$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie 1744: La această dată, a murit Antioh Cantemir, poet, scriitor iluminist şi diplomat rus de origine română, fiul mezin al lui Dimitrie Cantemir (domnitor al Moldovei între anii 1710 şi 1711), unul dintre iniţiatorii clasicismului în literatura rusă (n. 1709).

Antioh Cantemir a fost fiul mezin al domnului Dimitrie Cantemir şi al doamnei Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino. El nu trebuie confundat cu Antioh Cantemir, fratele lui Dimitrie Cantemir (n. 10/21 septembrie 1709, Constantinopol – d. 31 martie/11 aprilie 1744, Paris).

El s-a născut la Constantinopol în familia lui Dimitrie Cantemir, fiind al şaselea şi ultimul fiu al acestuia. La scurt timp de la naştere, în 1711, avea loc eşecul campaniei ruseşti la Prut, în lupta contra otomanilor, motiv pentru care Cantemireştii au luat calea Rusiei, de atunci înainte aceasta devenind patria adoptivă a lui Antioh Cantemir. De mic, acesta a copilărit pe domeniile oferite de Petru cel Mare principelui moldovean şi a primit educaţia elementară în casa părintească. În familia vorbeau limba greacă, limba mamei, Casandra, fiică a lui Şerban Cantacuzino, o femeie deosebit de cultivată. Aceasta a murit de timpuriu, în 1713, de aceea Antioh a rămas în grija tatălui, care i-a fost pentru restul vieţii îndrumător şi învăţător şi i-a asigurat o educaţie aleasă. 

A învăţat latina, greaca veche şi italiana de la Anastasie Condoidi, un perceptor grec adus din Moldova şi aflat în slujba tatălui său. Apoi s-a aflat sub grija perceptorului german Johann Gotthil Vockerodt, un tânăr raţionalist care l-a iniţiat pe tânărul Antioh în ideile ştiinţei şi filosofiei moderne şi l-a învăţat limba franceză. Următorul său profesor a fost perceptorul rus Ivan Ilinski care l-a învăţat limba rusă, l-a iniţiat în poezia rusească, i-a insuflat interesul pentru antichitate. A frecventat apoi şcoala latinească din Astrahan unde „s-a instruit în limbi, înţelepciunea lumii, geografie şi istorie” precum şi Academia slavo-greco-latină din Moscova. La 21 august 1723, tatăl său moare de diabet la moşia de la Dimitrovca, astfel că tânărul prinţ este nevoit să caute singur calea către o educaţie superioară, aşa cum îşi dorise tatăl său. El a trimis o cerere împăratului Petru cel Mare să îi acorde o bursă pentru a studia în Europa, însă împăratul a murit înainte de a-i da un răspuns pozitiv.

În anul 1725, pe când avea doar 16 ani, a tradus din limba latină în dialectul slavono-rosienesc, cronica scriitorului bizantin Constantin Manasses. Apoi în 1726 a scris pe lângă traducere şi „Simfonia la psaltire”. Începe astfel o activitate prolifică pe terenul culturii a tânărului Antioh. Perioada adolescenţei este una de mare ferment cultural în societatea rusească. Prinţul studiază la Academia de Ştiinţe din Petersburg, unde urmează cursuri de filosofie, algebră, fizică, istorie, astronomie, cu reputaţi profesori aduşi din Europa. Sub influenţa profesorilor aici, Antioh Cantemir abandonează educaţia sa scolastică şi devine un autentic iluminist. Se orientează către literatura europeană şi în special cea franceză. Traduce o serie de cărţi din franceză și se remarcă în societatea culturală.

Viaţa lui Antioh Cantemir ia o întorsătură neaşteptată în toamna anului 1731. În luna noiembrie el este numit reprezentant diplomatic la Londra şi în martie anul următor ocupă efectiv acest post. Foarte tânăr şi neexperimentat în diplomaţie, el a trebuit să înfrunte numeroase prejudecăţi pentru a fi recunoscut pe merit. Serviciul său diplomatic pentru Rusia a durat mai mult de 12 ani şi s-a terminat odată cu moartea sa. Şase ani i-a petrecut în Anglia, unde s-a concentrat pe stabilirea de relaţii normale între Anglia şi Rusia şi realizarea unei alianţe între cele două ţări. În această perioadă, el a învăţat limba engleză şi a cunoscut cultura engleză, în special cea filosofică, care a avut o puternică influenţă asupra sa. A devenit foarte apreciat în lumea diplomatică, ştiinţifică, artistică şi literară a Europei de atunci. S-a apropiat apoi de cercul italienilor din Londra, de unde şi-a însuşit tot mai multe cunoştinţe.

La mijlocul anului 1737, el este însărcinat să înceapă tratative cu ambasadorul francez de la Londra cu scopul restabilirii relaţiilor diplomatice dintre Rusia şi Franţa, rupte din cauza războiului polonez. Pentru că misiunea sa a avut succes, în martie 1738 a fost numit ambasador al Rusiei la Paris. Având în spate experienţa londoneză, a înfruntat prejudecăţile franceze la adresa Rusiei şi a avut succes în misiunea sa. La Paris a intrat în cercurile literare pariziene, din partea cărora a avut parte de multă apreciere. În anul 1743, starea sa de sănătate s-a înrăutăţit brusc. A murit la Paris la 31 martie/11 aprilie 1744, la vârsta de numai 35 de ani.

Surse:

Bobână, Gheorghe, Antioh Cantemir. Poet, gânditor şi om politic, Editura Civitas, Chişinău 2006

http://www.management.ase.ro/reveconomia/2004-1/28.pdf

http://cantemir.asm.md/antioh/biografie

https://evz.ro/antioh-cantemir-un-print-ratacitor.html

$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie1814: La această dată, Napoleon Bonaparte a fost exilat pe Insula Elba. Prima abdicare a lui Napoleon I a avut loc la 6 aprilie 1814 la castelul de la Fontainebleau, pe 11 aprilie semnându-se Tratatul de la Fontainebleau, care reglementa exilul lui Napoleon în insula Elba. 

Tratatul de la Fontainebleau cu Aliaţii îi acordă lui Napoleon insula mediteraneană Elba, dreptul de a fi însoţit de o mie de oameni din Gardă, iar Franţa urma să îi plătească o indemnizaţie anuală. După o tentativă de sinucidere pe 12, pe data de 20 aprilie 1814, Napoleon îşi ia adio de la Garda sa în curtea castelului de la Fontainebleau şi apoi pleacă în exil în insula Elba. Episodul ultimei cuvântări din marea curte a castelului a rămas cunoscut sub numele de „Les adieux de Fontainebleau”. Cuvintele transmise de Napoleon Gărzii au fost consemnate în „Manuscrit de 1814” al baronului Fain: „Soldaţi din Vechea mea Gardă, vă spun adio. De douăzeci de ani, v-am regăsit în mod constant pe drumul onoarei şi al victoriei [...]. Cu oameni ca voi, cauza noastră nu era pierdută. Dar războiul era interminabil; ar fi fost război civil şi astfel Franţa nu ar fi devenit decât mai nefericită. Am sacrificat deci toate interesele noastre în faţa acelora ale patriei; plec. Voi, prietenii mei, continuaţi să serviţi Franţa [...]. Dacă am consimţit să supravieţuiesc, este pentru a servi în continuare gloria noastră: vreau să scriu marile lucruri pe care le-am făcut împreună. La revedere, copiii mei! Aş vrea să vă strâng pe toţi la piept; să sărut măcar drapelul vostru.”

După ce a pierdut bătălia de la Leipzig (cunoscută și drept „Bătălia Națiunilor”), în octombrie 1813, Napoleon Bonaparte pierde conducerea Franței. Însă în urma tratatului de la Fontainebleau a fost numit conducător al insulei Elba, unde urma să fie exilat. De ce a fost Napoleon tratat cu asemenea blândețe? La urma urmei, subjugase aproape întreaga Europă continentală, amenințase Marea Britanie cu o invazie și ajunsese până la porțile Moscovei...Nici societatea franceză, nici comunitatea internațională nu au făcut însă niciun efort serios pentru a-l pedepsi pe Bonaparte. Mai mult decât atât, nici exilul care i-a fost impus nu putea fi considerat o pedeapsă prea dură: Elba era la doar câțiva zeci de kilometri de Corsica sa natală, la 240 km de Franța și încă și mai aproape de peninsula italică, unde rudele fostului împărat erau încă la putere.

Dacă s-ar fi mulțumit cu modernizarea insulei și cu scrierea memoriilor, Napoleon ar fi putut să-și petreacă restul vieții într-un mod cât se poate de confortabil. Dar el avea, la momentul respectiv, doar 45 de ani și, având în vedere viața activă pe care o dusese până atunci, nu e surprinzător faptul că nu s-a mulțumit cu o asemenea „pensionare” forțată timpurie. Astfel, Napoleon Bonaparte a petrecut pe Elba doar trei sute de zile, după care s-a întors în Franța în februarie 1815. În privința lui Napoleon, au existat întotdeauna două tabere:oameni care au văzut în el un mare revoluționar, care a schimbat întreaga Europă prin legislația modernă impusă în Franța și, de cealaltă parte, oameni care au văzut în el un tiran. În epocă, el a fost aspru criticat chiar și în Franța, de persoane influente precum Chateaubriand sau Madame de Staël, și ar fi fost încă și mai puternic criticat dacă nu ar fi impus o cenzură strictă. Astfel, ar fi existat oameni care să încerce să-l aducă pe fostul împărat în fața justiției. Însă nu s-a întâmplat asta. De ce? Motivele sunt atât de ordin politic, cât și legal. Din punct de vedere politic, trebuie să ne aducem aminte că la începutul lui 1814, Napoleon fusese învins pe câmpul de luptă, dar el rămânea în continuare „Împărat al Franței” și era recunoscut ca atare prin mai multe tratate. În plus, era căsătorit cu Marie-Louise, fiica împăratului austriac.De aceea, Aliații victorioși doreau să-i controleze ambițiile lui Napoleon, nu să-l distrugă complet, cu atât mai mult să-l pedepsească. Iar din perspectiva legală, în epocă nu exista nicio modalitate prin care un șef de stat să fie judecat. Așadar, problema vinovăției lui Napoleon a fost discutată în termeni politici și morali, nu legali, astfel că pedeapsa sa a fost una lejeră. Consecințele s-au văzut repede: Napoleon se întoarce în Franța în februarie 1815, își reclamă poziția politică și revine în fruntea armatei franceze, pe care o va conduce în bătălia de la Waterloo, din 18 iunie 1815, unde va fi înfrânt. După Waterloo, Aliații își vor schimba poziția față de Napoleon, pe care îl trimit din nou în exil, de data aceasta departe, în apele din largul Africii, pe Insula Sf. Elena, de unde Napoleon nu va mai pleca niciodată, murind aici în 1821.

Surse:

https://www.historytoday.com/napoleon-elba-1814

http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-ajuns-napoleon-in-insula-elba/

https://www.history.com/this-day-in-history/napoleon-exiled-to-elba

https://publimix.ro/blog/caleidoscop/1814-Napoleon-Bonaparte-exil-insula-Elba

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/acum-200-de-ani-napoleon-e-exilat-pe-insula-elba

https://www.rfi.ro/politica-97021-pagina-de-istorie-ultimul-exil-al-lui-napoleon-i-cum-ajuns-imparatul-pe-insula-sfanta

$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie1858: În această zi, s-a născut, la Bucureşti, Barbu Ştefănescu Delavrancea (d. 29 aprilie 1919, Iaşi), scriitor, avocat profesor şi om politic român, membru titular al Academiei Române (din1912). Barbu Ştefănescu Delavrancea a fost cel mai mic din cei nouă copii ai „starostelui căruţaşilor” din mahalaua Delea – Nouă, Ştefan Tudorică Albu, vrâncean la origine şi al Ianei, oameni simpli. 

Primul contact cu alfabetizarea îl are prin intermediul diaconului Ion Pestreanu de la biserica „Sf. Gheorghe cel Nou”. În anul 1866 se înscrie în clasa a doua la Şcoala de băieţi nr. 4, unde institutorul Spiridon Danielescu îi adaugă la nume sufixul „escu” care-i transformă numele din Ştefan în Ştefănescu. După două clase se transferă la Şcoala Domnească, unde le va face pe ultimele două. Urmează liceul la „Gheorghe Lazăr”, prima clasă, şi pe celelalte şapte la „Sf. Sava”. În anul 1878 se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti. După susţinerea licenţei (1882) merge la specializare la Paris, dar nu reuşeşte să-şi ia doctoratul. Datorită operei sale extrem de laborioase, în anul 1912 devine membru al Academiei Române. Barbu Ştefănescu Delavrancea desfăşoară o activitate variată: profesor suplinitor la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, ziarist, avocat (este celebru procesul „Caion”, intentat lui Ioan Luca Caragiale în legătură cu paternitatea dramei Năpasta, când în sală, pentru a asculta pledoaria avocaţilor, s-a intrat doar pe baza invitaţiilor), scriitor (nuvelist şi dramaturg).

Activitatea sa publicistică constă în colaborarea cu ziarele „România Liberă” şi „Epoca” (din 1884), al căror redactor a fost; în 1887 conduce, pentru o scurtă perioadă, „Lupta Literară” iar din anul următor devine redactor la revista lui B. P. Hasdeu, „Revista Nouă” şi colaborator la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”; din 1893 începe colaborarea cu „Literatura şi ştiinţa” lui Constantin Dobrogeanu-Gherea. Alte publicaţii la care a colaborat de-a lungul timpului au fost: „Revista Literară”, „Familia”, „Românul”. În literatură debutează în anul 1878 cu volumul de poezii intitulat Poiana lungă, semnat „Barbu”, iar în anul 1883 debutează ca nuvelist cu opera Sultănica, urmează Bunicul, Bunica, Domnul Vucea şi, mai ales, Hagi Tudose (1903). Din anul următor publică sub pseudonimul „Delavrancea”. Inspirându-se din folclor, a lăsat câteva basme de o neasemuită frumuseţe: Neghiniţă, Palatul de Cleştar, Dăparte, Dăparte, Moş Crăciun etc.

Barbu Ştefănescu Delavrancea este cunoscut publicului larg mai ales pentru trilogia sa istorică: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafărul (1910), plină de un suflu romantic. Ca politician, se remarcă prin deţinerea mai multor demnităţi: primar al Bucureştilor (1899), ministru al Lucrărilor Publice (29 decembrie 1910 - 27 martie 1912), ministru al Industriei şi Comerţului (din 10 iulie 1917), deputat. Unul dintre cei mai mari oratori români, pe lângă colosala-i operă, nu atât cantitativ, cât prin frumuseţea şi stilul ei, a fost şi un mare patriot care a militat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat: „Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea […].Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”.

Surse:

Stan, Stoica (coord.) - Dicţionar biografic de istorie a României, Editura Meronia, Bucureşti, 2008.

https://www.tititudorancea.org/z/biografie_barbu_stefanescu_delavrancea.htm

https://www.ziarulmetropolis.ro/marturiile-contemporanilor-despre-barbu-stefanescu-delavrancea/

http://www.istoria.md/articol/601/Barbu_%C5%9Etef%C4%83nescu_Delavrancea,_biografie

https://culturainiasi.ro/barbu-stefanescu-delavrancea/

$$_

 S-a întâmplat în 11 aprilie1871: În această zi, s-a născut pictorul român Theodor Pallady (n. 11/23 aprilie 1871, Iaşi - d. 16 august 1956, Bucureşti). Theodor Pallady a studiat mai întâi ingineria la Politehnica din Dresda (1887-1889), luând în acelaşi timp lecţii de desen şi pictură cu Erwin Oehme, care, recunoscându-i înzestrarea artistică, îl sfătuieşte să plece la Paris. În capitala Franţei lucrează în atelierul lui Jean Arman şi se înscrie la Académie des Beaux-Arts. În 1892 intră în atelierul lui Gustave Moreau unde va avea colegi pe Henri Matisse, cu care leagă o strânsă prietenie, pe Georges Rouault şi pe Albert Marquet. Mai târziu, el frecventează clasa lui Puvis de Chavannes, de la care preia mai ales fineţea desenului şi strălucirea culorilor, fără a-i urma principiile estetice academizante.

În 1904 se întoarce în ţară şi expune la Ateneul Român şi la Saloanele Oficiale. Menţine însă legătura cu Parisul, unde deschide mai multe expoziţii personale, până în anul 1940. Expune la Bienala din Veneţia în anii 1924, 1940 şi 1942. Cu o formaţie complexă, provenită din rigoarea şcolii germane unită cu simbolismul promovat de Moreau, folosind experimentele din cadrul curentului Art Nouveau şi ale prietenilor săi, care vor pune bazele fauvismului, Pallady îşi găseşte curând drumul său propriu. Prietenia sa cu Matisse, legăturile cu spiritul artei franceze explică numeroasele raporturi cu ceea ce se va numi École de Paris. Totuşi, Pallady nu va adera la programul estetic promovat de aceste curente artistice. Aspiraţia către o arhitectură simplă, către o logică liniară a proporţiilor domină arta lui Pallady, care refuză grandilocvenţa, sentimentlitatea şi pitorescul ieftin, făcând evidentă orientarea sa structurală spre compoziţia clasică. 

Sensibilitatea sa controlată este dublată de o supremă asceză a spiritului, într-o unitate care îl distinge de lirismul post-impresionist.Predilecţia lui Pallady pentru natura moartă denotă dorinţa de a reda într-un tablou un fragment din realitatea universală, în toată poezia şi armonia sa. Renunţarea la pictarea peisajelor naturale dă impresia unei căutări a semnificaţiei concentrate în corola unei flori, într-un fruct sau în frunzele adăugate obiectelor cotidiene. Aportul picturii lui Cézanne nu este de loc neglijabilă pentru formaţia lui Pallady, însă cu siguranţă reflexiile sale asupra picturii medievale române au jucat un rol tot atât de important. Pentru peisajele sale parisiene, Pallady alegea mai ales locurile din vecinătatea Senei, atât pentru a sugera tremorul luminei pe suprafaţa apei, cât şi pentru a reda planurile unui peisaj, unde zidăria caselor, frunzişul arborilor, mişcarea orizontală a fluviului formează o gamă de culori perfect unitară într-o imagine coerentă.

Theodor Pallady rămâne, fără îndoială, unul din cei mai prestigioşi artişti moderni, păstrându-şi întreagă ambiţia de a fi un pictor „din toate timpurile". La împlinirea a 85 de ani, în 1956, a primit titlul de Maestru emerit al artei, organizându-se Expoziţia retrospectivă „Theodor Pallady“. Curând după aceea, la 16 august 1956, a trecut în lumea celor drepţi.

Surse:

http://www.eualegromania.ro/2015/10/14/theodor-pallady-pictorul-care-controla-culoarea-prin-spirit-si-ratiune/

http://ziarullumina.ro/theodor-pallady-pictorul-uitat-al-iasului-64379.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/theodor-pallady-toujours-du-baudelaire

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/07/05/romani-celebri-theodor-pallady-cea-mai-inalta-coarda-a-sensibilitatii-picturale--139861

$$_

 S-a întâmplat în 11 aprilie1944: În această zi, a trecut în eternitate Ion Minulescu, poet, prozator şi dramaturg, care ocupă un loc aparte în istoria simbolismului românesc, prin volumele Romanţe pentru mai târziu (1908), De vorbă cu mine însumi (1913), Strofe pentru toată lumea (1930), Versuri (1939 şi 1943). Din domeniul prozei se remarcă: Roşu, galben şi albastru (1924), Corigent la limba română (1929) etc. Ca dramaturg, a conceput un teatru modernist.

Ion Minulescu s-a născut în noaptea de 6 spre 7 ianuarie 1881, în București. A copilărit la Slatina, de unde era originară mama sa, Alexandrina Ciucă. Tatăl său, Tudor Minulescu, negustor, a murit cu câtva zile înainte de nașterea poetului. Cursurile primare și cele gimnaziale le-a urmat la Ploiești. În 1897, i-au apărut primele poezii în revista „Povestea vorbei" de la Pitești, unde era elev. În 1898, sub pseudonimul I.M. Nirvan, a publicat în „Foaia pentru toți".După ce și-a luat bacalaureatul, Ion Minulescu a plecat, în 1900, la Paris spre a studia dreptul. Însă, fascinat fiind de viața boemei artistice pariziene, a renunțat la studiile juridice și s-a afundat în literatura simbolistă, citindu-i cu pasiune pe Baudelaire, Nerval, Aloysius Bertand, Verlaine, Rimbaud ș.a.

Întors în țară, pe la începutul anului 1905, a publicat versuri și fragmente de proză („Din jurnalul unui pribeag") în revista „Viața nouă" a lui Ovid Densusianu. A început să fie remarcat prin 1906-1907, când i-au apărut primele romanțe în „Viața literară", „Viața românească" și „Convorbiri critice".Debutul editorial a avut loc în 1908, cu „Romanțe pentru mai târziu". Succesul de public al „Romanțelor..." a determinat publicarea celei de-a doua ediții a volumului, la numai un an de la apariția primului volum, la Biblioteca românească enciclopedică Socec (1909) și, mai târziu, a celei de-a treia ediții (1922).Succesul și voga literară pe care le-a declanșat au făcut din Minulescu un promotor al simbolismului, un catalizator al liricii moderne. Rețeta succesului minulescian constă în alegerea romanței — specie cu tradiție în literatura română, pentru muzicalitatea ei ușor de adaptat la tehnicile și clișeele simboliste. „Minulescu a fost de la început primit ca exponentul cel mai integral al simbolismului românesc (...). Lirica lui Minulescu e în marginea celui mai autentic simbolism și dacă ea a plăcut vulgului, acest fenomen urmează a se lămuri și explicația nu va fi nicidecum în câmpul versificației (...).'' (G.Călinescu) 

Minulescu își închipuie lumea ca teatru, eul liric fiind mai mult un personaj într-un spectacol. Reabilitează lirismul comun și, pentru că romanța devine la el un soi de program de comunicare în stil impresionist, „jovial și expansiv, revârsat și bonom, cu clipiri șirete și complice" (Șerban Cioculescu). Tot în 1908, a debutat și ca prozator, cu „Casa cu geamuri portocalii" și apare sub direcția sa „Revista celorlalți". În 1912, Minulescu scoate ce-a de-a doua revistă, „Insula", care adună colaboratori precum G. Bacovia, Claudia Millian, Eugeniu Stefănescu-Est, Adrian Maniu, Mihail Cruceanu, D. Iacobescu, M. Săulescu, N. Davidescu.Ca și prima, își încetează apariția după cel de-al treilea număr.1913 a marcat apariția celui de-al doilea volum de versuri, „De vorbă cu mine însumi". Prezența poetică a lui Minulescu s-a impus în forță atât în revistele vremii, cât mai ales prin cele două volume publicate. În anul următor, poetul s-a căsătorit cu Claudia Millan, cu care a avut o fiică.Ca autor dramatic, Minulescu și-a făcut debutul în 1921, când pe scena Teatrului Național au fost reprezentate „Pleacă berzele" și comedia într-un act „Lulu Popescu".

În 1924, a apărut romanul „Roșu, galben și albastru", unul din marile succese literare ale vremii. În 1922, poetul a devenit director general al artelor în Ministerul Artelor și Cultelor, funcție pe care a deținut-o până în 1940, contribuind mult la promovarea artelor, prin instituirea Premiului Național pentru poezie și prin înființarea Salonului Oficial de Pictură. Notorietatea scriitorului era deja consolidată în 1926, când a fost numit director al Teatrului Național din București. În 1927, Minulescu a reapărut pe scena poeziei cu volumul „Spovedanii", inclus ulterior în „Strofe pentru toată lumea" (1930). Un an mai târziu, a publicat romanul autobiografic „Corigent la limba română", câștigând totodată și Premiul Național pentru poezie. Două romane ale sale au fost publicate în 1933, „3 și cu Rezeda 4" și „Cetiți-le noaptea". În 1936, a publicat volumul „Nu sunt ce par a fi" iar, în 1939, volumul de poezii „Versuri".Proza cuprinde romane, nuvele și povestiri. El aduce unele tentative de inovare tehnică românească și, mai ales în nuvele, elementul fantastic. 

Minulescu a fost unul dintre marii gazetari ai anilor 1910-1940. În afară de „Revista celorlalți" și „Insula", el a scos împreună cu Liviu Rebreanu, între 1921-1922, săptămânalul ilustrat „Cetiți-mă!". A practicat gazetăria curentă, atât ca redactor la „Viitorul", cât mai ales în rubrica zilnică la „Românul" (1914) și în articolele din ziarul de război „România" (1917-1918). A călătorit mult, mai ales în Franța, dar și în restul Europei. A fost amic al artiștilor plastici și al actorilor, cărora le-a dedicat numeroase cronici în revistele timpului. În ceea ce privește activitatea de cronicar plastic desfășurată de-a lungul vieții, s-a impus prin bun-gust și orientare estetică modernă, el fiind unul dintre primii critici de artă care i-au remarcat pe Brâncuși, Iser, Dărăscu, în genere, pe artiștii de avangardă ai vremii. La 11 aprilie 1944, în urma unui stop cardiac, Ion Minulescu s-a stins din viață în București, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/96-ion-minulescu-1881-1944

https://booknation.ro/curiozitati-despre-ion-minulescu/

https://destepti.ro/ion-minulescu

http://www.autorii.com/scriitori/ion-minulescu/index.php

$$$

 S-a întâmplat în 11 aprilie 1945: La această dată din timpul celui de-al doilea război mondial, trupele americane eliberează lagărul de concentrare Buchenwald. Lagărul de concentrare Buchenwald, construit în 1937 în apropiere de Weimar, a fost unul din cele mai extinse de pe teritoriul Germaniei. Până în aprilie 1945 peste un sfert de milion de oameni au fost deportaţi aici. Lagărul de la Buchenwald nu a fost doar unul dintre cele mai mari lagăre existente pe tărâm german, ci şi unul dintre cela mai diabolice.

Chiar dacă Buchenwald nu era, oficial, un lagăr de exterminare asemeni celui de la Auschwitz, deţinuţii nu supravieţuiau mult timp torturii căreia îi erau supuşi și vieții dramatice de aici. Numărul victimelor este estimat la peste 56.000. Când, la începutul lunii aprilie 1945, armata americană era în drum spre Buchenwald, trupele SS au trimis 40.000 de deţinuţi într-un aşa-numit „marş al morţii” spre alte lagăre de concentrare. Micile grupuri de rezistenţă din rândul prizonierilor au încercat să se opună trupelor SS şi să amâne pe cât posibil deportările spre alte lagăre, reuşind chiar transmită un scurt mesaj, cerând ajutor de urgenţă trupelor Statelor Unite. Înainte ca soldaţii americani să ajungă la Buchenwald, deţinuţii au reuşit să pună mâna pe armele soldaţilor germani şi să se elibereze singuri.

Când trupele americane au ajuns în lagăr, ele au fost confruntate cu imaginile de groază ale munţilor de cadavre. „Era vizibil că cei mai mulţi bărbaţi şi tineri nu au fost executaţi ci au decedat de inaniţie. Însă nu felul în care au decedat mi se pare important. Ce contează este că la Buchenwald s-au comise crime", spune fostul corespondent CBS de la faţa locului, Edward Murrow. Lagărul de concentrare Buchenwald a fost ridicat în 1937 şi, până la încheierea războiului, a fost cel mai mare centru de acest fel existent pe pământ german. Evrei, comunişti, romi, dar şi aşa-numiţi „duşmani ai poporului" au fost duşi în lagăr. Din această ultimă categorie făceau parte homosexualii, persoanele cu antecedente penale, martorii lui Iehova, dar şi oameni fără locuinţă etc. La Buchenwald, adversarii politici ai naziştilor erau marcaţi cu roşu, criminalii puteau fi lesne recunoscuţi după banderola verde pe care o purtau, emigranţilor le-a fost atribuită culoarea albastră, iar homosexualii au fost marcaţi cu roz.

Altfel decât Auschwitz-Birkenau, Buchenwald a fost de la bun început un lagăr de muncă, esenţial pentru industria de armament. Merită știut că aproximativ un sfert dintre mitralierele destinate armatei germane au fost produse la Buchenwald. Într-unul din numeroasele lagăre în aer liber, la Dora, în apropiere de Nordhausen, 60 de mii de deţinuţi au săpat sisteme de tuneluri destinate producţiei de rachete. Fiecare al treilea deţinut a murit, dar printre ei s-au aflat numeroşi privilegiaţi. În aprilie 1945, când au ajuns la Buchenwald, americanii au constatat că printre deţinuţii slăbiţi, îmbrăcaţi cu haine ponosite se aflau şi oameni bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, care nu făceau parte din structura SS. Aceştia erau „ceilalţi" deţinuţi, aşa-numiţii kapo. SS-ul le-a încredinţat acestora o serie de responsabilităţi, printre care şi aşa-numita protecţie a lagărului - practic un soi de poliţie - dar şi în administraţie. Privilegiaţii, kapo, mâncau mai bine şi mai mult, aveau libertate de mişcare, iar iarna primeau haine groase. Autoritatea cu care fuseseră învestiţi le permitea să decidă asupra regulilor cotidiene în lagăr.

Acest sistem de auto-administrare gândit de nazişti urmărea două strategii. Pe de-o parte, dată fiind amploarea lagărului, în acest fel puteau fi economisite importante resurse umane. Pe de altă parte, structura ierarhică a lagărului genera zâzanie în rândul deţinuţilor. Privilegiaţii aveau deopotrivă puterea de a distruge şi salva vieţi, de a decide cine primeşte o porţie dublă de mâncare şi de a pronunţa condamnări la moarte, Ei erau o putere, dar subordonată naziştilor. La 11 aprilie 1945, când primii soldaţi americani au ajuns la Buchenwald, conducerea lagărului fusese deja preluată de mai mulţi kapo. Oamenii SS, inclusiv comandantul Hermann Pister, fugiseră cu ore în urmă. Americanii aveau să descopere o imagine uluitoare în lagăr: mai multe unităţi de deţinuţi mărşăluiau în curtea principală, în timp ce în capelă era intonată „Internaţionala". În timp ce printre deţinuţii cu funcţii, bine îmbrăcaţi şi sănătoşi, domnea ordinea şi disciplina, alţii agonizau întinşi pe jos.

În 1953, guvernul RDG-ist a transformat complexul Buchenwald într-un memorial, un gest neobişnuit şi neaşteptat. În anul 1991, complexul Buchenwald a fost renovat în întregime şi a găzduit numeroase expoziţii pe tema ororilor naziste. În aprilie 2005, cu ocazia împlinirii a 60 de ani de la eliberarea lagărului de la Buchenwald, cancelarul german de atunci, Gerhard Schröder, a declarat: „Moartea a milioane de oameni, suferinţa supravieţuitorilor şi chinurile victimelor - toate acestea ne obligă să creăm un viitor mai bun. Nu putem schimba trecutul şi nici nu putem repara greşelile făcute, însă putem învăţa din cel mai întunecat capitol al istoriei noastre."

Surse:

https://rm.coe.int/lagarele-de-concentrare-fise-de-informare-despre-istoria-romilor/16808b1abe

https://www.rfi.ro/politica-102485-pagina-de-istorie-soldatii-americani-lagarul-buchenwald

http://www.romasintigenocide.eu/romania/pdf-ro/buchenwald-de

https://www.dw.com/ro/buchenwald-lupii-%C3%AEn-blan%C4%83-de-oaie/a-18375515

https://www.dw.com/ro/fostul-lag%C4%83r-de-concentrare-buchenwald-este-ast%C4%83zi-memorial-dedicat-victimelor-regimului-nazist/a-4303301

$$_

 S-a întâmplat în 11 aprilie 1970: La această dată, la Kennedy Space Center (Florida, SUA), a avut loc lansarea celei de-a treia misiuni umane a NASA, „Apollo 13”, dezvoltate cu intenția de a coborî pe Lună. Echipajul a fost constituit din:

-James A. Lovell, Jr. (4) - Comandant

-John L. Swigert (1) - Pilot al modulului de comandă

- Fred W. Haise, Jr. (1) - Pilor al modulului lunar

Numerele din parenteze indică numărul de zboruri spațiale la activ al fiecărei persoane până la această misiune inclusive. Ken Mattingly trebuia să fie pilotul modulului de comandă. După ce a fost expus la virusul rubeolei, de care era bolnav pilotul de rezervă al modulului lunar Charles Duke - și la care Mattingly nu era imun- el a fost înlocuit de Swigert cu două zile înainte de lansare. Mattingly nu a avut rubeolă, și a fost ulterior pilot al modulului de comandă al misiunii „Apollo 16”.

Lansarea a avut loc la 11 aprilie 1970 la ora 13:13 CST. Două zile mai târziu, în timp ce misiunea era în drum spre Lună, o defecțiune a sistemului electric al unuia dintre rezervoarele de oxigen ale modulului de serviciu a produs o explozie ce a cauzat pierderea oxigenului din ambele rezervoare ale modulului de serviciu și implicit pierderea alimentării cu energie electrică, care provenea de la pilele de combustie ce foloseau oxigen. Modulul de comandă a rămas în funcțiune pe baza bateriilor și a rezervorului propriu de oxigen, dar acestea trebuiau păstrate pentru ultimele ore ale misiunii, la aterizare. Echipajul a oprit modulul de comandă și a utilizat modulul lunar ca „barcă de salvare” în timpul drumului de întoarcere spre Pământ. În ciuda dificultăților cauzate de energia electrică limitată, frigul din cabină și rezerva scăzută de apă potabilă (pe parcursul misiunii, apa potabilă ar fi trebuit să provină ca produs secundar al funcționării pilelor de combustie), echipajul a ajuns în siguranță înapoi pe Pământ, iar misiunea a fost considerată un „eșec reușit”. O transmisiune radio a lui Lovell, „Houston, we've had a problem” (Houston, am avut o problemă), a rămas în cultura populară, citată greșit ca „Houston, we have a problem” (Houston, avem o problemă). 

Misiunea „Apollo 13” urma să exploreze formațiunea Fra Mauro, de pe munții Fra Mauro, denumiți după craterul cu același nume și cu diametrul de 80 km aflat în ea. Este o zonă deluroasă de mare întindere despre care se crede că este compusă din materiale provenite din impactul ce a dus la formarea Mare Imbrium. Costul misiunii a fost de 4,4 miliarde de dolari. Următoarea misiune Apollo, Apollo 14, a reușit să ajungă la Fra Mauro. Misiunea a început cu o defecțiune mai puțin cunoscută: în timpul propulsării treptei a doua, motorul central s-a oprit cu două minute mai devreme din cauza unor oscilații pogo periculoase care ar fi dus la dezmembrarea treptei a doua. Motorul a suferit vibrații 68g la 16 hertzi, care au flexat cadrul de propulsie cu 76 mm. Cele patru motoare exterioare au funcționat o perioadă mai lungă de timp, pentru compensare, astfel încât astronava a ajuns pe orbita stabilită. Fluctuațiile presiunii din camera de propulsie au determinat un senzor să declanșeze oprirea motorului.Se mai văzuseră oscilații pogo mai reduse și la zborurile Titan și Saturn anterioare, dar la „Apollo 13” ele au fost amplificate de o interacțiune neașteptată cu cavitația turbopompei. Misiunile ulterioare au implementat modificări anti-pogo care erau la acea dată deja în dezvoltare. S-a adăugat un rezervor de heliu la linia de oxigen lichid a motorului central pentru a atenua oscilațiile de presiune și un sistem automat de oprire a propulsiei pentru siguranță. Valvele propulsoare ale tuturor celor cinci motoare J2 ale treptei a doua au fost simplificate.

În drumul spre Lună, la o distanță de 321.860 km de Pământ, rezervorul de oxigen numărul doi, unul din cele două rezervoare ale modulului de serviciu, a explodat. Centrul de control al misiunii ceruse echipajului să amestece conținutul rezervoarelor de oxigen și hidrogen, pentru a destratifica conținutul și a crește precizia instrumentelor de monitorizat cantitatea. Izolația de teflon avariată de pe firele ce alimentau motorul de amestecare al rezervorului de oxigen nr. 2 a condus la un scurtcircuit de la care s-a aprins izolația. Acest lucru a dus la creșterea rapidă a presiunii peste limita nominală de 7 MPa și rezervorul s-a spart. Cauza nu a fost cunoscută la acea vreme, iar echipajul a crezut inițial că modulul lunar s-ar fi ciocnit cu un meteorit. Defecțiunea a dus și la avarierea rezervorului numărul unu, sau a țevilor acestuia. Conținutul său s-a scurs de-a lungul următoarelor câteva ore, epuizând complet rezerva de oxigen a modulului de serviciu. Deoarece pilele electrice ale modulului de serviciu combinau oxigenul și hidrogenul pentru a genera electricitate și apă, acestea s-au oprit lăsând modulul de comandă funcționând pe bateria de rezervă, cu o capacitate limitată. Echipajul a fost forțat să închidă complet modulul de comandă și să utilizeze modulul lunar, încă atașat la modulele de comandă și serviciu, drept „barcă de salvare”. Aceasta era o procedură sugerată de o simulare anterioară de la antrenamente, dar care nu era considerată un scenariu probabil. Fără modulul lunar, accidentul ar fi fost cu siguranță fatal.

Avarierea lui Odyssey a făcut aselenizarea imposibilă. În schimb, s-a putut folosi gravitația Lunii pentru a asigura întoarcerea pe Pământ pe sistemul „praștie”. „Apollo 13” fusese inițial pe o traiectorie de întoarcere liberă, care ar fi avut ca rezultat automat întoarcerea pe Pământ fără pornirea vreunui motor, dar aselenizarea la Fra Mauro impunea părăsirea traiectoriei de întoarcere liberă de la începutul misiunii. Revenirea la traiectoria de întoarcere liberă necesita o modificare semnificativă care s-ar fi putut rezolva cu o ușoară aprindere a propulsoarelor modulului de serviciu, dar starea acestora era necunoscută. Din același motiv, nu s-a putut nici întoarce astronava direct spre Pământ. După îndelungi discuții, revenirea la traiectoria de întoarcere liberă s-a efectuat cu sistemul de propulsie pentru coborâre al modulului lunar, la câteva ore după accident. Motorul de coborâre a fost pornit din nou la două ore după pericynthion (cea mai mare apropiere de Lună) pentru accelerarea întoarcerii. Ulterior, a fost necesară o altă pornire de motor pentru corectarea traiectoriei.

Echipajul, personalul de sprijin și persoanele de la controlul misiunii a avut nevoie de ingeniozitate considerabilă în condiții de presiune extremă, pentru a asigura întoarcerea în siguranță. Multă lume a urmărit desfășurarea dramaticelor evenimente la televiziune. Întrucât se impuneau economii drastice a energiei electrice, nu s-au mai făcut transmisiuni TV în direct; comentatorii TV au utilizat modele și material de animație pentru ilustrare. Chiar și transmisiunile de voce erau dificile. Consumabilele modulului lunar aveau ca scop întreținerea a doi oameni timp de două zile, și nu trei oameni timp de patru zile. Oxigenul era cea mai puțin critică resursă deoarece modulul lunar avea suficient pentru represurizarea de după fiecare activitate extravehiculară. Spre deosebire de modulul de control, alimentat cu pilele de combustie care produceau apă ca produs secundar, modulul lunar era alimentat cu baterii cu argint-zinc astfel că energia electrică și mai ales apa erau resurse extrem de critice. Pentru a păstra în funcțiune mecanismele de menținere a vieții și sistemele de comunicație până la reintrarea în atmosferă, toate aparatele modulului lunar ce nu erau absolut necesare au fost oprite. O altă limitare gravă era hidroxidul de litiu (LiOH) pentru eliminarea dioxidului de carbon. Stocul intern de filtre cu LiOH al modulului lunar nu putea întreține echipajul până la întoarcerea sa, iar restul era stocat în treapta de coborâre, la care nu se putea ajunge. Modulul de comandă avea mai multe filtre care însă erau incompatibile ca formă cu cele folosite de modulul lunar. Controlul misiunii a improvizat o metodă de a folosi cartușele cubice ale modulului de comandă în modulul lunar prin aducerea aerului în acestea printr-un furtun de retur al unui costum spațial. Dispozitivul improvizat a fost denumit de astronauți „cutia poștală”.

Designul termic al navei a fost realizat pentru un nivel normal de alimentare cu energie, iar lipsa de energie a cauzat scăderea considerabilă a temperaturii interne. S-a produs condens în modulul de comandă, ceea ce a cauzat îngrijorare că s-ar putea defecta sistemele electrice la reactivarea lui. Până la urmă, aceasta nu a fost o problemă, în parte datorită sistemelor de siguranță instalate în modulul de comandă în urma incendiului din misiunea Apollo 1. Când Apollo 13 s-a apropiat de Pământ, echipajul a largat modulul de serviciu și l-au fotografiat pentru o viitoare analiză. Echipajul a raportat că panoul Sectorului 3 care conținea pilele de combustie, rezervoarele de hidrogen și oxigen, lipseau din modulul de serviciu. După abandonarea lui Aquarius, modulul de comandă Odyssey a aterizat în siguranță în Oceanul Pacific. Echipajul era în stare bună cu excepția lui Haise care suferea de o gravă infecție de tract urinar din cauza cantității insuficiente de apă. Pentru a evita modificarea traiectoriei navei, echipajul primise instrucțiuni să oprească temporar evacuarea de urină din navă. Din cauza unei neînțelegeri, echipajul a crezut că trebuie să stocheze urina pe durata întregului zbor.

Deși explozia a dus la renunțarea la misiune, aceasta s-a petrecut în drumul spre Lună, când modulul lunar era încă disponibil cu întreaga sa dotare de consumabile. Dacă explozia ar fi avut loc după aterizare sau pe drumul de întoarcere după abandonarea modulului lunar, echipajul nu ar fi supraviețuit. Explozia din misiunea Apollo 13 a condus la investigații îndelungate. Din registrele și jurnalele detaliate de fabricație, cauza defectării rezervorului a fost găsită a fi consecința unui lanț de evenimente nefericite. Misiunea Apollo 13 a fost denumită „un eșec reușit” deoarece astronauții au fost aduși înapoi, deși nu au reușit să aselenizeze și din cauza situației dificile depășite în cursul misiunii. 

Echipajul și echipa operativă a misiunii Apollo 13 au primit Medalia Prezidențială a Libertății pentru acțiunile întreprinse în cadrul misiunii. Carcasa modulului de comandă a fost inițial expusă la Musée de l'Air et de l'Espace din Paris. Componentele interioare au fost scoase în timpul investigațiilor în urma accidentelor și reasamblate în BP-1102A, modulul de antrenament acvatic, și au fost expuse apoi la Muzeul de Istorie Naturală și Știință din Louisville, Kentucky, până în 2000. Modulul de comandă și componentele interne au fost reasamblate, iar Odyssey este astăzi expus la Kansas Cosmosphere and Space Center, Hutchinson, Kansas. Modulul lunar a fost distrus în atmosfera Pământului la 17 aprilie 1970, reintrarea sa în atmosferă fiind îndreptată spre zona de deasupra Oceanului Pacific pentru a reduce posibilitatea de contaminare radioactivă cauzată de un generator termoelectric cu izotopi radioactivi SNAP 27 aflat la bord. Dacă misiunea ar fi aselenizat, generatorul nuclear ar fi fost utilizat pentru alimentarea pachetului experimental de la suprafața lunară și ar fi fost lăsat pe Lună. Generatorul a supraviețuit reintrării în atmosferă (așa cum a fost proiectat) și a aterizat în Groapa Tonga. Deși va rămâne radioactiv timp de încă vreo două mii de ani, el nu pare să emane conținutul de 3,9 kg de plutoniu radioactiv. Casca costumului lunar al lui Jim Lovell se află la Muzeul Științei și Industriei din Chicago. Unele părți din evenimentele din jurul misiunii Apollo 13 au fost dramatizate în miniserialul din 1998 „From the Earth to the Moon” (De la Pământ la Lună), în episodul intitulat „We Interrupt This Program” („Întrerupem acest program”). Povestea este prezentată din punctul de vedere al reporterilor de televiziune concurând pentru relatarea misiunii.

Apollo 13, un film pe baza cărții Lost Moon (Luna pierdută), cartea lui Jim Lovell și Jeffrey Kluger despre eveniment, a fost lansat în 1995. Filmul a fost regizat de Ron Howard și i-a avut în rolurile principale pe Tom Hanks (Jim Lovell), Bill Paxton (Fred Haise), Kevin Bacon (Jack Swigert), Ed Harris (directorul de zbor Gene Kranz), Kathleen Quinlan (Marilyn Lovell) și Gary Sinise (Ken Mattingly). Gene Kranz, și alte persoane implicate în evenimente au declarat că filmul descrie evenimentele misiunii cu multă acuratețe, deși și-a permis mai multe licențe dramatice, și au fost observate câteva greșeli de ordin tehnic. Filmul este unul din multele care citează greșit faimoasul anunț al lui Lovell, „Houston, am avut o problemă”. Filmul a avut succes atât la public, cât și în rândurile criticilor, fiind nominalizat pentru mai multe Premii Oscar, inclusiv pentru cel mai bun film, cel mai bun actor în rol secundar (Harris) și cea mai bună actriță în rol secundar (Quinlan). Unele scene ale filmului s-au filmat în condiții reale de imponderabilitate, NASA permițând echipei de filmare accesul la avionul special de antrenament pentru astronauți care realizează starea de imponderabilitate timp de câteva zeci de secunde printr-o traiectorie parabolică. Jim Lovell a fost prezent pe platourile de filmare în calitate de consultant, dar și de actor: la finalul filmului apare în rolul căpitanului vasului de recuperare, nava de asalt amfibiu USS Iwo Jima LPH-2 (portretizată în film de nava-soră USS New Orleans LPH-11), Leland E. Kirkemo. Filmul a atras din nou atenția asupra istoriei programului Apollo și a misiunilor spațiale americane în general.

Surse:

Lovell, Jim; Kluger, Jeffrey (1994). Lost Moon: The Perilous Voyage of Apollo13. Houghton Mifflin

https://www.nasa.gov/mission_pages/apollo/missions/apollo13.html

https://www.space.com/17250-apollo-13-facts.html

https://airandspace.si.edu/explore-and-learn/topics/apollo/apollo-program/landing-missions/apollo13.cfm

https://www.rfi.ro/social-110712-pagina-de-istorie-misiune-spatiala-apollo-huston-problema

https://www.pmcommunity.ro/2012/09/apollo-13-succes-sau-esec/

https://evz.ro/apollo-13-un-esec-incununat-de-succes-891829.html

https://destepti.ro/misiunea-apollo-13-houston-am-avut-o-problema-2