$$$

 

“Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

Povestea celebrei poezii scrisă de 

Cincinat Pavelescu 

“Eram student în drept la Paris, acum treizeci de ani. Tânăr, încrezător și plin de speranțe, îmi purtam poezia prin saloane, cucerind cu câte un madrigal ori serenadă, răsfățat de prieteni și iubit de femei.

 

Într’un sfârșit de toamnă, o minunată zi parisiană cu irizări albastre peste cupole, poduri și turle de biserici, am pornit să-mi plimb nostalgia în minunea parcului dela Versailles. Căutam prilej de inspirație pentru un poem ce mă frământa de mult.

 

Mă așezai pe o bancă. Începuse să se intunece. Deodată apăru, venind încet din zare pe alee, o siluetă femenină, grațioasă, cu pasul moale, fără de cadență. S’a apropiat și dând ușor din cap m’a întrebat dacă se poate așeza pe aceiaș bancă. Apariția ei neașteptată mă tulburase adânc. Era frumoasă, foarte tânără. 

O rază de soare întârziată pe fruntea-i albă dădea părului auriu reflexe de cenușă iar ochilor albaștri licăriri de mare. Ea, cea dintâi, a rupt tăcerea. Avea accentul francezilor meridionali.

 

– Sunteți parisian?

– Nu, mademoiselle. Mă aflu la Paris doar pentru studii de drept. Sunt totodată un modest poet. Am venit la Versailles ispitit de acest sfârșit de toamnă, cu frunze moarte și alei singuratece.

– Atunci sunteți de undeva din provincie?

– Nu, domnișoară. Cu mult mai departe.

– Străin?

– Da.

– Din ce țară?

– Din România.

– Ești român, domnule? izbucni „franțuzoaica” în cea mai perfecta românească, ridicându-se de pe bancă, parcă înpinsă de un resort.

– Dar este imposibil! Și eu sunt tot româncă, domnule, studentă în litere la Sorbona.

 

Am rămas încremenit. Întâmplarea era într’adevăr extraordinară. În pustiul parcului de lângă Paris, să se întâlnească într’un sfârșit de toamnă doi oameni, singurii vizitatori rătăciți la întâmplare dintre milioanele de vizitatori ai Parisului și aceștia să fie amândoi români. Pe vremea aceia compatrioții din Franța se puteau număra pe degete.

 

Înserarea ne surprinse pe aceiaș bancă, vorbind ca niște prieteni vechi. Sunt însă sigur că gândurile noastre se încrucișau în vâltoarea acelorași ispite. Sunt sigur că dorințe nemărturisite își făceau loc în mintea ei de fată, ca și în mintea mea năvalnică, tinerească.

 

Apoi complice ne era și noaptea, singurătatea, întâmplarea. Răsărise luna și lumina-i argintie se reflecta misterios pe oglinda lacului ce tremura la fiecare frunză căzută. Am încercat să-i cuprind mâna. Nu s’a împotrivit. M’a lăsat câteva clipe să o mângâi. Era caldă și mătăsoasă. S’a ridicat deodată de pe bancă, spunându-mi hotărât:

 

– E foarte târziu și mă asteaptă gazda.

– Ai dreptate. Să plecăm.

 

După o oră trenul ne depunea în gara Parisului.

 

– Când te mai văd? o întrebai plin de speranțe.

– Lăsăm întâmplarea să decidă. Astfel cum a făcut minunea de a te găsi în parcul dela Versailles, sunt sigură că te voiu întâlni într’o bună zi și pe străzile Cartierului Latin, pe scările facultății, ori la galeria vreunui teatru.

 

Avea dreptate. Era mai romantică viziunea ei decât dorința mea acuta, nerăbdătoare.

 

Trecură zile, trecurtă luni întregi, și nu am mai văzut-o. Glasul ei grav și cald mă obseda. Mă urmărea lumina ochilor ei albaștri și fruntea de vis. Zădarnic îmi alerga privirea pe bulevarde, prin stații de tramvai și parcuri, zădarnic cercetam figurile trecătorilor grăbiți. Aminitirea ei mă ispitea ca o muzică tulburătoare, ca o simfonie neterminată. Dar în zadar. Fata din grădina Versailles-ului dispăruse pentru totdeauna…

 

La capătul celor trei ani de studii, cu diploma de licență în buzunar, o porneam înapoi către țară.

 

Numit în magistratură într’o comună din județul Muscel, am fost promovat după aceia judecător de ocol la Constanța și, mai târziu, procuror la Buzău. Trecuseră douăzeci de ani dela venirea în țară.

 

Tinerețea rămăsese în urmă, departe. Părul la tâmple încărunțise, iar chelia strălucea întocmai ca acum. Studentul de odinioară devenise domnul rotofei de astăzi, cu monoclu, baston și pretenții.

 

Într’o seară m’am pomenit invitat pe neașteptate în casa administratorului financiar împreună cu câțiva colegi de tribunal. Lume multă, lumină, dans, veselie.

 

În mijlocul tumultului, auzul îmi fu atras de un glas ce îmi părea familiar. Erau niște noi veniți, salutându-se cu gazda.

 

M’am întors curios să-i văd. Un colonel cu soția. S’au făcut prezentările.

– Procurorul Cincinat Pavelescu.

– Doamna și Domnul Colonel M.

 

Doamna păli subit, lăsând să-i scape o ușoara exclamație de surpriză. Vădit tulburată, în neputința de a se stăpâni, cu fața îmbujorată de emoție, m’a întrebat în franțuzește:

 

– Nu mă recunoști? Oare părul cărunt și ochelarii să mă fi schimbat atât de mult în douăzeci de ani?

 

Adresându-se soțului, îi spuse ascuzându-și cu greu neliniștea:

 

– Știi… îți amintești că ți-am mărturisit… despre întâmplarea aceia atât de bizară dela Versailles. Este domnul… este personajul de care îți povesteam…

 

Colonelul a surâs binevoitor și s’a depărtat discret, lăsându-mă în tovărășia doamnei. Ne-am privit îndelung, mișcați, învinși de povara celei mai grele amintiri: tinerețea.

 

Îmbătrânisem amândoi. Apoi, cu liniștea glasului moale, acelaș ca și pe vremea când îl ascultam înfiorat în înserarea albastră a parcului dela Versailles, mi-a povestit în fraza întretăiate, simple, existența ei de atunci și până acum. Ducea viață liniștită, având trei copii, un soț bun și devotat. Băiatul cel mai mare era student, precum fusesem și noi odinioară, când ne-am cunoscut.

 

Cu păr cărunt, cu fața încă frumoasă, dar lipsită de strălucirea de altă dată, părea o mică burgheză resemnată, privind viața prin lentila ochelarilor, figură episodică desprinsă din romanele cu subiecte provinciale.

 

Când a sfârșit de povestit, boabe mari de lacrimi i se rostogoleau pe obraji. I-am strâns mâinile, am vrut să-i vorbesc, dar nodul din gât nu m’a lăsat să-i spun tot ce gândeam.

 

S’a dus apoi senină, ca după spovedanie, să-și regăsească soțul. M-am strecurat nevăzut de nimeni și am ieșit în stradă. Eram tulburat și aerul nopții îmi făcea bine.

 

Ajuns acasă, în singurătate, am luat condeiul scriind în amintirea celei din parcul dela Versailles, răscolitorul vers al unei tinereți apuse, aceasta superbă poezie :

 

Îți mai aduci aminte, Doamnă?

Era târziu și era toamnă

Și frunzele se’nfiorau

Și tremurau în vântul serii

Ți-aduci aminte și de seara

Cu-amurgu’acela violet,

Când toamna-și acorda încet

Pe frunza-i galbenă, chitara.

Pe lac ce’n lună s’argintase

Încet o lebădă trecea

Și pata-i albă se pierdea

În noaptea care se lăsase.

……………………

Era târziu și era toamnă 

Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

La cimitirul Bellu, pe soclul bustului ce împodobește mormântul lui Cincinat Pavelescu, prietenii lui au pus să se graveze în piatră întrebarea unui singur vers atât de drag Maestrului:

„Îți mai aduci aminte, Doamnă?”

Doina Moritz

$$$

 MEMORIE CULTURALĂ - MAXIM GORKI

Maxim Gorki (Максим Горький) s-a nascut in 28 martie 1868 în orașul Nijni Novgoroda si a fost un scriitor rus, fondator al realismului în literatură și activist politic. 

A rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost crescut de bunica sa, o excelentă povestitoare. La moartea ei, tânărul Alexei Maximovici a încercat să se sinucidă, în decembrie 1887. Apoi, a rătăcit pe jos prin tot Imperiul Rus, timp de cinci ani, lucrând în diferite locuri și acumulând o mulțime de impresii pe care le va folosi mai târziu în operele sale.

Din 1906 până în 1913 și din 1921 până în 1929 a trăit în străinătate, în special pe Insula Capri. După reîntoarcerea în Uniunea Sovietică, a acceptat politica culturală a vremii, dar nu i s-a mai permis să părăsească țara.

În timpul primului război mondial, apartamentul lui din Petrograd s-a transformat în centrul de comandă al bolșevicilor, dar, în cele din urmă, relațiile lui cu comuniștii s-au deteriorat. La numai două săptămâni de la victoria Revoluției din Octombrie el scria: „Lenin și Troțki n-au nici cea mai vagă idee despre drepturile omului. Ei sunt deja corupți de otrava murdară a puterii, asta se vede după lipsa de respect nerușinată față de libertatea cuvântului și față de alte libertăți civice pentru care a luptat democrația”. Scrisorile lui Lenin către Gorki din 1919 conțin amenințări: „Te sfătuiesc să-ți schimbi anturajul, vederile, acțiunile, altfel viața și-ar putea întoarce fața de la tine”. 

La scurt timp după moartea subită a fiului său, Maxim Peșkov, survenită în mai 1935 s-a stins din viata si Maxim Gorki (18 iunie 1936). Ambele decese au fost privite cu suspiciune în epocă, zvonurile de otrăvire nefiind niciodată demonstrate. Stalin și Molotov s-au numărat printre cei care au purtat pe umeri coșciugul lui Gorki în timpul funerariilor.

În anul 1975, regizorul moldovean Emil Loteanu a realizat "Șatra" (O șatră urcă la cer), un film inspirat din mai multe nuvele ale lui Maxim Gorki şi care prezintă povestea de dragoste dintre frumoasa țigancă Rada și hoțul de cai Luiku Zobar, așa cum este descrisă la începutul nuvelei "Makar Ciudra" (1892).

Citate Maxim Gorki:

“Omul ! Ce mandru suna acest cuvant !" ,"Prin natura sa ,omul este artist. El tinde intr-un fel sau altul sa introduca peste tot in viata lui frumosul..."

“Uneori, minciuna arată mai bine ca adevărul ce se petrece în suflet.”

“A avea talent înseamnă să ai încredere în tine, în propriile tale forţe…”

“Conştiinţa, doar cei puternici au nevoie de ea.0

“Oamenii caută mereu, vor să găsească mai binele.”

“Omul se naşte pentru ca într-o zi să se nască un om mai bun.”

“Pentru un artist, libertatea este la fel de necesară ca talentul şi inteligenţa.”

“Când eşti puternic, trebuie să fii bun.”

“Niciodată un bogat nu se bucură din toată inima, aşa cum poate s-o facă un sărac.”

“Oamenii n-ar păcătui dacă Dumnezeu n-ar îngădui păcatul.”

“Poţi înşela pe toată lumea, dar adevărul nu.”

Decean Renata

$$$

 Traian Stănescu

"Traian Stănescu (n. 27 martie 1940, Făget, judeţul Timiş - 12 aprilie 2022, București) actor român de teatru şi de film, distins cu Ordinul Meritul Cultural în grad de Comandor, 2004, Categoria D - "Arta Spectacolului", „în semn de apreciere a întregii activităţi şi pentru dăruirea şi talentul interpretativ pus în slujba artei scenice şi a spectacolului” și cu Medalia Comemorativa ”Mihai Eminescu”, 2000.

Actorul a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti în 1961, clasa profesor G.D.Loghin, după care este repartizat la Teatrul de Stat Piatra Neamţ (actualmente Teatrul Tineretului). Perioada petrecută aici (1961 - 1964) reprezintă o frumoasă pagină din cariera sa de actor, perioadă pe care o rememorează cu plăcere: are ocazia să joace în premiere memorabile (joacă rolul lui Vulpaşin în „Domnişoara Nastasia”, Tom, în „Menajeria de sticlă”, regia Cornel Todea etc.) şi are ocazia de a fi membru al unui colectiv artistic tânăr şi valoros.

Revine în Bucureşti din 1964, mai întâi la Teatrul Giuleşti, apoi la Teatrul Mic, pentru ca din 1968 să devină actor al Teatrului Naţional „I. L. Caragiale”, iar din 2002 societar de onoare al acestuia.

A jucat în nenumărate piese pe parcursul carierei, dintre care amintim : „Enigma Otiliei”, „Regele Lear”, „Richard al III-lea”, „Cine are nevoie de teatru”, „Orfeu în Infern”, „Ondine”, „Amanţii insângeraţi”, „Sâmbata, duminică, luni” etc .

A colaborat la mai multe spectacole de teatru Radio şi TV; activitate filmografică îndelungată.

Căsătorit din 1977 cu actriţa Ilinca Tomoroveanu, au împreună un fiu, Mihai Stănescu.

Filmografie

Drumul oaselor (1980) - trimisul bancherului Burkhardt

Trandafirul galben (1982) - aga Mavrodineanu

Misterele Bucureştilor (1983) - aga Villara

Surorile (1984) - actvistul Pavel Golea

Masca de argint (1985) - aga Villara

Colierul de turcoaze (1986) - aga Villara

Pădurea de fagi (1987) - dr. Radu Bejan

Începutul adevărului (Oglinda) (1994)

Tandreţea lăcustelor (2002) - Mişu

Enigmele se explică în zori (1987)

Clipa de răgaz (1986)

Probleme personale (1981)

Orgolii (1981)

Convoiul (1981)

La răscrucea marilor furtuni (1980) - generalul Odobescu

Muntele alb (1978)

Dincolo de orizont (1978)

Fata bună din cer (1977)

Oaspeţi de seară (1976)

De trei ori Bucureşti (1967) - Mihai (segmentul "Aterizare forţată")

Castelanii (1964) - inginerul

Dragoste lungă de-o seară (1963)"

https://ro.wikipedia.org/wiki/Traian_Stănescu_%28actor%29

https://www.tnb.ro/ro/traian-stanescu

Prezentare grafică și selecție colaj foto: arh. Cireşica Micu

$$$

 Leonardo da Vinci – geniul care a redefinit limitele cunoașterii umane

În istoria umanității, puține personalități au întruchipat idealul de „om universal” atât de complet precum Leonardo da Vinci. Născut în 1452, în apropiere de Vinci, în Italia, el a trăit într-o epocă de transformări profunde – Renașterea – și a devenit una dintre figurile centrale ale acesteia, lăsând o moștenire care depășește granițele artei și pătrunde în știință, inginerie și filozofie.

Leonardo este cunoscut în primul rând ca pictor, fiind autorul unor opere emblematice precum „Mona Lisa” și „Cina cea de Taină”. Însă arta sa nu poate fi separată de spiritul său științific. Pentru Leonardo, pictura era o formă de cunoaștere, o metodă de a înțelege natura și corpul uman. Studiile sale anatomice, realizate prin disecții detaliate, au fost cu mult înaintea timpului său și au oferit o perspectivă realistă asupra structurii corpului uman.

Dincolo de artă, Leonardo a fost un inventator vizionar. Caietele sale, pline de schițe și note, conțin idei care aveau să fie realizate abia secole mai târziu: mașini zburătoare, prototipuri de elicopter, poduri mobile, vehicule blindate și mecanisme hidraulice. Deși multe dintre aceste invenții nu au fost construite în timpul vieții sale, ele demonstrează o capacitate extraordinară de a anticipa viitorul.

Un alt aspect remarcabil este metoda sa de lucru. Leonardo observa natura cu o atenție aproape obsesivă: studiul apei, al norilor, al mișcării și al luminii se regăsește în toate lucrările sale. El considera că experiența directă este cea mai importantă sursă de cunoaștere, o idee care avea să devină fundamentală în dezvoltarea metodei științifice moderne.

Cu toate acestea, viața sa nu a fost lipsită de contradicții. Multe dintre proiectele sale au rămas neterminate, iar perfecționismul său l-a împiedicat uneori să finalizeze lucrări importante. Totuși, acest aspect nu diminuează impactul său, ci dimpotrivă, îl transformă într-un simbol al căutării continue, al curiozității fără limite.

Leonardo da Vinci a murit în 1519, în Franța, dar influența sa a continuat să crească de-a lungul secolelor. Astăzi, el este considerat nu doar un artist, ci un simbol al inteligenței umane în forma sa cea mai pură – o minte care nu a acceptat limitele impuse de epocă.

Moștenirea sa ne amintește că progresul nu aparține unui singur domeniu, ci apare la intersecția dintre artă, știință și imaginație. Leonardo rămâne, astfel, una dintre cele mai mari personalități ale lumii, un reper al creativității și al dorinței de a înțelege universul în ansamblul său.

#LeonardoDaVinci #Renaștere #Istorie #Personalitati #Arta #Stiinta #Inventii #Geniu #Cultura #IstorieUniversala #Curiozitate #Cunoastere

$$$

 S-a întâmplat în 29 martie 1941: S-a născut actriţa Violeta Andrei. Violeta Andrei (n. Brașov) este o actriță română, absolventă a U. N. A. T. C. Ion Luca Caragiale din București. A fost soția ministrului de externe Ștefan Andrei, cu care s-a căsătorit în noiembrie 1961.Într-un interviu mai vechi, actriţa spunea:„M-am născut lângă Braşov, la ferma tatălui meu care era şi horticultor. Numele meu de fată era Violeta Pop. Mama ar fi vrut să fac Arhitectura. Şi chiar am pregătit, la matematică! Dar eu dădusem examen la IATC, cu două săptămâni înainte şi, spre disperarea mamei, am intrat cu nota 10, din 2.500 de candidaţi! Şi am terminat tot cu 10!”. Violeta Pop a făcut la Btaşov 11 ani de coregrafie, de la vârsta de cinci ani.Violeta Andrei a absolvit Institutul de Arta Teatrală si Cinematografică în anul 1965 şi a debutat la Teatrul Giulești, actualul Teatru Odeon, apoi a jucat pe scena Teatrului Lucia Sturdza Bulandra din capitală. A interpretat zeci de roluri, printre care Roxana din „Cyrano de Bergerac” de Edmond Rostand, Ana Petrovna în „Ivanov” de A.P. Cehov, Ilona din „Joc de pisici” de Orkeny Istvan, Laura din „Menajeria de sticlă” de Tennessee Williams, Dana din „Ancheta asupra unui tânăr care nu a făcut nimic” de Adrian Dohotaru, Elmira din „Tartuffe” de Moliere, Madeleine Bejart din „Cabala bigoţilor” de Mihail Bulgakov etc.A debutat în cinematografie in 1966, cu filmul „Golgota” şi a jucat apoi in peste 60 de filme românești, dar si in filme străine.La televiziune a jucat în seriale ca „Mușatinii, „Saltimbancii”, „Neînfricații”, „Un august în flăcări”, „Amantul marii doamne Dracula”, „Lumini şi umbre”, „Păcatele Evei” (2005). A înregistrat zeci de cântece la radio, are un disc numit „Muzica din film - Violeta Andrei”, a cântat pentru coloana muzicala a filmelor „Veronica” şi „Veronica se întoarce”. Printre cele mai bune filme în care Violeta Andrei a apărut se numără: „Felix şi Otilia“ (1972), „Astă seară dansăm în familie“ (1972), „Ştefan cel Mare – Vaslui 1475“ (1975, rolul Mariei de Magop, sotia lui Stefan cel Mare), „Nu filmăm să ne-amuzăm“ (1975), „Eu, tu, şi... Ovidiu“ (1978), „Al patrulea stol“ (1978), „Capcana mercenarilor“ (1981), „Lumina palidă a durerii“ (1981), „Cucerirea Angliei“ (1982). Practic a jucat la toţi regizorii români importanţi ai epocii (e-adevărat, mai puţin la „lupii tineri“ care-au lansat primul „nou val“ din anii ’70: Piţa, Veroiu, Daneliuc, Tatos, Gulea etc.), cu un plus pentru genialul Iulian Mihu, la care apare în: ecranizarea „Felix şi Otilia“ (femeia „uşoară" Georgeta), alambicatul „Nu filmăm să ne-amuzăm“, ecranizarea „Alexandra şi infernul“ (1975, după Laurenţiu Fulga, un alt – mare – scriitor uitat), capodopera „Lumina palidă a durerii“, contrariantul film istoric de aventuri „Comoara“ (1982) şi după1989, „Băiatul cu o singură bretea“ (1991), apogeu al stilului provocator al regizorului, ecranizare simultană după „Niculăiţă Minciună“ şi „Cănuţă, om sucit“.A fost soția ministrului de externe Ștefan Andrei, cu care s-a căsătorit, încă din facultate, în noiembrie 1961.„Am cunoscut-o la Festivalul Tineretului de la Viena din 1959", povestea Ştefan Andrei momentul întâlnirii, în cartea sa de memorii apărută la Editura Adevărul. „A fost în delegaţie, în grupul de studenţi, şi era o fată, aşa... şi foarte frumoasă, şi fată cuminte. Şi chinuită, orfană de mică... îţi dai seama. Nu avea fraţi, nu avea surori. Am mers cu vaporul şi am stat două săptămâni la Viena. Iar înainte, am petrecut o lună de pregătire în cantona­ment. Toată delegaţia, în Căminul Matei Voievod. Se făceau instructaj, repetiţii pentru programul artistic. Delegaţia avea vreo două sute de membri. Cred că am cucerit-o prin faptul că eram foarte bine informat, iar la toate aceste seminarii şi întâlniri eram vârf. Conducătorul delegaţiei a fost Virgil Trofin. Eu eram în conducerea grupei de studenţi. Mi-am dat seama că ea se apropia de mine. Şi i-am spus: «Eşti prea mică, trebuie să mai creşti, nu vreau să te încurc. Nu că nu mi-ai plăcea, chiar îmi placi, dar...». Avea 18 ani. Sinceritatea, delicateţea şi sensibilitatea ei le-am apreciat mai mult decât frumuseţea. A trecut festivalul fără nimic între noi. Ne-am reîntâlnit în 1961, spre sfârşitul lui august. La o reuniune, cum se numea atunci acţiunea aceasta, cu dans. Am condus-o acasă şi atunci am şi sărutat-o prima dată. Am avut câteva întâlniri în Parcul Ioanid. Iar în octombrie am cerut-o în căsătorie.Simplu: «Doresc să mă căsătoresc cu tine. Gândeşte-te şi tu, întreab-o pe maică-ta...» Pe-ai mei - ce să-i mai întreb? - făcusem 30 de ani. „Şi eu vreau", mi-a răspuns ea. De la acel început am făcut o înţelegere: «Să ştii că eu n-o să mă opun ca tu să fii artistă, am zis eu. Dar am o rugăminte. Dacă poţi să naşti, aş dori să am şi eu cel puţin un copil cu tine. Nu vreau să plec de-aici doar sădind un pom şi sece­rând nişte orz. Ci să las şi un copil». A fost de acord. Şi ne-am căsătorit pe 18 noiembrie 1961, deci în mai puţin de trei luni de la reîntâlnire. Iar în 12 octombrie, anul următor, s-a născut băiatul nostru."„Eu şi Ştefan ne-am iubit ca doi nebuni 53 de ani. Ne-au legat comunicarea şi dragostea frumoasă, romantică, lipsită de interes, transformată treptat într-o prietenie. Devii soţie, amantă, iubită, soră, mamă, infirmieră şi îl îngrijeşti până în ultima clipă ca pe un copil mic. Cu o seară înainte de a muri, am discutat vreo oră despre războiul din Ucraina, era foarte lucid. A fost un om deosebit, rafinat şi boem”, a rememorat actrița într-un interviu după moartea soțului ei, în 2014. Actriţa are un singur fiu, Călin Andrei şi o nepoată, Anastasia Ioana Loretta.Unii spun că Elena Ceaușescu a urât-o pe frumoasa, eleganta și talentata actriță, încât le-a ordonat responsabililor din domeniul cinematografiei să nu-i mai acorde nici un rol și i-a interzis accesul în televiziune. Actrița a mărturisit într-un interviu mai vechi că nu știe de ce Elena Ceaușescu o ura. „Pe Elena Ceauşescu n-am cunoscut-o, n-am vorbit niciodată cu ea, am dat mâna, atâta tot. Ea mă ura, pur şi simplu, eram persona non grata”, a spus actrița. Actrița spunea că a fost dată afară de la Teatrul Bulandra în 1990, din cauză că soțul ei a fost nomenclaturist în regimul comunist. După doi ani, la 51 de ani, a ieșit la pensie. În urmă cu doi ani avea o pensie de 2.000 de lei, plus încă 1.000 de lei, indemnizația de actor.Violeta Andrei s-a retras din lumina reflectoarelor de mai mulţi ani.După ce Ştefan Andrei s-a stins din viaţă, pe 31 august 2014, la 83 de ani, artista a refuzat să mai iasă în lume. Locuieşte în vila din Snagov, acolo unde are toate amintirile. De ea au grijă fiul ei, Călin Andrei, şi o bună prietenă.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/violeta-andrei-2714/

http://aarc.ro/personalitate/view/violeta-andrei

https://www.ro.biography.name/actori/112-romania/510-violeta-andrei-1941

https://adevarul.ro/cultura/arte/violeta-andrei-implineste-75-ani-s-a-iubit-Stefan-andrei-ojumatate-veac-fost-actrita-fetis-unui-regizor-formidabil-iulian-mihuvideo-1_56f971d85ab6550cb85359e7/index.html

$$$

 Ștefan Radof 

 ~Demnitatea unui destin trăit pe scenă~

Un actor cu destin zbuciumat și cu o forță interioară rară, Ștefan Radof s-a născut la 1 decembrie 1934, la Buftea, și a plecat dintre noi pe 28 martie 2012. A fost actor, scenarist și poet, un om care a purtat în el atât lumina scenei, cât și umbrele unei vieți marcate de nedreptățile vremii. 

A copilărit în București, a învățat la „Sfântul Iosif” și apoi la „Sfântul Sava”, dar drumul lui a fost departe de a fi lin. Tatăl său a fost arestat politic, iar la doar 19 ani și el a trecut prin aceeași experiență dureroasă, lucru care l-a marcat profund. În acea perioadă a încărunțit pentru prima dată. 

După eliberare, a muncit în tot felul de locuri – de la halele Obor până la funcționar comercial – înainte de a reuși, în 1960, să fie admis la Institutul de Teatru, cu sprijinul lui Radu Beligan și al rectorului Costache Antoniu. A absolvit în 1964 și a devenit actor al Teatrului Nottara, unde a construit o carieră solidă și respectată. 

A jucat în spectacole importante, a apărut în filme precum Cine iubește și lasă, Pădurea de fagi, Balanța, și a fost prezent și în televiziune. A scris versuri, a predat, a format generații și a rămas în memoria publicului ca un artist cu demnitate, sensibilitate și profunzime. 

A fost căsătorit timp de 50 de ani cu profesoara Doina Hossu, cea care i-a fost sprijin până în ultima clipă. A plecat dintre noi în martie 2012, la 77 de ani, lăsând în urmă o viață intensă și un nume care merită rostit cu respect.

$$$

 „Casablanca” (1942): filmul care a transformat o poveste de dragoste într-un simbol al unei epoci

Puține producții cinematografice au reușit să atingă statutul de legendă așa cum a făcut-o filmul Casablanca, regizat de Michael Curtiz. Lansat în plin context al celui de-al Doilea Război Mondial, filmul nu este doar o dramă romantică, ci și o reflecție profundă asupra alegerilor morale, sacrificiului și realităților geopolitice ale vremii.

În centrul poveștii se află două figuri emblematice ale Hollywood-ului clasic: Humphrey Bogart și Ingrid Bergman. Interpretările lor au definit nu doar succesul filmului, ci și modul în care publicul a perceput iubirea într-o lume aflată în conflict.

Acțiunea este plasată în orașul Casablanca, un punct strategic în timpul războiului, unde refugiații europeni așteptau o șansă de a ajunge în Statele Unite. Personajul lui Bogart, Rick Blaine, este proprietarul unui club de noapte, un american cinic și aparent detașat de problemele politice. Echilibrul său emoțional este însă zdruncinat de apariția Ilsei Lund, interpretată de Ingrid Bergman, o fostă iubire care reapare în viața lui alături de soțul ei, lider al rezistenței antinaziste.

Filmul a fost realizat într-o perioadă în care Hollywood-ul era implicat activ în susținerea moralului publicului și în promovarea valorilor democratice. Deși inițial nu a fost conceput ca o capodoperă, „Casablanca” a beneficiat de un scenariu solid, inspirat din piesa „Everybody Comes to Rick’s”, și de o distribuție remarcabilă. Dialogurile au devenit iconice, iar replici precum „Here’s looking at you, kid” sau „We’ll always have Paris” au intrat în cultura populară.

Interesant este faptul că, în timpul filmărilor, finalul nu era complet stabilit, iar actorii nu știau exact cum se va încheia povestea. Această incertitudine a contribuit, în mod paradoxal, la autenticitatea interpretărilor. Relația dintre Rick și Ilsa este marcată de ambiguitate și tensiune, reflectând complexitatea deciziilor într-un context de război.

Din punct de vedere istoric, „Casablanca” a fost lansat în 1942, la scurt timp după debarcarea aliaților în Africa de Nord, un eveniment care a crescut relevanța filmului pentru publicul american. A câștigat trei premii Oscar, inclusiv pentru Cel mai bun film, consolidându-și poziția în istoria cinematografiei.

Astăzi, filmul rămâne un reper al epocii de aur a Hollywood-ului, nu doar pentru povestea sa romantică, ci și pentru modul în care surprinde atmosfera unei lumi aflate în schimbare. Interpretările lui Humphrey Bogart și Ingrid Bergman continuă să fie considerate unele dintre cele mai memorabile din istoria filmului, iar chimia dintre cei doi a devenit un etalon pentru cuplurile cinematografice.

„Casablanca” nu este doar un film despre iubire, ci și o lecție despre alegere, loialitate și sacrificiu – teme universale care au depășit granițele timpului.

Robert Stancu