$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1889: La această dată, s-a născut Grigoraş Dinicu, compozitor și violonist român. Grigoraş Dinicu (n. Bucureşti - d. 28 martie 1949 la Bucureşti) a fost un violonist virtuoz şi compozitor român de origine romă care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi prin tehnica instrumentală excepţională.

Grigoraş Dinicu s-a născut la Bucureşti, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune, căruia i se mai spunea și „raiul junghinoşilor”, fiind botezat astfel de un ofițer după ce iapa lui nimerise o groapă și-și rupsese piciorul. Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune – numită astfel din cauza unor butuci cărora li se spunea „scaune”, întinşi de măcelari de-a lungul gârliţei Bucureştioara -, ce cuprindea străzile Caimatei, Sfinţilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei şi Speranţei.Pe străzile „Camaiata” şi „Sfinţilor” se aflau cinci cafenele lăutăreşti, iar una dintre acestea era a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii. Soția sa, patroana localului „La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada „Covaci” se mai găseau.

În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii „Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc în Bucureşti şi chiar Ciocârlia. În toamna anului 1902, Grigoraş este înscris la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch – celebrul violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean – , Rudolf Malcher şi Gh. A. Dinicu. În anul 1906 şi-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susţinerea examenului de diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” – creată chiar în acel an – , în cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenţă. Din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, Grogoraş începe să cânte la manifestări precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local „Gambrinus”, câştigându-şi singur existenţa.

Răscoalele țărănești din anul 1907 au îngrozit populaţia, astfel că mai toți clienții de bază ai resturantelor de odinioară s-au rărit, iar viaţa comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare. Mai mult, Grigoraș Dinicu, tânăr şi neexperimentat, nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf. Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist – concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.În noile condiţii materiale, Dinicu continuă să studieze cu reputaţi profesori de vioară – precum Vasile Filip şi Cecilia Niţulescu – Lupu, reuşind să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internaţional. În anul 1910, după moartea mamei sale, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai uşor și să uite de necaz, se apucă de jucat cărți. La o astfel de partidă o cunoaşte pe Aurelia, o blondă cu ochi albaştri cu care se va căsători, şi care avea să îi dăruiască un fiu.

În anul 1913 semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. În acest loc îşi dădeau întâlnire toţi marii iubitori de muzică, printre care se numărau şi figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar şi mari solişti ai lumii, care fiind în trecere prin Bucureşti, veneau să asculte sunetul profund al viorii lui Grigoraş Dinicu, fie că interpreta muzică populară, cafe-concert sau piese din repertoriul clasic.Aici l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, artistul Tony Bulandra, sau omul politic Victor Filotti, care avea să îl invite pe Grigoraş la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei, „Prinţul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmând: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.

În perioada primului război mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii din confruntare, alinându-le în parte suferinţele. Grigoraş Dinicu a cântat şi la Grădina Alcazar, unde îl cunoaște pe Georges Boulanger, Ghiţă Bulencea, pe numele său real, un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi, de la Tulcea, care se bucura de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania. În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA. Boulanger este cel care avea să îl introducă pe Dinicu în lumea pariziană, unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de „café-concert” şi unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câţiva dintre artiştii legendari care au venit să-i asculte muzica.

La Londra are parte de un contract fabulos, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunţat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraş Dinicu, prinţul muzicii populare româneşti”. Publicul londonez avea să fie fascinat de prestaţia românului, partituri muzicale mondiale sau vestita Ciocârlie fiind interpretate magistral, şi aplaudate îndelung. După unul din concertele pe care le-a susţinut la Paris, la Hotelul Ambasador, mişcat de interpretarea excelentă a „Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (1901 – 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie Hora Stacatto, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a 200 de ani de la naşterea lui Haydn.

 Încă din primul an de existenţă a radioului, la 20 decembrie 1928, taraful violonistului Grigoraş Dinicu s-a auzit la microfon, iar în mai 1934, acesta a debutat ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea în Concertul de vioară de Max Bruch. De atunci până la apusul carierei radioul avea să-i devină un partener artistic de nădejde. În toamna anului 1932, se stingea din viaţă un alt celebru lăutar, slătineanul Nicolae Buică, iar drept mulţumire pentru sprijinul acordat de Grigoraş Dinicu la înmormântare, familia lui Buică a intenţionat să-i facă acestuia cadou vioara la care cântase defunctul lăutar. Grigoraş Dinicu, fire generoasă, a cumpărat însă vioara la un preţ mare, apreciat la costul unei case. Instrumentul era o piesă rară, realizat cu aproape două secole în urmă, dintr-un lemn aparte, care dădea o rezonanţă extrem de clară, de către Sebastian Klotz (1696-1775), un cunoscut fabricant de viori de origine germană, în atelierul său diin Mittenwald. De atunci, vioara lui Buică a devenit nelipsită din concertele lui Grigoraş Dinicu.

După revenirea sa în ţară, în anul 1932, violonistul concertist Grigoraş Dinicu este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. În compania filarmonicii bucureştene, sub conducerea eminentului şef de orchestră George Georgescu, dar şi împreună cu Orchestra Radio – dirijori Alfred Alesandrescu şi Egizio Massini, a interpretat concertele pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch. Alături de concert-maestrul Filarmonicii bucureştene, violonistul Alexandru Teodorescu, a interpretat Dublul concert în re minor, sub bagheta aceluiaşi şef de orchestră, Ionel Perlea – în februarie 1936, iar în luna mai a aceluiaşi an interpretează, sub bagheta lui Ionel Perlea, Concertul în re minor de Henry Wieniawski, acesta fiind la fel de bine primit de public. În anul 1937, Grigoraş Dinicu este invitat, împreună cu Fănică Luca, să cânte în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Paris unde, seară de seară, a încântat miile de vizitatori care au vizitat pavilionul României.După revenirea în ţară, îşi reia activitatea la restaurantul „Continental”, iar în planul muzicii clasice, devine concert-maestru al Orchestrei Simfonice „Pro Arte”, un ansamblu format din 80 de instrumentişti.

În anul 1939 această formație simfonică îl sărbătoreşte printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, violonistul interpretând Concertul în Mi major de J.S. Bach şi Concertul în Re major pentru vioară şi orchestră de L. van Beethoven.Tot în anul 1939 particpă, alături de formaţia sa, de Fănică Luca şi de Maria Tănase, la Expoziţia Mondială de la New York, unde a încântat publicul american timp de patru luni şi unde a cântat şi la restaurantul lui Jean Filipescu, loc în care au venit să îl asculte personalităţi precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins. În perioada premergătoare deschiderii expoziţiei de la New York, a avut loc, la iniţiativa lui Dimitrie Gusti, prima emisune pentru America a Radio Bucureşti, duminică 12 februarie 1939, iar programul a cuprins Orchestra Radio, corul Carmen, taraful Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române şi Maria Tănase, în timp ce mesajul de salut rostit de Carol al II-lea a fost redifuzat prin circa 400 de staţii de radio din întreaga lume.

În perioada celui de-al doilea război mondial, Grigoraş Dinicu fost prezent, alături de orchestra sa, în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii, dar a participat şi la numeroase concerte de binefacere, alături de alţi mari artişti ai ţării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache, sau Maria Tănase. În anul 1943, participă la un turneu în Turcia, La Ankara şi Istanbul, unde cunoaşte, ca peste tot în lume, un succes extraordinar, însă, posibil din cauza epuizării fizice, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu sechele, mai ales pe partea stângă a corpului. Chiar dacă mişcarile cu mâna stângă devin complicate, iar vioara însăşi pare că devine un inamic, după revenirea în ţară şi o perioadă de refacere, a continuat să cânte la Restaurantul „Modern” din Sărindar.

În anul 1946 l-a întâlnit pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a cântat, pentru ultima dată, „Ciocârlia”. După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular, a lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare şi a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor.La 23 aprilie 1947, Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraş Dinicu.Tot în anul 1947 i se descoperă o boală incurabilă, cancer la laringe, suferă o intervenţie chirurgicală, iar la 5 august 1948 părăseşte spitalul, însă nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu ceilalţi prin scris. Era oarecum întremat fizic și era încurajat de mulțimea admiratorilor, iar Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”, simţindu-se dorința mare a colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor, deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa fantastică de odinioară.

La scurtă vreme boala sa recidivează, fiind necesară o altă operație, însă cancerul laringelui nu mai avea leac. A plecat la Domnul, la 27 martie 1949.Este înhumat la cimitirul „Pătrunjel” („Reînvierea”, în zilele noastre, locul în care îşi găsesc odihna de veci mari lăutari ai ţării), la slujba de înmormântare fiind prezenţi toţi lăutarii renumiţi ai ţării. Orchestra populară „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, prezentă la funeralii, a interpretat Hora Staccato, compoziţia sa care a impresionat publicul şi o seamă de personalităţi muzicale din întreaga lume. Pentru realizările sale muzicale remarcabile, Grigoraş Dinicu a primit mai multe premii şi distincţii, precum Coroana României în grad de ofiţer – în anul 1927, Medalia Bene – Merenti – 1930, Steaua României în grad de cavaler – în 1932, titlul de Ofiţer al Academiei Franceze – 1933, Ordinul Meritul Cultural – 1936 şi Oficier d’instruction Publique – în anul 1937.

Surse:

https://folclor-romanesc.ro/grigoras-dinicu-violonistul-lautar/

http://www.bestmusic.ro/grigoras-dinicu/biografie-grigoras-dinicu/

https://www.icr.ro/pagini/aprilie-calendar-muzical-grigoras-dinicu

https://radioromaniacultural.ro/portret-grigoras-dinicu-violonist-legendar-ultimul-lautar-al-bucurestiului-boem/

https://www.bbc.co.uk/music/artists/5f04ff82-51fc-4c21-8615-eefd4378de36

https://adevarul.ro/cultura/arte/cum-murit-grigoras-dinicu-lautarul-geniu-venit-sa-lasculte-marlene-dietrich-george-enescu-1_5582b284cfbe376e356a0093/index.html

$$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie 1897: La această dată, a murit Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german. Johannes Brahms a trăit cea mai mare parte a vieţii sale în Austria, la Viena. Brahms a fost considerat de către mulţi „succesorul” lui Beethoven, iar prima sa simfonie a fost descrisă de Hans von Bülow drept a zecea a lui Beethoven (supranume folosit şi astăzi). Compozitorul Johannes Brahms s-a născut la 7 mai 1833, la Hamburg, Germania. Tatăl său, Johann Jakob Brahms, născut în Saxonia de Jos, în 1806, şi-a făcut educaţia de contrabasist şi, secundar, pe aceea de flautist şi violonist într-o orchestră municipală. Johannes a fost un copil precoce, imaginându-şi un sistem de notaţie muzicală înainte de a şti că exista deja unul.

Tatăl, văzând aptitudinile muzicale ale copilului Johannes, a făcut astfel încât băiatul să ia lecţii de pian de la un maestru foarte apreciat, Otto Cossel. La zece ani, Johannes a dat primul lui recital în faţa unui public, ceea ce a făcut să fie remarcat şi adoptat de ilustrul Eduard Marxsen, care avea să-1 înveţe mai mult decât arta cântatului la pian. El şi-a format elevul în cultul lui Bach, Mozart şi Beethoven. În paralel cu studiile clasice, tânărul Brahms a predat, a acompaniat cântăreţi sau spectacole de marionete la teatrul municipal, a publicat sub diverse pseudonime o mare cantitate de piese de dans sau de fantezii pe arii la modă, a dat câteva concerte, a cântat la orgă în biserică, iar seara ţinea partea pianului în tavernele marinarilor.

În 1849, Brahms a făcut cunoştinţă cu un violonist ungur, Eduard Remenyi, vechi coleg de studii al ilustrului Joseph Joachim. Acesta a revenit la Hamburg în 1853 şi l-a convins pe Brahms, mai tânăr cu trei ani decât el, să-1 acompanieze într-un turneu care s-a încheiat la Hanovra, unde Joachim era capelmaistru al Curţii. Joachim a fost cucerit de personalitatea şi talentul lui Brahms. Întâlnirea aceasta a fost punctul de plecare al unei prietenii şi al unei colaborări care avea să dureze întreaga lor viaţă. Anunţat de o scrisoare de recomandare din partea lui Joachim pentru Liszt, Brahms a plecat apoi la Weimar. El a coborât pe jos legendara vale a Rinului, oprindu-se la Mainz, Bonn şi la Mehlem, unde îşi avea reşedinţa de vară un bogat bancher meloman, Deichmann. La Mehlem a început să aprecieze muzica lui Schumann, pregătindu-se astfel pentru celebra întâlnire de la Dusseldorf, din 30 septembrie 1853.Cei doi s-au simpatizat de la prima vedere. Brahms s-a aşezat la pian şi a început să cânte sonata lui în do major op. 1. Schumann 1-a întrerupt la sfârşitul primei părţi, şi-a chemat soţia şi l-a rugat pe tânăr să cânte din nou. Clara Schumann a fost cucerită, la rândul ei. Brahms a intrat cu uşurinţă în intimitatea familiei Schumann, rămânând la Dusseldorf o lună.

Înainte de plecarea lui Brahms, la 3 noiembrie 1853, Schumann s-a hotărât să-i rezerve o surpriză de proporţii acestuia - un articol ditirambic în influenţa Neue Zeitschrift fur Musik, pe care o fondase cu 20 de ani în urmă, la Leipzig. După zece ani de linişte, maestrul şi-a reluat condeiul pentru a anunţa lumii muzicale germane descoperirea sa: un „nou Mesia al artei". Tânărul Brahms a fost intimidat de gloria bruscă pe care i-a adus-o acest articol. Lui nu i-a scăpat faptul că laudele lui Schumann aveau să-l expună unor critici severe.La întoarcerea la Hanovra, el s-a grăbit să facă o călătorie la Leipzig.Aici l-a întâlnit pe primul său admirator francez - Hector Berlioz - şi pe Liszt.Apoi a revenit la Hanovra, cu intenţia de a se stabili acolo pentru un timp, iar în ianuarie 1854, Robert şi Clara Schumann au sosit pentru a asculta oratoriul lui Schumann, Paradisul şi Peri, care avea să fie interpretat în prezenţa regelui George al V-lea. La întoarcerea la Dusseldorf, Schumann a avut o tentativă de siucid, aruncându-se în Rin, iar apoi a fost internat într-o clinică din Bonn, de unde nu avea să mai iasă. Brahms nu a părăsit deloc Dusseldorf, consacrându-şi cea mai mare parte a timpului familiei lui Schumann. Această situaţie a favorizat o prietenie între Johannes şi Clara, care avea să dureze întreaga lor viaţă.În 1857, Brahms a obţinut postul de dirijor al corurilor curţii prinţului de Lippe, la Detmold, post pe care avea să-1 ocupe până în 1859, nu fără a-şi continua activitatea de compozitor şi de concertist. În ianuarie 1859 a avut loc, la Hanovra, prima audiţie a concertului său nr.1 op.15 în Re minor pentru pian. A treia audiţie a avut loc la Hamburg, în martie. Succesul nu a fost cel aşteptat, ceea ce l-a determinat să părăsească muzica orchestrală în favoarea liedului şi a muzicii de cameră, pentru următorii doi ani, după ce demisionase din funcţia de muzician de Curte.Brahms a petrecut aceşti doi ani la Hamburg.

La sfârşitul anului 1862, Brahms s-a dus la Viena, unde a beneficiat de o primire călduroasă din partea celebrului critic Hanslick. Avea 30 de ani, era în plină formă pianistică, şi-a înmulţit numărul concertelor şi a profitat de aceasta pentru a-şi impune propriile compoziţii, printre care Variaţiuni şi fugă pe o temă de G. Fr. Handel pentru pian. La 6 februarie 1864, a avut o întrevedere cordială cu R. Wagner, în împrejurimile Vienei. Puţin mai târziu, 1-a întâlnit pe „regele valsului", Johann Strauss, în apropiere de Baden-Baden.Între 1866 şi 1868, turneele sale l-au condus până în Olanda, la Bratislava, Budapesta, Copenhaga şi în Elveţia, unde avea să revină destul de des. Din această perioadă de intensă activitate datează Recviemul german şi Rapsodia pentru alto, cor bărbătesc şi orchestră. în 1870, Brahms a făcut cunoştinţă cu eminentul pianist şi dirijor Hans von Bullow, care avea să devină unul dintre cei mai activi susţinători ai noului său prieten.

În 1872, a fost numit director la Societatea prietenilor muzicii din Viena, unde şi-a exercitat funcţiile în fruntea marilor concerte vieneze, dar a demisionat în 1875, deoarece simţea că mai are încă multe de făcut în domeniul compoziţiei. Pe malul lacului Starnberg, în Bavaria, a scris Variaţiunile pe o temă de J. Haydn, iar la Riigen, un sat de pescari de la Marea Nordului, a terminat Simfonia / în do minor. Apoi la Portschach, în Carintia, a compus Simfonia a Il-a, în re major, Concertul pentru vioară, prima sonată pentru vioară şi pian şi cele două Rapsodii pentru pian. De-a lungul anilor, timpul rezervat concertelor s-a micşorat Brahms a renunţat la pian în favoarea dirijatului de orchestră. În 1874, regele Ludovic al II-lea al Bavariei i-a decernat Ordinul „Maximilian", iar în 1877, a fost numit Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cambridge. Doi ani mai târziu, în 1879, Universitatea din Breslau, la rândul ei, îl numeşte Doctor Honoris Causa, iar Brahms a mulţumit dedicându-le Uvertura academică, creată în 1880, ca şi Uvertura tragică. Între timp, triumful celei de-a doua simfonii ale sale, la Hamburg, i-a adus satisfacţia de a fi, în sfârşit, apreciat în oraşul său natal.

Anii următori, până în 1885, au fost dominaţi de colaborarea cu von Bullow, care reorganiza orchestra ducelui de Saxa-Meiningen, din care a făcut unul dintre cele mai valoroase ansambluri de gen din Germania. Bullow a fost cel care a lansat sloganul al celor „trei B" (Bach-Beethoven-Brahms).Brahms a petrecut verile anilor 1886-1888 lângă lacurile Thoune şi Jungfrau, unde a compus Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră, sonatele pentru vioară în la major şi re minor, Sonata nr.2 pentru violoncel, al patrulea trio, un mare număr de coruri şi lieduri şi cele 11 cântece ţigăneşti. Sejurul la Ischl, vechea sa reşedinţă de vară, unde s-a aflat în fiecare an după 1889, l-a inspirat în crearea lucrărilor Intermezzi şi Capriciile op. 116 şi 117.În 1891, anul în care a compus cvintetul în si minor op. 115 şi trioul op. 114 pentru clarinet şi coarde, s-a produs o ceartă între el şi Clara Schumann. În 1896, Brahms soseşte la Bonn după 40 de ore de mers cu trenul, pentru a participa la înmormântarea Clarei Schumann.Începând de atunci, sănătatea lui se şubrezeşte, până la 3 aprilie 1897, când moare în urma unui cancer al ficatului. A fost înmormântat în cimitirul din Viena, lângă confraţii săi Mozart, Beethoven şi Schubert.   

Surse:

Dicţionarul „Mari Muzicieni", Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006

http://www.roh.org.uk/people/johannes-brahms

https://www.britannica.com/biography/Johannes-Brahms

http://www.romania-muzical.ro/articol/johannes-brahms-compozitorul-saptamanii-la-arpeggio-9-13-februarie-2015/1317951/3001/1

https://www.classicfm.com/composers/brahms/guides/brahms-facts-great-composer/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/04/03/documentar-120-de-ani-de-la-moartea-compozitorului-johannes-brahms-04-30-12

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie1924: În această zi, s-a născut Marlon Brando, actor şi regizor de film american. Marlon Brando Jr. (d.1 iulie 2004) a fost un actor american câştigător al premiului Oscar, recunoscut ca fiind unul dintre cei mai mari actori de film ai secolului al XX-lea. Atât pe scenă, cât şi pe marele ecran, Marlon Brando a fost un actor nemărginit, denumit „rebelul suprem, periculos, exploziv, pasional". Elia Kazan, regizorul producţiilor „Un tramvai numit dorinţă'', „On the Waterfront'' (Pe chei) şi „Viva Zapata!'', a afirmat despre Brando: „Aproape că poţi să-ţi pui mâna în interiorul lui''. Considerat un Mozart al generaţiei, Marlon Brando a reprezentat o sursă de inspiraţie pentru actori precum: Robert De Niro, Al Pacino, Dustin Hoffman. Criticii lui şi-au exprimat opiniile la fel de sonor precum cei care îl apreciau. S-a spus că ar fi avut prea multă indulgenţă de sine, că s-ar autodistruge, iar unii i-au pus la îndoială echilibrul mintal.

Marlon Brando Jr. s-a născut la 3 aprilie 1924, în inima Americii, în Omaha, Nebraska. Tatăl lui, Marlon Brando, era un agent de vânzări de succes, iar mama lui, Dodie, o actriţă amatoare la teatrul local din Omaha. În 1938, Marlon s-a mutat cu părinţii şi cele două surori la o fermă din Illinois. În spatele imaginii de familie americană fericită se afla drama abuzului de alcool şi a violenţei domestice. Era nevoit să-şi aducă acasă mama dărâmată de băutură şi să încerce să o trezească imitând vecinii şi animalele de la fermă. Astfel s-a produs un prim contact cu actoria, dar un contact dureros, spun biografii. După ce a fost exmatriculat de la Academia Militară, a săpat şanţuri până când tatăl i-a oferit finanţare pentru educaţie. S-a mutat la New York pentru a studia actoria, unde a avut-o ca mentor pe Stella Adler, la Studioul de Actorie Lee Strasberg. Adler a fost considerată principala sursă de inspiraţie pentru cariera timpurie a lui Brando, ei datorându-i şi ocazia de a cunoaşte mari opere literare, muzicale şi dramatice. 

Şi-a făcut debutul pe Broadway în spectacolul lui John Van Druten, „I Remember Mama'' (1944). Criticii de teatru new-yorkezi l-au votat drept „cel mai promiţător actor de pe Broadway'' pentru rolul din „Truckline Caf'' (1946). În 1947, a interpretat cel mai apreciat rol de pe scenă, Stanley Kowalski, bruta din opera lui Tennessee Williams „Un tramvai numit dorinţă'' (A Streetcar Named Desire). Debutul la Hollywood şi l-a făcut cu un rol de veteran paraplegic din cel de-al doilea război mondial, în producţia „Bărbaţii'' (The Men - 1950). Deşi nu a cooperat cu maşina de publicitate a Hollywood-ului, a continuat cu rolul Stanley Kowalski în adaptarea cinematografică „Un tramvai numit dorinţă'' - un succes atât la public, cât şi în ce priveşte critica. Producţia a fost recompensată cu patru premii ale Academiei de Film. 

Următorul film,„Viva Zapata!''(1952), cu un scenariu de John Steinbeck, înfăţişează transformarea lui Emiliano Zapata de la ţăran la revoluţionar şi preşedinte al Mexicului. După depăşirea cifrelor cunoscute până atunci în box-office şi a limitelor din actoria convenţională în filme precum „Iulius Cezar'' (1953, rol Marc Antoniu) şi „Sălbaticul'' (1953, rol Johnny Strabler/Naratorul), a urmat „Pe chei'' (On The Waterfront -1954), în care a jucat rolul Terry Malloy, pentru care a fost răsplătit cu Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.În următorul deceniu, rolurile cinematografice au fost variate: Napoleon Bonaparte în „Désirée'' (1954), Sky Masterson în musicalul „Guys and Dolls'' (1955), un soldat nazist în „Leii tineri'' (The Young Lions - 1958).Între 1955 şi 1958, reprezentanţii industriei comerciale l-au votat în top 10 cei mai apreciaţi actori. În anii '60, cariera tumultuoasă a actorului intră într-un declin abrupt.Un moment semnificativ a fost remake-ul realizat de studiourile MGM „Mutiny on the Bounty'' (1962 - Revolta de pe Bounty), care nu a reuşit să returneze nici măcar jumătate din bugetul enorm alocat.În urma acestui eşec, au urmat valuri de critici la adresa actorului. 

     A fost contestat pentru crizele de isterie de pe platou şi pentru că a încercat să modifice scenariul.Contractul lui pentru acest film prevedea o sumă de 5.000 de dolari pentru fiecare zi de prelungire peste programul stabilit. În acest fel, actorul ar fi câştigat în final 1,25 milioane de dolari.În ciuda etichetelor primite, regizorul Francis Ford Copolla l-a propus pentru rolul principal din „Naşul'' (The Godfather - 1972). Unii directori de la studiourile de producţie au insistat ca Marlon Brando să dea o probă pentru ecran înainte să fie acceptat. Fără să se simtă insultat, a trecut la treabă: s-a machiat, şi-a îndesat nişte şerveţele în gură şi a exersat la pronunţie.Nu numai că a primit rolul lui Don Vito Corleone, dar a câştigat şi Premiul Oscar pentru cel mai bun actor.Cariera lui a renăscut, astfel, cu rolul şefului mafiot din primul film din această serie.

La ceremonia de decernare a Oscarurilor, Brando nu s-a prezentat să-şi ridice distincţia. În schimb, şi-a trimis o prietenă, Sacheen Littlefeather, îmbrăcată în port de amerindian, care a ţinut un discurs de protest faţă de modul în care Hollywood-ul înfăţişa indienii. În următorul an, Brando apare în producţia controversată, totuşi mult apreciată, „Ultimul Tango la Paris'' (Ultimo tango a Parigi). Continuă cu roluri mici, pentru care obţine remuneraţii consistente: „Superman'' (1978) şi „Apocalypse Now'' (1979). Este nominalizat la Oscar pentru interpretarea rolului secundar Ian McKenzie din „A Dry White Season'' (Un anotimp alb şi uscat - 1989). Brando a apărut şi în comedia „The Freshman'' (Novicele - 1989), alături de Matthew Broderick. În 1994, a făcut parte din distribuţia filmului „Don Juan DeMarco'', alături de Johnny Depp şi Faye Dunaway. În 1996, Brando a apărut în „The Island of Dr. Moreau'' (Insula doctorului Moreau). Deşi presa a comentat că actorul a folosit o cască pentru a-şi aminti replicile, partenerul de platou David Thewlis a declarat că a fost impresionat de marele actor: „Când intră într-o încăpere, ştii că e în preajmă''.

În 2001, Marlon Brando a jucat un rol de hoţ de bijuterii în vârstă, în „The Score'' (Scor final), alături de Robert De Niro, Edward Norton şi Angela Bassett.Deşi actorul a evitat să vorbească în detaliu despre căsătoriile sale, chiar şi în autobiografia sa, se ştie că a fost căsătorit de trei ori cu foste actriţe şi că a avut cel puţin 11 copii. Unul din fiii lui Brando, Christian Brando, a declarat la un moment dat pentru revista „People'': „Familia îşi tot schimba forma. Mă aşezam la micul dejun şi întrebam: cine eşti tu?''. Marlon Brando a murit de fibroză pulmonară, la Los Angeles, în 2004, la vârsta de 80 de ani. A rămas în istorie ca actorul care a adus publicul în genunchi cu interpretarea din „Un tramvai numit dorinţă'', iar rolurile sale rămân ca testament pentru capacitatea sa de explorare a multor aspecte din psihicul uman. Marlon Brando ocupă locul patru într-un clasament al actorilor americani de film ai tuturor timpurilor, întocmit de Institutul American de Film.

Surse:

http://marlonbrando.com/

https://www.notablebiographies.com/Br-Ca/Brando-Marlon.html

https://www.cinemagia.ro/actori/marlon-brando-2001/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/04/03/documentar-marlon-brando-printre-cei-mai-mari-actori-americani-de-film-din-toate-timpurile-08-49-30

https://life.ro/viata-lui-marlon-brando-magistral-pe-marele-ecran-haotic-in-viata-personala/

$$_

 S-a întâmplat în 3 aprilie1948: La această dată, preşedintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare a ţărilor europene afectate de cel de-al doilea război mondial. Planul Marshall (The Marshall Plan), cunoscut oficial ca „European Recovery Program” (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din Al Doilea Război Mondial. Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George Marshall anunţa lansarea unui vast program de asistenţă economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl considera legat de problemele economice.

Eradicarea foametei, reconstrucţia civilă şi redarea speranţei oamenilor.Acestea au fost obiectivele fostului secretar de stat american şi laureat al premiului Nobel pentru pace, George C. Marshall. De-a lungul istoriei, puţini şefi de stat au avut ocazia să semneze o lege de o asemenea importanţă - declara pe 3 aprilie 1948, când a intrat în vigoare Planul Marshall, preşedintele american Harry S.Truman. Pentru prima oară, proiectul lui George Catlet Marshall, la acea vreme secretar de stat, a fost prezentat însă pe 5 iunie 1947, în cadrul unui discurs susţinut la Universitatea Harward.„Statele Unite fac tot ce le stă în putere pentru a pune pe picioare economia mondială. Politica noastră nu se îndreaptă împotriva unei ţări anume sau a vreunei doctrine politice, ci împotriva foametei, a sărăciei, a haosului." Aceştia au fost pilonii pe care urma să fie construit planul Marshall. Sprijin financiar pentru ţările distruse în urma războiului, livrarea de alimente şi, nu în ultimul rând, ajutor pentru reconstruirea structurilor democratice. Dar Statele Unite, reprezentate prin secretarul de stat George Marshall, au pus şi o condiţie potenţialilor beneficiari ai sprijinului american: să îngroape trecutul şi să găsească împreună calea către un nou început. „Înainte ca guvernul Statelor Unite să facă eforturi pentru îmbunătăţirea situaţiei şi să ajute europenii să facă primii paşi pe noul drum către reabilitare, ţările din Europa ar trebui să ajungă la un consens în privinţa nevoilor urgente pe care le au şi a felului în care vor acţiona aşa încât măsurile guvernului american să aibă rezultatele scontate."

Între 1948 şi 1952, 16 ţări europene au beneficiat de credite, mărfuri şi servicii care, la acea vreme, au însumat 14 mld.US$. Numai în anul 1949, în proaspăt înfiinţata Republică Federală a Germaniei, au curs 1,3mld.US$.Astfel, Planul Marshall a stimulat milioane de vest-europeni să se apuce de treabă şi să reconstruiască ce fusese distrus în război. Câţiva ani mai târziu, producţia era chiar mai mare decât cea de dinaintea celei de-a doua conflagraţii mondiale. Secretul succesului a fost noul sistem de conversie valutară care a condus la multiplicarea efectelor capitalului investit. Mai simplu spus: un importator german achita contravaloarea comenzii din Statele Unite în marca germană, dar exportatorul american nu era plătit cu neatractiva deviză germană, ci primea dolari din fondurile alocate Planului Marshall.

Trei consecinţe majore a avut proiectul fostului secretar de stat american: în primul rând, ţările europene au fost determinate să coopereze din nou în chestiuni economice şi politice. În al doilea rând, le-a fost dată posibilitatea să achiziţioneze bunuri de investiţii plătind cu valutele lor depreciate după război. Iar, în al treilea rând, Planul Marshall a reuşit să izoleze influenţa socialistă din Europa de Vest. Pe 15 decembrie 1949, Republica Federală Germania a devenit, oficial, stat beneficiar al Planului Marshall.Documentele au fost semnate în pe atunci sediul provizoriu al cancelariei germane, actualul Muzeu König din Bonn. „Statele Unite au contribuit într-o măsură atât de semnificativă la însănătoşirea economică a Germaniei şi a Europei de Vest în general, încât nu pot decât să adresez încă o dată mulţumirile poporului german.Ne bucurăm că în urma acordului semnat vom putea să sprijinim şi Berlinul." - spunea cancelarul Konrad Adenauer.

Şi Europa de Est sau Uniunea Sovietică ar fi putut profita de pe urma Planului Marshall, conceput pentru întreaga Europă nu numai pentru ţările din Occident. Însă, după Conferinţa de la Paris, Rusia n-a vrut să aparţină Planului Marshall. Cehoslovacia şi Polonia ar fi dorit, însă Moscova nu le-a permis. Kremlin-ul ar fi vrut ca ţările care au suferit cele mai multe pierderi de vieţi omeneşti în război să primească cea mai mare parte a ajutorului american. Celelalte state au refuzat. La ordinul Moscovei, fireşte…Astfel, Planul Marshall a devenit un program dedicat exclusiv Europei Occidentale. El a consolidat Republica Federală în vestul continentului, dar a contribuit, în acelaşi timp, şi la accelerarea scindării deja previzibile a Europei, în Est şi Vest.

Surse:

https://www.marshallfoundation.org/marshall/the-marshall-plan/history-marshall-plan/

https://www.rfi.ro/politica-94196-accent-pe-istorie-acte-semnate-presedinti-americani-planul-marshall

http://www.convorbirieuropene.ro/planul-marshall-o-reusita-istorica-nevalorificata/

https://www.dw.com/ro/planul-marshall-o-poveste-de-succes/a-3235513

https://gazetino.wordpress.com/2015/12/30/planul-marshall-vs-planul-stalin/

https://www.britannica.com/event/Marshall-Plan

$__$$3

 3 aprilie - „Ziua Jandarmeriei Române". La mulți ani amicilor mei care activează în Jandarmeria română! 

Prin această zi aniversară, este marcată data la care, în 1850, Grigore Alexandru Ghica, domnul Moldovei (1849-1853), a aprobat hotărârea Divanului Obştesc, semnând actul de înfiinţare a jandarmeriei: „Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi". Potrivit acestui document, Regimentul de jandarmi din Moldova se împărţea în două subdiviziuni, fiecare având în zona de responsabilitate câte şase ţinuturi (judeţe).Fiecărui ţinut îi era repartizată câte o companie de jandarmi, la care se adăuga câte o companie la Isprăvnicia Iaşului şi la Poliţia Capitalei (Iaşi). Rezulta, astfel, un total de 14 companii de jandarmi, cu un efectiv total de 1.433 jandarmi călări şi pedeştri.

Domnul Moldovei deschisese, la 17 februarie 1850, prima adunare a Divanului Obştesc, iar la 25 februarie 1850 a solicitat Divanului să ia în discuţie proiectul pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi. Divanul Obştesc a votat această legiuire la 12 martie 1850, iar la 22 martie 1850, l-a înştiinţat pe domnul Moldovei că a încheiat lucrările pentru reformarea Corpului slujitorilor, în cel de jandarmi. Legiuirea promulgată de Grigore Alexandru Ghica la 3 aprilie 1850 a constituit actul de naştere al acestei arme şi a stat la baza tuturor legilor care au urmat,principiile sale rămânând valabile în întreaga istorie a Jandarmeriei Române. Jandarmeria a cunoscut un amplu proces de modernizare în perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Necesitatea elaborării unei legi de organizare a Jandarmeriei în întreaga ţară a dus la promulgarea Legii pentru organizarea Jandarmeriei rurale, prin Decretul Regal nr. 2919 din 30 august 1893, urmată de Regulamentul de aplicare a Legii Jandarmeriei rurale din 1 septembrie 1893.

În prezent, activitatea Jandarmeriei Române este reglementată de Legea nr. 550 din 29 noiembrie 2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, care stabileşte statutul, atribuţiile şi competenţele instituţiei, organizarea şi conducerea, drepturile şi obligaţiile personalului instituţiei. Potrivit legii, „Jandarmeria Română este instituţia specializată a statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor, care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism''.

Surse:

http://arhiva.gov.ro/3-aprilie-ziua-jandarmeriei-romane__l1a47311.html

http://www.jandarmeriaromana.ro/repere-istorice

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2017/04/03/ziua-jandarmeriei-romane-05-30-07

$$$

 S-a întâmplat în 3 aprilie…

- „Ziua Jandarmeriei Române", stabilită prin Legea proprie de organizare şi funcţionare 116/1998; la 3.IV.1850 domnitorul moldovean Grigore Al. Ghica a promulgat Legiuirea pentru reformarea Corpului slujitorilor în jandarmi; la 1.IX.1893 a fost promulgată Legea asupra jandarmeriei rurale, act ce a marcat, după modelul francez al timpului, înfiinţarea jandarmeriei moderne în România

- 1347: Începutul construcţiei „Oraşului Nou” în Praga. Oraşul Praga a înflorit în secolul al XIV-lea, în timpul domniei împăratului Carol al IV-lea din Dinastia Luxemburg. Carol era fiul prinţesei cehe Eliska Premyslovna şi a lui Jan de Luxembourg. Născut la Praga, în 1316, Carol a devenit rege al Boemiei după moartea tatălui său, în 1346. Datorită eforturilor lui Carol al IV-lea, episcopia din Praga a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie în anul 1344.În 1347, Carol al IV-lea a fondat Nové Město – Oraşul Nou, vecin cu Staré Město – Oraşul Vechi. La 7 aprilie 1348, Carol a fondat prima universitate din Europa Centrală, Răsăriteană şi Nordică, care, în zilele noastre, îi poartă numele. Universitatea Carol este cea mai veche universitate cehă şi prima universitate germană. Carol a reconstruit Castelul Praga şi Vysehradul, a reconstruit unul dintre podurile ruinate de pe Vltava, care poartă azi numele său – Podul Carol. Tot în timpul domniei sale a început construirea Catedralei Sfântul Vit şi au fost ctitorite numeroase alte biserici mai mici. În 1355, Carol a fost încoronat la Roma Împărat al Sfântului Imperiu Roman. Praga a devenit capitala Sfântului Imperiu Roman. Noul împărat a dorit să facă din Praga cea mai frumoasă capitală europeană şi oraşul cel mai important al Imperiului.Toate construcţiile ridicate în acea vreme au folosit grandiosul stil gotic, cu caracteristici decorative locale, numite, mai apoi, Şcoala boemiană.

- 1367: S-a născut Regele Henric al IV-lea al Angliei. Henric al IV–lea ( d. 20 martie 1413) s-a născut în Castelul Bolingbroke din Lincolnshire, din această cauză fiind cunoscut şi sub numele de Henric de Bolingbroke.

- 1596: A murit Sinan Paşa. Sinan Paşa (1506 – 3 aprilie 1596) a fost un comandant de oşti şi om de stat otoman.

- 1682: A murit pictorul spaniol Bartolomé Esteban Murillo. Bartolomé Estebán Murillo (n.Sevilia, 31 decembrie 1617 – d. Cádiz) a fost un pictor spaniol al sec. al XVII-lea. Este una dintre cele mai importante figuri ale picturii baroce spaniole. În 1645 a pictat 13 pânze pentru chiostrul bisericii San Francisco el Grande din Sevilia; acestea se numără printre pânzele care i-au adus cea mai mare faimă. După o perioadă de şedere la Madrid între 1658 şi 1660, se întoarce în oraşul natal, Sevilia, unde intervine în fondarea Academiei de Picturi din Sevilia, împărţind conducerea acesteia cu Herrera el Mozo. În această perioadă de maximă activitate a primit însărcinări importante în oraşul său natal: pala pentru mănăstirea Sfântului Augustin, tablourile pentru biserica Santa Maria la Blanca, pala cea mare şi capelele laterale ale bisericii mănăstirii franciscanilor capucini, pe care le-a terminat în 1665.Frescele Bisericii Capucinilor din Sevilia au fost salvate de la distrugere în perioada invaziei franceze din timpul Războiului spaniol de Independenţă iar mai apoi au fost restaurate de pictorul sevilian Joaquín Bejarano; drept mulţumire, călugării capucini i-au dăruit pânza centrală a palei principale, Extazul de la Porţiuncula a Sfântului Francisc de Assisi, în prezent conservată la Wallraf-Richartz-Museum din Köln.Murillo este cunoscut şi pentru tablourile sale reprezentând fetiţe şi copii: de la candoarea Fetiţelor cu flori la realismul viu al copiilor străzii, a pruncilor de ţigani şi de cerşetori, lucrări ce constituie un interesant şi bogat material pentru studiul vieţii populare al epocii. După o serie de lucrări dedicate parabolei Fiului risipitor, a început decorarea bisericii mănăstirii capucinilor din Cádiz.

- 1683: S-a născut Mark Catesby, naturalist englez (d. 23 decembrie 1749) .Intre 1731 şi 1743, Catesby a publicat Natural History of Carolina, Florida and the Bahama Islands / Istoria naturală a Carolinei, a Floridei şi a Insulelor Bahamas, primul raport publicat despre flora şi fauna Americii de Nord.Aceasta includea 220 de plante, păsări, reptile şi amfibieni, peşti, insecte şi mamifere.  

- 1783: S-a născut Washington Irving, scriitor american. Washington Irving (n. New York- d. 28 noiembrie 1859 Sunnyside, New York) a fost un scriitor american de la începutul secolului al 19-lea. A scris o proză umoristică, de mare succes în epocă, cu uşoare accente de satiră politică, într-un stil romanţat şi graţios.Este cel mai bine cunoscut pentru povestirile „The Legend of Sleepy Hollow” şi „Rip Van Winkle”, amândouă au apărut în cartea sa „The Sketch Book of Geoffrey Crayon”. Munca sa istorică cuprinde biografiile lui George Washington, Oliver Goldsmith şi Mahomed şi câteva istorisiri din secolul al 15-lea despre Spania conţinând subiecte ca Alhambra, Cristofor Columb sau maurii din Spania. Irving a servit ca ambasador american în Spania între 1842 şi 1846.

- 1821, 3/15: S-a născut Ioan Axente Sever, om politic, participant la Revoluţia de la 1848-1849 din Ţara Românească şi din Transilvania; unul dintre conducătorii mişcării de eliberare naţională a românilor transilvăneni (m. 1906). 

- 1844: Alexandru Ioan Cuza s–a căsătorit cu Elena Rosetti–Solescu, fiica cea mare a postelnicului Iordache Rosetti şi a Catincăi Rosetti, născută Sturdza

– 1849: A murit Juliusz Słowacki, poet romantic polonez, unul dintre cei „Trei Barzi” ai literaturii poloneze (n. 1809)

– 1850: A murit compozitorul ceh Václav Jan Tomášek (n. 1774)

- 1853: S-a născut chimistul Alfons Oscar Saligny, frate cu inginerul Anghel Saligny; iniţiator al primului laborator din Bucureşti destinat cercetărilor de control asupra materialelor de construcţii şi tehnologiei materialelor pentru căile ferate; membru corespondent al Academiei Române (m.4.V.1903) 

- 1862: A murit James Clark Ross, navigator şi explorator englez.Sir James Clark Ross (n. 15 aprilie 1800 în Londra; d. Aylesbury) a fost un navigator şi explorator englez. James Ross se prezintă deja la vârsta de 12 ani ca voluntar la marina regală engleză (Royal Navy). Această hotărâre a lui a fost influenţată de unchiul său John Ross (cercetător polar) care lua în acel timp parte ca ofiţer tânăr englez la Războaiele Revoluţiei Franceze, din timpul lui Napoleon. James Clark Ross, porneşte în anul 1818 o expediţie sub comanda lui William Edward Parry, de căutare a Pasajului de nord-vest şi ulterior în călătorii de explorare a Oceanului Arctic. Datorită priceperii şi cunoştinţelor sale va fi avansat ca locotenent. În anul 1834 este numit căpitan şi va continua să întreprindă expediţii de exploare a celor doi poli ai pământului.

- 1863: S-a născut Henry Van de Velde, arhitect şi designer belgian.Henry Van de Velde (d. 25 octombrie 1957) a fost un arhitect, decorator de interioare, designer, pictor şi designer de mobilier belgian, care este cel mai cunoscut pentru artefactele, piesele de mobilier şi clădirile sale realizate în stilul Art Nouveau.Henry Van de Velde a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale de maturitate artistică în Germania, având o influenţă decisivă asupra arhitecturii şi designului german de la începutul secolului al 20-lea.

- 1880: S-a născut George Valentin Bibescu, pilot român (d. 1941) .Este fondatorul Automobil Clubului Român în 1904. A înfiinţat Clubul Aviatic Român în 1909 şi Liga Naţională Aeriană în 1912.

- 1885: Gottlieb Daimler a primit brevetul pentru primul motor cu cilindru răcit cu apă.Gottlieb Daimler (n. 17 martie 1834, Schorndorf, Wurtemberg la circa 30 km de Stuttgart; d. 6 martie 1900, Cannstatt) a fost un inventator german. A construit prima motocicletă şi a îmbunătăţit numeroase motoare.

- 1889: S-a născut Grigoraş Dinicu, compozitor, violonist român. 

– 1893: S-a născut prozatorul Damian Stănoiu (prenumele la naştere: Dumitru) (m. 1956)

- 1895: S-a născut compozitorul italian Mario Castelnuovo-Tedesco (m. 1968)

-1897: A murit Johannes Brahms, compozitor, pianist şi dirijor german.

- 1897: Mihail Sadoveanu a debutat în ziarul umoristic „Dracul" din Bucureşti

– 1898: S-a născut Michel de Ghelderode (pe numele său adevărat Adhémar-Adolphe-Louis Martens), dramaturg belgian de limbă franceză (m. 1962)

- 1905: A murit Ion Pop-Reteganul, folclorist ce aparţine etapei de constituire ştiinţifică a disciplinei; culegeri de poezii, poveşti şi bocete ardeleneşti (n. 1853)

-  1918, 3/16: A luat fiinţă, la Iaşi, formaţiunea politică Liga Poporului (transformată în 1920 în Partidul Poporului), constituită în jurul personalităţii generalului Alexandru Averescu, aureolat de succesele repurtate în bătăliile din anul 1917; formaţiunea politică devine, în 1920, primul partid din România întregită cu reprezentare naţională 

– 1922: S-a născut Doris Day, actriţă americană de film (una dintre cele mai populare vedete de comedie ale anilor ’60), cântăreaţă, cunoscută militantă pentru drepturile animalelor 

– 1922: S-a născut Carlo Lizzani, regizor, scenarist şi critic italian de film; teoretician al neorealismului; a scris o istorie a cinematografiei italiene (m. 2013)

- 1922: Iosif Stalin îi succede lui Vladimir Ilici Lenin ca lider al Uniunii Sovietice

- 1924: S-a născut Marlon Brando, actor şi regizor de film american.

- 1925: S-a născut pianistul Mândru Katz; în 1959 a emigrat în Israel (m. 1978). 

-1927: S-a născut interpretul de muzică uşoară Luigi Ionescu. Luigi Ionescu (n. Pânceşti, Bacău - d. 4 octombrie 1994, Bucureşti) a fost un cântăreţ român de muzică uşoară. Începe să cânte de la o vârstă tânără (chiar din timpul liceului) la Bacău. Numele lui rămâne legat de o serie apreciabilă de şlagăre româneşti sau internaţionale interpretate în limba română, cum ar fi„Marina, Marina". Piesa de referinţă a carierei lui rămâne „Lalele" compusă de Temistocle Popa. În anul 2001, grupul Suprem pune în circulaţie o inedită versiune a hitului (aranjament remix DJ Phantom), în care se pot auzi şi fragmente din înregistrarea originală, cu vocea lui Luigi Ionescu. Din 1946 participă la concursurile pentru tineret. Este remarcat de marii compozitori ai vremii: Ion Vasilescu, Elly Roman, Henry Mălineanu care scriu pentru el. Gelu Solomonescu, redutabil pianist şi şef de formaţie, îl îndrumă către Teatrul de Revistă Constantin Tănase. În urma audiţiei susţinute în 1951 este angajat, desfăşurându-şi apoi întreaga carieră- de o uimitoare longevitate- în cadrul teatrului, până în 1987 când se retrage din viaţa artistică.Piese din repertoriu: „Lalele", „Zorile", „Turturele" (Temistocle Popa), „E primăvară în ianuarie" (Gelu Solomonescu). „Viaţa e prietena mea" (Florentin Delmar);

„Femeia" (Henry Mălineanu).

– 1928: S-a născut Don Gibson, cântăreţ, chitarist şi compozitor country american, supranumit şi „poetul trist” (m. 2003)

- 1930: S-a născut Helmut Kohl, om politic german; fost cancelar federal (1982-1998); artizanul reunificării germane (1990); partizan, fără rezerve, al extinderii Uniunii Europene şi al creării monedei unice europene, euro

- 1933: 2 avioane britanice au survolat pentru prima dată Everestul

 - 1940: S-a născut Neagu Udroiu, publicist şi scriitor; fost ambasador al României în Finlanda şi Estonia

– 1944: A murit pictorul Octav Băncilă (n. 1872)

– 1945: S-a născut Florentin Popescu, poet, prozator, istoric şi critic literar, ziarist

- 1948: S-a născut Jaap de Hoop Scheffer, om politic olandez, fost secretar general al NATO în perioada 2004 - 2009 (succesor al britanicului George Robertson)

- 1948: Preşedintele american Harry Truman a semnat Planul Marshall de ajutorare a ţărilor europene afectate de cel de-al doilea război mondial. Planul Marshall The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucţie conceput de Statele Unite ale Americii şi destinat aliaţilor europeni din Al Doilea Război Mondial.

- 1950: A murit Kurt Weil, compozitor german naturalizat american în 1943 (n. 1900)

- 1953: A murit (la Lisabona, Portugalia) Carol al II-lea de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al României (1930-1940); Carol al II-lea a părăsit România în septembrie 1940, a locuit un timp în Brazilia şi după 1947 s-a stabilit în Portugalia; membru de onoare al Academiei Române (1921); preşedinte de onoare şi protector (1930-1940) al Academiei Române (n.3/16.X.1893, la Sinaia). 

- 1956: S-a născut Miguel Bose, actor de film şi cântăreţ spaniol

- 1961: S-a născut actorul american de film Eddie Murphy.Edward Regan  „Eddie" Murphy (născut în Brooklyn, New York) este un actor american, regizor, producător, actor şi cântăreţ. Se află pe locul doi al actorilor cu cele mai mari încasări din istorie.El are o prezenţă constantă în spectacolul de televiziune Saturday Night Live între 1980 - 1984, şi el a lucrat ca acor solo de comedie.Se află pe locul 10 în lista celor mai comici din toate timpurile.

- 1962: A murit Manolis Kalomiris, compozitor şi pedagog grec (n. 1883) 

- 1966: Staţia automată sovietică „Luna 10" a devenit primul satelit artificial al Lunii.„Luna 10" (din seria E-6S) aparţinând programului Luna, a fost o misiune spaţială robotică, numită de asemenea Lunik 10.Naveta spaţială a fost lansată către Lună de pe o platformă orbitală a Terrei pe 31 martie 1966.Luna 10 a fost şi primul satelit artificial al Lunii.Naveta a intrat pe orbita lunară pe 3 aprilie 1966 şi a completat prima sa orbită lunară 3 ore mai târziu, pe 4 aprilie (ora Moscovei)

– 1967: S-a născut regizorul Cristi Puiu; a debutat în 2001 cu filmul „Marfa şi banii”, film care a obţinut mai multe premii internaţionale; a continuat cu un film de scurt-metraj, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea” în 2004, film premiat la Festivalul Internaţional de la Berlin – „Ursul de Aur pentru cel mai bun film de scurt-metraj”. Al doilea film de lung-metraj, „Moartea domnului Lăzărescu”, 2005, a obţinut, de asemenea, numeroase premii internaţionale. A mai regizat, în 2010, lung-metrajul de ficţiune „Aurora”, în care a interpretat personajul principal (Viorel)

- 1967: Stabilirea de relaţii diplomatice la nivel de ambasadă între România şi Canada 

- 1973: Prima convorbire telefonică de pe un celular.Telefonia mobilă modernă înregistrează un salt uriaş pe 3 aprilie 1973 când Dr. Martin Cooper de la Motorola, în timp ce se deplasa pe o stradă din New York, efectuează o convorbire cu Dr. Joel S. Engel, şeful direcţiei de cercetare de la AT&T Bell Labs, fiind prima convorbire cu un telefon mobil. Era vorba de un telefon Motorola DynaTAC.În afară de Martin Cooper de la Motorola căruia i se atribuie primul telefon mobil practic, bazat pe utilizarea undelor radio, putem menţiona şi alţi inventatori care şi-au adus contribuţia în evoluţia telefoniei mobile:

- Nathan B. Stabbefield din Kentucky (patent 887.357);

- George Sweigert din Ohio căruia i se atribuie primul telefon modern fără fir; 

- Charles A. Gladder şi Martin H. Parelman din Nevada, invenţie patentată în 1979 ce prevedea utilizarea frecvenţelor radio.

Dacă Bell Laboratories introdusese ideea comunicaţiilor celulare pentru maşinile poliţiei (în 1947), meritul Motorola şi mai ales al lui Cooper constă în utilizarea acestuia şi în afara automobilului. 

- 1976: A murit medicul Emil C. Crăciun; între anii 1931 şi 1932 a pus, la Cluj, bazele primului Institut oncologic din România, al cărui director a fost; ca director al Institutului  „Dr. V. Babeş" din Bucureşti, îl va organiza pe baze noi, ca institut modern de patologie; membru corespondent al Academiei Române din 1963 (n. 1896)

- 1976: A murit soprana Ana Tălmăceanu-Dinescu (n. 1913)

- 1985: A murit Eugen Macovschi, biochimist şi biolog; a contribuit la elaborarea unei noi concepţii, originale, privitoare la structura materiei vii (teoria biostructurală); cercetări în diferite domenii ale biologiei; membru titular al Academiei Române din 1948 (n. 1906)

- 1991: A murit scriitorul englez Graham Greene. Henry Graham Greene (n. 2 octombrie 1904) a fost un scriitor, dramaturg, scenarist şi critic literar englez.Călătoriile în Mexic, Africa şi Asia au determinat alegerea locului acţiunii diferitelor sale opere.Scrierile sale, de puternică tensiune şi structurate după tehnicaromanului poliţist, explorează probleme politice şi morale ale lumii moderne.Sunt reprezentate naturalist, fără iluzii, conflictele de conştiinţă ale omului părăsit în voia spaimei şi singurătăţii.

- 1994: A murit geneticianul francez Jérôme Lejeune, pionier într-o serie de direcţii fundamentale în genetică, cum ar fi genetica matematică, influenţa radiaţiei ionizante asupra genelor, îmbătrânirea precoce; la sfârşitul anilor '50 ai secolului XX a decoperit că sindromul Down este provocat de o aberaţie cromozomială; a fost unul dintre consilierii Papei Ioan Paul al II-lea pentru probleme de morală (n. 1926)

- 1995: A murit inginerul Victor Bunea; a lucrat ca inginer de concepţie şi cercetător în industria maşinilor electrice din România; titular al unui mare număr de brevete valorificate în industria electronică; membru de onoare al Academiei Române din 1993 (n. 1903)

- 2000: A murit George Littera, critic şi istoric de film, cunoscută personalitate a învăţământului cinematografic românesc (n. 1941)

– 2006: A murit Harry McGilberry, cântăreț american de muzică R&B și soul; membru al trupei The Temptations între 1995 și 2003 (n. 1950)

– 2015: A murit jurnalistul de radio şi prozatorul Paul Grigoriu; realizator şi prezentator a numeroase emisiuni la Radiodifuziunea Română (unde a lucrat din 1969 până în 2008), a marcat prin prestaţia sa inspirată secţiunea postdecembristă a istoriei radioului românesc (n. 1945)

– 2016: A murit Cesare Maldini, fotbalist şi antrenor italian (n. 1932)

$__

 UCIDEREA FAMILIEI ROMANOV

Uciderea brutală a întregii familii Romanov a fost punctul culminant al nemulțumirii profunde din întregul Imperiu Rus față de domnia autocratică persistentă a țarului Nicolae al II-lea (domnie 1894-1917). În urma dezastrului Primului Război Mondial (1914-1918) și a abdicării țarului în 1917, revoluționarii bolșevici au preluat puterea. Noua Rusie Sovietică a fost imediat divizată de un război civil aprig, iar pe măsură ce simpatizanții regaliști se apropiau de Ekaterinaburg (Ekaterinburg), unde erau deținuți țarul, soția sa și cei cinci copii ai lor, liderul bolșevic Vladimir Lenin (1870-1924) a ordonat execuția lor. Pe 17 iulie 1918, toți cei șapte membri ai familiei regale au fost împușcați, iar trupurile lor au fost apoi îngropate în secret. Testele ADN au confirmat rămășițele tuturor celor șapte membri ai familiei imperiale.

Un țar nepopular

Țarul Nicolae al II-lea domnise ca și conducător absolut al Imperiului Rus din 1894. Problemele economice, schimbările societale și o creștere semnificativă a populației, care a dus la penurie de terenuri, s-au combinat pentru a inspira anumite grupuri să ceară reforme. Țarul a scăpat cu greu de răsturnarea Revoluției Ruse din 1905. Masacrul protestatarilor neînarmați, cunoscut sub numele de Duminica Sângeroasă din 1905 , a declanșat o serie de greve și proteste la nivel de stat în acel an, care au fost susținute de toate clasele societății ruse. Încercările fără entuziasm ale țarului de a face reforme politice cu un nou parlament reprezentativ, alegerea miniștrilor reacționari și lipsa unui succes semnificativ în ceea ce privește Reformele Stolîpin , adică reformele sociale, economice și funciare instituite de prim-ministrul Piotr Stolîpin (1862-1911), au însemnat că sentimentele revoluționare au continuat să clocotească sub suprafața guvernării autocratice a Rusiei. Asasinatele, inclusiv cel al lui Stolîpin în 1911, și activismul grupurilor comuniste precum menșevicii și bolșevicii, au menținut ideea schimbării în prim-planul politicii rusești. O altă sursă de critică la adresa lui Nicolae al II-lea a fost rolul misterios al autoproclamatului om sfânt Grigori Rasputin (1869-1916) și întrebarea câtă influență a avut acest țăran siberian asupra familiei regale.

Deși țărănimea rusă încă respecta pe scară largă caracterul sacru al rolului țarului, intrarea Rusiei în Primul Război Mondial (1914-18) a fost dezastruoasă pentru Nicolae al II-lea și s-a dovedit a fi picura care a umplut paharul pentru revoluționari. Încă o dată, așa cum se întâmplase după înfrângerea umilitoare din războiul ruso-japonez (1904-1905), Nicolae a fost demascat ca un lider de război incompetent, chiar dacă el însuși fusese reticent în a intra în acest conflict anume. Decizia lui Nicolae de a prelua funcția de comandant-șef al forțelor armate în septembrie 1915 a însemnat că a devenit strâns asociat cu eșecurile militare ale Rusiei. Aceste eșecuri au inclus înfrângeri catastrofale pe câmpul de luptă, incompetență logistică dezastruoasă și moartea a peste 2 milioane de soldați ruși. Primul Război Mondial a cauzat, de asemenea, probleme suplimentare pentru sectorul agricol rus și economia în general.

Rezultatul final al tuturor acestor conflicte a fost Revoluția Rusă din 1917 (de fapt, două revoluții), care a început cu revolte pentru pâine la Petrograd (Sankt Petersburg) în martie 1917 și care a escaladat rapid când trupele garnizoanei din Petrograd s-au alăturat revoltaților. Revoluția și lipsa de sprijin pentru țar în rândul elitei politice l-au forțat pe Nicolae să abdice pe 2 martie; el a abdicat și în numele fiului și moștenitorului său, Alexei. Încă neînțelegând pe deplin că Romanovii erau pe cale să dispară din istorie, Nicolae l-a ales pe fratele său să-i succeadă, Marele Duce Mihail Alexandrovici (1878-1918), care a domnit doar o zi ca țarul Mihail al II-lea , deși nu a fost niciodată confirmat oficial ca atare. Bolșevicii s-au asigurat că monarhia rusă a fost efectiv abolită.

Nicolae a fost sfătuit să fugă din țară pentru propria siguranță, dar a refuzat, declarând: „Nu aș părăsi niciodată Rusia. O iubesc prea mult” (Montefiore, 629). Nicolae a luat în considerare ideea, destul de naiv, de a duce o viață liniștită de retragere în Crimeea (unde se afla mama sa) sau Kostroma, care avea legături istorice cu Romanovii.

Arestul la domiciliu în Tsarskoye Selo

Fostul țar a fost obligat să se mute la palatul Țarskoie Selo , la sud de Sankt Petersburg. Familia era formată din Nicolae, soția sa Alexandra Fiodorovna (1872-1918), cele patru fiice ale lor, Olga (născută în 1895), Tatiana (născută în 1897), Maria (născută în 1899) și Anastasia (născută în 1901), și fiul lor Alexei (născut în 1904). Romanovii au fost practic închiși de Guvernul Provizoriu, care fusese instituit pe 11 martie. La început, închisoarea a fost suportabilă; Nicolae a remarcat cu regret: „căci nu am fost prizonier toată viața mea?” (Montefiore, 631). O propunere adresată ambasadorului britanic, conform căreia fostul țar și familia sa ar fi cel mai bine dacă Marea Britanie i-ar găzdui – regele George al V-lea (domnie 1910-1936) a fost vărul lui Nicolae – a fost transmisă prim-ministrului britanic și regelui, dar planul a fost în cele din urmă respins, în mare parte din cauza temerilor lui George al V-lea că prezența fostului țar ar putea stârni gânduri revoluționare în mintea muncitorilor britanici. În orice caz, este puțin probabil ca bolșevicii să-i fi permis fostului țar să trăiască într-o țară în care ar putea obține cu ușurință fonduri pentru a lansa o revenire în țară. Între timp, Romanovii și-au petrecut timpul în arest la domiciliu plantând legume și făcând plajă, vara aparent idilică fiind afectată doar de un val de rujeolă în rândul copiilor.

Pe 1 august, familia regală a fost mutată la Tobolsk, în Siberia. După călătoria cu trenul de cinci zile, Romanovii, câinii lor și cei 39 de servitori au fost găzduiți în modesta reședință a guvernatorului din Tobolsk. În mod ironic, această reședință, care avea o gardă constantă de soldați, era numită „Casa Libertății”. Închiși în grădina reședinței, Romanovii își petreceau timpul jucând domino și bezique, observând trecătorii curioși și scriind scrisori. Alexandra a scris într-o singură scrisoare: „Tot trecutul este un vis. Nu păstrăm decât lacrimi și amintiri pline de recunoștință. Unul câte unul, toate lucrurile pământești dispar” (Montefiore, 634).

Mutare la Ekaterinaburg

În urma celei de-a doua Revoluții, cea bolșevică , Rusia Sovietică a fost instaurată pe 7 noiembrie, avându-l în frunte pe liderul bolșevic Vladimir Lenin. Lenin a negociat un armistițiu cu Germania în decembrie 1917 și a retras oficial Rusia din Primul Război Mondial prin Tratatul de la Brest-Litovsk , semnat pe 3 martie 1918. La sfârșitul lunii aprilie, familia Romanov a fost mutată într-o nouă reședință la Ekaterinaburg, o fortăreață bolșevică. Aici, la Casa Ipatev, conacul unui comerciant local, familia regală a fost supusă raționalizării alimentelor și timpului limitat pentru plimbări în grădină, dar au rămas împreună până la sfârșit. Pentru a se feri de privirile curioși, casa a fost împrejmuită, iar ferestrele i-au fost văruite. După cum a scris Alexandra în ultima sa scrisoare: „Am venit aici știind foarte bine că nu voi scăpa cu viață... Deși furtuna se apropie din ce în ce mai mult, sufletele noastre sunt împăcate.” (Montefiore, 636).

Aproape imediat după preluarea puterii, Lenin și colegii săi bolșevici au fost implicați într-un război civil lung și sângeros. Războiul Civil Rus (1917-1922) a implicat mai multe grupuri concurente, în special bolșevicii (roșii), albii (dominați de elemente conservatoare ale armatei și cu sprijinul aliaților dezamăgiți ai Rusiei în Primul Război Mondial) și diverse mișcări separatiste care au implicat state care doreau să se elibereze de Imperiul Rus și care aveau sprijinul Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman ). Având în vedere că războiul civil mergea prost pentru ei, bolșevicii erau hotărâți ca Nicolae al II-lea să nu devină un punct de raliu pentru opoziție. În mod semnificativ, fostul țar era acum numit direct „Cetățeanul Romanov”, iar numele de cod bolșevic pentru familia sa era „Bagajul”. Problema a ajuns la un punct culminant când o forță cehă pro-albă a preluat Simbirsk și a avansat spre Ekaterinaburg. Lenin și-a dat aprobarea ca bolșevicii locali de la Ekaterinaburg să-l execute pe țar și familia sa pe 16 iulie 1918. Lenin a afirmat că planul de a executa întreaga familie era „o simplitate până la punctul geniului” și a justificat crima cu convingerea sa că „revoluția este lipsită de sens fără plutoane de execuție” (Montefiore, 636). Lenin nu a fost singurul care și-a exprimat opiniile, iar mai multe comploturi neoficiale ale bolșevicilor locali de a-i ucide pe Romanovi fuseseră deja dejucate. În același timp, un plan al regaliștilor de a duce familia regală în siguranța unei țări străine a fost, de asemenea, dejucat. Decizia finală a lui Lenin nu a fost însă aprobată de toți bolșevicii. O voce notabilă de opoziție a fost cea a lui Leon Troțki (1879-1940), care dorise să-l judece pe țar pentru a-i expune public insuficiențele și a demonstra de ce nimic altceva decât o revoluție nu era considerat necesar.

Moartea în pivniță

Iakov Iurovski, comisar bolșevic și membru al Cekai, poliția secretă a lui Lenin, a fost omul acuzat de uciderea familiei regale. Iurovski nu a avut nicio reținere în ceea ce privește misiunea sa cumplită, declarând odată: „Mi-a fost lăsat mie, ca fiu de muncitor, sarcina de a regla conturile Revoluției cu Casa Imperială pentru secole de suferință” (Montefiore, 643). În primele ore ale zilei de 17 iulie, Romanovii și unii dintre servitorii lor au fost chemați din paturile lor și adunați în pivnița conacului. Iurovski și zece sau unsprezece bărbați înarmați au intrat în cameră. Iurovski le-a cerut tuturor să se ridice și să citească o scurtă declarație: „Având în vedere faptul că rudele dumneavoastră își continuă ofensiva împotriva Rusiei Sovietice, Prezidiul Consiliului Regional Ural a decis să vă condamne la moarte” (Montefiore, 4). Nicolae a răspuns cu „Doamne, o, Dumnezeule !, ce este asta?” ( ibid ) și le-a cerut lui Iurovski să repete declarația, ceea ce a și făcut. Iurovski l-a împușcat apoi în piept pe fostul monarh, care nu înțelegea ce știa, iar ceilalți bărbați au tras și ei asupra lui, ignorându-i în mare parte pe restul prizonierilor. Iurovski le-a ordonat apoi oamenilor să tragă asupra celorlalți Romanovi și servitori, dar până atunci pivnița era plină de fum. O ușă a fost deschisă pentru a curăța aerul, iar focul a continuat, la fel ca și munca sângeroasă cu baionete. Romanovii cususeră în secret bijuteriile familiei în hainele lor. Corsete, lenjerie intimă, curele, pălării și cusături groase de orice fel ascundeau un număr mare de pietre prețioase, o ispravă de vânzare cu amănuntul pe care familia o numea în cod „aranjarea medicamentelor”. Bijuteriile cusute în hainele lor i-au protejat parțial pe copiii fostului țar de salvele inițiale, așa că au trebuit să fie împușcați de la distanță. Măcelul ratat a durat zece minute întregi înainte ca liniștea să domnească în sfârșit în pivniță. Chiar și doi dintre câinii familiei au fost uciși (un al treilea a scăpat pentru a duce în cele din urmă o viață ușuratică la Castelul Windsor din Anglia ).

Cadavrele au fost debarasate de obiecte de valoare precum inele, ceasuri și 7,7 kg de bijuterii. S-a observat că cele patru fiice purtau fiecare câte o amuletă la gât, care conținea o imagine a detestatului Rasputin și cuvintele uneia dintre rugăciunile sale. Cadavrele au fost dezbrăcate și aruncate într-un puț de mină dezafectat, dar când s-a descoperit că acesta nu era foarte adânc, cadavrele au fost recuperate și tratate cu benzină și acid; rămășițele au fost apoi îngropate în pădurea din apropiere. Alte rude mai îndepărtate ale țarului au fost adunate și executate; Mihail Alexandrovici fusese deja împușcat. Dinastia Romanov, care condusese Rusia din 1613, luase sfârșit. Bolșevicii au anunțat oficial că fostul țar fusese ucis înainte ca „bandele cehoslovace” să cucerească Ekaterinaburgul. S-a raportat că restul familiei imperiale fusese evacuat. Lenin s-a asigurat că nu era implicat direct în crimă, iar linia oficială era că Sovietul Uralului acționase independent, un punct pe care majoritatea istoricilor îl consideră imposibil.

Au existat zvonuri persistente conform cărora Anastasia, fiica cea mică a țarului, supraviețuise execuției. În 1993, testele ADN ale locului mormântului (ținute în evidență de poliția secretă a URSS, KGB) au confirmat că aici se aflau rămășițele lui Nicolae, Alexandra, Olga, Tatiana și Maria. Problema era că Anastasia și Alexei erau dispăruți. Țarul și familia sa au fost reînmormântați în Catedrala Sfinții Petru și Pavel din Sankt Petersburg. În 2000, Nicolae al II-lea, soția sa și cei cinci copii ai săi au fost sfințiți de Biserica Ortodoxă Rusă. În 2007, un al doilea loc de înmormântare , nu departe de situl principal, a fost descoperit, conținând ceea ce ar fi putut fi rămășițele celor doi copii dispăruți. Încheierea definitivă a fost făcută în 2015, când testele ADN au dezvăluit că printre rămășițele umane de la al doilea loc se numărau cele ale Anastasiei și Alexei. Aceste rămășițe nou identificate au fost apoi adăugate la mormântul familiei Romanov din Catedrala Sfinții Petru și Pavel.