$$$

 Amza Pellea ar fi implinit astazi 95 de ani...

Oana Pellea, fiica marelui actor Amza Pellea, a dezvăluit un episod emoționant din viața părinților ei, în ziua în care cei doi și-ar fi sărbătorit logodna. Prima întâlnire romantică dintre Domnica și Amza Pellea a fost cu totul ieșită din tipare, așa cum erau și personalitățile celor doi.

Actrița Oana Pellea a vorbit despre începutul relației dintre părinții ei, Domnica și Amza Pellea, pe pagina personală de Facebook. Marele actor, ucis de cancer la numai 52 de ani, a cunoscut-o pe Domnica, cea care avea să fie iubirea vieții lui, într-un turneu la Craiova.

Tânăra cu ochii verzi, fostă campioană la gimnastică, pasionată de dans, l-a cucerit imediat, însă actorul a avut puțin de muncit până s-o cucerească la rândul lui.

”13 septembrie. Ziua logodnei lor. Multe emoții si multă, multă, multă iubire! Amza s-a dus cu trupa de actori la Craiova, cu Rautchi, cu Cozorici, la ștrand. Și a apărut Domnica, o superbitate de femeie, cu ochii verzi, foarte sportivă, fusese și campioană la gimnastică, la juniori.

Făcea o gramadă de nebunii. Mergea în picioare pe motocicletă, dansa Roke'n Roll extraordinar!

Și Amza când a vazut-o a zis «Mamă, ce frumusețe!»

Dar toată lumea i-a spus să stea liniștit, că nu era de nasul lui.

Dar ce-a făcut la ștrand cu Domnica?

S-a aruncat după ea în bazin. Spre surprinderea colegilor săi, care știau că Amza nu învățase să înoate.

Era când pe fundul bazinului, când la suprafață, dar tot încerca să-i vorbească Domnicăi. Iar ea nu-l băga în seamă.

Amza era doar unul din multimea de băieți care-i făceau curte.

După ce a scăpat cu viață din bazin, i-a dat întâlnire, în aceeași seară, în parcul mare din Craiova.

Mama s-a dus acasă și nici nu-i trecea prin cap să se ducă la întâlnire. Dar... destinul! Cu zece minute mai înainte de ora fixată de Amza, Domnica s-a îmbrăcat și a plecat în parc.

Și dusă a fost!

Pană-n zori.

Ca să ajungă în parc, trebuia să treacă prin cimitir.

A sosit la locul stabilit și a așteptat. Trece o jumătate de oră, mai trece o oră, și încă una, iar Amza tot nu apare...

Domnica era o puștoaică cuminte, nu întârziase niciodată acasă. Dar i-a fost frică să treacă din nou prin cimitir, să se întoarcă din nou la ai ei. Cum era genială și sportivă, a găsit soluția, s-a suit într-un copac, ca să fie la adăpost. La ora 23:30, pe alea parcului, foarte melancolic și singuratic, cine-mi venea cu mâinile în buzunar? Amza! Care nu spera s-o mai găsească pe Domnica, așa că trecea artistic pe acolo, fluierând «Je suis seul ce soir...»

Domnica nici nu știa cum îl cheamă și, din copac, i-a făcut: «Pâs-Pâs!» Lui i s-a părut ceva incredibil. Cred și eu! Să găsești o fată superbă într-un copac...

A ajutat-o să coboare și i-a recitat din Minulescu «Și ai să mă uiți, căci și uitarea e scrisă-n legile omenești».

Cu asta a cucerit-o. Pe Podul din Parcul Bibescu a sărutat-o și a condus-o acasă.

Doamna și domnul Policrat tremurau de groază, că fata lor nu se întorsese până la două noaptea.

Iar Amza n-a fost erou că le-a adus fata?

N-a fost deloc erou, pentru că în curte, i-a sărutat mâna, tot artistic, iar Domnica s-a emoționat îngrozitor, a uitat că are de trecut un prag și a căzut. S-a julit pe genunchi, și-a rupt rochia și a intrat în casă plină de sânge, toată ciufulită și disperată, plângând în hohote în fața familiei Policrat.

Părinții au întrebat-o ce i s-a întâmplat. Iar ea, în hohote de plâns, atât a spus «M-am în-dră-gos-tiiit».

Ce întâlnire!

Dar așa a fost toată viața lor. Au trăit una dintre cele mai frumoase povești de iubire.

A fost mai mult decât o iubire: a fost și o prietenie extraordinară.

S-au logodit la Craiova, pe 13 septembrie 1958, și s-au unit în fața Domnului în 28 septembrie, tot la Craiova.”

Oana Pellea și-a pierdut tatăl când avea 22 de ani, la scurt timp după ce își începuse cariera de actriță, o carieră pe care Amza nu a vrut-o pentru fiica lui, dar pe care a acceptat-o după ce și-a dat seama de talentul ei.

”I-m scris atunci o scrisoare lui Dumnezeu. I-am scris la propriu, rugându-l ca, dacă există, să-l ierte și să-l facă bine pe tata”

La 20 de ani după moartea lui Amza s-a stins și Domnica, femeia despre care actorul a știut din prima clipă că-i este sortită. Domnica Pellea a ales să rămână acasă toată viața și să aibă grijă de fiica și de soțul ei. N-a regretat niciodată această decizie, dimpotrivă ”ea era stâlpul familiei”. ”Fără asta mică – mama era minionă – nu eram nimeni”, a declarat Oana Pellea că ar fi recunoscut Amza înainte de a muri.

$$$

 A fost descoperită recent o fotografie a lui Ion Creangă la 48 de ani

Specialiştii de la Muzeul Literaturii Române din Iaşi au descoperit recent că în patrimoniul instituţiei există o fotografie în care scriitorul Ion Creangă, în vârstă de 48 de ani la vremea respectivă, apare alături de profesorul Alexandru C. Cuza şi istoricul Nicolai Andriescu-Bogdan. Este vorba despre o copie după o ferotipie realizată în 1885, la Slănic Moldova, unde Creangă se afla la tratament.

Despre acest eveniment chiar Andriescu-Bogdan vorbeşte în „Poveşti şi bazaconii din Moldova”: „Într-una din zile, venind un fotograf care poza pe tinichea – fotografie aşa-zisă americană – invitai de mai multe ori pe Creangă să-şi scoată poza. Dar mai totdeauna îmi răspundea: Decât să dau un frăncuşor ca să mă vad lat pe tinichea, mai bine cumpăr cu el un coşuleţ de brânză sau de păstrăvi şi mi-a prii mai bine decât tinicheaua… Într-o zi, însă, aflându-se şi cu dl. A.C. Cuza, îl hotărâi să ne pozăm tustrei în grupă; ne aşezarăm într-un tufiş de lângă sala de cură, Creangă stând în picioare, îndărăt şi noi pe o bancă, eu la stânga, Cuza la dreapta lui”. În plus, pe spatele fotografiei sunt trecute câteva însemnări şi o dedicaţie: „Lui V.A. Gheorghiţă// 15/28 Februarie 1914// Iaşi// Radu Manoliu; Copie după originalul din 1885 la// Slănicul din Moldova// A.C. Cuza, I. Creangă, P(?)Bogdan (sic)”.Potrivit sursei citate, ferotipia secolulu al XIX-lea era una dintre cele mai ieftine şi accesibile forme de a deţine o fotografie. Realizată la târguri, bâlciuri sau pe stradă, aceasta nu necesita cunoştinţe temeinice de optică sau chimie.

sursa

http://www.gandul.info/.../cum-arata-scriitorul-ion...

$$$

 Grigore Cugler-Apunake, misteriosul român din Peru

Grigore Cugler a devenit cunoscut în literatura română pentru volumele sale avangardiste „Apunake şi alte fenomene”, publicat în 1934, „Afară-de-unul-singur”, în 1946 şi „Vi-l prezint pe Ţeavă”, apărut postum, în 1975, sub îngrijirea lui Ștefan Baciu.

Născut pe 7 aprilie 1913 la Roznov, în Neamţ, fiu al medicului Grigore Cugler și al Anei Țincu, nepot al poetei Matilda Cugler-Poni, viitorul scriitor și-a făcut studiile la București, unde tatăl său a lucrat o vreme ca doctor al băii publice de pe Calea Victoriei. A absolvit apoi Școala Militară de la Mănăstirea Dealu, iar la izbucnirea Primului Război Mondial a fost mobilizat pe front. În 1918 a revenit la București, devenind student la Facultatea de Drept și la Conservatorul de Muzică, avându-i printre dascăli pe George Enescu, Alfonso Castaldi și Mihail Jora.

În perioada interbelică, numele Cugler a fost implicat într-o afacere care a atras atenția presei. Farmacistul Mihai Cugler, unchiul său, a dispărut în mod misterios în 1935, iar jurnaliștii și autoritățile au legat acest eveniment de o afacere necurată în care ar fi fost implicat.

Grigore Cugler-Apunake

Grigore Cugler, un mare admirator al lui Urmuz, a fost și un distins funcţionar diplomatic, cariera sa în Ministerul de Externe desfășurându-se între 1926 și 1948, ca secretar de legație la ambasadele României din Berna, Oslo și Stockholm și Copenhaga. În 1948, după instaurarea regimului communist, a decis să rămână în Suedia, dar a plecat după scurt timp în Peru, împreună cu soția și cele două fiice.

Suedeza Ulla Gerda Lizinca Matilda Dyrssen, fiica unui fost atașat militar și nepoata lui amiralului Wilhelm Dyrssen, comandant al Marinei Regale Suedeze, cu care se căsătorise în noiembrie 1937 la București și căreia i se spunea “soția lui Apunake”, a povestit că Grigore Cugler își dorea să părăsească pentru totdeauna Europa, așa că a luat un glob pământesc şi degetul i s-a oprit pe Peru.

Cugler a scris poezie, proză satirică, fantastică, suprarealistă, eseuri, note de călătorie, cronici muzicale şi recenzii pe care le-a publicat în România, Suedia, Spania şi Peru. A fost, de asemenea, un compozitor şi violonist de mare talent, obținând, în 1929, marele premiu pentru compoziţie George Enescu.

În prima parte a exilului în America de Sud, lucra ziua la o companie de asigurări, iar seara își îmbrăca hainele de gală și evolua ca solist la violă pe scena Filarmonicii peruviene. Pentru că își pierduse pe front două degete de la mâna dreaptă, Grigore Cugler a cântat cu stânga, reușind, prin performanțele sale, să fie apreciat de criticii muzicali din Lima.

În 1951, scriitorul a publicat “Cartea de bucate” în revista “Înșir-te mărgărite”, tipărită pentru o scurtă perioadă de timp de Ștefan Baciu la Buenos Aires, în Argentina. Dintre rețetele oferite cititorilor se aflau unele cu nume complet neobișnuite, precum Sâni umpluți, Roșcove în foi de viță, Limbă à la princesse, colțunași cu steregoaioe, Curcan cu surdină, Costițe sultanine, Țipar cu mătănii.

Grigore Cugler-Apunake a murit pe 30 septembrie 1972 la Lima, de opera sa postumă ocupându-se regretatul critic de artă și memorialist Ștefan Baciu, stabilit și el în America Latină în anul 1949. Soția sa, Ulrica Dyrssen Cugler, a încetat din viață pe 25 iulie 2022, la vârsta de 104 ani, în Peru.

Surse:

Colecția România literară

Cotidianul Dimineața (1935)

$$$

 Sufletul străzilor pariziene. Edith Piaf: Non, je ne regrette rien

Édith Piaf s-a născut pe 19 decembrie 1915 la Paris, chiar pe stradă, numele său adevărat fiind Édith Giovanna Gassion. Fiică a unei cântărețe, Line Marsa, care era de origine italo-algeriană, și a acrobatului de circ Louis Gassion, fetița a fost crescută de bunica ei, matroană a unui bordel din Bernay, o localitate din Normandia, și mai târziu, proprietară a unui bordel din cartierul Belleville de la periferia Parisului.

După sfârșitul Primului Război Mondial, tatăl fetei a fost angajat de un circ ambulant și a luat-o cu el pe Édith, locuința lor fiind o rulotă. Pentru a-l ajuta, Édith a început să cânte în mici spectacole ad-hoc, câștigând astfel câțiva bani.

La 17 ani, adolescenta a rămas însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont și a adus pe lume o fetiță, Marcelle, care a murit de meningită în 1935, a fost apoi părăsită de iubitul ei și a început să frecventeze lumea vagabonzilor, a proxeneților, a traficanților de droguri și a prostituatelor. Pentru a-și asigura existența, a continuat să cânte pe străzile Parisului, dar traiul ei era mizerabil.

Într-o seară a anului 1935, tânăra l-a cunoscut pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Élysées, care a invitat-o să cânte în localul său câteva melodii, iar aici viitoarea artistă a avut un success neașteptat. Actorul Maurice Chevalier, aflat în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, au remarcat-o pe micuța cântăreață, Canetti i-a oferit o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, i-a înregistrat un disc cu melodia “La foule”.

Édith a început apoi o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care l-a părăsit pentru compozitorul Michel Emer, care a compus pentru ea melodiile “L’accordéoniste” și “Le disque usé”. În timpul ocupației germane a avut contacte cu Mișcarea de Rezistență și a devenit răsfățata publicului cu melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hôtel”, “Les histoires de coeur”.

În 1944, Edith s-a îndrăgostit de un tânăr cântăreț debutant, Yves Montand, cu care a început să apară în concerte și pe care l-a promovat intens, iar doi ani mai târziu a scris textul celebrei melodii “Je vois la vie en rose”, care va face încojurul lumii.

La sfârșitul anului 1947, Édith a călătorit pentru prima dată la New York, unde a cunoscut-o pe actrița Marlene Dietrich și pe boxeurul Marcel Cerdan, care i-a devenit iubit, dar după doar doi ani, pe 27 octombrie 1949, bărbatul a murit într-un accident de avion, iar artista a fost afectată de o depresie profundă.

A revenit pentru o vreme în Franța, dar în 1950 a decis să se întoarcă la New York pentru a susține mai multe concerte împreună cu actorul și cântărețul Eddie Constantine, noul său amant, și cu secretarul ei particular, Charles Aznavour.

Curând Édith a devenit dependentă de somnifere și stupefiante. Pe 29 iulie 1952 s-a căsătorit cu textierul Jacques Pills, iar un an mai târziu, în 1953, a urmat o cură de dezintoxicare. După despărțirea de Jacques Pills, noul ei iubit a fost cântărețul de origine greacă Georges Moustaki. În 1958 Edith a suferit un grav accident de automobil, în urma căruia a rămas cu dureri cumplite, care au făcut-o din nou dependentă de analgezice. La începutul anului 1959, în timpul unui concert la New York, s-a prăbușit epuizată pe scenă, apoi a urmat o serie de internări succesive în diverse clinici medicale.

După ce și-a revenit, artista s-a îndrăgostit din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, cu care s-a căsătorit pe 9 octombrie 1962, dar mariajul s-a dovedit a fi un eșec. Bolnavă, epuizată, mai tot timpul drogată cu analgezice puternice, Édith se afla la finalul carierei și al vieții. După o perioadă petrecută în apropiere de Grasse, pe Coasta de Azur, marea cântăreață a murit pe 10 octombrie 1963, la vârsta de 47 de ani. Timp de două zile o mulțime uriașă de admiratori s-a perindat la catafalcul ei, pentru a o omagia pe cea care a fost numită “petite fille des rues”. Artista a fost înmormântată în cimitirul “Pére Lachaise” din Paris.

În 1963, data la care a murit Edith Piaf, Sarapo, care era un banal frizer, s-a pomenit moştenitorul nu doar al unei imagini legendare, ci şi al unor datorii fără sfârşit. S-a vorbit mult despre nebuniile Edithei: excese în dragoste, excese în prietenie, excese în generozitate, își risipise banii, viaţa, sănătatea, totul era o pasiune de-o zi sau de-o clipă. În Suedia, în timpul unui turneu, i-a venit poftă de Camembert, de friptură şi de vin roşu, a închiriat un avion special pentru ea şi pentru cei ce o acompaniau, și a plecat la Paris să ia prânzul.

La moartea sa, avea în bancă doar 5 milioane de franci, casa de discuri a încetat să-i mai plătească procentele cuvenite, iar lui Sarapo nu i-au mai rămas decât drepturile de autor pentru cântecele și textele lui Edith („La vie en rose”, „Hommage à l’amour”) și drepturile de interpretare. Fiscul a emis o hotărâre de impozitare în sumă de 30 milioane de franci și timp de cinci ani Sarapo a trebuit să tot caute soluții pentru a acoperi datoriile.

Foarte interesantă este povestea ultimului cântec al Edithei reprodusă de presa franceză:

“7 aprilie 1963. Piaf își trăiește ultimele zile. Nu mai e decât un fel de fluture de noapte, negru ca și eterna ei rochie neagră. Oare mai deosebea ziua de noapte? Trăia doar în întuneric, la ea acasă, pe bulevardul Lannes, cu obloanele trase.

Se fofilează de-a lungul camerelor sale vagon: dormitorul, salonul şi camera de lucru. Ca şi ea, cei care o înconjoară nu cunosc decât noaptea.

În mod obişnuit — nici o mişcare înainte de amiază, oarecare murmur după aceea, câteva glasuri agitându-se către 8 seara şi apoteoza la ora 6 dimineaţa, în jurul mesei din bucătărie.

Însă azi, 7 aprilie 1963, Piaf s-a sculat, cu toate că nu-i decât ora 10 dimineaţa. Azi va fi o zi mare, a luat nişte hotărâri. De la 18 martie, data ultimei apariţii pe scena Operei din Lille, Edith n-a mai cântat în public. La ordinul strict al doctorilor, a anulat un turneu în Germania. Suferă. Ultimul cântec ce i s-a creat, „Omul din Berlin”, e dedicat oarecum Germaniei, acestei Germanii unde ea nu s-a dus și îl va încerca în dimineaţa asta. L-a rugat pe soţul ei să-i cheme doi muzicanţi la telefon, pe Francis Lai și Noel Commaert.

„O să meargă” a spus Edith, apoi, adresându-se pianistului: „Tu nu te ambala prea tare”. În camera de lucru atât de sobră, cu ferestrele închise, notele pianului Berstein încep să se reverse. Magnetofonul se-nvârte, imprimând ultimele note, ultimele cuvinte. „Doctorii sunt nişte măgari”, zice Piaf. „Aş fi putut face foarte bine turneul în Germania”. Cât se simţea de bine! Ce în formă era! Cum îi mergea de bine vocea! Vocea era pentru Edith termometrul sănătăţii. Mincinos termometru, după numai câteva zile, Piaf a terminat de cântat pentru totdeauna. Iar înregistrarea din acea dimineaţă nu va rămâne decât acest lucru preţios, mai preţios ca toate celelalte: testamentul vocal al celei mai uimitoare cântăreţe pe care a cunoscut-o music-hall-ul.

Sarapo a păstrat cu sfinţenie ultima înregistrare a soţiei lui. „Nu-i decât un document, o ultimă mărturie”, rosteşte el ca un fel de scuză, pentru că discul nu l-a editat decât la cinci ani după moartea Edithei. Tehnic, e adevărat: „Omul din Berlin” e doar o lucrare de amator. Piaf nu l-a cântat decât o dată, iar atunci doar cu doi muzicieni. Însă ce importanţă are! Povestea de dragoste dintre Piaf şi francezi n-a depins niciodată de impuritatea unui disc”.

$$$

 FABULOASA POVESTE A CELOR ŞAPTE PITICI CARE AU SUPRAVIEŢUIT HOLOCAUSTULUI

Ziua de 27 ianuarie marchează eliberarea lagărelor de concentrare naziste şi sfârşitul Holocaustului în care au fost ucişi 6 milioane de evrei de către regimul nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Printre cei care au reușit însă să scape cu viață au fost și șapte membri ai unei familii de pitici lăutari din satul maramureşean Rozavlea, care au supravieţuit lagărului Auschwitz. Povestea lor continuă să fascineze la zeci de ani de la odioasele experimente la care au fost supuşi de cunoscutul doctor nazist Josef Mengele.

Povestea familiei Ovitz a început în anii ’30, când tocmai faptul că toți erau pitici i-a făcut celebri. Cei șapte membri au devenit cunoscuţi în toată Europa după ce însuși Regele Carol al II-lea i-a primit pentru un număr de circ. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial, viaţa piticilor Ovitz s-a schimbat însă radical.

Odată cu ocuparea Transilvaniei de hortişti, membrii trupei „Liliput” ştiau la ce să se aştepte, având în vedere descendenţa lor evreiască, aşa că şi-au ascuns toate bunurile într-o groapă pe care au săpat-o sub maşina lor. Prestigiosul cotidian Daily Mail a dedicat un amplu reportaj poveştii celor şapte liliputani ajunşi în lagărul german, de unde au reuşit să scape cu viaţa tocmai datorită staturii lor.

Auschwitz şi cei şapte pitici

Fraţii Ovitz, cinci fete şi doi băieţi, au fost duşi la Auschwitz alături de alte câteva sute de maghiari evrei. Atunci când au intrat pe poarta lagărului, toţi îmbrăcaţi elegant şi ferchezuiţi, un ofiţer a cerut ca doctorul Mengele să fie trezit de urgenţă.

Doctorul Josef Mengele era cunoscut pentru pasiunea sa pentru oameni ciudaţi, de la hermafrodiţi la giganţi, aşa că încorporarea a şapte pitici în lagărul de exterminare de la Auschwitz nu putea să fie decât un motiv de bucurie. Auzind de venirea celor şapte membri ai trupei „Liliput”, Mengele a sărit din pat şi a vrut să-i vadă numaidecât. În aşteptarea doctorului, Perla Ovitz, care avea pe atunci 23 de ani, îşi aminteşte că a văzut oamenii, printre care şi rude de-ale sale, duşi într-o clădire cu două hornuri din care ieşea neîncetat fum. Perla, naivă, credea că e o brutărie, însă curând a fost trezită la realitate de un prizonier al lagărului: „Nu e nicio brutărie. Aici e Auschwitz, iar curând veţi ajunge şi voi în acele cuptoare”. Însă pasiunea lui Mengele pentru oameni ciudaţi i-a salvat de la moarte, dar cei şapte pitici din Rozavlea au avut parte de o soartă poate mai crudă.

„Acum am de lucru pentru 20 de ani!”, a exclamat Mengele când i-a văzut pe cei şapte pitici. Doctorul, care gazase în urmă cu câteva luni cinci sute de femei ca să scape de o epidemie de tifos, a fost, pur şi simplu, fermecat de familia Ovitz. În doar trei ore de când au ajuns în lagărul de exterminare, o mare parte din evreii cu care veniseră pe tren erau deja morţi. Atât cei şapte membri ai trupei „Liliput”, cât şi apropiaţii lor au fost cruţaţi. În total, 22 de persoane. „Ovicerii” i-au povestit doctorului de la Auschwitz că tatăl lor, tot pitic, fusese însurat de două ori cu femei înalte, care au dat naştere la şapte pitici şi trei copii de dimensiuni normale. La fel ca ceilalţi prizonieri, membrii familiei Ovitz au fost băgaţi într-o baracă şi au fost hrăniţi cu aceeaşi supă strecurată, notează „The Daily Mail”. În încăperea în care erau ţinuţi era şi un bol de aluminiu în care se spălau zilnic, fiindcă Mengele era obsedat de igienă. Totuşi, piticii nu au fost raşi în cap şi li s-a permis să-şi păstreze hainele cu care veniseră.

La început, Mengele a vrut doar să le ia sânge, însă acest lucru a devenit rutină săptămânală, lucru care îi slăbea pe „ovicerii” subnutriţi. „Ne împungea cu grijă, iar sângele sărea. Adesea ameţeam şi vomitam. Ne întoarceam în baracă, dar până să ne revenim, eram chemaţi din nou”, a povestit Perla Ovitz.

Nici Mengele nu ştia ce vrea exact de la ei, deşi le lua sânge săptămânal şi le făcea radiografii. Potrivit documentelor, doctorul făcea teste de rutină pentru probleme renale şi hepatice, dar n-a făcut nicio descoperire privind piticismul. Apoi, a început să-i testeze pentru sifilis şi să îi tortureze, turnându-le apă ba rece, ba caldă în urechi. Perla a povestit că tortura cu apă era foarte dureroasă şi i-a dus în pragul nebuniei. De asemenea, doctorii le-au extras dinţii şi le-au luat genele pentru teste. „Ne obişnuisem cu ideea că nu vom mai părăsi lagărul”, a mai spus Perla Ovitz, într-un interviu acordat acum mai bine de 10 ani. Însă Mengele i-a salvat încă o dată de la o moarte dureroasă, fiindcă urmau să fie gazaţi. „Liliputanii” auziseră chiar de cazul a doi pitici care fuseseră omorâţi la ordinul lui Mengele doar ca să li se expună scheletele la Berlin.

Deşi îi supuneau la experimente dureroase, Perla a spus că exista o prietenie stranie între pitici şi sadicul medic Mengele. „Doctorul Mengele era ca o vedetă, arăta tot mai bine. Oricine s-ar fi putut îndrăgosti de el”, şi-a amintit Perla. „Când era nervos, se calma de cum intra în baraca noastră. Când era binedispus, lumea spunea: «cel mai probabil i-a vizitat pe pitici»”.

Frieda, una dintre surori, flirta des cu Mengele, iar acesta îi răspundea la flirt, numindu-o „meine Liebe” („iubirea mea”). Toţi fraţii Ovitz îl tratau cu respect şi i se adresau cu „Excelenţa Voastră”. Într-o zi, Mengele i-a anunţat că vor face o excursie şi le-a pus la dispoziţie truse de machiaj, cerându-le să arate cât mai bine, pentru că urma să dea un spectacol în faţa unor oameni importanţi. După ce s-au ghiftuit, piticii au urcat pe scenă, în faţa a sute de ofiţeri SS. Pe scenă îi aştepta doctorul Mengele, care dintr-o dată s-a întors la ei şi a strigat: „Dezbrăcarea!”. Tremurând şi încercând să-şi ascunde părţile intime, piticii stăteau goi în faţa întregii săli. De fapt, fraţii Ovitz fuseseră aduşi pe scenă pentru a da un impact puternic discursului susţinut de sadicul medic Mengele despre cum rasa evreiască degenerează în handicapaţi şi pitici. La final, publicul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat, iar ofiţerii SS au urcat pe scenă să-i vadă mai de aproape pe pitici.

În sfârşit, liberi după ce în 1945 prizonierii din lagărul de la Auschwitz au fost eliberați, piticii au fost duşi în Rusia, iar de aici au mers în Rozavlea, unde au găsit aurul şi bijuteriile încă îngropate sub maşina lor. Patru ani mai târziu, familia de liliputani a emigrat în Israel şi a continuat să facă spectacole aşa cum făceau înainte să meargă în lagăr. Perla, ultimul membru al familiei de pitici români, a murit în 2001. Ziua de 27 ianuarie 1945 este ziua eliberării prizonierilor din lagărul de la Auschwitz-Birkenau şi marchează comemorarea la nivel internaţional a victimelor Holocaustului. Potrivit Rezoluţiei 60/7 din 2005 a Adunării Generale a ONU, statele sunt încurajate să comemoreze victimele Holocaustului şi să dezvolte programe educaţionale în materie de Holocaust.

$$$

 6 aprilie 1749 - Constantin Mavrocordat abolește șerbia în Moldova, prin redefinirea statutului vecinilor, care nu mai sunt considerați robi, ci țărani fără pământ. Anterior, la 5 august 1746, se instituise aceeași reformă în Muntenia, desființând rumânia.

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769.

În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească.

A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Poarta Otomană, Constantin Mavrocordat cade prizonier și este ucis de un soldat rus. Totuși,a fost înmormântat cu onorurile cuvenite unui domn.

$$_

 S-a întâmplat în 9 aprilie1803: În această zi, a încetat din viaţă baronul Samuel von Brukenthal, om politic sas din Transilvania, guvernator. El a iniţiat un şir de măsuri administrative, juridice, economice şi culturale în Transilvania. Mare colecţionar de artă, palatul lui din Sibiu a fost transformat în muzeu, azi Muzeul „Brukenthal”, inaugurat în 1817. Este cel mai vechi din România şi adăposteşte colecţia sa de artă.

Samuel von Brukenthal, baron (n. 26 iulie 1721, Nocrich, judeţul Sibiu - d. Sibiu) a fost guvernator al Transilvaniei între anii 1774-1787, pe vremea când această provincie se găsea sub stăpânirea austriecilor. El se trăgea dintr-o familie de ţărani saşi din Nocrich, judeţul Sibiu. Numele familiei fusese iniţial Breckner. Bunicul şi tatăl lui Samuel au fost juzi regeşti. Pentru credinţa arătată faţă de împărat în timpul răscoalei lui Rákoczi, tatăl lui Samuel a fost înnobilat în anul 1724, primind atributul nobiliar „de Brukenthal". A urmat cursurile gimnaziului la Sibiu, apoi a fost trimis la Târgu Mureş, pentru a învăţa limba maghiară. În 1743, el s-a înscris la Drept la Universitatea din Halle, apoi s-a mutat la Viena. În 1741 a început stagiul la guvern, în chestiuni administrative. În timpul studiilor universitare a intrat într-o lojă masonică, ceea ce i-a deschis accesul la personalităţi importante ale timpului. A refuzat o propunere de a intra în serviciul Prusiei în anul 1745 şi s-a întors în Transilvania. Aici a primit posturi neînsemnate în primăria Sibiului, unde primar era socrul său. În anul 1753 a plecat la Viena cu o delegaţie a saşilor. Aici a fost primit pentru prima oară în audienţă de împărăteasa Maria Tereza, care l-a remarcat imediat pentru calităţile sale deosebite şi care ulterior l-a ajutat foarte mult în cariera lui. 

Din ordinul împărătesei, el a fost numit în 1754 secretar al guvernului, fiind primul sas luteran care a primit acest post, rezervat doar pentru catolici până atunci. În 1759 a fost acceptat de Maria Tereza ca delegat plenipotenţiar al saşilor, obţinând pentru aceştia rezultate favorabile. În 1760 a fost numit consilier al guvernului Transilvaniei, iar în 1761 a fost numit comite al saşilor. Pentru a nu fi pierdut astfel de către administraţia austriacă, i s-a anulat numirea de comite, dar a primit în schimb funcţia de cancelar provincial, cu misiunea de a-l ajuta pe generalul Buccow să realizeze reforma fiscală. Pentru a nu fi inferior magnaţilor maghiari, împărăteasa Maria Tereza i-a acordat titlul de baron. În această perioadă şi-a desfăşurat activitatea atât în Transilvania, cât şi la Viena. 

În 1765, el a fost numit consilier aulic la Viena, apoi a ajuns consilier apropiat al împărătesei. În 1769 împărăteasa i-a aprobat un proiect de reformă fiscală, iar pentru aplicarea acestei reforme a fost trimis în Transilvania cu funcţia de comisar plenipotenţiar. În curs de un an a reuşit să introducă noul sistem fiscal. A intrat în conflict cu preşedintele guvernului Transilvaniei, Maria Iosif Auersperg și, în urma acestor certuri, care au durat foarte multă vreme, Auersperg a fost destituit în anul 1774, în locul său fiind numit la 6 iulie acelaşi an Samuel Brukenthal, acordându-i-se şi crucea de comandor al Ordinului Sfântul Ştefan. A primit de la împărăteasă dreptul de a-i trimite oricând scrisori particulare, fără ca acestea să treacă prin diversele oficii. Din pricina multelor defăimări care i s-au adus a trebuit să plece la Viena în 1776 pentru a se dezvinovăţi, ceea ce a reuşit. A stat la Viena un an cu această ocazie. La 16 iulie 1777, a fost numit prin decret guvernator al Transilvaniei. La 3 octombrie a sosit la Sibiu, iar la 14 noiembrie a fost instalat în funcţie de generalul Preiss. Pe perioada absenţei sale de un an fusese înlocuit de Nicolae Bethlen. Ca guvernator a primit de la împărăteasa Maria Tereza următoarele sarcini: să nu împiedice dezvoltarea catolicismului, deşi el era luteran; reforma legilor; tratarea bună a iobagilor; promovarea „normativului urbarial"; efectuarea conscripţiei militare; înaintarea regulată a raportelor guvernului. La conscripţia militară s-a renunţat temporar în urma obiecţiilor lui Brukenthal. 

Cât a trăit împărăteasa, influenţa lui Brukenthal în afacerile provinciei a fost nelimitată, iar după moartea împărătesei Maria Tereza şi urcarea pe tronul Imperiului austriac a fiului ei, împăratul Iosif al II-lea, pentru Brukenthal a urmat o perioadă mai puţin plăcută. Încă din timpul vieţii împărătesei, Brukethal avusese câteva conflicte cu Iosif al II-lea, pe care Maria Tereza le tranşa în favoarea lui Brukenthal. Diferenţa între ideile împăratului şi cele ale lui Brukenthal au făcut din ultimul un executant al ordinelor imperiale, deşi nu îi conveneau. Brukenthal nu a fost de acord cu serie de reforme pe care Iosif al II-lea vroia să le introducă în Transilvania, criticându-le în mod repetat. La 9 ianuarie 1787, Brukenthal a fost destituit de împărat, care i-a acordat marea cruce a Ordinului Sfântul Ştefan şi o pensie de 4.000 florini anual, foarte puţin faţă de ceea ce primiseră guvernatorii de până atunci.

Cel mai important moment din timpul guvernării lui Samuel Brukenthal a fost răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Brukenthal este impunătorul palat pe care l-a construit în centrul oraşului Sibiu, astăzi transformat în muzeu. Palatul a fost un important centru al înaltei societăţi sibieni a vremii. A colecţionat cu pasiune cărţi, formându-şi o mare bibliotecă, precum şi tablouri, stampe, monede şi antichităţi. A construit un castel la moşia sa din Avrig. A avut ca feude fiscale comune din districtul Făgăraşului, unde a introdus metode moderne de creştere a vitelor şi în agricultură. A murit la 9 aprilie 1803 la Sibiu şi a fost înmormântat în biserica luterană din oraş. Întreaga structură a Muzeului Naţional Brukenthal de astăzi a evoluat în timp dintr-un nucleu unic: colecţiile baronului Samuel von Brukenthal şi dintr-o locaţie unică: Palatul Brukenthal. Deoarece nu a avut descendenţi direcţi rămaşi în viaţă, baronul von Brukenthal lăsa moştenire prin testament palatul, colecţiile şi restul averii sale unui descendent în linie masculină dintre persoanele cu care se înrudea. În cazul în care urmaşii săi aveau să moară la rândul lor fără a avea copii, familia stingându-se, averea urma să fie preluată de Biserica Evanghelică, iar palatul să devină un muzeu deschis publicului larg, eveniment petrecut în anul 1817.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de conservare a patrimoniului existent şi de lărgire a colecţiilor principale prin intermediul achiziţiilor, dar şi de înfiinţare de noi colecţii mai ales în sfera culturii săseşti. În anul 1948, muzeul a fost naţionalizat, devenind proprietatea statului comunist român.Tot în anul 1948, Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu îşi încetează activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul naţional. În anul 1957, Muzeul de Ştiinţele Naturii devenea parte a Muzeului Brukenthal. Muzeul de Vânătoare „August von Spiess” s-a deschis în anul 1966.1972 este anul deschiderii Muzeului Farmaciei. În anul 1988, a fost inaugurată Secţia Istorie a Muzeului Naţional Brukenthal, în prezent Muzeul de Istorie, în Casa Altemberger. Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal este cea mai recentă locaţie (2006).

Surse:

http://www.brukenthal.org/index.php?id=49

http://www.rador.ro/2018/07/26/documentar-samuel-von-brukenthal-creatorul-celui-mai-vechi-muzeu-din-romania-si-cel-mai-mare-din-sud-estul-europei/

http://www.marisibieni.ro/samuel-von--brukenthal--44

https://adevarul.ro/locale/sibiu/samuel-von-brukenthal-baronul-legenda-mai-cunoscut-francmason-sibiului-1_527aa6b5c7b855ff56c60ca3/index.html