$$$

 Sufletul străzilor pariziene. Edith Piaf: Non, je ne regrette rien

Édith Piaf s-a născut pe 19 decembrie 1915 la Paris, chiar pe stradă, numele său adevărat fiind Édith Giovanna Gassion. Fiică a unei cântărețe, Line Marsa, care era de origine italo-algeriană, și a acrobatului de circ Louis Gassion, fetița a fost crescută de bunica ei, matroană a unui bordel din Bernay, o localitate din Normandia, și mai târziu, proprietară a unui bordel din cartierul Belleville de la periferia Parisului.

După sfârșitul Primului Război Mondial, tatăl fetei a fost angajat de un circ ambulant și a luat-o cu el pe Édith, locuința lor fiind o rulotă. Pentru a-l ajuta, Édith a început să cânte în mici spectacole ad-hoc, câștigând astfel câțiva bani.

La 17 ani, adolescenta a rămas însărcinată în urma unei legături cu un anume Louis Dupont și a adus pe lume o fetiță, Marcelle, care a murit de meningită în 1935, a fost apoi părăsită de iubitul ei și a început să frecventeze lumea vagabonzilor, a proxeneților, a traficanților de droguri și a prostituatelor. Pentru a-și asigura existența, a continuat să cânte pe străzile Parisului, dar traiul ei era mizerabil.

Într-o seară a anului 1935, tânăra l-a cunoscut pe Louis Leplée, proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Élysées, care a invitat-o să cânte în localul său câteva melodii, iar aici viitoarea artistă a avut un success neașteptat. Actorul Maurice Chevalier, aflat în plină glorie, și Jacques Canetti, impresar la radio, au remarcat-o pe micuța cântăreață, Canetti i-a oferit o emisiune la radio și, la sfârșitul anului 1935, i-a înregistrat un disc cu melodia “La foule”.

Édith a început apoi o legătură amoroasă cu Paul Meurisse, un actor de cinema debutant, pe care l-a părăsit pentru compozitorul Michel Emer, care a compus pentru ea melodiile “L’accordéoniste” și “Le disque usé”. În timpul ocupației germane a avut contacte cu Mișcarea de Rezistență și a devenit răsfățata publicului cu melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hôtel”, “Les histoires de coeur”.

În 1944, Edith s-a îndrăgostit de un tânăr cântăreț debutant, Yves Montand, cu care a început să apară în concerte și pe care l-a promovat intens, iar doi ani mai târziu a scris textul celebrei melodii “Je vois la vie en rose”, care va face încojurul lumii.

La sfârșitul anului 1947, Édith a călătorit pentru prima dată la New York, unde a cunoscut-o pe actrița Marlene Dietrich și pe boxeurul Marcel Cerdan, care i-a devenit iubit, dar după doar doi ani, pe 27 octombrie 1949, bărbatul a murit într-un accident de avion, iar artista a fost afectată de o depresie profundă.

A revenit pentru o vreme în Franța, dar în 1950 a decis să se întoarcă la New York pentru a susține mai multe concerte împreună cu actorul și cântărețul Eddie Constantine, noul său amant, și cu secretarul ei particular, Charles Aznavour.

Curând Édith a devenit dependentă de somnifere și stupefiante. Pe 29 iulie 1952 s-a căsătorit cu textierul Jacques Pills, iar un an mai târziu, în 1953, a urmat o cură de dezintoxicare. După despărțirea de Jacques Pills, noul ei iubit a fost cântărețul de origine greacă Georges Moustaki. În 1958 Edith a suferit un grav accident de automobil, în urma căruia a rămas cu dureri cumplite, care au făcut-o din nou dependentă de analgezice. La începutul anului 1959, în timpul unui concert la New York, s-a prăbușit epuizată pe scenă, apoi a urmat o serie de internări succesive în diverse clinici medicale.

După ce și-a revenit, artista s-a îndrăgostit din nou, de data aceasta de un anume Theophanis Lamboukas, zis Théo Sarapo, un bărbat mult mai tânăr ca ea, cu care s-a căsătorit pe 9 octombrie 1962, dar mariajul s-a dovedit a fi un eșec. Bolnavă, epuizată, mai tot timpul drogată cu analgezice puternice, Édith se afla la finalul carierei și al vieții. După o perioadă petrecută în apropiere de Grasse, pe Coasta de Azur, marea cântăreață a murit pe 10 octombrie 1963, la vârsta de 47 de ani. Timp de două zile o mulțime uriașă de admiratori s-a perindat la catafalcul ei, pentru a o omagia pe cea care a fost numită “petite fille des rues”. Artista a fost înmormântată în cimitirul “Pére Lachaise” din Paris.

În 1963, data la care a murit Edith Piaf, Sarapo, care era un banal frizer, s-a pomenit moştenitorul nu doar al unei imagini legendare, ci şi al unor datorii fără sfârşit. S-a vorbit mult despre nebuniile Edithei: excese în dragoste, excese în prietenie, excese în generozitate, își risipise banii, viaţa, sănătatea, totul era o pasiune de-o zi sau de-o clipă. În Suedia, în timpul unui turneu, i-a venit poftă de Camembert, de friptură şi de vin roşu, a închiriat un avion special pentru ea şi pentru cei ce o acompaniau, și a plecat la Paris să ia prânzul.

La moartea sa, avea în bancă doar 5 milioane de franci, casa de discuri a încetat să-i mai plătească procentele cuvenite, iar lui Sarapo nu i-au mai rămas decât drepturile de autor pentru cântecele și textele lui Edith („La vie en rose”, „Hommage à l’amour”) și drepturile de interpretare. Fiscul a emis o hotărâre de impozitare în sumă de 30 milioane de franci și timp de cinci ani Sarapo a trebuit să tot caute soluții pentru a acoperi datoriile.

Foarte interesantă este povestea ultimului cântec al Edithei reprodusă de presa franceză:

“7 aprilie 1963. Piaf își trăiește ultimele zile. Nu mai e decât un fel de fluture de noapte, negru ca și eterna ei rochie neagră. Oare mai deosebea ziua de noapte? Trăia doar în întuneric, la ea acasă, pe bulevardul Lannes, cu obloanele trase.

Se fofilează de-a lungul camerelor sale vagon: dormitorul, salonul şi camera de lucru. Ca şi ea, cei care o înconjoară nu cunosc decât noaptea.

În mod obişnuit — nici o mişcare înainte de amiază, oarecare murmur după aceea, câteva glasuri agitându-se către 8 seara şi apoteoza la ora 6 dimineaţa, în jurul mesei din bucătărie.

Însă azi, 7 aprilie 1963, Piaf s-a sculat, cu toate că nu-i decât ora 10 dimineaţa. Azi va fi o zi mare, a luat nişte hotărâri. De la 18 martie, data ultimei apariţii pe scena Operei din Lille, Edith n-a mai cântat în public. La ordinul strict al doctorilor, a anulat un turneu în Germania. Suferă. Ultimul cântec ce i s-a creat, „Omul din Berlin”, e dedicat oarecum Germaniei, acestei Germanii unde ea nu s-a dus și îl va încerca în dimineaţa asta. L-a rugat pe soţul ei să-i cheme doi muzicanţi la telefon, pe Francis Lai și Noel Commaert.

„O să meargă” a spus Edith, apoi, adresându-se pianistului: „Tu nu te ambala prea tare”. În camera de lucru atât de sobră, cu ferestrele închise, notele pianului Berstein încep să se reverse. Magnetofonul se-nvârte, imprimând ultimele note, ultimele cuvinte. „Doctorii sunt nişte măgari”, zice Piaf. „Aş fi putut face foarte bine turneul în Germania”. Cât se simţea de bine! Ce în formă era! Cum îi mergea de bine vocea! Vocea era pentru Edith termometrul sănătăţii. Mincinos termometru, după numai câteva zile, Piaf a terminat de cântat pentru totdeauna. Iar înregistrarea din acea dimineaţă nu va rămâne decât acest lucru preţios, mai preţios ca toate celelalte: testamentul vocal al celei mai uimitoare cântăreţe pe care a cunoscut-o music-hall-ul.

Sarapo a păstrat cu sfinţenie ultima înregistrare a soţiei lui. „Nu-i decât un document, o ultimă mărturie”, rosteşte el ca un fel de scuză, pentru că discul nu l-a editat decât la cinci ani după moartea Edithei. Tehnic, e adevărat: „Omul din Berlin” e doar o lucrare de amator. Piaf nu l-a cântat decât o dată, iar atunci doar cu doi muzicieni. Însă ce importanţă are! Povestea de dragoste dintre Piaf şi francezi n-a depins niciodată de impuritatea unui disc”.

$$$

 FABULOASA POVESTE A CELOR ŞAPTE PITICI CARE AU SUPRAVIEŢUIT HOLOCAUSTULUI

Ziua de 27 ianuarie marchează eliberarea lagărelor de concentrare naziste şi sfârşitul Holocaustului în care au fost ucişi 6 milioane de evrei de către regimul nazist în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Printre cei care au reușit însă să scape cu viață au fost și șapte membri ai unei familii de pitici lăutari din satul maramureşean Rozavlea, care au supravieţuit lagărului Auschwitz. Povestea lor continuă să fascineze la zeci de ani de la odioasele experimente la care au fost supuşi de cunoscutul doctor nazist Josef Mengele.

Povestea familiei Ovitz a început în anii ’30, când tocmai faptul că toți erau pitici i-a făcut celebri. Cei șapte membri au devenit cunoscuţi în toată Europa după ce însuși Regele Carol al II-lea i-a primit pentru un număr de circ. După ce a început cel de-al Doilea Război Mondial, viaţa piticilor Ovitz s-a schimbat însă radical.

Odată cu ocuparea Transilvaniei de hortişti, membrii trupei „Liliput” ştiau la ce să se aştepte, având în vedere descendenţa lor evreiască, aşa că şi-au ascuns toate bunurile într-o groapă pe care au săpat-o sub maşina lor. Prestigiosul cotidian Daily Mail a dedicat un amplu reportaj poveştii celor şapte liliputani ajunşi în lagărul german, de unde au reuşit să scape cu viaţa tocmai datorită staturii lor.

Auschwitz şi cei şapte pitici

Fraţii Ovitz, cinci fete şi doi băieţi, au fost duşi la Auschwitz alături de alte câteva sute de maghiari evrei. Atunci când au intrat pe poarta lagărului, toţi îmbrăcaţi elegant şi ferchezuiţi, un ofiţer a cerut ca doctorul Mengele să fie trezit de urgenţă.

Doctorul Josef Mengele era cunoscut pentru pasiunea sa pentru oameni ciudaţi, de la hermafrodiţi la giganţi, aşa că încorporarea a şapte pitici în lagărul de exterminare de la Auschwitz nu putea să fie decât un motiv de bucurie. Auzind de venirea celor şapte membri ai trupei „Liliput”, Mengele a sărit din pat şi a vrut să-i vadă numaidecât. În aşteptarea doctorului, Perla Ovitz, care avea pe atunci 23 de ani, îşi aminteşte că a văzut oamenii, printre care şi rude de-ale sale, duşi într-o clădire cu două hornuri din care ieşea neîncetat fum. Perla, naivă, credea că e o brutărie, însă curând a fost trezită la realitate de un prizonier al lagărului: „Nu e nicio brutărie. Aici e Auschwitz, iar curând veţi ajunge şi voi în acele cuptoare”. Însă pasiunea lui Mengele pentru oameni ciudaţi i-a salvat de la moarte, dar cei şapte pitici din Rozavlea au avut parte de o soartă poate mai crudă.

„Acum am de lucru pentru 20 de ani!”, a exclamat Mengele când i-a văzut pe cei şapte pitici. Doctorul, care gazase în urmă cu câteva luni cinci sute de femei ca să scape de o epidemie de tifos, a fost, pur şi simplu, fermecat de familia Ovitz. În doar trei ore de când au ajuns în lagărul de exterminare, o mare parte din evreii cu care veniseră pe tren erau deja morţi. Atât cei şapte membri ai trupei „Liliput”, cât şi apropiaţii lor au fost cruţaţi. În total, 22 de persoane. „Ovicerii” i-au povestit doctorului de la Auschwitz că tatăl lor, tot pitic, fusese însurat de două ori cu femei înalte, care au dat naştere la şapte pitici şi trei copii de dimensiuni normale. La fel ca ceilalţi prizonieri, membrii familiei Ovitz au fost băgaţi într-o baracă şi au fost hrăniţi cu aceeaşi supă strecurată, notează „The Daily Mail”. În încăperea în care erau ţinuţi era şi un bol de aluminiu în care se spălau zilnic, fiindcă Mengele era obsedat de igienă. Totuşi, piticii nu au fost raşi în cap şi li s-a permis să-şi păstreze hainele cu care veniseră.

La început, Mengele a vrut doar să le ia sânge, însă acest lucru a devenit rutină săptămânală, lucru care îi slăbea pe „ovicerii” subnutriţi. „Ne împungea cu grijă, iar sângele sărea. Adesea ameţeam şi vomitam. Ne întoarceam în baracă, dar până să ne revenim, eram chemaţi din nou”, a povestit Perla Ovitz.

Nici Mengele nu ştia ce vrea exact de la ei, deşi le lua sânge săptămânal şi le făcea radiografii. Potrivit documentelor, doctorul făcea teste de rutină pentru probleme renale şi hepatice, dar n-a făcut nicio descoperire privind piticismul. Apoi, a început să-i testeze pentru sifilis şi să îi tortureze, turnându-le apă ba rece, ba caldă în urechi. Perla a povestit că tortura cu apă era foarte dureroasă şi i-a dus în pragul nebuniei. De asemenea, doctorii le-au extras dinţii şi le-au luat genele pentru teste. „Ne obişnuisem cu ideea că nu vom mai părăsi lagărul”, a mai spus Perla Ovitz, într-un interviu acordat acum mai bine de 10 ani. Însă Mengele i-a salvat încă o dată de la o moarte dureroasă, fiindcă urmau să fie gazaţi. „Liliputanii” auziseră chiar de cazul a doi pitici care fuseseră omorâţi la ordinul lui Mengele doar ca să li se expună scheletele la Berlin.

Deşi îi supuneau la experimente dureroase, Perla a spus că exista o prietenie stranie între pitici şi sadicul medic Mengele. „Doctorul Mengele era ca o vedetă, arăta tot mai bine. Oricine s-ar fi putut îndrăgosti de el”, şi-a amintit Perla. „Când era nervos, se calma de cum intra în baraca noastră. Când era binedispus, lumea spunea: «cel mai probabil i-a vizitat pe pitici»”.

Frieda, una dintre surori, flirta des cu Mengele, iar acesta îi răspundea la flirt, numindu-o „meine Liebe” („iubirea mea”). Toţi fraţii Ovitz îl tratau cu respect şi i se adresau cu „Excelenţa Voastră”. Într-o zi, Mengele i-a anunţat că vor face o excursie şi le-a pus la dispoziţie truse de machiaj, cerându-le să arate cât mai bine, pentru că urma să dea un spectacol în faţa unor oameni importanţi. După ce s-au ghiftuit, piticii au urcat pe scenă, în faţa a sute de ofiţeri SS. Pe scenă îi aştepta doctorul Mengele, care dintr-o dată s-a întors la ei şi a strigat: „Dezbrăcarea!”. Tremurând şi încercând să-şi ascunde părţile intime, piticii stăteau goi în faţa întregii săli. De fapt, fraţii Ovitz fuseseră aduşi pe scenă pentru a da un impact puternic discursului susţinut de sadicul medic Mengele despre cum rasa evreiască degenerează în handicapaţi şi pitici. La final, publicul s-a ridicat în picioare şi a aplaudat, iar ofiţerii SS au urcat pe scenă să-i vadă mai de aproape pe pitici.

În sfârşit, liberi după ce în 1945 prizonierii din lagărul de la Auschwitz au fost eliberați, piticii au fost duşi în Rusia, iar de aici au mers în Rozavlea, unde au găsit aurul şi bijuteriile încă îngropate sub maşina lor. Patru ani mai târziu, familia de liliputani a emigrat în Israel şi a continuat să facă spectacole aşa cum făceau înainte să meargă în lagăr. Perla, ultimul membru al familiei de pitici români, a murit în 2001. Ziua de 27 ianuarie 1945 este ziua eliberării prizonierilor din lagărul de la Auschwitz-Birkenau şi marchează comemorarea la nivel internaţional a victimelor Holocaustului. Potrivit Rezoluţiei 60/7 din 2005 a Adunării Generale a ONU, statele sunt încurajate să comemoreze victimele Holocaustului şi să dezvolte programe educaţionale în materie de Holocaust.

$$$

 6 aprilie 1749 - Constantin Mavrocordat abolește șerbia în Moldova, prin redefinirea statutului vecinilor, care nu mai sunt considerați robi, ci țărani fără pământ. Anterior, la 5 august 1746, se instituise aceeași reformă în Muntenia, desființând rumânia.

Constantin Mavrocordat (n. 27 februarie 1711, Constantinopol – d. 23 noiembrie 1769, Iași) a fost domn al țărilor române. În Țara Românească a domnit de șase ori: septembrie 1730 – octombrie 1730; 24 octombrie 1731 – 16 aprilie 1733; 27 noiembrie 1735 – septembrie 1741; iulie 1744 – aprilie 1748; c. 20 februarie 1756 – 7 septembrie 1758 și 11 iunie 1761 – martie 1763 și în Moldova de patru ori: 16 aprilie 1733 – 26 noiembrie 1735; septembrie 1741 – 29 iunie 1743; aprilie 1748 – 31 august 1749 și 29 iunie 1769 – 23 noiembrie 1769.

În timpul domniilor avute, a căutat să îmbunătățească starea supușilor. A fost domnul care a suprimat iobăgia în țările române: mai întâi rumânia în Țara Românească (1746), apoi vecinia în Moldova (1749). S-a îngrijit și de cele câteva școli existente, de cultura preoților, cărora le cerea să știe carte românească.

A pus să se tipărească și cărți bisericești în românește. În 1769, în timpul ultimei domnii (în Moldova), pe când Rusia se afla în război cu Poarta Otomană, Constantin Mavrocordat cade prizonier și este ucis de un soldat rus. Totuși,a fost înmormântat cu onorurile cuvenite unui domn.

$$_

 S-a întâmplat în 9 aprilie1803: În această zi, a încetat din viaţă baronul Samuel von Brukenthal, om politic sas din Transilvania, guvernator. El a iniţiat un şir de măsuri administrative, juridice, economice şi culturale în Transilvania. Mare colecţionar de artă, palatul lui din Sibiu a fost transformat în muzeu, azi Muzeul „Brukenthal”, inaugurat în 1817. Este cel mai vechi din România şi adăposteşte colecţia sa de artă.

Samuel von Brukenthal, baron (n. 26 iulie 1721, Nocrich, judeţul Sibiu - d. Sibiu) a fost guvernator al Transilvaniei între anii 1774-1787, pe vremea când această provincie se găsea sub stăpânirea austriecilor. El se trăgea dintr-o familie de ţărani saşi din Nocrich, judeţul Sibiu. Numele familiei fusese iniţial Breckner. Bunicul şi tatăl lui Samuel au fost juzi regeşti. Pentru credinţa arătată faţă de împărat în timpul răscoalei lui Rákoczi, tatăl lui Samuel a fost înnobilat în anul 1724, primind atributul nobiliar „de Brukenthal". A urmat cursurile gimnaziului la Sibiu, apoi a fost trimis la Târgu Mureş, pentru a învăţa limba maghiară. În 1743, el s-a înscris la Drept la Universitatea din Halle, apoi s-a mutat la Viena. În 1741 a început stagiul la guvern, în chestiuni administrative. În timpul studiilor universitare a intrat într-o lojă masonică, ceea ce i-a deschis accesul la personalităţi importante ale timpului. A refuzat o propunere de a intra în serviciul Prusiei în anul 1745 şi s-a întors în Transilvania. Aici a primit posturi neînsemnate în primăria Sibiului, unde primar era socrul său. În anul 1753 a plecat la Viena cu o delegaţie a saşilor. Aici a fost primit pentru prima oară în audienţă de împărăteasa Maria Tereza, care l-a remarcat imediat pentru calităţile sale deosebite şi care ulterior l-a ajutat foarte mult în cariera lui. 

Din ordinul împărătesei, el a fost numit în 1754 secretar al guvernului, fiind primul sas luteran care a primit acest post, rezervat doar pentru catolici până atunci. În 1759 a fost acceptat de Maria Tereza ca delegat plenipotenţiar al saşilor, obţinând pentru aceştia rezultate favorabile. În 1760 a fost numit consilier al guvernului Transilvaniei, iar în 1761 a fost numit comite al saşilor. Pentru a nu fi pierdut astfel de către administraţia austriacă, i s-a anulat numirea de comite, dar a primit în schimb funcţia de cancelar provincial, cu misiunea de a-l ajuta pe generalul Buccow să realizeze reforma fiscală. Pentru a nu fi inferior magnaţilor maghiari, împărăteasa Maria Tereza i-a acordat titlul de baron. În această perioadă şi-a desfăşurat activitatea atât în Transilvania, cât şi la Viena. 

În 1765, el a fost numit consilier aulic la Viena, apoi a ajuns consilier apropiat al împărătesei. În 1769 împărăteasa i-a aprobat un proiect de reformă fiscală, iar pentru aplicarea acestei reforme a fost trimis în Transilvania cu funcţia de comisar plenipotenţiar. În curs de un an a reuşit să introducă noul sistem fiscal. A intrat în conflict cu preşedintele guvernului Transilvaniei, Maria Iosif Auersperg și, în urma acestor certuri, care au durat foarte multă vreme, Auersperg a fost destituit în anul 1774, în locul său fiind numit la 6 iulie acelaşi an Samuel Brukenthal, acordându-i-se şi crucea de comandor al Ordinului Sfântul Ştefan. A primit de la împărăteasă dreptul de a-i trimite oricând scrisori particulare, fără ca acestea să treacă prin diversele oficii. Din pricina multelor defăimări care i s-au adus a trebuit să plece la Viena în 1776 pentru a se dezvinovăţi, ceea ce a reuşit. A stat la Viena un an cu această ocazie. La 16 iulie 1777, a fost numit prin decret guvernator al Transilvaniei. La 3 octombrie a sosit la Sibiu, iar la 14 noiembrie a fost instalat în funcţie de generalul Preiss. Pe perioada absenţei sale de un an fusese înlocuit de Nicolae Bethlen. Ca guvernator a primit de la împărăteasa Maria Tereza următoarele sarcini: să nu împiedice dezvoltarea catolicismului, deşi el era luteran; reforma legilor; tratarea bună a iobagilor; promovarea „normativului urbarial"; efectuarea conscripţiei militare; înaintarea regulată a raportelor guvernului. La conscripţia militară s-a renunţat temporar în urma obiecţiilor lui Brukenthal. 

Cât a trăit împărăteasa, influenţa lui Brukenthal în afacerile provinciei a fost nelimitată, iar după moartea împărătesei Maria Tereza şi urcarea pe tronul Imperiului austriac a fiului ei, împăratul Iosif al II-lea, pentru Brukenthal a urmat o perioadă mai puţin plăcută. Încă din timpul vieţii împărătesei, Brukethal avusese câteva conflicte cu Iosif al II-lea, pe care Maria Tereza le tranşa în favoarea lui Brukenthal. Diferenţa între ideile împăratului şi cele ale lui Brukenthal au făcut din ultimul un executant al ordinelor imperiale, deşi nu îi conveneau. Brukenthal nu a fost de acord cu serie de reforme pe care Iosif al II-lea vroia să le introducă în Transilvania, criticându-le în mod repetat. La 9 ianuarie 1787, Brukenthal a fost destituit de împărat, care i-a acordat marea cruce a Ordinului Sfântul Ştefan şi o pensie de 4.000 florini anual, foarte puţin faţă de ceea ce primiseră guvernatorii de până atunci.

Cel mai important moment din timpul guvernării lui Samuel Brukenthal a fost răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Una dintre cele mai mari realizări ale lui Brukenthal este impunătorul palat pe care l-a construit în centrul oraşului Sibiu, astăzi transformat în muzeu. Palatul a fost un important centru al înaltei societăţi sibieni a vremii. A colecţionat cu pasiune cărţi, formându-şi o mare bibliotecă, precum şi tablouri, stampe, monede şi antichităţi. A construit un castel la moşia sa din Avrig. A avut ca feude fiscale comune din districtul Făgăraşului, unde a introdus metode moderne de creştere a vitelor şi în agricultură. A murit la 9 aprilie 1803 la Sibiu şi a fost înmormântat în biserica luterană din oraş. Întreaga structură a Muzeului Naţional Brukenthal de astăzi a evoluat în timp dintr-un nucleu unic: colecţiile baronului Samuel von Brukenthal şi dintr-o locaţie unică: Palatul Brukenthal. Deoarece nu a avut descendenţi direcţi rămaşi în viaţă, baronul von Brukenthal lăsa moştenire prin testament palatul, colecţiile şi restul averii sale unui descendent în linie masculină dintre persoanele cu care se înrudea. În cazul în care urmaşii săi aveau să moară la rândul lor fără a avea copii, familia stingându-se, averea urma să fie preluată de Biserica Evanghelică, iar palatul să devină un muzeu deschis publicului larg, eveniment petrecut în anul 1817.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, principala preocupare a muzeului a fost aceea de conservare a patrimoniului existent şi de lărgire a colecţiilor principale prin intermediul achiziţiilor, dar şi de înfiinţare de noi colecţii mai ales în sfera culturii săseşti. În anul 1948, muzeul a fost naţionalizat, devenind proprietatea statului comunist român.Tot în anul 1948, Societatea Transilvăneană pentru Ştiinţele Naturii din Sibiu îşi încetează activitatea, muzeul aflat sub patronajul acesteia fiind inclus în patrimoniul naţional. În anul 1957, Muzeul de Ştiinţele Naturii devenea parte a Muzeului Brukenthal. Muzeul de Vânătoare „August von Spiess” s-a deschis în anul 1966.1972 este anul deschiderii Muzeului Farmaciei. În anul 1988, a fost inaugurată Secţia Istorie a Muzeului Naţional Brukenthal, în prezent Muzeul de Istorie, în Casa Altemberger. Galeria de Artă Contemporană a Muzeului Naţional Brukenthal este cea mai recentă locaţie (2006).

Surse:

http://www.brukenthal.org/index.php?id=49

http://www.rador.ro/2018/07/26/documentar-samuel-von-brukenthal-creatorul-celui-mai-vechi-muzeu-din-romania-si-cel-mai-mare-din-sud-estul-europei/

http://www.marisibieni.ro/samuel-von--brukenthal--44

https://adevarul.ro/locale/sibiu/samuel-von-brukenthal-baronul-legenda-mai-cunoscut-francmason-sibiului-1_527aa6b5c7b855ff56c60ca3/index.html

$__

 S-a întâmplat în 9 aprilie 1821: În această zi, s-a născut poetul Charles (-Pierre) Baudelaire (n. Paris – d. 31.08.1867, Paris). Poet, traducător şi critic literar şi de artă francez, faimos îndeosebi datorită lucrării „Florile răului” („Les Fleurs du mal”, 1857), care a fost, poate, cea mai importantă şi mai influentă colecţie de poezii publicată în Europa în sec. al XIX-lea. În mod similar, „Mici poeme în proză” („Petits poèmes en prose”, 1868) a fost cel mai reuşit şi mai inovator experiment de poeme în proză din timpul său.

Baudelaire a fost singurul copil al lui François Baudelaire şi a celei de-a doua soţii, mult mai tânără decât acesta, Caroline Defayis, cu care s-a căsătorit în 1819. Începându-şi cariera ca preot, François a abandonat preoţia în 1793 şi a devenit în final un funcţionar public prosper din clasa mijlocie. Pictor şi poet modest, acesta a deschis apetitul fiului său pentru arte sau pentru ceea ce tânărul Baudelaire avea să numească mai târziu pasiunea sa cea mai mare, cea mai consumatoare şi cea mai timpurie, „cultul imaginilor”.Tatăl său a murit în februarie 1827 şi, vreme de 18 luni, Baudelaire şi mama sa au trăit împreună la periferia Parisului, în condiţii pe care avea să şi le reamintească mereu. În 1861 scria despre acea „perioadă de iubire pasională”: „Am fost pentru totdeauna viu în tine; ai fost numai a mea şi în totalitate”.

Acest „paradis naiv al iubirilor copilăreşti” s-a încheiat brusc în noiembrie 1828, când Caroline s-a căsătorit cu Jacques Aupick, un soldat de carieră care a fost ridicat la rang de general şi a servit ulterior ca ambasador francez în Imperiul Otoman şi în Spania, înainte de a deveni senator în Al Doilea Imperiu. În 1831, Aupick a fost mutat la Lyon, iar Baudelaire şi-a început educaţia la Collège Royal de acolo, în 1832, după care s-a transferat, când familia s-a reîntors la Paris în 1836, la prestigiosul Lycée Louis-le-Grand. Baudelaire s-a arătat un elev cu perspective şi a început să îşi scrie primele poeme, dar profesorilor săi li s-au părut un exemplu de depravare precoce, care adopta ceea ce ei numeau „o afectare nepotrivită vârstei lui”. A început să manifeste o tendinţă spre melancolie şi a devenit conştient că era o fire solitară. Actele regulate de indisciplină au determinat exmatricularea sa după un incident trivial în aprilie 1839. După ce şi-a luat bacalaureatul la Collège Saint-Louis, Baudelaire a devenit student la drept la École de Droit, însă în realitate a dus o „viaţă libertină” în Cartierul Latin. Aici a avut primele contacte cu lumea literară şi, de asemenea, s-a îmbolnăvit de boala venerică ce avea să îi aducă în final moartea, probabil contractată de la prostituata poreclită Sara Şaşia („Sarah la Louchette”), pe care a cântat-o în câteva dintre cele mai patetice poezii ale sale de început.

Încercând să îşi scoată fiul vitreg din acest mediu rău famat, Aupick l-a trimis într-o lungă călătorie în India în iunie 1841, dar Baudelaire a debarcat în Mauritius şi, după câteva săptămâni petrecute acolo şi în Réunion, s-a reîntors în Franţa în februarie 1842. Călătoria i-a adâncit şi îmbogăţit imaginaţia, iar scurta sa întâlnire cu tropicele avea să aducă în scrierile sale o abundenţă de imagini şi senzaţii exotice şi eterna temă a reveriilor nostalgice.Baudelaire a intrat în posesia moştenirii sale în aprilie 1842 şi a început rapid să o irosească pentru un stil de viaţă de literat devenit dandy, cheltuind necumpătat pe haine, cărţi, picturi, mâncare, vinuri scumpe şi, nu în ultimul rând, pe haşiş şi opiu, pe care le-a experimentat mai întâi în apartamentul din Paris de la Hôtel Pimodan (astăzi Hôtel Lauzun), pe Ile Saint-Louis, între 1843 şi 1845.La scurt timp după revenirea din mările Sudului, Baudelaire a cunoscut-o pe Jeanne Duval, care, mai întâi ca amantă şi apoi, după jumătatea anilor 1850, ca persoana însărcinată cu finanţele sale, avea să îi domine viaţa pentru următorii 20 de ani. Jeanne l-a inspirat pe Baudelaire în scrierea poeziilor sale erotice cele mai senzuale şi mai pline de suferinţe; parfumul său şi, mai presus de toate, părul său negru lung şi magnific au inspirat exotice capodopere de imaginaţie erotică precum Părul (La Chevelure).

Extravaganţa continuă a lui Baudelaire l-a făcut să cheltuiască jumătate din avere în doi ani; a căzut pradă înşelăciunilor şi cămătarilor, acumulând datorii care aveau să îl afecteze tot restul vieţii. În septembrie 1844, familia i-a impus un aranjament legal care i-a restricţionat accesul la moştenire şi l-a făcut dependent ca un minor din punct de vedere legal. Din acest moment, modesta sumă anuală acordată nu a fost suficientă pentru a-i plăti datoriile, iar finanţele sale permanent restrânse l-au condus către o dependenţă financiară şi emoţională încă puternică faţă de mama sa şi, de asemenea, au exacerbat dispreţul pentru tatăl său vitreg. Stările de agonie, izolare şi deznădejde pe care le cunoscuse în adolescenţă, şi pe care le denumise „spleen”, au revenit şi s-au manifestat şi mai frecvent. Baudelaire s-a întors din mările sudice în 1842 mai hotărât ca niciodată să devină poet. Din acel moment şi până în 1846 a compus probabil şirul de poeme care au format prima ediţie (1857) din „Florile răului”. Totuşi, acesta a evitat să le publice ca texte separate, ceea ce sugerează că a avut în minte, încă de la început, o colecţie coerentă, guvernată de o arhitectură tematică strânsă, mai degrabă decât o simplă secvenţă de poeme independente. În octombrie 1845 a anunţat apariţia iminentă a unei colecţii intitulate „Lesbienele” („Les Lesbiennes”), urmată, la intervale după 1848, de „Purgatoriul” („Les Limbes”), ciclu al cărui obiectiv era, după spusele lui Baudelaire, să „reprezinte agitaţia şi melancoliile tineretului modern”.

Niciuna dintre aceste colecţii nu a apărut însă ca volum, iar Baudelaire s-a remarcat mai întâi în mediul cultural parizian nu ca poet, ci ca un critic de artă, cu eseurile sale despre Saloanele din 1845 şi 1846. Inspirat de pictorul romantic Eugène Delacroix, a elaborat în Saloanele sale o serie largă de teorii despre pictura modernă, pictorii fiind îndemnaţi să celebreze şi să exprime „eroismul vieţii moderne”. În ianuarie 1847, Baudelaire a publicat o nuvelă intitulată „La Fanfarlo”, al cărei erou, un antierou de fapt, Samuel Cramer, a fost considerat de mulţi, chiar dacă în mod simplist, ca un autoportret al autorului, deoarece oscilează agonizant între sentimentele faţă de materna şi respectabila doamnă de Cosmelly şi cele pentru dansatoarea-actriţă erotică din titlu.

Despre activitatea lui Baudelaire se ştiu prea puţine din acest moment şi până în februarie 1848, când participă intens la revoltele care l-au răsturnat pe regele Ludovic-Filip şi au instalat A Doua Republică; o relatare neconfirmată este că ar fi fluturat o armă şi i-ar fi îndemnat pe insurgenţi să îl împuşte pe generalul Aupick, care era atunci directorul Şcolii Politehnice (École Polytechnique). Astfel de istorii i-au determinat pe unii să discrediteze implicarea lui Baudelaire în evenimentele revoluţionare din anii 1848-1851, considerând-o o simplă frondă din partea unui poet burghez nemulţumit (şi încă nepublicat). Studiile mai recente sugerează că acesta şi-a luat un serios angajament politic radical care se asemăna probabil cu cel al anarhistului socialist Pierre-Joseph Proudhon. Surse de încredere relatează că Baudelaire a luat parte la răscoala clasei muncitoare din iunie 1848 şi la mişcarea de rezistenţă împotriva loviturii de stat militare bonapartiste din decembrie 1851; ultimul eveniment, aşa cum a spus el însuşi după aceea, i-a încheiat interesul activ în politică. După acel moment, s-a concentrat exclusiv asupra literaturii.

În 1847, Baudelaire a descoperit opera lui Edgar Alian Poe. Uimit de ceea ce a considerat o asemănare uimitoare între gândirea şi temperamentul scriitorului american şi propriul său fel de-a fi, s-a angajat într-o activitate de traducător care avea să devină o ocupaţie şi o sursă de venit constantă pentru tot restul vieţii. Traducerea „Apocalipsei hipnotice” („Mesmeric Révélation”) a lui Poe a apărut nu mai târziu de iulie 1848, iar de atunci încolo, traducerile sale au apărut constant în periodice şi au fost adunate în volumele „Istorii extraordinare” („Histoires extraordinaires”, 1856) şi „Noi istorii extraordinare” („Nouvelles Histoires extraordinaires”, 1857), fiecare precedat de câte o importantă introducere critică a lui Baudelaire. Aceste volume au fost urmate de „Aventurile lui Arthur Gordon Pym” („Les Aventures d’Arthur Gordon Pym”, 1857), „Eureka” (1864) şi „Poveşti groteşti şi serioase” („Histoires grotesques et sérieuses”, 1865).Traducerile acestor lucrări sunt volume clasice în proza de limbă franceză. Literatura lui Poe i-a dat lui Baudelaire o mai mare încredere în propriile teorii estetice şi în idealurile sale despre poezie. De asemenea, Baudelaire a început să studieze opera teoreticianului conservator Joseph de Maîstre, care, împreună cu cea a lui Poe, i-a indus un mod de gândire din ce în ce mai antinaturalist şi antiumanist.

De la jumătatea anilor 1850, Baudelaire a început să se considere romano-catolic, însă obsesia sa faţă de păcatul originar şi de diavol nu a fost înlăturată de credinţa în iertarea şi iubirea propovăduite de credinţa în Dumnezeu, iar credinţa sa în Iisus a fost aproape inexistentă. Între 1852 şi 1854, Baudelaire i-a dedicat un număr de poeme lui Apollonie Sabatier, prin care o celebra, în pofida reputaţiei ei de curtezană de înaltă clasă, ca madonă şi muză a sa şi, în 1854, a avut o scurtă legătură amoroasă cu actriţa Marie Daubrun. Între timp, reputaţia lui Baudelaire ca traducător al lui Poe şi critic de artă i-a permis să publice câteva dintre poemele sale. În iunie 1855, „Revue des deux mondes” a publicat o serie de 18 poeme ale sale sub titlul „Les Fleurs du mal”. Poemele, pe care Baudelaire le alesese pentru stilul lor original şi temele surprinzătoare, i-au adus notorietate. În anul următor, Baudelaire a semnat un contract cu editorul Poulet-Malassis pentru publicarea sub acelaşi titlu a unei colecţii de poezii complete. La publicarea primei ediţii din Les Fleurs du mal în iunie 1857,13 din cele o sută de poeme au declanşat acţiuni în tribunal, fiind considerate o ofensă la adresa religiei şi moralităţii publice. După un proces de o zi, la 20 august 1857, s-a hotărât scoaterea din volum a şase dintre poeme, considerate obscene, iar Baudelaire a fost obligat să suporte o amendă de 300 de franci (redusă ulterior la 50). Cele şase poeme au fost publicate pentru prima dată în Belgia în 1866, în colecţia „Epavele” (Les Épaves), iar interzicerea lor a fost revocată abia în 1949. „Les Fleurs du mal” au devenit un simbol al depravării, morbidităţii şi obscenităţii. Astfel s-a născut legenda care-l înfăţişează pe Baudelaire drept disident condamnat şi poet pornografic. Eşecul volumului „Les Fleurs du mal”, de la care avusese atât de multe aşteptări, a fost o lovitură puternică pentru Baudelaire, iar restul anilor de viaţă au fost întunecaţi de un pronunţat sentiment de eşec, deziluzie şi deznădejde. La scurt timp după condamnarea cărţii sale, a avut o legătură fizică scurtă şi aparent inconsistentă cu Apollonie Sabatier, urmată, la sfârşitul anului 1859, de o relaţie la fel de scurtă şi de nefericită cu Marie Daubrun.

Chiar dacă Baudelaire a scris unele dintre cele mai reuşite lucrări ale sale în aceşti ani, doar câteva au văzut lumina tiparului. După publicarea primelor sale experimente de poem în proză, s-a ocupat de pregătirea unei a doua ediţii din „Les Fleurs du mal”. În 1859, în timp ce locuia cu mama sa la Honfleur, pe estuarul râului Sena, unde se retrăsese după moartea lui Aupick, în 1857, Baudelaire a creat într-o succesiune rapidă o serie de capodopere poetice, începând cu Călătoria (Le Voyage), în ianuarie, şi culminând cu ceea ce este considerat drept cel mai important poem de sine stătător scris de el, Lebăda (Le Cygne), în decembrie. În acelaşi timp, acesta a compus două dintre cele mai îndrăzneţe eseuri ale sale în critica de artă, Salon din 1859 şi Pictorul vieţii modeme (Le Peintre de la vie moderne). Ultimul eseu, inspirat de desenatorul Constantin Guys, este privit de mulţi ca o profeţie a elementelor fundamentale ale viziunii şi stilului impresionist, cu un deceniu înainte de apariţia propriu-zisă a acestei şcoli. Anul 1860 a adus publicarea volumului Les Paradis artificiels, care conţinea traduceri după fragmente din „Confesiunile unui consumator englez de opiu” („Confessions of an English Opium-Eater”) ale eseistului englez Thomas De Quincey, însoţite de o cercetare proprie şi de o condamnare a drogurilor. 

În februarie 1861, Poulet-Malassis a publicat o a doua ediţie, adăugită şi îmbunătăţită, a volumului „Les Fleurs du mal”. În acelaşi timp, Baudelaire a publicat o serie de eseuri critice importante despre Théophile Gautier (1859), Richard Wagner (1861), Victor Hugo şi despre alţi poeţi contemporani (1862), precum şi despre Delacroix (1863); toate eseurile au fost publicate după moartea sa în volumul „L’Art romantique” (1869). Pateticele fragmente autobiografice intitulate „Rachete” (Fusées) şi „Inima mea dezvăluită” (Mon coeur mis à nu) datează tot de la sfârşitul anilor 1850 şi începutul anilor 1860.În 1861, Baudelaire a avut o tentativă neinspirată şi nereuşită de a fi ales în Academia Franceză. În 1862, Poulet-Malassis a fost declarat falit; Baudelaire a fost implicat în eşecul editorului său, iar greutăţile sale financiare s-au agravat. În această perioadă se afla deja într-o stare fizică şi emoţională critică, simţind ceea ce a numit cu răceală „vântul aripii imbecilităţii”. 

Abandonând poezia în versuri, Baudelaire s-a concentrat pe scrierea de poeme în proză. În 1862 a publicat o serie de douăzeci de astfel de poeme în La Presse. În aprilie 1864 a plecat de la Paris la Bruxelles, în speranţa că va convinge un editor belgian să îi publice operele complete. A rămas în Belgia, din ce în ce mai dezamăgit şi sărac, până în vara anului 1866, când, după ce şi-a pierdut cunoştinţa în biserica Saint-Loup din Namur, a fost lovit de paralizie şi de afazie şi nu şi-a mai revenit niciodată. Baudelaire a murit la 46 de ani la Paris, în casa în care a fost îngrijit în ultimul an al vieţii. În momentul morţii, multe dintre scrierile sale rămăseseră nepublicate, iar cele care fuseseră publicate se epuizaseră din librării. Acest lucru avea să se schimbe însă curând. Viitorii promotori ai mişcării simboliste care participaseră la înmormântarea lui Baudelaire se descriau deja ca urmaşi ai lui, iar, către începutul sec. al XX-lea, acesta a fost recunoscut public drept unul dintre cei mai mari poeţi francezi ai sec. al XIX-lea.

Capodopera lirică a lui Baudelaire, ediţia din 1861 a volumului „Les Fleurs du mal”, cuprinde 126 de poeme aranjate în şase secţiuni de lungimi diferite. Baudelaire a insistat întotdeauna că această colecţie nu este un „simplu album”, ci că are „un început şi un sfârşit”, fiecare poem dezvăluindu-şi înţelesul complet doar atunci când este citit în relaţie cu celelalte din „cadrul singular” în care este plasat.Poezia care prefaţează volumul dovedeşte preocuparea lui Baudelaire pentru greutăţile întâmpinate de umanitate, destinul său fiind semnificativ. Colecţia poate fi citită în lumina poemului de încheiere Le Voyage ca o călătorie prin sine şi societate în căutarea unei satisfacţii imposibil de realizat care îl ocoleşte mereu pe călător.

Ca poet şi critic, Baudelaire este situat în poezia franceză şi europeană asemeni prozei lui Gustave Flaubert şi picturii lui Edouard Manet: cu toţii sunt o legătură esenţială între romantism şi modernism şi un exemplu suprem, atât în viaţa, cât şi în opera lor, a ceea ce înseamnă artistul modern. Influenţa sa catalitică a fost recunoscută în sec. al XIX-lea de Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane Mallarmé şi Algernon Charles Swinburne şi, în sec. al XX-lea, de Paul Valéry, Rainer Maria Rilke şi T. S. Eliot. În căutarea unei „magii evocative” de imagini şi sunete, fuziunea dintre raţiune şi emoţie, ironie şi lirism şi eschivarea intenţionată de la rostirea retorică, Baudelaire s-a desprins decisiv de poezia romantică a declaraţiilor şi emoţiilor în favoarea poeziei moderne a simbolurilor şi sugestiilor. El a fost, după spusele discipolului său Jules Laforgue, primul poet care a scris despre Paris ca o persoană condamnată să trăiască zi de zi în oraş, iar cea mai de seamă dovadă a originalităţii sale a fost, aşa cum scria Verlaine pe la 1865, să „reprezinte puternic şi esenţial omul modern” în toată complexitatea sa fizică, psihologică şi morală. Baudelaire este un scriitor fundamental al literaturii şi gândirii europene, iar influenţa sa asupra poeziei moderne a fost uriaşă.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

http://www.humanitas.ro/charles-baudelaire

https://www.britannica.com/biography/Charles-Baudelaire

http://revista-euphorion.ro/charles-baudelaire/

https://www.biography.com/writer/charles-baudelaire

https://www.dcnews.ro/la-150-de-ani-de-la-disparitia-lui-charles-baudelaire-el-continua-sa-ne-provoace_556533.html

https://www.ro.biography.name/scriitori/114-franta/646-charles-baudelaire-1821-1867

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie1894: În această zi, s-a născut Camil Petrescu, scriitor român. Membru titular al Academiei Române (1948). Autor al unei „doctrine a substanţei”. A scris lirică de război (Ciclul morţii, 1923). Promotor al romanului modern, ilustrat prin romane citadine şi de analiză (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930; Patul lui Procust, 1933; Un om între oameni, 1953, roman frescă etc). A scris drame şi comedii (Jocul ielelor, 1918; Danton, 1924; Mitică Popescu, 1925 etc).

Camil Petrescu (n. 9/22 aprilie 1894 — d. 14 mai 1957) a fost romancier, dramaturg, doctor în filosofie, nuvelist şi poet. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în special ca iniţiator al romanului modern. Între 1916 - 1918 participă ca ofiţer la Primul Război Mondial, iar experienţa trăită acum se regăseşte în romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” (1930). În 1916, e mobilizat şi pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăşi în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german îşi pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viaţă, după cum îşi notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilităţile vieţii. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie şi de atenţie cu care alţii pot ceti un volum.Aici unde totul se aranjează «în şoaptă» eu rămân vecinic absent“.        

Ambianţa războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la Bucureşti. Încă din anul 1920 participă la şedinţele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor şi a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust. Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morţii în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său şi unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

Viaţa personală a lui Camil Petrescu o aflăm din lucrările Cellei Serghi ce l-a iubit cu o pasiune greu de explicat. După cum mărturisea în memoriile sale scriitoarea, ea i-a fost şi cea care a conturat personajul feminin din romanul „Ultima noapte….”: „Eram aşa cum îşi dorea, mereu aproape de el. Îi dădeam sugestii pentru rochiile pe care urma să le poarte eroina din Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, romanul la care adăuga mereu amănunte şi chiar pagini şi capitole întregi. Dar ar trebui să ştiu cum e eroina, Camil!Când avea optsprezece ani semăna cu dumneata. Pe urmă s-a schimbat. Să rămâi cum eşti acum!”

În 1939 este numit directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1947 este ales membru al Academiei Române.Moare la 14 mai 1957, la Bucureşti. A murit la doar 63 de ani lăsând multe scrieri neterminate…

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.autorii.com/scriitori/camil-petrescu/index.php

http://www.editura-orizonturi.ro/curiozitati-despre-scriitori-romani-camil-petrescu/

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V3079/pdf

http://opiniaonline.ro/2017/11/09/camil-petrescu/

$$$

 S-a întâmplat în 9 aprilie 1918: La această dată, apărea Decretul regal de unire a Basarabiei cu România, semnat de Ferdinand I, regele României, şi contrasemnat de Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de Miniştri, şi Dem. Dobrescu, ministrul de justiţie. La 27.III/9.IV.1918 Sfatul Ţării de la Chişinău (organul legislativ reprezentativ), întrunit în şedinţă solemnă, a hotărât, prin majoritatea absolută a votului, unirea Basarabiei cu România (după 106 ani de dominaţie rusă).

Textele de mai jos sunt edificatoare:

Informarea lui Marghiloman către rege:

Sire,

Sfatul Țării din Basarabia votând în ședința dela 27 martie (9 aprilie) 1918, unirea Republicei democratice Moldovenești (Basarabia) cu România, subsemnatul are onoarea a ruga respectuos pe Maiestatea Voastră să binevoiască a semna alăturatul proect de decret pentru promulgarea votului în chestiune și a declarațunii făcute cu acest prilej de subsemnatul în numele poporului Român și al Maiestăței Voastre.

Cu cel mai profund respect,

Sire,

Al Maiestății Voastre,

Prea supus și prea plecat servitor,

Președintele Consiliului de miniștri

A. Marghiloman

9 aprilie, 1918

nr. 68

Decretul Regal de promulgare a actului unirii Basarabiei cu România

Ferdinand I,Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României:

La toți de față și viitori, sănătate;

Sfatul Țării din Basarabia, în ședința lui dela 27 Martie (9 Aprilie) 1918, votând, prin 86 voturi pentru, contra 3, fiind și 36 abțineri, următoarea rezoluțiune:

„În numele Poporului basarabean Sfatul Țării declară:

Republica democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră, și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldave, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu Mama sa România”.

Și Prezidentul Consiliului nostru de Miniștri declarând că:

„ În numele poporului român și al regelui lui, M. S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasi unanim și declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci una și indivizibilă”.

Promulgăm acest vot și această declarație și ordonăm să fie învestit cu sigiliul statului și publicat în Monitorul Oficial.

Dat în Iași la 9 Aprilie 1918

Nr. 842

Ferdinand I

Președintele consiliului de miniștri, A. Marghiloman

Ministru de Justiție, D. Dobrescu

Decretul regal pentru numirea Consiliului directorilor din Basarabia

Ferdinand I, Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României.

La toți de față și viitori, sănătate;

Asupra raportului președintelui consiliului nostru de miniștri și ministru secretar de stat la departamentul de interne Nr.70/918.

Am decretat și decretăm:

Art. I. – Se înființează un consiliu de directori pentru administrarea provizorie provincială a Basarabiei.

Art. II. – Sunt numiți membri ai acestui consiliu: Doctor P. Cazacu ca prezident;

D-nii. Ion Costin, N. N. Codreanu, Ștefan Ciobanu, Vlad Chiorescu, Gheorghe Grosu, Emanoil Catelie, Isac Gherman și Arcadie Osmolovsky, ca membri.

Art. III. – Jurământul prezidentului se va depune înaintea ministrului nostru de interne, iar prezidentul este împuternicit să primească jurământul celorlalți membri.

Art. IV. – Un regulament ulterior va determina repartiția lucrărilor, după ramurile de activitate administrative corespunzătoare cu ministerele țării.

Art.V. – Președintele consiliului nostru de miniștri și secretari de stat la departamentul de interne este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în Iași, la 9 Aprilie 1918.

Ferdinand I

Președintele consiliului de miniștri și ministrul de Interne, A. Marghiloman

Surse:

http://centenarulromaniei.ro/decretul-regal-pentru-promulgarea-unirii-basarabiei-cu-romania-din-27-martie-9-aprilie-1918/

http://centenarulromaniei.ro/decretul-regal-de-unire-a-basarabiei-cu-romania-27-martie-9-aprilie-1918-1/

https://www.cadranpolitic.ro/declaratia-de-unire-a-basarabiei-cu-romania-si-decretul-regal-semnat-de-ferdinand-i/