://evz.ro/ziua-revoltei-evreiesti-impotriva-nazismului-800349.html

$$_

 S-a întâmplat în 19 aprilie 2005: În această zi, a fost ales noul Papă, ca succesor al papei Ioan Paul al II-lea, în persoana cardinalului Joseph Ratzinger, care şi-a ales numele de Benedict al XVI-lea. În același timp, a deținut funcția de episcop al Romei și suveran al statului Vatican. Era primul papă german după 482 de ani (ultimul papă german a fost Papa Adrian al VI-lea, în perioada 1522-1523). Înaintea alegerii sale ca papă, cardinalul Ratzinger a fost decan al colegiului cardinalilor, prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței și președinte al Comisiei pontificale teologice internaționale.

Între anii 1946 și 1951 a studiat Teologia și Filosofia la Universitatea din München. În 1951 a fost hirotonit preot, împreună cu fratele său mai mare Georg Ratzinger. În anul 1953 a devenit doctor în teologie iar în 1957 docent pentru teologie fundamentală la Universitatea din München. La vârsta de 31 de ani (1958) a primit catedra de dogmatică și teologie fundamentală la Institutul Superior de Filosofie și Teologie din Freising.Până în anul 1977 a predat și la universitățile din Bonn, Münster, Tübingen și Regensburg. A luat parte la Conciliul Vatican II (1962-1965) în calitate de consilier al arhiepiscopului de Köln, cardinalul Joseph Frings.În martie 1977 a fost numit de papa Paul al VI-lea în scaunul arhiepiscopal de München și Freising, iar două luni mai târziu a fost ridicat la rangul de cardinal. La 25 noiembrie 1981 papa Ioan Paul al II-lea l-a numit prefect al „Congregației pentru Doctrina Credinței”, în anul 2002 devine decan al „Colegiului Cardinalilor” și episcop de Ostia. Din 1986 până în 1992, cardinalul Ratzinger funcționează ca președinte al Comisiei pentru prepararea Catehismului Bisericii Catolice.

Cardinalul Ratzinger a condus oficierea slujbei religioase cu ocazia funeraliilor papei Ioan Paul al II-lea la 8 aprilie 2005. În după-amiaza zilei de 19 aprilie 2005 a fost ales papă, luând numele de Benedict al XVI-lea, ca omagiu pentru sfântul Benedict de Nursia, întemeietorul ordinului benedictinilor, și pentru papa Benedict al XV-lea (1914-1922), denumit și „Papă al păcii”.La vârsta de 78 de ani, a fost cel mai în vârstă papă ales de la papa Clement al XII-lea în 1730.Papa Benedict al XVI-lea este al optulea papă german; primul a fost papa Grigore al V-lea (996-999). Ultimul papă cu numele de Benedict, Benedict al XV-lea a servit ca pontif din 1914 până în 1922, pontificatul său fiind legat de Primul Război Mondial. Alegerea numelui de Benedict are importanță simbolică. Ziua de naștere a noului papă, 16 aprilie, este sărbătoarea sfântului Benedict Iosif Labre (26 martie 1748 - 16 aprilie 1783), cunoscut ca Sfântul Pelerin.

Papa Benedict al XVI-lea vorbea fluent germana, italiana, franceza, engleza, spaniola și latina. Era autor al unui mare număr de cărți și monografii pe teme religioase, de morală și filosofie. În timpul întregii sale activități a rămas fidel principiilor sale morale și religioase, apărând cu consecvență dogmele Bisericii Catolice, ceea a determinat pe unii comentatori să-l situeze în aripa conservatoare a bisericii. În după-amiaza zilei de 19 aprilie 2005, la ora locală 18:14, cardinalul protodiacon Jorge Arturo Medina Estévez a ieșit în Balconul Bazilicii Sfântul Petru anunțând: „Annuntio vobis gaudium magnum; habemus Papam: Eminentissimum ac Reverendissimum Dominum, Dominum Josephum Sanctae Romanae Ecclesiae Cardinalem Ratzinger qui sibi nomen imposuit Benedictum XVI" (Vă anunț vouă o bucurie mare, avem papă: Eminentissimul și Reverendissimul Domnului Joseph, al Sfintei Biserici Romane Cardinal Ratzinger, care și-a ales pentru sine numele Benedict al XVI-lea).

În 16 decembrie 2005, a ridicat Biserica Română Unită cu Roma la rangul de biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform can. 151-154 din CCEO. În data de 18 februarie 2012, l-a ridicat în demnitatea de cardinal pe arhiepiscopul Lucian Mureșan, întâistătătorul Bisericii Române Unite, și i-a acordat Biserica Sf. Atanasie cel Mare ca biserică titulară la Roma. Papa Benedict al XVI-lea a anunțat pe 11 februarie 2013 că se va retrage în 28 februarie din funcția de suveran pontif, fiind, conform ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung, primul papă din Evul Mediu până în prezent care a ales să renunțe la acest oficiu. Într-un discurs în limba latină, ținut în fața Consistoriului (întâlnirea formală a tuturor cardinalilor Bisericii Catolice) a declarat că în urma examinării conștiinței și-a dat seama că puterile sale nu mai sunt adecvate din cauza vârstei pentru îndeplinirea misiunii pontificale. Conclavul din 2013 a avut loc înainte de Paști.

Papa Benedict al XVI-lea și-a ales ca loc de retragere definitivă din viața publică mănăstirea „Mater Ecclesiae”, a cărei renovare a inițiat-o din noiembrie 2012. Totuși, la data de 28 februarie 2013, lucrările la mănăstire (aflată la nici 200 m de Bazilica Sfântul Petru din Roma) nefiind terminate, fostul papă s-a mutat provizoriu la reședința de vară a papilor de la Castel Gandolfo.După anunțul retragerii noul său titlu a fost acela de „papă emerit”. 

A plecat la Domnul la data de 31 decembrie 2022, laVatican.

Surse:

https://www.biography.com/people/pope-benedict-xvi-15045109

http://www.fondazioneratzinger.va/content/fondazioneratzinger/en.html

https://www.communio-icr.com/about/founders/ratzinger

http://www.ewtn.com/library/curia/ratzcons.htm

https://www.bloomsbury.com/us/pope-benedict-xvi-9780826417879/

$$$

 S-a întâmplat în 19 aprilie…

- 1587: Sir Francis Drake, cel mai de temut corsar englez, scufundă flota spaniolă. Francis Drake (n. cca. 1540, d. 27 ianuarie 1596) a fost un corsar, navigator, neguţător de sclavi şi inginer englez din era elisabetană. Drake a fost numit cavaler în anul 1581 de către regina Elisabeta I a Angliei. În 1587, a intrat cu 23 de nave în portul Cadiz şi a distrus 37 de nave spaniole ce se pregăteau pentru marea debarcare din anul următor (în 1588, Invincibila Armada, din spaniolă: Invicibila flotă de război, a fost trimisă de Filip al II-lea, regele Spaniei, pentru a transporta şi sprijini acţiunea de debarcare a armatei spaniole în Anglia; bătălia navală care a urmat s-a înscris în contextul mai larg al conflictului dintre Spania şi Anglia, determinat de lupta pentru exploatarea bogăţiilor Lumii Noi). 

- 1588: A murit Paolo Veronese, pictor italian. Paolo Veronese (n. 1528, Verona - d. San Angelo) a fost un pictor italian din perioada târzie a Renaşterii, marcând trecerea spre Manierism. Pe numele adevărat Paolo Caliari sau Cagliari, artistul a căpătat cu timpul numele de Veronese, după oraşul în care s-a născut. 

- 1768: A murit pictorul italian Canaletto (Giovanni Antonio Canal)..Giovanni Antonio Canal (n.28 octombrie 1697 în Veneţia; d. Veneţia), cunoscut sub numele de Canaletto, a fost un pictor peisagist italian.Veneţia, oraşul său natal, şi ulterior Londra, unde va locui vreme de zece ani, sunt locurile care i-au permis lui Canaletto să-şi desfăşoare geniul. Gloria de care se bucură va depăşi însă graniţele acestor două oraşe, devenind popular în întreaga Euorpă. Rigoarea arhitecturii şi expresivitatea poetică, reproducerea fidelă, de-a dreptul documentară a realităţii, îndemânarea cu care lucrează cu lumina şi elanul pensulei sale vor fi caracteristici ale acestui artist care va aduce din nou gloria picturii veneţiene. A fost un maestru în arta perspectivei citadine, pictând vederi din Veneţia, influenţat de Marco Ricci şi Carlevaris, precursori ai "vedutelor" (vederi citadine) veneţiene. 

- 1795: S-a născut, la Delitzsch, Christian Gottfried Ehrenberg (m.1876), medic şi naturalist german. Iniţiator al cercetărilor infuzorilor.Unul dintre întemeietorii protistologiei.

- 1801: S-a născut Gustav Theodor Fechner (m.1887), psiholog şi fizician german.Unul dintre iniţiatorii psihologiei experimentale şi fondatorul psihofizicii (Elemente de psihofizică). 

- 1824: A murit poetul englez George Gordon Byron.Creator al eroului romantic, denumit ulterior „byronian”.A lăsat o operă animată de o rară vervă satirică (Pelerinajul lui Childe Harold, 1812-1817; Don Juan, 1819-1824; Manfred, 1817 etc.), care a exercitat o puternică influenţă asupra romantismului european. A mai publicat monologuri dramatice în versuri şi drame neoclasice..George Gordon Noel Byron, al VI-lea Baron Byron (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley şi John Keats, contemporani ai săi.Printre cele mai cunoscute opere ale sale sunt poemele narative Pelerinajul lui Childe Harold şi Don Juan. Cel din urmă a rămas incomplet din pricina morţii poetului.Faima Lordului Byron se datorează nu numai operei, ci şi vieţii sale, trăită în extravaganţă, cu numeroase poveşti de dragoste, datorii, despărţiri, acuzaţii de incest şi sodomie. El a fost descris de către Lady Caroline Lamb ca „un om nebun, rău şi periculos a-l cunoaşte”. Byron a fost un lider regional al organizaţiei revoluţionare Carbonari din Italia în revolta lor împotriva Austriei şi mai târziu a călătorit pentru a lupta împotriva turcilor în Războiul de independenţă al Greciei, fapt pentru care grecii îl consideră un erou naţional.

- 1832: S-a născut José Echegaray, scriitor şi inginer spaniol, laureat al Premiului Nobel.José Echegaray y Eizaguirre (n. Madrid - d. 14 septembrie 1916) inginer, dramaturg, matematician şi politician spaniol de origine bască, primul laureat spaniol al Premiului Nobel pentru Literatură în 1904.Opera sa, foarte inegală ca valoare şi foarte abundentă, cuprinde peste 150 de piese reprezentate între 1874, anul debutului său cu El libro talonario, semnat Jorge Hayaseca, şi anul 1908.În anul 1917 a publicat un volum de amintiri (Recuerdos).

- 1848: S-a născut scriitorul Calistrat Hogaş (m. 1917).

- 1849: A avut loc semnarea Convenţiei ruso-turce de la Balta-Liman, care consfinţea pe plan diplomatic internaţional înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 în Ţările Române.Convenţia prevedea, între altele, ţinerea sub ocupaţie a Principatelor pentru „a reprima orice mişcare de insurecţionare”. Au fost numiţi domni Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova (19.IV/1.V)

- 1854: S-a născut inginerul Anghel Saligny, inovator al tehnicii construcţiilor; a proiectat (1888) şi a condus construcţia podului peste Dunăre de la Cernavodă (1890-1895), pe atunci cel mai lung pod din Europa şi al treilea din lume; s-a numărat printre fondatorii Societăţii Politehnice (1881), pe care a condus-o între anii 1895-1897 şi 1910-1911; membru al Academiei Române, vicepreşedinte (1901-1904) şi preşedinte (1907-1910) al acestui for (m. 1925).

- 1862: Este creată, la Cernăuţi, Reuniunea română pentru lectură, transformată, în 1863, în Societatea pentru cultura şi literatura română în Bucovina. 

- 1863: S-a născut chimistul francez Charles Moreau; lucrări de chimie organică; cercetări asupra apelor minerale; prieten apropiat al poporului român, a încurajat mişcarea ştiinţifică din România; membru de onoare străin al Academiei Române din 1925 (m. 1929) 

- 1881: A încetat din viaţă Benjamin Disraeli (n.1804), om politic şi scriitor britanic.A fost prim-ministru (1868; 1874-1880). În timpul guvernării sale, Marea Britanie şi-a asigurat controlul asupra Canalului Suez (1875).A publicat romane (Vivian Grey), pamflete politice (Scrisorile din Runnymede) şi satire (Căsătoria infernală). 

- 1882: A murit biologul englez Charles Darwin (n. 1809).Fondatorul teoriei despre evoluţia speciilor de plante şi animale prin selecţie naturală (Originea speciilor, 1859).A mai publicat volumul Originea omului şi selecţia sexuală (1871).Charles Darwin (n. 12 februarie 1809, Shrewsbury, Shropshire - d. Down, lângă Beckenham, Kent) este cel mai renumit naturalist britanic, geolog, biolog şi autor de cărţi, fondatorul teoriei referitoare la evoluţia speciilor (teoria evoluţionistă).

- 1883: S-a născut Elena Alexandrina Bednarik, pictoriţă româncă.Elena Alexandra Barabaş Bednarik (n .Bucureşti- d . 24 Februarie 1939, Mogoşoaia) - a fost o pictoriţă şi decoratoare româncă, profesoară de desen, soţia pictorului acuarelist Ignat Bednarik.Membră a Cenaclului Idealist. Absolventă a Scolii Naţionale de Arte din Bucureşti, în 1911. Elena Alexandra Barabaş a fost profesoară de desen şi pictură la liceele:„Principesa Elena ”din Braşov, «Domniţa Ileana” şi Notre-Dame din Bucureşti. A ţinut cursuri de stilizare ,desen şi pictură la Academia Liberă a soţilor Bednarik ,în Bucureşti, Calea Victoriei nr.162, unde i-a avut elevi pe :Ion Şahidian ,Maria Bănică,Cornelia Pillat.A semnat majoritatea lucrărilor sale cu numele - Helene Bednarik

- 1883: S-a născut, la Braşov, Hans Eder (m.1955), pictor şi grafician german din România. A executat portrete în viziune expresionistă (Cap de expresie; Pictorul Fritz Kimm).A mai pictat peisaje, compoziţii şi naturi statice.

- 1889: A murit britanicul Warren de la Rue, pionier al fotografiei astronomice (n. 1815)

- 1890: S-a născut geograful Vintilă M. Mihăilescu; a pus bazele geografiei oraşelor în România pe principiul integrării în teritoriu; a introdus noţiunile de zonă preorăşenească şi topoclimă sau spaţiu microclimatic; membru titular al Academiei Române din 1974 (m. 1978)

- 1891: S-a născut, la Paris, Françoise Rosay (m.1974), actriţă franceză de teatru şi film. A fost o prezenţă de elită în numeroase capodopere ale filmului mut şi sonor: Cei doi timizi (1928), Chermeza eroică (1935), Jenny (1936), Un carnet de bal (1973).A realizat pe ecran peste 100 de roluri – multe dintre ele peste hotare (Germania, Anglia, Italia, Belgia, Elveţia). 

- 1895: A murit Raicu Ionescu-Rion, critic literar şi publicist (n. 1872). Stins prematur din viaţă, el a fost una din marile speranţe ale creaţiei româneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Studiile şi articolele publicate în revistele vremii, au apărut în volumul postum Scrieri literare (1895), cu o postfaţă de C. Vraja (G. Ibrăileanu), de care l-a legat o strânsă prietenie.

- 1899: S-a născut, la Ţigănaşi, jud. Iaşi, Dan Hulubei (m.1964), matematician român.A fost profesor universitar la Iaşi, Bucureşti, Cernăuţi şi Galaţi. A elaborat peste 30 de lucrări ştiinţifice care privesc geometria diferenţială şi proiectivă sau mecanica raţională.A fost fratele mai mic al acad. Horia Hulubei (1896-1972). 

- 1900, 19 aprilie/2 mai: A încetat din viaţă pictorul rus Ivan K. Aivazovski (n.1817). A pictat, în special, peisaje marine, redate într-o viziune romantică (Al nouălea val, 1850). A fost membru al Academiei de Arte din Peterburg. 

- 1906: A murit Pierre Curie, fizician şi chimist francez, cercetător în domeniul radioactivităţii; Premiul Nobel pentru fizică pe 1903, împreună cu soţia sa, Marie Curie, şi cu Antoine Henri Becquerel (n. 1859)

- 1913: S-a născut inginerul Nicolae Tipei; specialist în electromecanică şi aeronautică; în 1971 s-a stabilit în SUA; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (m. 1999) 

- 1917: S-a născut Sven Hassel, scriitor danez . Sven Hassel, (n. 19 aprilie 1917), este un fost soldat danez, care a devenit autorul unor romane (pseudo-autobiografice) bazate pe experienţa sa de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial.Sven Hassel (numele său adevărat Sven Pedersen) s-a născut pe 19 aprilie 1917, la Fredensborg, în Danemarca, într-o familie de oameni simpli, muncitori. La vârsta de 14 ani a intrat în marina comercială ca „băiat de cabină" până în 1936.În 1937 Hassel s-a mutat în Germania pentru a se înrola ca voluntar în armată. Într-un interviu din 1990, el a spus: „Germania s-a întâmplat să fie mai aproape decât Anglia, m-am dus la un birou de recrutare al Wehrmacht-ului pentru a mă înscrie, dar nu a fost la fel de uşor cum am crezut. Numai cetăţenii germani puteau să se înroleze. După şase luni de încercare, al şaptelea regiment de cavalerie, m-a acceptat în cele din urmă, cu condiţia de a deveni cetăţean german".Sven a luptat pe toate fronturile, cu excepţia Africii de Nord şi a fost rănit de mai multe ori.În cele din urmă el a ajuns la gradul de locotenent şi a primit medalia Crucea de Fier clasa 1 şi clasa a 2-a. S-a predat trupelor sovietice de la Berlin în 1945 şi şi-a petrecut anii următori în diverse lagăre de prizonieri. El a început să scrie prima sa carte, Legiunea Blestemaţilor, în timp ce era prizonier în lagăre.

- 1919: A apărut, la Bucureşti, revista literară „Sburătorul", condusă de Eugen Lovinescu    

- 1919: Americanul Leslie Irvin execută primul salt cu paraşuta.   

- 1921: S-a născut Adrian Rogoz (pseudonimul lui Adrian Sommer), prozator, poet şi traducător; s-a făcut cunoscut mai ales ca autor de science-fiction (m. 1996, la Bad Nauheim/Germania, unde se stabilise din 1989)

- 1929: S-a născut Ileana Vrancea (pseudonimul Hedei Katz), istoric literar.A publicat volumele monografice Eugen Lovinescu. Critic literar (1965) şi Lovinescu. Artistul (1969).A urmat Confruntări în critica deceniilor IV-VII (1975), eseul Între Aristarc şi bietul Ioanide (1978) etc.

- 1932: Apare Legea pentru asanarea datoriilor agricole (Legea de conversiune a datoriilor agricole), prin care se reduceau datoriile proprietarilor agricoli din România 

- 1932: S-a născut Fernando Botero, pictor şi sculptor columbian.Fernando Botero (n. Medellin/Columbia) este un pictor şi sculptor columbian. semenea lui Astor Piazzolla în muzică sau lui Gabriel Garcia Márquez în literatură, Botero reprezintă în cel mai înalt grad cultura latinoamericană modernă El însuşi se defineşte drept „cel mai columbian dintre pictorii columbieni". 

- 1935: S-a născut Dudley Moore, actor de film britanic, compozitor şi cântăreţ (m. 2002)

- 1936: A murit Viktor Roth, preot şi istoric român de naţionalitate germană; a fost primul istoric al artei plastice săseşti din Transilvania; membru de onoare al Academiei Române din 1926 (n. 1874)

- 1941: S-a născut Andrei Giurgea, unul dintre cei mai cunoscuţi radioamatori din lume (indicativul YO3AC) (m. 1999)

- 1942: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Emanoil Pantazi (n.1870), jurist român. Membru de onoare al Academiei Române (1929).S-a numărat printre întemeietorii Ligii pentru unitatea culturală a tututor românilor.A făcut parte din Adunarea deputaţilor (1899-1900).Timp de două decenii a fost preşedinte al Consiliului juridic al Ministerului de Externe, expert juridic al României la Conferinţa de la Haga (1929-1930).

- 1943, 19.IV - 16.V: Are loc revolta populaţiei evreieşti din ghetoul Varşoviei împotriva trupelor germane (rezultatul reprimării revoltei: 60.000 de morţi şi ghetoul complet distrus). 19.IV.1943 corespundea cu 27 Nisan în calendarul ebraic, dată aleasă pentru a comemora "Ziua Holocaustului" (Yom Ha-Shoah); Ziua se marchează anual, din 1979, la iniţiativa Parlamentului israelian, în amintirea celor aproximativ şase milioane de evrei ucişi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. 

- 1947: S-a născut pianistul american Murray Perahia 

-1947: S-a născut Nicu Covaci, chitarist şi solist vocal, conducătorul formaţiei „Phoenix"; artist plastic 

- 1947: S-a născut violonistul şi dirijorul francez Yan-Pascal Tortelier 

- 1954: S-a născut Radu G. Ţeposu, critic literar, figură proeminentă a grupării clujene „Echinox" şi jurnalist (m. 1999)

- 1956: Actriţa americană Grace Kelly se căsătoreşte cu Rainier al III-lea de Monaco

-1962: S-a constituit, la Bucureşti, Uniunea Societăţilor de Ştiinţe Medicale din România 

- 1967: A murit Konrad Adenauer, om politic german creştin-democrat, primul cancelar al R.F.Germania (septembrie 1949 - octombrie 1963); rol important în reconstrucţia ţării după cel de-al Doilea Război Mondial (n. 1876) Bustul lui Konrad Adenauer ca element al Monumentului părinţilor fondatori ai Uniunii Europene din Parcul Herăstrău din Bucureşti.A reuşit apropierea ţării sale de Franţa, punând alături de Charles de Gaulle bazele alianţei franco-germane, care a constituit nucleul Uniunii Europene. Este considerat ca fiind unul din „părinţii Europei", alături de Charles de Gaulle, Robert Schuman (ministru de externe al Franţei), Alcide De Gasperi (ministru de externe al Italiei) şi Jean Monnet (autorul planului unificării industriilor vesteuropene, plan pus în practică de politicienii enumeraţi anterior).Adenauer a contribuit în mod decisiv la racordarea Republicii Federale Germania în sistemul atlantic de securitate.Ca omagiu pentru contribuţia sa la fondarea Uniunii Europene, bustul său a fost inclus printre cele 12 busturi de oameni politici reunite în Monumentul părinţilor fondatori ai Uniunii Europene, inaugurat la Bucureşti, la 9 mai 2006, de Ziua Europei, pe Insula Trandafirilor din Parcul Herăstrău.

- 1967: A avut loc premiera piesei „Opinia publică", de Aurel Baranga, la Teatrul de Comedie Bucureşti. 

- 1976: A avut loc, la Bucureşti, premiera filmului „Mere roşii". Regizor: Alexandru Tatos. 

- 1980: A murit (la Cluj-Napoca) Henri Jacquier, lingvist şi istoric literar de origine franceză, stabilit în România imediat după terminarea studiilor superioare (1923); erudit de formaţie enciclopedică, s-a dedicat mai ales problemelor de limbă, estetică şi istorie literară, aducând contribuţii valoroase în domeniul lingvisticii generale, stilisticii, literaturii comparate şi teoriei traducerii (n. 1900, la Grenoble/Franţa)

- 1983: A încetat din viaţă, la Bucureşti, Gheorghe Cardaş (n.1899), istoric literar şi publicist român.Autor al unui Tratat de bibliografie şi al unei Istorii a literaturii româneşti.De la origini până în zilele noastre.Între anii 1971-1973, a publicat două volume de Documente literare. 

- 1989: A murit scriitoarea britanică Daphne du Maurier.Daphne du Maurier (n. 13 mai 1907) a fost o scriitoare britanică.A scris Rebecca, Verişoara mea Rachell, Hanul Jamaica Generalul Regelui şi Golful Francezului (romane de acţiune dar şi de dragoste, cu o atmosferă adesea sumbră şi trăbătut de suspans; nu întâmplător unele din romane au fost ecranizate de Alfred Hitchcock).

- 1998: A murit Octavio Paz, poet, eseist şi diplomat mexican; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1990 (n. 1914).A fondat numeroase publicaţii literare şi politice. După un debut suprarealist (Rădăcina omului, 1937), se reorientează către temele iubirii, singurătăţii şi morţii (Anotimp violent, 1958; Libertate pe cuvânt, 1935-1958). A experimentat şi poezia spaţială (Versantul estic, 1969). A publicat eseuri ancorate în realităţile mexicane (Labirintul singurătăţii, 1950).Octavio Paz (31 martie 1914 - 19 aprilie 1998) a fost un poet, eseist şi diplomat mexican, una din figurile literare de prima mărime ale Americii Latine. În 1990 i s-a acordat Premiul Nobel pentru Literatură.

- 1999: S-a stins din viaţă, la Iaşi, Alfons Radvanschi (n.1915), actor român. În istoria teatrului românesc el rămâne un neîntrerupt Guliţă, din comedia Coana Chiriţa, de Vasile Alecsandri, alături de Miluţă Gheorghiu, Costache Sava şi alţi mari actori ieşeni. Mare actor comic, el a slujit cu talent şi statornicie scena Teatrului Naţional din Iaşi din 1935 până în 1975.

- 2002: Lansarea TVR Cultural, un canal al Televiziunii publice 

- 2004: A murit Norris McWhirter, unul dintre co-fondatorii (alături de fratele său geamăn, Ross, ucis de IRA - Armata Republicană Irlandeză, în 1975) celebrei cărţi „Guinness Book of Records", lansate în 1954 (n. 1925)

-2005: A murit chimista Maria Brezeanu; fondatoare a şcolii româneşti de chimie a combinaţiilor complexe polinucleare; membru titular al Academiei Române din 1993 (n. 1924)

- 2005: A fost ales noul Papă, în persoana cardinalului Joseph Ratzinger, care şi-a ales numele de Benedict al XVI-lea. Este al 265-lea papă în istoria Bisericii Romano-Catolice şi primul papă german după 482 de ani (ultimul a fost Papa Adrian al VI-lea, 1522-1523)

- 2007: La iniţiativa PSD, Parlamentul a aprobat hotărârea de suspendare din funcţie, pentru o lună, a preşedintelui României, Traian Băsescu (cu 322 de voturi pentru şi 108 voturi împotrivă), o premieră pe scena politică românească; preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu (PSD), a devenit, pentru o lună, preşedinte interimar al României. La 19.V.2007 a avut loc referendumul naţional privind demiterea preşedintelui Băsescu (78,1% dintre cetăţenii prezenţi la vot, circa 4 milioane, au votat împotriva demiterii, iar 21,9% pentru) 

- 2009: A murit scriitorul britanic James Graham Ballard (n. 1930, la Shanghai)

- 2011: A murit Octavian Penda, gravor, pictor, sculptor, medalist, ceramist; a înfiinţat şi condus Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi (n. 1956)

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie 69: La această dată, Vitellius a devenit împărat roman. Aulus Vitellius Germanicus (n. 24 septembrie 15 – d. 22 decembrie 69) a fost împărat roman din 17 aprilie 69 până în 22 decembrie 69. Originea familiei lui Vitellius a fost foarte controversată. După aprecierile adulatorilor sau ale detractorilor lui, originea era apreciată, ori ca foarte veche şi nobilă, cu stăpânitori vechi peste Latium, ori de foarte joasă condiţie, cu un urcuş lent pe scara ierarhiei sociale. Ceea ce este sigur este faptul că un Publius Vitellius a fost cavaler roman (rang social secundar) şi intendent al bunurilor lui Augustus. Acel bunic al împăratului a avut patru fii care s-au ridicat la ranguri foarte înalte, de consuli, senatori şi pretori.

Cel de al patrulea fiu, Lucius, tatăl viitorul împărat Vitellius, a devenit guvernator al Siriei după ieşirea din consulat. De la nivelul acelui rang a reuşit să determine pe regele parţilor, Artaban, să accepte tratative, făcându-l chiar să se plece în faţa drapelelor legiunilor romane. Lucius Vitellius a deţinut de două ori funcţia de consul şi o dată pe cea de cenzor, împreună cu împăratul Claudius. Acestuia i-a ţinut locul la conducerea imperiului în timpul expediţiei de cucerire a Britanniei. Lucius s-a bucurat de apreciere ca om corect şi priceput.O dragoste exagerată faţă de o libertă i-a mai scăzut din reputaţie. Totodată atitudinea linguşitoare faţă de Caligula şi Claudius nu i-a făcut prea mare onoare. A introdus adorarea lui Caligula ca zeu, iar aprecierea lui Claudius a menţinut-o prin linguşirea soţiilor şi liberţilor din anturaj. Linguşirea lui nu era una oarecare, ci s-a manifestat dezonorant. A ajuns la sărutarea picioarelor Messalinei şi la confecţionarea de chipuri de aur pentru liberţii atotputernici, Narcisus şi Pallas, chipuri pe care le-a aşezat în rândul zeilor casei sale.

Este foarte de mirare cum un om care a dat dovadă de bărbăţie şi curaj în serviciul militar din provincii şi care a îndeplinit, cu onoare, funcţii în stat, se putea transforma atât de grav, odată ce intra în atingere cu curtea imperială, sau avea interese acolo. Lucius a avut ca soţie pe Sextilia, femeie foarte cumsecade şi de familie nobilă. Din căsătoria lor au rezultat doi copii, apropiaţi ca vârstă, care au ajuns la funcţia consulară în acelaşi an (48 d. Hr.), la un interval de numai şase luni. Unul dintre aceşti fii, viitorul împărat Aulus Vitellius, s-a născut la 23 septembrie anul 12 d. Hr. Şi-a petrecut copilăria şi prima tinereţe la Caprea (Capri) între prostituatele lui Tiberius şi a fost stigmatizat toată viaţa de viciile căpătate în acea perioadă. In anii următori s-a pătat cu toate infamiile, păstrându-şi un rang însemnat la curte, pe lângă Caligula şi apoi pe lângă Claudius. Caligula îl aprecia pentru talentul său de a conduce carul de curse, iar Claudius ca partener la jacul cu zaruri. Nero, cel de al patrulea împărat la a cărui curte a rămas, l-a simpatizat şi mai mult, atât pentru calităţile anterioare, dar şi pentru că era sensibil la harul său de cântăreţ.

Sub Caligula, Claudius şi Nero, Vitellius s-a bucurat numai de onoruri şi demnităţi religioase. In calitate de guvernator al Africii s-a comportat cu o cinste rară, dar ca administrator al treburilor publice din Roma s-a pătat cu sustragerea multor ofrande şi podoabe ale templelor, sau prin schimbarea lor cu unele fără valoare în aur sau argint. A fost căsătorit de două ori. Prima dată, cu Petronia, fiica unui consular, cu care a avut un fiu cu o infirmitate la un ochi. Din motive legate de moştenirea averii mamei, acest fiu a fost ucis prin otrăvire cu învinuirea de a fi voit să-şi omoare tatăl. S-a pretins ca din cauza remuşcărilor ar fi înghiţit otrava care o pregătise pentru Vitellius. Cea de a doua soţie a fost Galeria Fundana, fiică de pretor, cu care avut doi copii, un băiat grav bâlbâit şi o fată, de care s-a îngrijit, mai târziu, împăratul Vespasianus.Fiind numit, de Galba, guvernator (proconsul) al Germaniei Inferior, în decembrie 68, s-a pomenit proclamat împărat de trupele din subordine, revoltate la 1 ianuarie 69 d. Hr. În acelaşi timp, la moartea lui Galba, în ziua de 15 ianuarie 69 d. Hr., a fost proclamat împărat Otho, susţinut de trupele pretoriene şi recunoscut de senat.

Vitellius a trimis asupra Italiei trupele de avangardă comandate de Fabius Valens şi de Alienus Caecina. După patru confruntări, de mică anvergură, câştigate de trupele lui Otho, în bătălia cea mai mare şi finală legiunile lui Vitellius au ieşit învingătoare la Brediacum. Greşeala cea mare a lui Otho a fost aceea că a stabilit o conducere multiplă legiunilor sale ceea ce a îngreunat coordonarea forţelor cu toate că acestea erau superioare şi puteau fi întărite cu altele dinspre Illyricum, Dalmaţia şi Moesia. Vitellius se găsea încă în Gallia când a primit vestea sinuciderii lui Otho. De la înălţimea unei tribune, alături de soţie şi de fiu, l-a numit pe acesta Germanicus şi imperator, deşi băiatul nu avea decât şase ani. Nu a întârziat să desfiinţeze, prin decret, cohortele pretoriene ca unele care dăduseră un foarte rău exemplu prin implicarea în uciderea unui împărat şi la impunerea altuia. Totodată a poruncit să fie cercetaţi şi pedepsiţi cu moartea o sută douăzeci de soldaţi care făcuseră petiţii către Otho, cerând recompense pentru ajutorul dat la uciderea lui Galba.Aceste acte de dreptate erau menite să dea speranţa în apariţia unui împărat vrednic. In continuare s-a comportat, însă, conform firii şi apucăturilor lui anterioare.

Drumul spre Roma i-a prilejuit străbaterea oraşelor după obiceiul triumfătorilor. S-au folosit echipaje luxoase şi nave luxoase de trecerea cursurilor de ape, iar în fiecare localitate aleasă s-au pregătit ospeţe exagerat de bogate şi costisitoare. Armatei i-a fost îngăduită orice dezordine, violenţă, furt sau crimă.Străbătând câmpul de luptă de lângă Cremona nu s-a arătat deranjat de mirosul cadavrelor intrate în descompunere spunând că: „Un duşman mort miroase foarte bine“. A băut vin în apropierea cadavrelor, cu semeție și insolență, oferind şi celorlalţi. Nu a avut nici bunul simţ să ordone îngroparea cadavrelor. A intrat în Roma în sunetele trompetelor, îmbrăcat în uniformă de comandant suprem, încins cu sabia, între steaguri şi drapele, cu țnsoțitori îmbrăcaţi cu mantale de război şi cu soldaţi purtând armele în mână. Pentru a nu lăsa îndoială asupra opţiunilor privind guvernarea imperiului a celebrat în Câmpul lui Marte sacrificii pentru zeii mani ai lui Nero, arătând cât de plecat era memoriei acelui împărat.

Domnia lui Vitellius s-a transformat într-o beţie şi o orgie continuă. Varietăţile gastronomice erau uimitor de bogate şi de costisitoare, iar pentru a se putea face faţă la atâta îmbuibare se folosea metoda vărsăturilor, provocate cu pană introdusă pe gât, după exemplul împăratului. Casa de aur (Domus Aureus) a lui Nero nu-i mai ajungea lui Vitellius, cu toate că nutrea admiraţie pentru renumele şi felul de viaţă al fostului împărat şi pentru toate obiceiurile aceluia. Exprima aprecieri critice privind locuinţa nesatisfăcătoare a lui Nero, cu mobilier puţin şi sărăcăcios, după părerea lui. Soţia sa, Galeria, se distra pe seama puţinelor obiecte de toaletă găsite în palatul imperial. Cu un astfel de comportament de parvenit, Vitellius şi-a atras dispreţul populaţiei şi al soldaţilor, care nu mai aveau nici-un respect pentru datorie. Pretutindeni era numai violenţă şi abuz al puterii.Vitellius a ajuns destul de repede de râsul supușilor. Se ridiculiza faptul că apărea în public plin de gravitate, ştiindu-se cât era de putred în comportament. Se vorbea cu venin că apărea călare, îmbrăcat în purpură, cel care ţesălase caii în grajdurile de la cârciumi. Când urca în Capitoliu cu o gardă militară numeroasă, mulți își aminteau că altădată nu putea ieşi în for de mulţimea creditorilor.

Deşi ducea o viaţă de depravat şi parvenit, s-a arătat capabil şi de unele realizări onorabile. A fost moderat în măsurile de represalii şi chiar îngăduitor cu faptele şi persoanele legate de domniile anterioare. A permis păstrarea efigiilor monetare ale lui Nero, Galba şi Otho fără resentimente, a menţinut toate daniile făcute de predecesorii săi fără să ia nimic înapoi, nu a pretins impozitele restante şi nu a confiscat bunuri. Deşi a dispus câteva execuţii între partizanii declaraţi ai lui Otho, nu a confiscat moştenirile rudelor acelora, iar pe de altă parte, a restituit tot ce se confiscase familiilor celor executaţi înainte de venirea lui la putere. Nu a atacat testamentele acelora care luptaseră împotriva lui şi a interzis senatorilor şi cavalerilor să mai participe la lupte cu gladiatori, sau să mai apară în vreun spectacol. În general, era comunicativ şi nu prea protocolar în viaţa curentă. Numai în situaţiile oficiale căuta să-şi pregătească o demnitate şi o grandoare care nu-i reuşea.

Generalul Vespasianus se afla din anul 67 d. Hr. în Iudeea, pentru reprimarea răscoalei generalizate din acea parte a imperiului. După dispariţia lui Nero, generaluul îl trimisese pe fiul său, Titus, pentru a-l saluta pe împăratul Galba.La întoarcerea lui Titus, Vespasianus a aflat de revolta lui Vitellius şi de conspiraţia lui Otho încheiată cu asasinarea lui Galba. Evenimentele l-au determinat pe Vespasianus să-şi dorească tronul Romei, considerând că este mult superior celor doi revoltaţi. Legiunile lui și ale fiului erau bine călite în lupte, disciplinate şi ataşate. El avea o experienţă de campanii incomparabilă cu a marionetelor care-şi disputau tronul imperiului. Mucianus, guvernatorul Siriei, i s-a aliat imediat cu gândul ascuns că va fi aliat la domnie. Imediat, Vespasianus l-a trimis pe acesta cu trupele sale spre Italia, împotriva lui Vitellius. El și-a îndreptat atenția spre cele ce se petreceau în Siria, în absenţa lui Mucianus. Concomitent a încredinţat fiului său, Titus, războiul din Iudeea, pentru a trece în Egipt cu scopuri bine gândite. Acolo, la 1 iulie 69, a fost proclamat împărat de legiunile din Orient şi a folosit timpul pentru a strânge fonduri şi grâne pentru Roma.

Legiunile din Moesia, aflând de reacţia lui Vespasianus, nu au mai aşteptat sosirea lui Mucianus şi l-au ales în fruntea lor pe Antoninus Primus, condamnat la exil de Nero şi rechemat de Galba. La data ridicării exilului, Primus era legatul legiunilor din Pannonia şi datorită repeziciunii cu care s-au derulat evenimentele la Roma nu dăduse curs rechemării. S-a aliat cauzei lui Vespasianus. El a primit investirea cu puteri depline fără să fi primit vreo numire anterioară de la împărat sau de la senat. Soldaţii lui erau nerăbdători să-şi reverse furia asupra lui Vitellius şi să jefuiască Italia, într-un război civil, ceea ce s-a şi întâmplat. Deşi informat de cele ce se petreceau şi de calitatea forţelor ce se îndreptau spre metropolă, Vitellius ducea în continuare o viaţă de huzur, cu mese, spectacole şi lupte de gladiatori. Depăşit de evenimente, a rămas prea mult timp inactiv, la Roma. Grija războiului a lăsat-o în seama lui Alienus (Aulus Caecina Alienus), care ajunsese unul dintre conducătorii de fapt ai imperiului datorită exageratei indulgenţe a lui Vitellius. Alienus fusese unul din cei care cuceriseră peninsula pentru Vitellius, în lupta cu trupele lui Otho.

Alienus a ajuns în nord, la Cremona, pe care a ocupat-o înainte de venirea lui Primus. Era conştient de calităţile inferioare ale trupelor sale în comparaţie cu ale lui Primus şi mai ales cu cele ale lui Mucianus, care urma să sosească în al doilea val. In această situaţie a dus tratative prieteneşti cu Primus şi a încercat să-și convingă trupele să treacă de partea lui Vespasianus. După o primă fază în care a avut putere de convingere a urmat o reacţie a trupelor care au confirmat ataşamentul faţă de Vitellius şi l-au pus în lanţuri pe Alienus, la Cremona. Lupta s-a dat fără ca trupele lui Vitellius să aibă comandant şi a fost lungă, timp de o zi şi o noapte, cu succese alternative. La ivirea zorilor celei de a doua zile, soldaţii Legiunii a III-a Gallica, ale cărei tabere de iarnă erau în Siria şi care luptau pentru cauza lui Vespasianus, au salutat, după obicei, ivirea soarelui. Trupele lui Vitellius au crezut că uralele semnalizau sosirea lui Mucianus cu trupele din Orient şi au cerut încetarea luptei. Dar după atâta sânge vărsat, adepţii lui Vespasianus nu au mai vrut să trateze. De teamă, trupele lui Vitellius l-au eliberat repede din lanţuri pe Alienus şi l-au trimis cu tot onorul să trateze încetarea luptei. Primus a fost convins să accepte condiţiile de capitulare aduse de Alienus, care fusese la un pas de moarte.

Deschizând porţile, Cremona s-a trezit devastată de trupele în debandadă, mai ales de cele ale lui Vitellius, pe care orăşenii le ajutaseră. Pe câmpul de luptă de lângă Cremona și în oraș și-au pierdut viața 50.000 de oameni. Înainte de confruntare Vitellius făcuse recrutări la Roma şi în peninsulă, lansând mari promisiuni. O parte din recruţi, împreună o trupă de gladiatori şi o flotă, se aflau sub comanda fratelui său Lucius Vitellius. Când a aflat de înfrângerea de la Cremona a trimis urgent pe acesta la Terracina pentru a-şi asigura credinţa garnizoanei de acolo. În schimb, la Roma el a avut o comportare atât de contradictorie și fluctuantă în atitudini şi în fapte, încât desconsiderarea faţă de persoana lui a crescut, iar oamenii au început să se gândească la propriile interese.Slăbiciunea şi laşitatea sa din acele zile următoare înfrângerii, dar şi apropierea lui Primus de Roma i-au determinat pe consulii Caius Quintius Atticus şi Cnaeus Caecilius Simplex (rudă cu Vespasianus) să se îndrepte spre palat urmaţi de cetăţeni de vază şi de ostaşi. Doreau să-l determine pe Vitellius să renunţe la imperiu de bună voie, sau prin forţa armelor. Întâmpinaţi de gărzile germane ale lui Vitellius au fost respinşi cu mari pierderi şi s-au refugiat pe Capitoliu unde i-a însoţit şi Domitianus, fiul lui Vespasianus, şi rudele acestuia.

Împrejurimile Capitoliului au fost incendiate, iar soldaţii lui Vitellius i-au zdrobit pe asediaţii asfixiaţi de fum. După aceea soldaţii au jefuit toate ofrandele sacre şi au incendiat templele, printre care şi marele templu. Făcând prizonieri pe Sabinus, fratele lui Vespasianus şi pe Atticus, i-au predat lui Vitellius. Acesta, sub presiunea plebei amatoare de spectacole sângeroase, a dispus executarea lor. Povestind aceste evenimente care l-au îndurerat foarte mult pentru că au dus la distrugerea monumentelor antice, de pe timpul regilor, istoricul Tacitus și-a exprimat părerea: „Sordida pars plebis” (Partea urâtă a plebei). Domitianus, fiul, şi Sabinus nepotul de frate al lui Vespasianus, au reuşit să scape şi au rămas ascunşi în case particulare.

Trupele lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus şi de senatorul Quintius Petilius Cerealis erau la curent cu toată debandada ce domnea la Roma și în viaţa lui Vitellius. Dar când au văzut cum se ridicau flăcările din Capitoliu s-au grăbit. Prima încercare a lui Cerealis de a intra în oraş a fost respinsă. Vitellius a încercat să negocieze unele înţelegeri cu adversarii, prin solii, dar n-a avut noroc. Soldaţii care devastaseră Cremona vroiau de acum şi Roma. Neputând să atace frontal garnizoana care apăra podul peste Tibru, cavaleria a trecut râul înotând şi a căzut în spatele apărătorilor. Cam în acelaşi timp soldaţii pătrundeau în capitală din diverse alte direcţii. Capitala a fost prădată şi trecută prin sabie, cu mari pierderi pentru cetăţenii care încă mai erau fideli lui Vitellius, dar şi pentru atacatorii ce nu se puteau desfăşura pe străzile strâmte.

Vitellius s-/a travestit în haine ponosite și s-a ascuns într-un loc întunecosal palatului, acolo unde erau hrăniţi câinii. Soldații l-au găsit repede şi l-au identificat. Cu hainele rupte, sângerând şi legat cu o funie de gât, l-au târât în afara palatului, cu mâinile legate la spate. L-au mânat, cu lovituri, pe Via Sacra, pe unde trecuse de atâtea ori în litiera sa imperială. A fost batjocorit şi insultat aşa cum numai plebea instabilă și dezlănţuită ştia să o facă. Un gal a încercat să-i scurteze chinul străpungându-l cu sabia, după care s-a sinucis. Rana provocată de gal nu s-a dovedit mortală, așa că Vitellius a mai stat un timp, închis alături de statuile lui, în arest. Plictisiţi, după un timp, soldaţii i-au tăiat capul la Genonii şi l-au purtat prin tot oraşul. Când rămăşiţele lui n-au mai prezentat interes, soția a putut să-l îngroape în taină. Fratele său, deşi a încercat să trateze cu învingătorii, nu a reuşit să-şi salveze viaţa. Fiul minor al lui Vitellius a urmat aceeaşi soartă deşi Vitellius însuşi nu omorâse pe nimeni din neamurile lui Otho, sau Vespasianus. Mucianus a ajuns la Roma când toate aceste fapte erau de domeniul trecutului. A preluat conducerea treburilor publice împreună cu Domitianus şi ducându-l pe acesta în mijlocul trupelor, l-a îndemnat să ţină o cuvântare. Pe atunci, Domitianus, fiul lui Vespasianus, era foarte tânăr. Avea 18 ani, aproape de vârsta lui Octavianus când venise la Roma să preia moştenirea lui Iulius Caesar.

Lui Mucianus, care îl susţinuse pe Vespasianus din primele clipe, chiar dacă nu fusese oficial recunoscut drept asociat la domnie, i se încredinţase girarea treburilor publice la Roma, cu drepturi depline. Moartea lui Nero (iunie 68) a inaugurat aşa-numitul an al celor patru împăraţi. In perioada foarte scurtă, de până în decembrie 69 d. Hr., pe tronul Romei s-au aşezat şi chiar s-au suprapus patru împăraţi: Nero, Galba, Otho şi Vitellius. A fost un an cu nenorociri, violenţe, omoruri, jafuri, pierderi materiale şi omeneşti imense, lupte interne, corupţie, trădări, răzbunări şi pe deasupra victorii, triumfuri, parade strălucitoare, ospeţe şi spectacole strălucitoare.Toate acestea în dauna populației, a imperiului, a monarhiei şi a credibilităţii în stabilitatea puterii romane.Anul celor patru împăraţi a reprezentat prima criză a Principatului inaugurat de Augustus. Dintre cei nouă suverani ce stăpâniseră până atunci discreţionar Roma, luând în calcul și dictatura lui Iulius Caesar, numai Augustus a murit de moarte naturală. Ceilalţi opt suverani au avut o moarte violentă datorată conspiraţiilor, trădărilor şi revoltelor. Doi dintre Principi, Nero şi Otho, şi-au luat singuri viaţa, dar tot constrânşi de evenimentele potrivnice. Cu Nero s-a stins dinastia iulio­ claudiană (preponderent claudiană), iar cu Vitellius s-a încheiat perioada scurtă de războaie civile din anii 68­ 69 d. Hr., perioadă cu împăraţi efemeri.

Surse:

https://www.roman-emperors.org/vitell.htm

https://www.ancient.eu/Vitellius/

http://penelope.uchicago.edu/Thayer/E/Roman/Texts/Suetonius/12Caesars/Vitellius*.html

https://www.britannica.com/biography/Aulus-Vitellius

http://istoriaereinoastre.blogspot.com/2012/12/anul-69-anul-celor-patru-imparati.html

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_auash/annales_6/02.pdf

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/02/tronul-romei-vitellius-aulus-vitelius.html

http://brancusi.1dez.com/opere/Vitellius.html

https://oxfordre.com/classics/view/10.1093/acrefore/9780199381135.001.0001/acrefore-9780199381135-e-6837

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie1647: La această dată, a murit Grigore Ureche, cronicar moldovean. Născut pe la 1590 (sau 1595, după unele surse), Grigore a fost fiul lui Nestor Ureche, boier instruit deținând funcții politice importante la sfârșitul veacului al XVI-lea, în repetate rânduri purtător de solii la Poarta Otomană, mare vornic al Țării de Jos pe vremea domniei lui Eremia Movilă. Cronicarul de mai târziu a învățat carte la Lwów, Uniunea statală polono-lituaniană, la Școala Frăției Ortodoxe, unde a studiat istoria, geografia, limbile clasice latina și greaca, retorica și poetica. Reîntors în țară, a participat la viața politică mai întâi ca logofăt, apoi spătar. În vremea domniei lui Vasile Lupu, a fost unul dintre sfetnicii apropiați ai acestuia, mare spătar, iar din anul 1642, urmând calea părintelui său, a ajuns mare vornic al aceleiași Țări de Jos. A murit în anul 1647 în satul Goești din ținutul Cârligăturii și a fost înmormântat într-o criptă de la mănăstirea Bistrița din Moldova.

„Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş până la Aron-vodă” a fost scris spre sfârşitul vieţii (se crede că ar fi muncit la el între anii 1642-1647). Baza informativă a cronicii au constituit-o manualele slavone de curte, cronica Poloniei a lui Joachim Bielski şi o cosmografie latină. Valoarea ei constă în integrarea faptelor istorice într-un sistem de gândire politică.Cronicarul motivează scrierea acestui letopiseţ din simplul pretext „ca sî nu se înece ... anii cei trecuţi“ şi să lase urmaşilor amănunte despre cele ce au fost să se petreacă în anii de demult, dar şi din grija ca aceştia să nu rămână „asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte“. E de accentuat importanţa pe care o acordă cronicarul istoriei în trezirea şi creşterea conştiinţei naţionale a poporului, Letopiseţul Ţării Moldovei constituind începutu listoriografiei în limba română. Versiunea originală a circulat într-un mediu foarte restrâns şi s-a pierdut foarte de timpuriu, la baza tuturor copiilor ulterioare din a doua jumătate a sec. al XVII-lea şi până astăzi stând versiunile interpolate ale lui Simion Dascălul. 

Alţi copişti, ca Misail Călugărul şi Axinte Uricariul au adăugat la rândul lor unele pasaje. Majoritatea interpolărilor au fost identificate, unele chiar de Miron Costin.Astăzi se păstrează 22 de copii manuscrise, conţinînd integral sau parţial cronica lui Ureche. Prima publicare a textului s-a făcut în 1852, de către Mihail Kogălniceanu. Letopiseţul prezintă istoria Moldovei de la al doilea descălecat (1359) pînă la à doua domnie à lui Aron-vodă. Grigore Ureche a consemnat în mod obiectiv evenimentele şi întâmplările cele mai importante, ţinând foarte mult să fie nu un „scriitoriu de cuvinte deşarte ce de dereptate“. Adversar al unei puteri domneşti fără controlul boierimii, Ureche a scris cronica de pe poziţia marii boierimi. A glorificat eroica luptă antiotomană a moldovenilor pentru neatârnarea ţării şi în special epoca lui Ştefan cel Mare. În politica externă, Grigore Ureche a promovat cu perseverenţă ideea polonofilă – izbăvirea Moldovei de turci numai în alianţă cu Polonia.

Surse:

https://www.scribd.com/doc/47463757/Grigore-Ureche-Viata-si-Opera

http://www.istoria.md/articol/77/Grigore_Ureche

https://www.academia.edu/11573428/Grigore_Ureche_Letopise%C5%A3ul_%C5%A2%C4%83rii_Moldovei

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/68-grigore-ureche-1590-1647

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie 1880: În această zi, s-a înfiinţat Banca Naţională a României. Apărea, în „Monitorul Oficial” nr. 90, „Legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi circulaţiune”, pentru a înființa Banca Naţională a României (cu un capital de 30 de milioane lei), sub formă de societate anonimă cu participarea statului (care deţinea o treime din acţiuni, celelalte două treimi aparţinând deţinătorilor particulari), cu privilegiul exclusiv de a emite monedă. BNR începe să funcţioneze la 1/13 iulie 1880, primul guvernator fiind Ion I. Câmpineanu. 

Banca Naţională a României devenea instituţie de credit care deţinea privilegiul exclusiv de a emite bancnote. Capitalul băncii era în întregime românesc şi aparţinea în proporţie de o treime statului şi două treimi particularilor. Până la declanşarea primului război mondial, Banca Naţională a României s-a implicat în susţinerea dezvoltării economiei naţionale, prin volumul creditelor acordate şi nivelul redus al taxei scontului. De asemenea, alături de guvernul român, a contribuit în anii 1890-1892 la elaborarea legilor care au consacrat schimbarea etalonului monetar, prin renunţarea la bimetalism în favoarea monometalismului aur. Între 1900 şi 1925, statul s-a retras dintre acţionarii băncii, fapt pentru care BNR a devenit o instituţie particulară privilegiată, dar care avea aceleaşi responsabilităţi naţionale.

În timpul Războiului de Reîntregire, BNR a susţinut financiar efortul de război al guvernului român. Evoluţia evenimentelor militare a obligat Administraţia centrală a BNR să plece în refugiu la Iaşi şi să accepte transferul tezaurului său la Moscova, fără ca acesta să mai poată fi recuperat. Imediat după 1918, BNR a trebuit să răspundă altor provocări, printre care: criza economică postbelică, restabilirea convertibilităţii leului, unificarea monetară şi extinderea reţelei sale de sucursale şi agenţii la nivelul întregii ţări. După revenirea statului între acţionarii săi (1925), BNR a fost implicată în proiectul stabilizării monetare din 1929, în controlul comerţului cu aur şi devize, precum şi în acţiunile de conversiune a datoriilor agricole şi în organizarea şi reglementarea comerţului de bancă începând din 1934. Până în 1948, instituţia numită Banca Naţională a României a fost o instituţie privată, controlată cu mână de fier de către acţionarii care, nu o dată, au sfidat guvernul propriului partid, PNL

În anii celui de-al doilea război mondial, BNR a susţinut guvernul în cheltuielile provocate de acţiunile militare, luând, în acelaşi timp, măsuri pentru a stăvili inflaţia şi a-şi salva tezaurul propriu. Regimul comunist a impus etatizarea BNR (1946) şi apoi reorganizarea sa, potrivit noilor imperative politice. În 1948, BNR devenea Banca RPR – Bancă de Stat, subordonată iniţial Ministerului de Finanţe, iar din 1957, Consiliului de Miniştri. În 1965, titulatura băncii de emisiune s-a transformat în Banca Naţională a Republicii Socialiste România. În toţi aceşti ani, Banca Naţională a îndeplinit un rol important în evoluţia sistemului monetar şi de credit prin implicarea în realizarea reformelor monetare din 1947 şi 1952, în planificarea circulaţiei monetare, în controlul asupra utilizării creditelor acordate etc.

Din 1990, BNR şi-a reluat titulatura iniţială, implicându-se în tranziţia de la economia centralizată la economia de piaţă şi asumându-şi funcţiile normale ale unei bănci centrale, similare celor ale unor bănci centrale din Europa şi din lume, obiectivul său fundamental fiind asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Banca Naţională are 19 sucursale, clasificate în trei tipuri, în funcţie de gradul de importanţă pe care îl prezintă. Sucursala din str. Lipscani, vechiul sediu, este de tip special. Urmează trei sucursale de gradul I: Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Sucursalele de gradul II sunt: Arad, Bacău, Baia Mare, Braşov, Buzău, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Sibiu, Suceava, Târgu Jiu şi Târgu Mureş.

Surse:

https://www.bnr.ro/Istoria-BNR-1052-Mobile.aspx

https://www.bnr.ro/Inceputurile--1053-Mobile.aspx

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Banca_Naţională_a_României

https://books.google.ro/books?id=RpqOBAAAQBAJ&pg=PT119&lpg=PT119&dq=aprilie+1880+Banca+Naţională+a+României&source=bl&ots=wZ4mXqezZx&sig=ACfU3U0iMk9MRdmY6su8AySuaj8k6pxeUA&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwia3cCnhr3nAhWB2KQKHVG6CQcQ6AEwBnoECAoQAQ#v=onepage&q=aprilie%201880%20Banca%20Naţională%20a%20României&f=false

$$$

 S-a întâmplat în 17 aprilie1918, 17/30: La această dată, s-a înfiinţat, la Paris, „Comitetul naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina", sub preşedinţia lui Traian Vuia, apoi a dr. Ioan Cantacuzino; Comitetul a militat pentru dobândirea independenţei Transilvaniei şi unirea acesteia cu România. Numeroase personalităţi ale intelectualităţii româneşti, în frunte cu Traian Vuia, aflate în emigraţie la Paris, au hotărât întemeierea, la 17/30 aprilie 1918, a Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina.

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, înfiinţat la Paris sub preşedinţia lui Traian Vuia, şi ulterior a dr. Ioan Cantacuzino, a desfăşurat o intensă activitate pentru unirea teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria cu România. Scopul Comitetului era acela de a întreprinde o campanie de informare pe lângă guvernele statelor occidentale asupra cerinţelor legitime ale românilor de a se elibera de sub dominaţia Austro-Ungariei. Comitetul a editat la Paris revista „La Transyvlanie”, aflată sub directa conducere a lui Traian Vuia, revistă ce a contribuit la corecta informare a opiniei publice internaţionale asupra situaţiei românilor transilvăneni. Celebrul inventator Traian Vuia, stabilit la Paris din 1902, a militat cu ardoare pentru destrămarea monarhiei austro-ungare,cu eliberarea naţionalităţilor oprimate şi unirea întregii suflări româneşti în propriul ei stat naţional. Activitatea aceasta unionistă în serviciul statului naţional unitar român se împleteşte, la Traian Vuia, cu o corespunzătoare acţiune organizatorică, reclamată de evenimente, 

Prima semnătură în josul procesului verbal de constituire – act publicat la 15 mai 1918 în „La Transylvanie” ca organ parizian bilunar de presă al Comitetului – este cea a lui Traian Vuia, urmat de Dionisie Axente şi mulți alții. Articolul 2 din statutele Comitetului precizau, în mod clar, ţinta finală a acestuia din urmă: unirea teritoriilor de peste munţi cu România – dorinţa de veacuri a poporului. Prin actul de constituire a acestui Comitet, românii rezidenţi în Franţa se angajau în scris să continue lupta în acest scop şi cu sprijinul fraţilor din România. O primă acţiune majoră a Comitetului a fost elaborarea unui protest faţă de pacea de la Buftea- Bucureşti din primăvara anului 1918. Documentul informa statele membre ale Antantei asupra hotărârii românilor transilvăneni şi bucovineni de a se uni cu România. Ansamblul acţiunilor la care participau Traian Vuia şi alţii s-au oglindit adesea în coloanele revistei „La Transylvanie''. În luna iunie 1918, Traian Vuia publică în această revistă articolul „Eliberarea naţionalităţilor subjugate'', în care arată că „pacea de drept este incompatibilă cu existenţa monstrului ce se cheamă Imperiul habsburgic''.

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina avea în vedere, de asemenea, şi alte popoare vecine. La rândul său, Comitetul Naţional Polonez a adresat felicitări Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina pentru acţiunile întreprinse, arătând că „în munca aceasta, în luptele ce cu siguranţă vom mai avea de purtat contra duşmanilor noştri comuni, se va consolida şi cimenta vechea prietenie dintre România si Polonia'' („La Transylvanie'' nr.6/1 august 1918). Multiplele organisme politice din 1918, constituite la nivel naţional, sau mai înalt, găseau uneori necesară funcţionarea unei legături între ele. Astfel, spre exemplu, începând de la 1 august 1918, Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania este reprezentat în Comitetul naţionalităţilor oprimate, prin personalităţi precum dr. I. Cantacuzino, Nicolae Titulescu şi Traian Vuia („La Transylvanie'' nr. 12/1.XI.1918). Totodată Traian Vuia, în numele organismului pe care îl conducea, s-a adresat în scris unor personalităţi precum Take Ionescu (la 1 noiembrie 1918), sau Woodrow Wilson, preşedintele SUA (la 15 ianuarie 1919).

„La Transylvanie'' devenise o veritabilă tribună a naţiunii române, inclusiv pentru cei înrolaţi pe îndepărtatele fronturi de luptă. Datorită largii difuzări a acestei reviste în numeroase ţări, veştile, actele, apelurile, ideile publicate erau citite cu interes la Bucureşti, Paris, Londra etc, în tranşeele de la Piave, sau de către militarii români prizonieri aflaţi la Cittaducale (Italia). Datorită lui Vuia şi celorlalţi colaboratori, periodicul difuza ştiri de ultimă oră despre mersul evenimentelor. Astfel, la 12/25 iunie 1918, Traian Vuia scria din capitala Franţei lui Zaharia Barbu, aflat în lagărul din Cittaducale: „Toată activitatea noastră se concentrează în formarea Legiunii române transilvănene''. Constituirea acestei unităţi militare avea în concepţia lui Traian Vuia o valoare morală şi politică excepţională. „Noi luptăm prin toate mijloacele - conchidea el - pentru ca să arătăm lumii că suntem un popor demn de a fi dezrobit (...)''.

De asemenea,Traian Vuia a purtat o corespondenţă activă cu cei interesaţi în constituirea de unităţi militare naţionale în Franţa sau Italia. Vuia, împreună cu Dumitru Drăghicescu, au acţionat pentru formarea unei legiuni româneşti pe frontul francez. Totodată, Traian Vuia a sprijinit puternic grupul de tineri aviatori români sosiţi în Franţa din Marea Britanie, unde fuseseră trimişi pentru instruire.

Surse:

Constantin I. Stan -„Luptători sub steagul Marii Uniri.Activitatea românilor aflaţi în străinătate 1916-1920'', Ed. Paideia, Bucureşti, 2010

„Politica externă a României.Dicţionar cronologic”, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986

Ion Iacovachi şi Ion Cojocaru- „Traian Vuia.Viaţa şi opera”,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

https://www.cotidianul.ro/traian-vuia-si-comitetul-national-de-la-paris/

http://www.unitischimbam.ro/comitetul-national-al-romanilor-din-transilvania-si-bucovina-paris-1730-aprilie-1918/