$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1946: La această dată, a trecut în eternitate Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile” teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit” (18 februarie1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore.

Dramaturg, caricaturist, regizor, Victor Ion Popa s-a născut la Bârlad, la 29 iulie 1895. Unele surse indică locul naşterii ca fiind Călmățui, din fostul judeţ Tutova. A fost student al Facultății de Drept a Universității din Iași, dar a urmat în paralel și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică și, pentru scurtă vreme, Școala de Belle Arte. A fost profesor la Academia de Artă Cinematografică din București (din 1926), apoi director de scenă al Teatrului popular, al Teatrului Național din Cernăuți, al Teatrului „Maria Ventura". A fost președinte al Comitetului de direcție al Oficiului Național Cinematografic. A debutat foarte devreme cu versuri (1912) și, simultan, și-a văzut tipărite primele desene și caricaturi. Fiind un desenator talentat a colaborat la ilustrarea mai multor periodice („Revista vremii") și cărți.Tot atunci și-a descoperit vocația pentru teatru, debutând cu spectacolul după „Ciuta'', care a avut premiera în 1923, avându-i ca interpreți pe Getta Kernbach, Ana Luca, Ion Sîrbu, Ion Tâlvan și N. Soreanu. Autorului piesei i-a fost decernat Premiul Caragiale al Teatrului Național.

S-a afirmat și ca eseist și publicist, reflecțiile sale despre teatru reprezentând un capitol important în acest domeniu. A fost redactor la „Revista copiilor și a tinerimii'' din București (1920-1924). De asemenea, a colaborat la „Gândirea'' (al cărei co-fondator a fost), „Hiena'', „Ora'', „Revista vremii'', „Sburătorul'', fiind în paralel cronicar artistic, desenator și regizor.Anii 1922-1932 constituie perioada cea mai fertilă și cea mai agitată a activității sale: a scris piese de teatru, a lucrat ca regizor la mai multe teatre din țară, a întemeiat un teatru popular și primul teatru pentru copii. Victor Ion Popa și-a adus din plin contribuția la succesul teatrului radiofonic, reușind să facă din emisiunile de teatru radiofonic adevărate opere cultural-artistice. Dintre actorii care au colaborat cu Victor Ion Popa: Jules Cazaban, Coco Danielescu, Maria Mohor, Tudor Călin, Ilie Cernea, Getta Kernbach-Popa, Irina Nădejde, Sonia Cluceru, Florica Teodoru, Eugenia Popovici etc.

Pentru o scurtă perioadă s-a retras din viața teatrală pentru a se ocupa de literatură, dar a rămas fidel teatrului până la sfârșitul vieții, care l-a surprins în plină activitate regizorală. A scris piese interesante, deosebite în istoria teatrului românesc, dar inegale ca valoare, Victor Ion Popa fiind cunoscut mai ales prin: „Ciuta" (1922) — dramă puternică, de intensitate ibseniană; comediile „blajine", cum sunt apreciate de critică, „Mușcata din fereastră" (1929, cu peste 50 de reprezentanții) și „Take, Ianke și Cadîr" (1932) — ambele pe tema conflictului dintre generații, ultima, o comedie savuroasă,care se bucură și astăzi de un real succes. Pe lângă acestea se mai află „Acord familial" și drame, care nu au reușit să se impună.

Prozatorul Victor Ion Popa a atins cel mai înalt nivel al talentului său prin romanul, inspirat din mediul rural, „Velerim și Veler Doamne" (1933, Premiul Societății Scriitorilor Români-1934), care a fost și ecranizat: „Osânda" (1976, în regia lui Sergiu Nicolaescu), în care a jucat un rol fabulos Amza Pellea. Opera sa se împarte egal între dramaturgie („Ciuta'', 1923; „Păpușa cu piciorul rupt'', 1926; „Mușcata din fereastră'', 1930- Premiul Academiei Române; „Vicleimul'', 1934; „Acord familiar'', 1934- Premiul Societății Autorilor Dramatici; „Cuiul lui Pepelea'', 1935; „Plata birului. Deșteapta pământului. Cățelul sau așa ceva'', 1937; „Take, lanke și Cadîr'', 1938; „Mironosițele'', 1938 etc., rămase în manuscris) și proză (nuvele și povestiri: „Povestiri cu prunci și moșnegi'', 1936; „Ghicește-mi în cafea'', 1938; „Bătaia'', 1942; romane: „'Velerim și Veler Doamne'', 1933 — Premiul Societății Scriitorilor Români; „Sfârlează cu fofează'', 1936; „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu'', 1939; amintiri romanțate din război: „Floare de oțel'', 1930). Victor Ion Popa a murit la 30 martie 1946.

Surse:

http://jurnaluldedrajna.ro/victor-ion-popa-om-de-teatru-si-literat-polivalent/

http://www.migl.ro/cladiri/Ivesti/Victor%20Ion%20Popa.html

http://www.autorii.com/scriitori/victor-ion-popa/

https://www.artline.ro/Victor-Ion-Popa-30331-1-n.html

http://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-victor-ion-popa-114-ani-nastere-29-07-2009

https://adevarul.ro/locale/vaslui/vicii-l-au-ucis-autorul-piesei-take-ianke-cadar-maestrul-radu-beligan-ucenicul-dramaturgului-scris-despre-lucruri-1_54eb988e448e03c0fdeaa6af/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 2004: În această zi, a murit actorul Aurel Giurumia. Aurel Giurumia s-a născut în Cernăuţi, la data de 14 martie 1931. El a absolvit, în anul1954, Institutul de Teatru din Cluj şi a jucat pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din 1954 până în 1968. A jucat în zeci de spectacole ca: Lacuna de Eugen Ionesco, Mirele furat de Ştefan Haralamb, Stela Neagu, Nota zero la purtare de Octavian Sava, Virgil Stoenescu, Clubul împuşcaţilor de Jean - Paul Sartre, Nopţile tăcerii de Teofil Busecan, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Vacanţa fratelui mai mic de Gunars Priede, Maria Stuart de Friedrich Schiller, Conştiinţa furată de Teofil Busecan, Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Măsură pentru măsură de William Shakespeare, Ultimul tren de Gyorgy Kovacs, Eugen Mirea, Romeo şi Julieta la Mizil de George Ranetti, Mirandolina de Carlo Goldoni, Scrisori de dragoste de Virgil Stoenescu, etc.

Din 1968, el devenea actor al Teatrului de Comedie din Bucuresti şi a jucat pe această scenă până în 1989. Ultimul rol a fost Chenneviette din Scaiul de Feydeau. A mai jucat în Cher Antoine de Jean Anouilh, Mutter Courage de Bertolt Brecht, Jocul dragostei şi al întâmplării de Marivaux, Livada de vişini de A. P. Cehov, Concurs de Frumuseţe de Tudor Popescu etc. Debutul în film a avut loc în 1958, cu serialul de televiziune Alo?...aţi greşit numărul!. A mai jucat în ecranizarea pentru televiziune a piesei Viforul de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, rolul lui Moghilă, Doi băieţi ca pâinea caldă (1962), Vacanţă la mare (1962), Aşteptarea (1970), Căpitanul Val-Vârtej (1971), Drum în penumbră (1972), Pistruiatul (1973), Capcana (1974), Piraţii din Pacific (1975), Oraşul văzut de sus (1975), Amiciţie (1976), Un text cu bucluc (1976), Zile fierbinţi (1976), Toate pânzele sus (1976), Gloria nu cântă (1976), Premiera (1976), Roşcovanul (1976), Eu, tu şi Ovidiu (1977), Acţiunea Autobuzul (1977), Totul pentru fotbal (1978), Cianura şi picătura de ploaie (1978), Melodii, melodii (1978), Expresul de Buftea (1978), Audienţa (1979), Fiul munţilor (1980), Ana şi hoţul (1981), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Grăbeşte-te încet (1981), Saltimbancii (1981), Un saltimbanc la Polul Nord (1982), Fram (1983), Eroii n-au vârstă (1984), Căsătorie cu repetiţie (1985), Vară sentimentală (1985), Promisiuni (1985), Liceenii (1986), Duminica în familie (1987), pînă la Campioana (1990).

Actorul Aurel Giurumia a murit în 2004, la 30 martie. El a fost unul dintre maeștrii comediei româneşti, a jucat in zeci de spectacole de teatru şi în filme. A slujit scena Teatrului de Comedie din capitală peste 20 de ani, a încântat publicul cu roluri de film ca Moghilă din Viforul lui Delavrancea, Agop din Toate pânzele sus, Gruia din Pistruiatul, Năsălie din Acţiunea Autobuzul ş.a.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/aurel-giurumia-3668/

http://aarc.ro/personalitate/view/aurel-giurumia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/aurel-giurumia-incetat-viata-1_50ba00fd7c42d5a663af31e9/index.html

http://biografii.famouswhy.ro/aurel_giurumia/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie…

- 239 î. Hr.: Prima menţionare a trecerii cometei Halley într-o cronică de Wen Hsien Thung Khao, un astronom antic japonez 

– 1135: S-a născut Moise Maimonide, filosof, medic și teolog din Evul Mediu, născut în Spania și stabilit în Egipt (d. 1204).

- 1392: Prima atestare documentară a oraşului Roman în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră)

– 1559: A murit matematicianul german Adam Ries; a scris o serie de cărţi şi manuale în care sunt descrise diferite metode de calcul (n. 1492)

- 1633:S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691) 

- 1746: S-a născut pictorul spaniol Francisco de Goya (m. 1828) .

– 1764: A murit Pietro Locatelli, violonist şi compozitor italian; reprezentant de seamă al barocului târziu (n. 1695)

- 1820: S-a născut scriitoarea britanică Anna Sewell, cunoscută la noi prin romanul pentru copii („Black Beauty" ((„Negruţ") (m. 1878)

- 1821: Întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu, conducător al revoluţiei din Țara Românească, şi Alexandru Ipsilanti, liderul Eteriei. În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia judeţele dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor.

- 1830, 30.III / 11.IV: S-au încheiat lucrările de elaborare a Regulamentelor Organice, considerate a fi primele acte constituţionale pe teritoriul ţării noastre; acestea au pus bazele unei noi organizări interne în Moldova şi Ţara Românească, după terminarea regimului fanariot; pentru redactarea Regulamentelor au fost numite două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, sub preşedinţia consulului general rus Matvei Minciaki; Regulamentele Organice au însemnat pentru Principatele Române modernizarea societăţii, pe de o parte, iar pe de alta, consolidarea puterii politice şi economice a marii boierimi şi a protectoratului Rusiei

- 1842: Medicul american Crawford Long (1815-1878) folosea pentru prima dată eterul ca anestezic pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale. El nu şi-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat dentistul William T.G. Morton (1819 – 1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846. Primul anestezist profilat este considerat englezul John Snow (1813 – 1858), care a funcţionat ca („anestezist şef” al Londrei. El este autorul unei lucrări (“Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale”), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om. Ulterior a renunţat la eter, administrând peste 4000 de anestezii cu cloroform, fără niciun deces

- 1844: S-a născut poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului. Paul Verlaine (d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparţine curentului simbolist şi este unul dintre cei mai citiţi dintre poeţii francezi. Este privit de simboliştii francezi ca şef al curentului. A dus o viaţă de boem, de („ poet blestemat”, ce contrastează în planul creaţiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare. Versurile de început ((„Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscenţe din parnasieni şi din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinaţia către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, aşa cum o demonstrează volumele sale: („Romanţe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, („Înţelepciune” (1881), („Odinioară şi altădată” (1885), („Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuţi şi formulează, în versurile celebre din („Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: („Muzica înainte de toate”; („Suceşte gâtul elocinţei”; („Nuanţă, nicidecum culoare”.

-1853: S-a născut Vincent Van Gogh, pictor, desenator şi gravor olandez.Vincent Willem van Gogh (n. Groot Zundert, Țările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului XIX pentru culorile vii şi impactul emoţional. El a suferit de boli mintale, boli care au cauzat sinuciderea lui cu un pistol la vâsta de 37 ani.El a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi şi 1100 de desene şi schiţe. Astăzi, multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje şi picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute şi cele mai scumpe din lume. Puţin apreciat în timpul vieţii sale, faima sa a crescut în anii de după moartea sa. Astăzi, el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi pictori din istorie

- 1856: Se semnează Tratatul de la Paris; sfârşitul Războiului din Crimeea 

- 1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia înregistrează patentul creionului cu gumă de şters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne l-a realizat pentru prima dată 

- 1866: Locotenenţa domnească publică Proclamaţia către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moştenire şi sub numele de Carol I. Guvernul Ghica dă publicităţii un manifest, la 2 aprilie 1866, cu acelaşi sens. 

- 1867: SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari  

- 1874: S-a născut Nicolae Rădescu, militar de carieră şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945)..

- 1894: S-a născut Serghei Iliuşin, cunoscut constructor rus de avioane; în 1931 a fondat firma care-i poartă numele, unde a proiectat şi construit peste 50 de modele de avioane militare şi civile (m. 1977)

- 1899: George Bacovia debutează în revista „Literatorul" din Bucureşti cu poezia „Şi toate", sub semnătura V. George 

- 1899: A murit Lascăr Catargiu, om politic, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României.

–1901: S-a născut astronomul, seismologul şi profesorul Ioan Curea, considerat pionierul seismologiei moderne din România (m. 1977)

– 1901: S-a născut Grigore Scorpan, filolog şi istoric literar, reputat eminoscolog (m. 1953)

- 1912: A murit scriitorul german Karl May. Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi şi mai citiţi, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA şi a lMexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.

- 1913: S-a născut inginerul agronom Marcu Botzan, autor al unor importante cercetări care fundamentează dezvoltarea şi rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României; membru corespondent al Academiei Române

- 1923: S-a născut Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical şi lexicograf

– 1924: S-a născut George Guţiu, arhiepiscop emerit greco-catolic de Cluj-Gherla în perioada 1990-2002, primul episcop titular al acestei Eparhii după cardinalul Iuliu Hossu; în anul 1994 a primit, din partea Papei Ioan-Paul al II-lea, titlul de arhiepiscop ad-personam (m. 2011)

– 1924: S-a născut dirijorul George Vintilă; în perioada 1955-1959 a activat ca dirijor titular la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca şi ca lector la clasa de dirijat a Conservatorului Gh. Dima. Din 1959 s-a stabilit la Iaşi, desfăşurându-şi activitatea pe mai multe planuri: dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Moldova, până în anul 1986, când s-a pensionat; director al aceleiaşi instituţii până în 1968, profesor de muzică de cameră şi orchestră la Liceul de Arte Octav Băncilă, profesor la clasa de orchestră şi dirijat a Conservatorului George Enescu, colaborator la Opera de Stat (m. 2015)

– 1925: A murit Rudolf Steiner, filosof, artist, pedagog şi gânditor social austriac; fondator, printre altele, al antroposofiei şi pedagogiei Waldorf (n. 1861)

– 1928: A murit Ion Gorun (pseudonimul lui Alexandru I. Hodoş), prozator de factură sămănătoristă, poet şi traducător (n. 1863)

- 1929: S-a născut soprana Magda Ianculescu (m. 1995)

- 1929: Este dată în funcţiune linia telefonică directă Bucureşti - Budapesta 

-1937:S-a născut Warren Beatty, actor, regizor, scenarist şi producător american de film

- 1945: Al doilea război mondial: Forţele sovietice intră in Austria  

- 1945: S-a născut Eric Clapton, chitarist, cântăreţ şi compozitor de muzică rock britanic

- 1946: Apare Decretul-lege de înfiinţare a Operei Române din Timişoara 

- 1946: A murit Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile" teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit" (18.II.1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore (n. 1895). 

-1951: UNIVAC 1 (Universal Automatic Computer 1), primul computer comercial din lume, este livrat de firma Remington Rand (autori J. Eckert şi J. Mauchly) Oficiului de Recensămînt al SUA 

–1953: S-a născut interpreta de muzică uşoară Olimpia Panciu, soţia cantautorului Mircea Romcescu

- 1959: S-a născut clarinetista germană Sabine Meyer 

- 1959: Marea Adunare Naţională a adoptat Decretul prin care ţăranii înstăriţi erau forţaţi fie să se înscrie în gospodăriile colective, fie să cedeze pământul statului, ei urmând să nu mai fie socotiţi chiaburi de către regimul comunist

- 1960: Intră în funcţiune prima staţie meteorologică automată din România concepută şi realizată în cadrul Institutului Meteorologic al României. Instalată la Observatorul de Fizica Atmosferei de la Afumaţi, din 1961 a fost mutată pe vârful muntos Cozia

- 1964: S-a născut Carmen Poenaru, pictoriţă româncă 

- 1968: S-a născut cântăreaţa canadiană Céline Dion

- 1973: A murit matematicianul Mendel I. Haimovici; profesor (din 1945) la Catedra de Mecanică a Universităţii din Iaşi, unde a predat pentru prima oară cursuri de mecanică teoretică; în 1950 a organizat Institutul de Matematică din Iaşi al Academiei Române, pe care l-a condus până în 1973; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906).

- 1979: S-a născut Norah Jones (numele real: Geethali Norah Jones Shankar), cantautoare de jazz americană (cu rădăcini în Anglia şi Bengal)

- 1983: Preşedintele american Ronald Reagan face cunoscută propunerea adresată sovieticilor, potrivit căreia SUA şi-ar limita instalarea de rachete de croazieră Pershing dacă URSS ar face o mişcare asemănătoare. 

- 1987 - Tabloul „Floarea-soarelui " al lui Vincent Van Gogh s-a vândut cu 39,85 milione de lire sterline 

- 1989: A murit Nicolae Steinhardt (prenumele la naştere: Nicu-Aureliu), eseist, prozator, autor de eseuri şi predici de religie creştină ortodoxă; arestat în ianuarie 1960, alături de grupul de intelectuali („Noica-Pilat", pentru infracţiunea („de uneltire contra ordinii sociale", va fi eliberat în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici din România), după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla; de origine evreu, s-a creştinat în închisoare, la 15 martie 1960 fiind botezat ortodox, în celula de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu; după două decenii s-a călugărit, ultimii nouă ani din viaţă petrecându-i la Mănăstirea Rohia din Maramureş (n. 1912).      

- 1990: A murit chimistul american Joseph O. Hirschfelder, figură reprezentativă a chimiei teoretice mondiale; unul dintre („părinţii" bombei atomice (n. 1911)

- 1991: A murit inginerul chimist Emilian Bratu; de numele său se leagă fondarea şi dezvoltarea şcolii de inginerie chimică din România; membru al Academiei Române (n. 1904) 

– 1993: A murit Edgar Papu, eseist şi istoric al artelor şi culturii, comparatist (n. 1908)

- 1995: A murit chimistul Petru George Spacu; lucrări în domeniul chimiei anorganice, al combinaţiilor complexe şi al chimiei analitice; membru al Academiei Române (n. 1906)

- 1998: La reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor de externe din ţările membre şi asociate (printre care şi România) la Uniunea Europeană, a avut loc lansarea oficială a procesului de lărgire a UE („Europa 26”). Bucureştiul înaintează Programul Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar, instrument bilateral principal al strategiei consolidate de preaderare, împreună cu examenul analitic al Acquis-ului Comunitar. România începea, la această dată, alături de celelalte ţări asociate, procesul efectiv de aderare la UE (a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007)

– 2002: A murit Lady Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, mama reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, numită şi Regina-Mamă, devenită un adevărat simbol al Casei regale britanice (n. 1900) – 15 ani

- 2003: A murit (la Bucureşti) actriţa Vasilica Tastaman, stabilită în Suedia din anul 1982 (n. 1933)

- 2004: A murit actorul Aurel Giurumia (n. 1931)

– 2004: A murit Alistair Cooke, faimos crainic britanic de radio, stabilit (în 1941) în SUA; veteran al postului de radio BBC, o adevărată legendă vie, Cooke le-a vorbit, timp de 58 de ani, ascultătorilor postului în cadrul rubricii „Letter from America” (Scrisoare din America); rubrica sa a fost cea mai longevivă emisiune de radio cu prezentator, fiind ascultată de oameni din întreaga lume (n. 1908)

– 2011: A murit actriţa de film rusă Ludmila Gurcenko, populară interpretă a filmului sovietic din anii ’70-‘80 ai secolului XX (n. 1935)

– 2012: A murit sculptorul şi profesorul universitar Paul Vasilescu (n. 1936)

– 2014: A murit actriţa britanică Kate O’Mara, cunoscută pentru rolul Cassandra din serialul anilor 1980 „Dinastia” (n. 1939)

$$_

 S-a întâmplat în 31 martie1596: În această zi, s-a născut René Descartes, filosof francez, unul dintre întemeietorii raţionalismului modern (d.11 februarie 1650). René Descartes , cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un renumit filosof şi matematician francez. S-a născut în localitatea La Haye en Touraine în 1596, fiind al treilea copil al cuplului Joachim şi Jeanne Descartes, o familie de mici nobili din regiunea Touraine, Franţa. La numai un an de la naşterea lui René, mama sa se stinge din viaţă; Descartes va fi crescut de o doică şi se pare că a fost contaminat de boala de plămâni care a cauzat moartea acestuia. În 1604, la vârsta de opt ani, este încredinţat noului aşezământ al iezuiţilor din La Fleche, bastion al gândirii aristotelice. 

Aici studiază latina şi greaca, precum şi matematica, fizica, logica, morala şi metafizica. Îl cunoaşte pe polimatul Marin Mersenne, cu care va purta o vastă şi variată corespondenţă şi va întreţine o relaţie îndelungată de prietenie intelectuală. Între 1614 şi 1617 îşi ia bacalaureatul şi licenţa în drept la Universitatea din Poitiers. În 1618, Descartes se înrolează într-una din armatele „la modă" de pe atunci, cea a prinţului de Orania, fără vreun imbold deosebit pentru viaţa militară. Încartiruit în Olanda, la Breda, Descartes se va întâlni pe 10 noiembrie 1618 cu un om care-i va marca destinul: Isaac Beeckman, matematician şi fizician care-i stimulează lui Descartes gustul invenţiei şiinţifice. 

Tot în 1618, Descartes scrie un mic tratat de muzică (Compendium Musicae), dedicat lui Beeckman, şi se ocupă intens de matematică. În aprilie 1619 pleacă din Olanda spre Danemarca şi Germania. Asistă la încoronarea (28 iulie) împăratului Ferdinand al II-lea, la Frankfurt. Petrece iarna la Neuburg, pe Dunăre, angajat în armata catolică a ducelui de Bavaria în decursul „războiului de 30 de ani” (1618-1648). În noaptea de 10-11 noiembrie are un faimos vis ce îi relevă „fundamentele unei ştiinţe admirabile”, ideile directoare ale metodei sale de mai târziu. Îşi vinde averea, pentru a-şi asigura liniştea şi independenţa materială. Călătoreşte în Elveţia, Tirol şi Italia. În 1628 compune, în latină Regulile pentru îndrumarea minţii, lucrare neterminată şi rămasă inedită până în 1701. În toamna lui 1628 se stabileşte în Olanda, unde rămâne 20 de ani. Sunt anii în care publică cele mai importante opere ale sale: Discursul, Meditaţiile, Principiile, Pasiunile. În noiembrie 1633 află de condamnarea lui Galilei şi renunţă la publicarea tratatului său Lumea, care se sprijinea pe sistemul copernican În iunie 1637 apare la Leyda, fără semnătură, Le Discours de la méthode, în franceză, urmat de eseurile Dioptrica, Meteorii şi Geometria. 

Urmează reacţii vii la aceste tratate, mai ales din partea lui Roberval şi Fermat, la care se adaugă tatăl lui Pascal. Tot în această perioadă se va declanşa şi conflictul dintre Descartes şi Fermat. În 1641 publică, la Paris, în latină, Meditationes metaphysicae (Meditaţii metafizice), opera sa capitală; traducerea franceză apare în 1647, la Paris, revăzută de Descartes însuşi. Între 1642-1644 are loc prima confruntare majoră a cartezianismului cu filosofia vremii printr-o îndelungată polemică la Universitatea din Utrecht, cu Voetius, profesor de teologie şi rector al universităţii, care îl acuză pe Descartes de calomnie şi de ateism. În 1644, Principia philosophiae (Principiile filosofiei), scrise cu intenţia de a înlocui manualele aristotelice, contribuie la sporirea renumelui lui Descartes şi la diseminarea filosofiei carteziene. Între 1645-1646, la solicitarea prinţesei palatine Elisabeta de Boemia, scrie Les Passions de l'âme (Pasiunile sufletului), publicată abia în 1649. Se stinge din viaţă pe 11 februarie 1650.

Surse:

https://biblacad.ro/UPC-Descartes.html

https://www.scientia.ro/biografii/116-biografii-matematica/4748-rene-descartes.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rene-descartes-academician-filosof-matematician-om-de-stiinta

https://sanatatea.com/pub/personalitati/968-rene-descartes-faimosul-filozof-om-de-stiinta-si-matematician-francez.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie1841: În această zi, s-a născut publicistul şi scriitorul ardelean Iosif Vulcan; în revista sa „Familia", fondată în 1865 la Pesta, şi-a făcut debutul, printre alţii, Mihai Eminescu; membru titular al Academiei Române din 1891. 

Iosif Vulcan (n. 1841, Holod, judeţul Bihor - d. 1907, Oradea, judeţul Bihor) a fost avocat, scriitor, poet, publicist și membru al Academiei Române. Iosif Vulcan se trage din aceeaşi familie ca şi episcopul greco-catolic Samuil Vulcan. S-a născut la 31 martie (stil vechi) 1841, la Holod, judeţul Bihor, în familia lui Nicolae Vulcan, preot în această localitate. Nicolae Vulcan a fost preot în Holod între anii 1831-1844, iar între 1844-1879 a fost preot şi vice-arhidiacon în Satu Mare. Mama lui I. Vulcan s-a numit Victoria Vulcan, născută Irinyi (varianta maghiarizată).

A fost botezat de preotul din Vintere, Gavrilă Papp, iar naşi de botez i-au fost Ana şi Samuil Galbory. Iosif Vulcan a fost căsătorit cu Aurelia Popovici (d. 1928). Iosif Vulcan a făcut studiile la Oradea, la liceul premonstratens (azi Liceul „Mihai Eminescu"), între anii 1851-1859. După absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat licenţa în Drept. Ca student, îşi petrecea vacanţele la Satu Mare, unde tatăl său era preot în acea perioadă. Aflat încă elev de liceu, scoate împreună cu G. Ardelean revista „Umoristul", care ca fiinţa până în anul 1870. Ca student, începe să scrie versuri, în perioada în care se afla la Budapesta. În anul 1861, la Pesta, a redactat revista „Gura Satului", foaie umoristică. În 1870, revista aceasta scoate „Calendarul Gura Satului". Sediul revistei se va muta ulterior la Arad şi la Gherla. În jurul anului 1880, activitatea revistei va înceta.

Iosif Vulcan a colaborat la „Concordia", coordonată de Sigismund Pop, şi la „Aurora Română", foaie beletristică ce apărea de două ori pe lună, la Pesta, între anii 1863-1865. Iniţial, „Aurora Română" a fost redactată de Ioaniţiu Niculescu, apoi de însuşi Iosif Vulcan. În 1865, Iosif Vulcan scoate la Budapesta revista „Familia", publicație care va atrage un grup de colaboratori români din toată Transilvania: Ioniţă Bădescu (Blaj, judeţul Alba), Miron Pompiliu (Ştei, judeţul Bihor), Ioan Lapedatu (Braşov, judeţul Braşov), I. C. Drăgescu, dar şi din Principatele Române: Mihail Străjan (Craiova, judeţul Dolj) şi alţii. I. Vulcan a sprijinit prin revista „Familia" debutul lui Mihai Eminescu, tot el convingându-l pe acesta să îşi schimbe numele din „Eminovici" în „Eminescu".

În 1866, I. Vulcan tipăreşte primul său volum de poezii. În acesta se puteau găsi traduse poezii ale unor autori străini. Tot în 1866, el traduce romane scrise de Dumas şi Ponson du Terrail. În 1868, el vizitează România, iar în 1869 scoate primul volum din „Panteonul Român", cu portretul şi biografia regelui Carol I al României. În acelaşi an tipăreşte şi un volum de nuvele. Pe lângă lucrările scrise în limba română, I. Vulcan a publicat şi în reviste maghiare, traducând lucrările unor poeţi români în limba maghiară. La 7 aprilie 1870, la Pesta, se lansează un apel către publicul român, pentru înfiinţarea unui fond destinat teatrului naţional român. Apelul era semnat de către membrii unei societăţi culturale româneşti, care îl avea pe dr. Ioan Hodoş preşedinte, iar pe Iosif Vulcan, secretar. În 1872-1873, el a tipărit, tot la Pesta, trei volume de nuvele. În 1875 a publicat la Pesta un roman în patru volume, „Sclavul amorului". A mai scris şi romanele „Fata Popii", „Barbu Strâmbu în Europa" şi „Măritată şi fără bărbat". În 1877 a tipărit, în colaborare cu Societatea Kisfaludi, o lucrare de 164 pagini, conţinând romanţe, balade şi colinde româneşti, traduse în limba maghiară.

În anul 1879, Vulcan este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1891 este ales membru al acestei instituţii. În 1880, Iosif Vulcan s-a mutat la Oradea, unde va continua să scoată revista „Familia", în timp ce încă din 1877 el tipărea şi un supliment popular al acesteia, intitulat „Şezătoarea". Activitatea sa de scriitor devine prolifică mai ales în perioada 1890-1900. Pe toată durata vieţii sale, Iosif Vulcan a fost un înfocat susţinător al vieţii culturale româneşti din Transilvania. Iosif Vulcan a decedat la data de 8 septembrie 1907, la ora 18.00, în urma unei nefrite acute și a fost înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. În cimitirul Olosig nu s-au mai făcut înhumări cam din perioada anilor 1970, iar după 1989 a fost complet dezafectat, pe locul acesta amenajându-se un parc public. Rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif Vulcan au fost mutate la cimitirul Rulikowski din Oradea.

Revista „Familia" continuă să apară până în zilele noastre, fiind sub „tutela” Consiliului Judeţean Bihor. Un muzeu memorial i-a fost dedicat, în Oradea, purtând numele de Muzeul „Iosif Vulcan". I s-a ridicat și un bust în Oradea, vis-a-vis de muzeul memorial care îi poartă numele iar un colegiu naţional din Oradea poartă numele de „Iosif Vulcan". La fel cum străzi din multe oraşe din România îI poartă numele…

Surse:

http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=153:iosif-vulcan&Itemid=201

https://www.edusoft.ro/iosif-vulcan/

http://jurnaluldedrajna.ro/iosif-vulcan-publicist-si-scriitor-roman-animator-cultural-membru-al-academiei-romane/

http://prodiasporaromana.org/wp-content/uploads/2014/01/Berenyi-2013-Personalit%C4%83%C8%9Bi-marcante-%C3%AEn-istoria-%C8%99i-cultura-rom%C3%A2nilor-din-Ungaria-Secolul-XIX.pdf

https://revistafamilia.ro/

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 1889: În această zi, a fost inaugurat oficial Turnul Eiffel, construit cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889, şi care a devenit un adevărat simbol al capitalei franceze; Turnul, a cărui construcţie a durat doi ani, poartă numele inginerului care l-a proiectat, Gustave Eiffel.Povestea faimoasei construcţii de oţel poate fi considerată o adevărată epopee. Turnul Eiffel a ajuns să fie elementul reprezentativ al Franţei în urma câştigării unui concurs de arhitectură lansat cu prilejul Expozitiei Universale din 1889.

La acest concurs au fost înscrise 107 proiecte, iar câştigătorul a fost cel prezentat de Gustave Eiffel (antreprenor), Maurice Koechlin, Emile Nouguier (ingineri) şi Stephen Sauvestre (arhitect). Astfel, la data de 26 ianuarie 1887, s-a început săparea fundaţiilor pentru turnul de metal înalt de 324 de metri care avea să intre în istorie. Timp de cinci luni, muncitorii au săpat fundaţiile, folosindu-se doar de lopată. După finalizarea fundaţiei şi fixarea celor patru picioare ale turnului, construcţia a început să se înalţe văzând cu ochii. Monumentul de seamă al francezilor a fost inaugurat la data de 31 martie 1889, zi în care Gustave Eiffel a urcat cele 1710 trepte ale turnului şi a pus în vârf drapelul Franţei.

Deşi Turnul Eiffel este foarte admirat astăzi, în urmă cu o sută de ani această minune arhitecturală a iscat numeroase controverse în rândul contemporanilor săi. A fost lăudat şi apreciat de unii, dar a fost pus la zid de majoritate. Un grup mare de artişti, printre care Charles Garnier (arhitectul Operei din Paris) şi fiul lui Alexandre Dumas, au publicat o scrisoare deschisă în ziarul Le Temps, pe 14 februarie 1887, şi au protestat contra turnului, pe care în considerau hidos, adăugând că acesta „desfigurează Parisul”. „Venim, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, amatori pasionaţi de frumuseţea până acum intactă a Parisului, să protestăm din toate puterile, cu toată indignarea, în numele gustului francez (…), în numele artei şi al istoriei franceze ameninţate, împotriva ridicării, în inima capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”, îşi începeau ei, indignaţi, scrisoarea.Aceştia îşi continuau petiţia prin a vorbi despre frumuseţea arhitecturală a Parisului şi prin a batjocori creatorii turnului şi munca acestora, folosind cuvinte precum „profanare”, „dezonoare”, „oroare”, „barbar”, odioasa coloană de tablă” etc. Scrisoarea se încheie cu apelul de a apăra Parisul împotriva „devastărilor administrative şi a vandalismului întreprinderilor industriale”.

Și românii fac parte din istoria turnului Eiffel. Astfel, în anul 2009, o echipă de 19 alpinişti utilitari români au participat la lucrările de recondiţionare destinate construcţiei. Nu numai aspectul actual depinde de mâinile unor profesionişti români, ci însăşi existenţa edificiului. Un român, inginerul Gheorghe Pănculescu, a inventat anterior construirii turnului un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată care a făcut posibilă ca această structură metalică uriaşă să stea în picioare. Gustave Eiffel i-a făcut o vizită inginerului român, la Vălenii de Munte, unde au vorbit despre înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, cu ocazia Expoziţiei Universale din 1889. Pentru construirea turnului, Gustave Eiffel ar fi utilizat tehnica inventată de Pănculescu, folosind subansambluri metalice confecţionate la sol şi asamblate progresiv, pe măsura înălţării construcţiei.

În ciuda controverselor, Turnul Eiffel este una din principalele atracţii turistice ale Parisului şi primeşte, anual, în jur de 6 milioane de vizitatori, ajungând, până în momentul de faţă, să fie vizitat de peste 200.000.000 de persoane. Veniturile generate de turismul la turnul Eiffel sunt de ordinul milioanelor de euro, preţul biletelor variând între 3 şi 15 euro, în funcţie de vârsta vizitatorului, folosirea liftului sau a scărilor, şi reducerile pentru persoanele cu dizabilităţi sau copii. Nici astăzi, unii francezii nu s-au lăsat pe deplin convinşi de „farmecul“ turnului, mulţi dintre ei considerându-l un kitsch, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, când este îmbodobit cu beculeţe.

Am să reamintesc cele ce le mai ziceam și-n anii trecuți. În ultimele de cenii, prin mediile școlare de prin Caraş-Severin (şi nu numai), existau dascăli (dar și internauți), care propagau „cu mândrie” un mare fals istoric, anume că Turnul Eiffel a fost construit din oţel produs la Reşiţa, după cum ar fi gravat pe o mare parte dintre elementele componente ale simbolului parizian, dar şi din oţel de la furnalul din Govăşdia din judeţul Hunedoara. Chiar dacă au existat multe voci, cu greutate, care au încercat din răsputeri să combată această legendă urbană, „orgoliul românesc” a triumfat (prost și eronat, deigur) în cele mai multe rânduri. Și astăzi încă mai există români care susţin „cu tărie” că au văzut ei, cu ochii lor, plăcuţele de pe Turnul Eiffel pe care s-ar preciza că e „Made în România” şi, drept urmare, umplu internetul cu această falsă legendă urbană!… Adică mint, spus pe șleau! În realitate aceste plăcuţe există doar în imaginaţia încinsă a acestora, singurele inscripţii de acest gen fiind cele care fac trimitere la adevăraţii furnizori ai materialului pentru celebrul monument: „FORGES ET USINES DE POMPEY FOULD-DUPONT FOURNISSEUR DES FEAS DE LA TOUR”. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel, sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. 

Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului construit la Reşiţa. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava şi arată care este singura conexiune pe care uzina din Reşiţa a avut-o cu Gustave Eiffel. „Din anul 1882, la Reşiţa a început construcţia de poduri rutiere şi este interesant să arătăm că primul pod rutier făcut de uzinele Reşiţa a fost cel de peste Tisa, la Seghedin, realizat după proiectele renumitului inginer francez Gustave Eiffel. Cu această ocazie se cuvine poate să încercăm să punem capăt unei legende orale care, regretabil mai circulă, potrivit căreia chiar şi renumitul turn Eiffel ar fi fost fabricat la Reşiţa. Consider că există suficient şi de importante premiere industriale autentice, care să facă din Reşiţa un muzeu viu şi totodată un pol de interes şi de atracţie, iar unul dintre obiectivele acestei monografii este şi acela de a încerca să atragă încă o dată atenţia asupra lor, precum şi să le sesize celor care, din diverse motive nu au avut ocazia să le cunoască astfel încât să nu mai fie oportun a ne aroga atribute şi realizări ce nu aparţin istoriei Reşiţei”, scria Dan Perianu, în cartea sa. 

Surse:

www.toureiffel.fr

http://turismistoric.ro/turnul-eiffel-la-125-de-ani-povestea-monumentului-detestat-de-francezi-si-iubit-de-restul-globului/

https://www.toureiffel.paris/fr

https://adevarul.ro/locale/resita/turnul-eiffel-made-resita-romania-falsa-legenda-urbana-inca-umfla-orgoliul-multor-romani-1_57de6dbc5ab6550cb8c385b0/index.html

https://www.tvl.ro/paris/obiective-turistice/turnul-eiffel-paris.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 1933: În această zi, s-a născut poetul şi eseistul Nichita Stănescu. Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Între anii 1944 şi 1952, el a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii. În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”. În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor. În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”. În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

În anul 1973, el publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”. La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu...Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Basorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura. În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis. În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani.

În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă. Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni. În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului.Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita.Poetul călătoreşte prin Iugoslavia, apoi într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, îşi fracturează piciorul stâng, întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni.La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla.

La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent. În anul 1985 apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, la Editura Cartea Românească, iar în anul 1990, Nichita este ales membru post-mortem al Academiei Române.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/122-nichita-stanescu-1933-1983

https://www.artline.ro/Nichita-Stanescu-20574-1-n.html

http://www.interferente.ro/nichita-stanescu-biografie.html

http://www.rador.ro/2018/12/13/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu-3/

https://www1.agerpres.ro/cultura/2013/03/31/biografie-poetul-nichita-stanescu-80-de-ani-de-la-nastere-10-48-22