$$$

 S-a întâmplat în 13 martie1888: În această zi, s-a născut Silviu Dragomir, istoric (contribuţii la istoria medie şi modernă a românilor) şi om politic (secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie1918; ministru în mai multe rânduri, între anii 1937 şi 1940); membru titular al Academiei Române din 1928. Silviu Dragomir a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde a îndeplinit funcţia de secretar.După Unire, a fost, în mai multe rânduri, ministru, în perioada 1937-1940, între care Ministru de Stat şi Ministru al Minorităţilor. Este autorul unor importante lucrări despre istoria Europei de Sud-Est, despre legăturile dintre Ţările Române în epoca medievală, despre Revoluţia de la 1848 din Transilvania, precum şi al monografiei despre conducătorul Revoluţiei de la 1848, din Transilvania, Avram Iancu.

Silviu Dragomir s-a născut în localitatea Gurasada, din judeţul Hunedoara, unde tatăl său era notar comunal. A fost elev al Liceului românesc din Blaj între anii 1897-1903 şi al liceului sârbesc din Novisad, din dorinţa de a studia limbile slavice, între 1903-1905. În 1909 a absolvit Facultatea de Teologie din Cernăuţi, în anul 1906 obţinând doctoratul. A continuat apoi studiile în domeniul istoriei la Universitatea din Viena între anii 1909-1911 şi la cea din Moscova între 1910-1911. Din această perioadă datează primele sale investigaţii în arhivele din Viena, Karlowitz şi Belgrad. A revenit în Transilvania în anul 1911 şi a ocupat postul de profesor de istorie bisericească la Seminarul „Andreian” din Sibiu până în anul 1919 când a devenit profesor de istoria popoarelor din sud-estul Europei la Facultatea de Litere şi Filosofie din cadrul Universităţii din Cluj.

A participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 ca secretar al acesteia, fiind ales membru al Marelui Sfat Naţional Român.Ulterior anului 1918 a activat în cadrul mai multor partide: Partidul Naţional Român, Partidul Poporului, Partidul Naţional Agrar şi Partidul Naţional Creştin.A înfiinţat în anul 1934 revista „Revue de Transylvanie”.În guvernul prezidat de Octavian Goga (28 decembrie 1937 - 10 februarie 1938), Dragomir a fost numit ministru secretar de stat, iar în perioada regimului autoritar instaurat de Carol al II-lea, Dragomir a îndeplinit funcţia de ministru de stat pentru minorităţi (1 februarie 1939 - 4 iulie 1940). La 20 ianuarie 1939 a fost numit secretar general al Frontului Renaşterii Naţionale.La Consiliul de Coroană din 30 august 1940 a fost printre puţinii care s-au opus cedării fără rezistenţă în faţa Dictatului de la Viena.

În anii 1944-1945 Silviu Dragomir şi-a continuat activitatea didactică şi ştiinţifică la Universitatea „Ferdinand I” din Cluj. A intrat în atenţia autorităţilor comuniste în timpul grevelor studenţeşti din Cluj din anul 1946. După data de 10 mai 1946 au început la Cluj o serie de manifestaţii studenţeşti, ca urmare a aflării veştii că Aliaţii au decis anularea Dictatului de la Viena Studenţii au manifestat împotriva iredentismului maghiar, dar şi împotriva noilor autorităţi supuse Moscovei. Pe 28 mai 1946, poliţia nu a mai putut face faţă studenţilor manifestanţi, astfel că a adus muncitorii de la fabrica Dermata, majoritatea maghiari comunişti, care au devastat timp de două ore căminul studenţesc „Avram Iancu". Numai intervenţia armatei sovietice a liniştit situaţia, poliţia din Cluj neintervenind.

În zilele de 29 şi 30 mai evenimentele au continuat, fiind arestaţi mulţi studenţi şi numai şapte maghiari.În acest context, la 1 iunie 1946, studenţii au declanşat greva generală.Ei cereau eliberarea colegilor arestaţi, care între timp fuseseră transferaţi la Bucureşti.La 6 iunie 1946, ministrul de Interne, Teohari Georgescu, a sosit la Cluj pentru a vorbi cu profesorii Universităţii. Silviu Dragomir i-a explicat acestuia ce s-a întâmplat, a cerut arestarea muncitorilor vinovaţi de distrugerea căminului studenţesc şi a solicitat eliberarea studenţilor arestaţi. La 8 iunie a mers la Cluj şi ministrul Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, care a cerut profesorilor să nu îi sprijine pe studenţii grevişti. Silviu Dragomir a cerut din nou pedepsirea vinovaţilor şi eliberarea studenţilor, ceea ce i-a adus simpatia celor din urmă.După încheierea grevei studenţeşti la 16 iunie 1946, prin plecarea forţată acasă a studenţilor ca urmare a închiderii căminelor de către poliţie, la 6 iulie 1946 Direcţia Generală de Siguranţă a cerut informaţii despre profesorii care vorbiseră în timpul evenimentelor cu cei doi miniştri. Din acest moment, Silviu Dragomir s-a aflat permanent în atenţia autorităţilor.

În 1947 a deţinut conducerea Seminarului de Studii Sud-Est Europene, după luna septembrie a acestui an fiind pensionat forţat de autorităţile comuniste.În anul 1948, odată cu transformarea Academiei Române în Academia R.P.R, Silviu Dragomir a fost eliminat din acest for ştiinţific. A fost arestat de autorităţile comuniste în acelaşi an, fiind judecat în procesul privind Banca Agrară din Cluj, ce aparţinuse P.N.Ţ. şi unde Silviu Dragomir fusese membru în consiliul de administraţie. A fost închis iniţial în penintenciarul din Caransebeş, iar luna mai a anului 1950 a fost închis în penitenciarul Sighet. Pedeapsa i-a fost majorată cu şaizeci de luni, fiind acuzat că a fost ministru în guvernele „burghezo-moşiereşti",fiind eliberat din închisoare în anul 1955. Pedeapsa primită ca fost ministru s-a dat fără ca Silviu Dragomir să fi fost vreodată judecat legal pentru acuzaţiile aduse. Soţia sa a fost de asemenea condamnată la închisoare.

După eliberarea din închisoare a fost lipsit de pensie şi de locuinţa sa, care fusese naţionalizată. A reuşit să obţină totuşi un apartament în clădirea Institutului de Istorie a Academiei din Cluj, iar din 1957 şi-a recăpătat pensia.În perioada 1957-1962 a fost conducătorul unui colectiv în cadrul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj.După eliberarea din închisoarea comunistă a fost urmărit permanent de Securitate, trăind într-o izolare aproape totală, pentru că şi-a dat seama că mulţi dintre cei care îi căutau prezenţa puteau fi informatori ai poliţiei politice comuniste.A murit la Bucureşti, la 23 februarie 1962, fiind înmormântat la Cluj la 27 februarie.

Surse:

Rusu, Dorina N. - Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999 

Pleşa, Liviu - Dosarul de Securitate ai istoricului Silviu Dragomir, Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, tom 9/I, 2005

http://www.cnsas.ro/documente/istoria_comunism/studii_articole/personalitati_in_vizor/Silviu%20Dragomir.pdf

https://www.crestinortodox.ro/religie/academicianul-silviu-dragomir-128780.html

http://arhiva.replicahd.ro/?p=3053

https://www.bjc.ro/wiki/index.php/Dragomir%2C_Silviu

http://www.memorialsighet.ro/fisa-matricola-penala-silviu-dragomir/

$$$

 S-a întâmplat în 13 martie1892: La această dată, avea loc Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român, care definitiva textul Memorandumului. Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană. Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene.

Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.Textul petiţiei a fost definitivat la 13 martie, aprobat la 25 martie 1892 şi prezentat la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători.La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu.Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Memorandumul face o analiză a sistemului legislativ ungar (legea naţiunilor, legea electorală, legile şcolare, legea presei etc), evidenţiind faptul că românii erau discriminaţi, neavând nici un drept politic. Documentul contestă şi modul în care s-a instaurat dualismul austro-ungar, fără a se lua în seamă şi dorinţele românilor majoritari în Transilvania. De asemenea, este combătută declararea statului maghiar ca „stat naţional”, în care elementul maghiar a avut puterea, în timp ce românii erau supuşi unui proces de maghiarizare. Autorii Memorandumului subliniază faptul că ei nu şi-au propus schimbarea regimului politic, ci doar îmbunătăţirea situaţiei românilor, prin desfiinţarea dualismului austro-ungar şi revenirea la autonomia Transilvaniei.

Memorandiştii au pornit în revendicările lor de la afirmarea drepturilor istorice ale românilor bazată pe importanţa lor etnică din Transilvania (aprox. 65% din populaţia Transilvaniei), numerică (3 milioane de români la totalul de 13 milioane al Regatului Maghiar) şi economică (în aproximativ 65% din totalul teritoriului românii stăpâneau proprietate privată, pentru care plăteau dări la stat).Totodată, se pune accent pe „jertfa de sânge” pe care au dat-o românii pentru apărarea ţării, precum şi pe aspiraţiile culturale.Prin acestă petiţie s-a criticat foarte aspru sistemul legislativ al Ungariei, în special legea de deznaţionalizare şi legea electorală, precum şi aşa-numita „lege pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor”, care afirma existenţa unei singure naţiuni, cea maghiară. Se arată că în cei 25 de ani de dualism, autorităţile maghiare au adus grave prejudicii atât românilor, cât şi celorlalte naţiuni din Imperiu. În concluzie, memorandiştii solicită ca „în formă egală legală şi prin concursul factorilor competenţi sistemul de guvernare să fie reformat în patria noastră, astfel ca să asigure drepturile odată câştigate şi să ţină seama de interesele legitime ale tuturor popoarelor care compun statul maghiar”.

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar. Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare.

Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc.Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR.În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. 

De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.

Surse:

Smeu, Georgeta - Dicţionar de Istoria Românilor, Editura Trei, Bucureşti, 1997

Diplomația Europeană și Miscarea Memorandistă: 1892-1896, Corneliu Mihail Lungu, Simona Ceaușu, Arhivele Statului din România, București, 1995

https://www.dacoromania-alba.ro/nr70/pagini.htm

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/06/romania-procesul-memorandum-1892.html

http://ziarulfaclia.ro/lupta-romanilor-impotriva-dualismului-austro-ungar-1867-1918-memorandumul-partidului-national-roman-din-transilvania-1892-ii/

http://www.e-communio.ro/stire7594-126-de-ani-de-la-adoptarea-memorandumului

$$$

 S-a întâmplat în 13 martie1907 (stil vechi, 28 februarie): În această zi, s-a născut Mircea Eliade, prozator, istoric al religiilor, romancier, eseist român. Data exactă se bănuieşte a fi 13 martie, însă există mai multe variante, 25 februarie/ 28 februarie/ 8 martie/ 9 martie/ 13 martie/ 19 martie, unele dintre acestea menţionate de însuşi Eliade în diverse documente. L-am mai prezentat și eu aici la diverse alte date, dar înclin să cred că este corectă aniversarea de azi. Oricum, voi aminti că în anul 1983, cercetătorul român Constantin Popescu-Cadem a descoperit şi a publicat în ,,Revista de istorie si teorie literara”, nr. 1, actul de naştere al lui Eliade, prin care se certifica sosirea pe lume a viitorului filosof la 28 februarie 1907 (stil vechi) / 13 martie (stil nou), ora 5 dimineața.

Mircea Eliade (n. 13 martie S.V. 28 februarie 1907, Bucureşti – d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost un gânditor şi scriitor român. Filosof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.

Născut în Bucureşti, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) şi al Jeanei născută Vasilescu A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.Familia s-a mutat între Tecuci şi Bucureşti, în ultimă instanţă, stabilindu-se în capitală în 1914 şi şi-a achiziţionat o casă pe strada Melodiei (actualmente str. Radu Cristian la nr.1), în apropiere de Piaţa Rosetti, unde Mircea Eliade a locuit până târziu în adolescenţă.După terminarea învăţământului primar la şcoala de pe strada Mântuleasa, Eliade devine elev al Colegiului Spiru Haret fiind coleg cu Arşavir Acterian, Haig Acterian, Petre Viforeanu, Constantin Noica şi Barbu Brezianu. Devine interesat de ştiinţele naturii şi de chimie, ca şi de ocultism, şi a scris piese scurte pe subiecte entomologice. În ciuda tatălui său care era îngrijorat de faptul că-şi pune în pericol vederea şi aşa slabă, Eliade citeşte cu pasiune. Unul dintre autorii preferaţi este Honoré de Balzac. Eliade face cunoştinţă cu nuvelele lui Giovanni Papini şi cu studiile social-antropologice ale lui James George Frazer.

Interesul faţă de cei doi scriitori l-a dus la învăţarea limbilor italiană şi engleză; în particular începe să studieze persana şi ebraica. Este interesat de filosofie şi studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius şi Epictet, citeşte lucrări de istorie şi în special pe Nicolae Iorga şi B.P Hasdeu. Prima sa opera a fost publicată în 1921 Inamicul viermelui de mătase urmată de Cum am găsit piatra filosofală.Patru ani mai târziu, Eliade încheie munca la volumul său de debut, volum autobiografic, Romanul Adolescentului Miop.Mircea Eliade avea o serioasă formaţie filosofică. După o pubertate dificilă de intens studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca „şef al generaţiei” sale. Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare imaginaţie, ceva mai târziu, primele romane. 

Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua din Romanul adolescentului miop, cuprinde informaţii autobiografice interesante despre prima întâlnire cu viitorul lui profesor de logică şi metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influenţă decisivă asupra carierei sale.Recunoscând talentul şi cunoştinţele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în redacţia ziarului Cuvântul. Deşi părerile posterităţii sunt împărţite, Nae Ionescu a avut meritul de necontestat de a fi sprijinit tinere talente ca Mihail Sebastian.Dorind să-şi lărgească orizontul intelectual dincolo de cultura franceză, pe atunci dominantă în România, Eliade învaţă limba italiană şi cu ocazia unor călătorii în Italia îi cunoaşte personal pe Giovanni Papini şi pe Vittorio Macchioro, care avea publicaţii în domeniul istoriei religiilor. O indiscreţie a tânărului Eliade, care publică un interviu luat lui Macchioro, menţionând unele remarci amare ale acestuia asupra regimului lui Mussolini, i-au provocat acestuia neplăceri. În 1929 îşi ia licenţa cu o teză despre filosofia italiană în timpul Renaşterii.

După cultura italiană, filosofia indiană devine a doua pasiune a lui Mircea Eliade. Obţinând o bursă particulară, începe să studieze limba sanscrită şi Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta.Întors la Bucureşti (locuieşte între 1934-1940 în imobilul aflat pe Bd.Dacia la nr. 141), îşi dă doctoratul în filozofie cu o dizertaţie despre Yoga. În 1933 capătă mare popularitate romanul Maitreyi, bazat pe experienţa din India şi pe date autobiografice.Între 1932 şi 1943 publică mai multe volume de proză literară, eseuri şi lucrări ştiinţifice.Puţine opere din literatura universală tratează aceleaşi fapte în viziunea a doi scriitori care au fost, în acelaşi timp, protagoniştii lor.Pentru noi, românii, romanul Maitreyi al lui Mircea Eliade a constituit, generaţii de-a rândul, o adevărată încântare. Cu toate acestea, puţini ştiu că prototipul personajului principal al cărţii a trăit cu adevarat, până în 1990, în ţara Vedelor şi a Upanişadelor. Era fiica lui Surendranath Dasgupta, cel mai mare filosof indian, şi se numea Maitreyi Devi.Tânărul Mircea Eliade avea, când a cunoscut-o, 23 de ani, iar ea 16. Adolescenta scria versuri, apreciate de Rabindranath Tagore, şi avea să devină o cunoscută poetă indiană. Întâlnirea dintre Maitreyi Devi şi reputatul nostru sanscritolog, Sergiu Al. George, la Calcutta, în 1972, a „declanşat” scrierea unei noi cărţi.

Tulburătoarea poveste de dragoste din anii ’30 a primit astfel o replică magistrală de la însăşi eroina ei, Maitreyi (în carte, Amrita),după 42 de ani. Romanul-răspuns Dragostea nu moare, It never dies, scris mai întâi în bengali, a fost tradus şi publicat în limba engleză în 1976.Mircea şi Amrita (din Dragostea nu moare), ca şi Allan şi Maitreyi (din „Maitreyi”), pot sta alături de nemuritoarele cupluri Paul şi Virginia, Tristan şi Isolda, Romeo şi Julieta. Dragostea nu moare (1976), carte apărută până acum în limbile bengali, engleză, germană şi română, nu are încă notorietatea planetară a romanului „Maitreyi” (1933): De la mijlocul anilor ’30, Eliade, aparţinând de grupa din jurul lui Nae Ionescu a îmbrăţişat ideologia Mişcării Legionare, în cadrul căreia devine un activist cunoscut. Acest lucru s-a manifestat în mai multe articole pe care le-a scris pentru diferite publicaţii, printre care şi ziarul oficial al Mişcării, „Buna Vestire”, dar şi prin campania electorală pentru alegerile din decembrie 1937. 

Eliade s-a distanţat ulterior de această atitudine, însă a evitat mereu să se refere la această perioadă critică din tinereţea sa. In timp ce scria articole antisemite a luat poziţie faţa de expatrierea unor mari intelectuali evrei şi şi-a menţinut amiciţia cu evrei ca Mihail Sebastian. Anumiţi exegeţi ai operei sale au comentat faptul că Eliade, de fapt, nu s-a dezis niciodată de ideologia legionară, preferând să nege ulterior că ar fi autorul unora dintre articolele care i-au purtat semnătura şi că unele idei de factură mistic-totalitară sau antisemite ar fi regăsibile în operele sale ştiinţifice. Începând din 1957, Mircea Eliade se stabileşte la Chicago, ca profesor de istorie comparată a religiilor la Universitatea „Loyola”.Reputaţia sa creşte cu fiecare an şi cu fiecare nouă lucrare apărută, devine membru în instituţii ilustre, primeşte mai multe doctorate honoris causa.

Ca istoric al religiilor, Mircea Eliade a pus accentul asupra conceptului de spaţiu şi timp sacru. Spaţiul sacru este în concepţia lui Eliade centrul universului, pe când timpul sacru este o repetiţie a elementelor de la originea lumii, lumea considerată ca „orizontul” unui anume grup religios. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele, ca dovadă a vastei sale contribuţii la literatura specializată din acest domeniu. La catedră i-a urmat asistentul său, Ioan Petru Culianu, un alt savant român de talie internaţională. În ultimii ani de viaţă, în ciuda serioaselor probleme de sănătate, a continuat să rămână angajat cu aceeaşi unică, nelimitată curiozitate şi entuziasm. Mircea Eliade a murit la vârsta de 79 de ani, la 22 aprilie 1986, la Chicago.

Opera sa literară stă mărturie acestei convingeri de viaţă, frescă a problemelor existenţiale în epoca pe care a trăit-o. Întoarcerea din rai (1934) şi Huliganii (1935) sunt romane semifantastice în care Eliade acceptă existenţa unei realităţi extrasenzoriale. Omul este în căutarea propriilor sale forţe ascunse, este instrumentul acestor forţe pe care nu le poate controla. Această filozofie personală este exprimată de Mircea Eliade atât în nuvele memorabile, cum ar fi La ţigănci (1959), cât şi în romanul Noaptea de Sânziene (1971).           

Surse:

https://www.ziarulmetropolis.ro/cand-s-a-nascut-totusi-mircea-eliade/

https://www.artline.ro/Mircea-Eliade-29879-1-n.html

http://www.spiritus.ro/ROMANIA/in_memoriam_mircea_eliade.htm

https://foaienationala.ro/biografii-mircea-eliade.html

https://www.scribd.com/doc/107493570/Mircea-Eliade-Fisa-Biografica

https://diana-kundalini.blogspot.com/2012/06/din-biografia-lui-mircea-eliade.html

$$$

 S-a întâmplat în 13 martie 2013: Avea loc alegerea în Scaunul Pontifical a Papei Francisc (cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio), cel de-al 266-lea episcop al Romei şi papă al Bisericii Catolice (d. 21 aprilie 2025, Domus Sanctae Marthae, Vatican). Papa Francisc a fost primul papă ne-european după Papa Grigore al III-lea (731-741), deşi era născut din părinţi italieni, primul papă originar de pe continentul sud-american şi primul papă iezuit. Acesta îi succede Papei Benedict al XVI-lea, care a renunţat la scaunul pontifical începând cu 28.II.2013.

Pe perioada exercitării Pontificatului, Papa Francisc a atras admiraţia întregii lumi prin deschiderea, parcă nemaiîntâlnită, faţă de oamenii din întreaga lume cu care soarta nu a fost atât de generoasă, readucând în prim-plan importanţa spiritualităţii, nevoia înţelegerii ideii de Divinitate, care îi va face pe oameni să se aplece cu mai multă atenţie şi solidaritate asupra persoanelor defavorizate. De asemenea, Papa Francisc a adus Vaticanului o deschidere totală faţă de multe din problemele lumii care păreau a fi tabu până acum.Papa Francisc este şi şeful statului ecleziastic Vatican – şi autoritatea supremă executivă, legislativă şi judecătorească – , cel mai mic stat independent din punct de vedere al suprafeţei şi al numărului de locuitori, care este şi reşedinţa teritorială a Sfântului Scaun, entitatea instituţională reprezentată de către papă, episcopul Romei şi prin urmare principala reşedinţă a Bisericii Catolice.

Jorge Mario Bergoglio, devenit Papa Francisc, a fost, în opinia specialiştilor, partizan al unei doctrine conservatoare şi un apropiat al mişcării romano-catolice „Comuniune şi Eliberare”, care s-a bucurat de o dezvoltare importantă în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. 

Papa Francisc, născut Jorge Mario Bergoglio, a venit pe lume la 17 decembrie 1936, la Flores, o suburbie din Buenos Aires, într-o familie de emigranți italieni, fiind cel mai mare dintre cei cinci copii ai familiei Bergoglio – tatăl, Mario José, lucrător la calea ferată, născut în Portacomaro, Piemonte, Italia, şi mama, Regina María Sívori, casnică, născută în Buenos Aires într-o familie de origine piemonteză-genoveză. A urmat şcoala publică – Şcoala Tehnică nr. 27 Hipólito Yrigoyen -, unde şi-a încheiat studiile cu o diplomă de tehnician în chimie, apoi a urmat cursurile seminarului din Villa Devoto, Buenos Aires. În adolescenţă, la vârsta de 21 de ani, în urma unei infecţii, i-a fost extirpat un plămân.La 11 martie 1958 Bergoglio a intrat în Societatea lui Isus și a studiat pentru a deveni preot la seminarul iezuit în Villa Devoto.

A continuat studiile la Seminarul Iezuit din Santiago de Chile, aprofundând istoria, literatura, limbile latină şi elenă, iar în 1960 s-a reîntors la Buenos Aires, unde a obţinut, în anul 1963, licenţa în filosofie la Colegiul Maximo San Jose din San Miguel. În perioada 1964 – 1965, a predat literatura și psihologia la Colegio de la Inmaculada, din provincia Santa Fe, Argentina, iar în 1966 a predat aceleaşi discipline la Colegio del Salvador din Buenos Aires. Unul din formatorii spirituali ai lui Bergoglio a fost preotul greco-catolic Ștefan Czmil, refugiat din Ucraina, care l-a inițiat în spiritualitatea creștină răsăriteană. La 13 decembrie 1969, a fost hirotonit preot, apoi a fost maestru de noviciat la Villa Barilari, San Miguel, în anii 1972-1973.În perioada 1973 – 1979 a devenit provincial – responsabil naţional – al Iezuiţilor argentinieni, o perioadă în care, în timpul dictaturii militare din Argentina (1976 – 1983), se luptă pentru conservarea unităţii unei mişcări iezuite afectată de teologia eliberării.În perioada 1980-1986 a fost profesor la Facultatea de Teologie şi, mai apoi, rector al Colegio Máximo dar şi paroh.Tot în anul 1986 s-a aflat pentru câteva luni la Facultatea de Filosofie şi Teologie din Frankfurt pentru a-şi finaliza teza de doctorat, însă a fost chemat la Córdoba în calitate de director spiritual şi confesor.

 La 20 mai 1992, Papa Ioan Paul al II-lea îl numeşte episcop de Auca, în 17 iunie 1992 a fost numit episcop auxiliar de Buenos Aires, şi tot în 1992 a fost ordinat episcop în aceeaşi Arhidieceză. La 28 februarie 1998 a devenit arhiepiscop de Buenos Aires – devenind titular prin succesiune, la moartea Cardinalului Quarracino – , iar la 6 noiembrie 1998 i-a fost încredințată şi jurisdicția episcopală asupra credincioșilor de rit bizantin din Argentina. În anul 2001, Bergoglio a emoţionat o lume întreagă în momentul în care a vizitat un spital şi a spălat, a sărutat şi binecuvântat 12 pacienţi care erau bolnavi de SIDA. La 21 februarie 2001, consistoriul condus de Papa Ioan Paul al II-lea i-a atribuit demnitatea de cardinal.Jorge Mario Bergoglio a fost întotdeauna un apărător al defavorizaţilor social, iar după obţinerea titlului de cardinal, a descurajat obiceiul credincioşilor care cheltuiau bani pentru a merge la Roma, şi i-a îndemnat pe aceştia să doneze acei bani săracilor.De asemenea, traiul modest pe care l-a dus întreaga viaţă, a continuat şi după anul 2001, astfel că el a insistat să locuiască într-un apartament modest, a renunţat la limuzina luxoasă ce i se cuvenea, pentru a circula cu mijloacele de transport în comun şi şi-a preparat hrana singur.

La Conclavul din anul 2005, care urma să-l desemneze pe succesorul Papei Ioan Paul al II-lea, Papa Francisc a fost cel de-al doilea clasat după numărul de voturi obţinute din partea cardinalilor, după Joseph Ratzinger, devenit atunci Papa Benedict al XVI-lea, cel care, în februarie 2013 avea să se retragă din funcţie, într-un gest rarisim la acest nivel în întreaga istorie papală.În cadrul Conferinţei Episcopale din Argentina a fost vicepreşedinte, între anii 2002 – 2005 şi preşedinte, în perioada 2005 – 2011.Poate unul dintre cele mai tensionate momente ale existenţei sale a fost cel din 9 iulie 2010, când cardinalul – pe atunci – Jorge Mario Bergoglio a înfruntat făţiş guvernul argentinian, pe tema căsătoriei între persoane de același sex, cu numai o zi înainte de aprobarea unei legi care să permită acest lucru. Într-o notă a cardinalului Argentinei adresată maicilor din Buenos Aires, proiectul a fost definit ca „o acțiune a Diavolului” și a încurajat creștinii să ia partea credinței și bisericii în această dezbatere publică, iar prevederea că homosexualii s-ar putea căsători și ar putea adopta copii, era calificat ca „un război distructiv contra planului lui Dumnezeu”.

În replică, fostul preşedinte al Argentinei, Nestor Kirchner (mai 2003 – decembrie 2007) a criticat „presiunile” Bisericii în această privință, iar președintele Argentinei la acea vreme, Cristina Fernández de Kirchner (decembrie 2007 – decembrie 2015) a acuzat în termeni duri campania cardinalului Bergoglio, apreciind poziția Bisericii drept atitudine a „epocii medievale și Inchiziției”.În septembrie 2012, Papa Francisc a uimit lumea, după ce i-a criticat pe preoţii ce refuzau să boteze copiii născuţi în afara căsătoriei, calificându-i drept „ipocriţi”. La 13 martie 2013, la ieșirea din conclavul însărcinat să-l aleagă pe succesorul Papei Benedict al XVI-lea, cardinalul Jean-Louis Tauran a pronunțat celebra formulă latină Habemus papam, anunțând lumii alegerea cardinalului Jorge Mario Bergoglio în funcția de episcop al Romei și Papă al Bisericii Catolice, sub numele de Papa Francisc.Conform cunoscătorilor preferinţeor diferitelor grupuri din Conclav, Papa Francisc ar fi obţinut peste 90 de voturi din totalul de 115.

La 14 martie 2013, în prima zi de după alegerea sa, a vizitat Basilica Santa Maria Maggiore și s-a închinat icoanei Salus Populi Romani, iar două zile mai târziu, la întâlnirea cu jurnaliștii, a afirmat că și-a ales numele de papă în amintirea lui Francisc de Assisi. La 19 martie 2013 a avut loc slujba de inaugurare a pontificatului său, la care Papa a ţinut să se petreacă o premieră pentru epoca modernă, semn al deschiderii sale faţă de bisericile – surori: prezența Patriarhului Bartolomeu I al Constantinopolului.Papa Francisc era primul papă neeuropean ales de Conclav, după Papa Grigore al III-lea (731-741), primul papă originar de pe continentul american – deși e născut din părinți italieni – și, de asemenea primul papă iezuit.

La scurt timp după începerea Pontificatului său, Cetatea Vaticanului se găsea, însă, într-o oarecare derută. Noul Suveran Pontif, aproape total diferit faţă de predecesorii săi, a optat, în loc să primească felicitările Cardinalilor stând pe scaunul apostolic, aşa cum prevede ceremonialul, să rămână în picioare, în mijlocul lor. Prima sa apariţie ca Pontif la balconul Bazilicii San Pietro, a surprins, fiindcă Papa a purtat reverenda albă, dar nu şi mozzetta de iarnă, de culoare roşie, bordată cu blană albă de hermină, obicei care fusese reintrodus de Papa Benedict al XVI-lea. De asemenea, a preferat să poarte în continuare crucea pectorală de metal pe care a avut-o în calitate de Arhiepiscop de Buenos Aires şi nu crucea papală de aur.A interzis, aproape, luxul la Vatican, una din primele ştiri din mandatul său arătând că mulţi oameni simpli urmau să primească invitaţii la slujba de Paşte de pe 31 martie 2013, schimbând uzanţele de până atunci, care spuneau că la această slujbă erau invitaţi doar oaspeţi de vază. De asemenea, după ce i-a fost prezentat apartamentul papal în care urma să locuiască, Papa Francisc s-a arătat contrariat: „Aici pot fi găzduiţi 300 de oameni odată!”. Drept consecinţă, Papa a solicitat să i se amenajeze o garsonieră modestă, în care să poată avea strictul necesar.

Papa Francisc a refuzat să se aşeze pe jilţul papal tradiţional, sculptat şi aurit, alegând un scaun relativ simplu de pe care să asiste la slujbele curente.

Mai mult, el nu a dorit să continue tradiţia papală de a folosi opulenta încălţăminte de culoare roşie, realizată din cea mai fină piele, creată de celebrii designeri de la Prada, în valoare de circa 650 de euro perechea, continuând să poartea încălţămintea sa simplă, de culoare neagră, cu care a fost obişnuit întreaga viaţă.Şi ca tabloul să fie elocvent, Papa Francisc a refuzat limuzina luxoasă pregătită să îi stea la dipoziţie, alegând iniţial un microbuz banal pentru transport – cel al cardinalilor – , iar mai apoi un autoturism mai modest şi deloc nou, care alături de papamobil, urma să fie maşina sa de serviciu.Pe parcursul Pontificatului său, Papa Francisc a realizat un număr de 17 canonizări, însă cele mai mediatizate în presa din întreaga lume au fost cele ale Papilor Ioan al XXIII-lea şi Ioan Paul al II-lea, la data de 27 aprilie 2014. Pe lângă opoziţia sa de neclintit împotriva legalizării căsătoriilor între persoanele de acelaşi sex, Papa Francisc a avut o atitudine constantă împotriva avortului sau a eutanasiei asistate.

Papa Francisc a arătat importanţa Bisericii Catolice în îmbunătățirea comunicării între diferite culte religioase, iar vizitele sale în toată lumea sunt menite să creeze dialog cu lideri religioși, pentru crearea de noi punți de legătură cu creștini de alte confesiuni. El a fost, de asemenea, şi un participant activ la problemele politice şi diplomatice pe plan internațional, tocmai fiindcă în predicile sale a condamnat conflicte armate cum sunt cele din Siria, Ucraina sau Nigeria, dar a avut şi un rol decisiv în reluarea unor relaţii bilaterale ce păreau compromise pentru mult timp, cum sunt cele dintre Cuba şi SUA. Papa Francisc vorbea fluent limba spaniolă – limba oficială a Argentinei, italiana – limba maternă a părinților -, latina, franceza și germana.Aprecia în mod deosebit literatura lui Friedrich Hölderlin, Jorge Luis Borges și Feodor Mihailovici Dostoievski dar şi filmele neorealismului italian. Papa Francisca fost un fan activ al echipei de fotbal din San Lorenzo din Buenos Aires, aflată momentan pe locul secund în prima ligă din Argentina, poate şi fiindcă este un club fondat de un preot. În anul 2019, a vizitat România, având un program intens mediatizat prin majoritatea vectorilor media naţionali dar şi pe plan international.

Pe 21 aprilie 2025, papa Francisc a încetat din viață. În cei 12 ani la conducerea Vaticanului, Papa a suferit de mai multe probleme de sănătate care i-au afectat viața, justificându-se astfel cauzele decesului (pe 14 februarie 2025, el fusese internat la un spital din Roma, cu grave probleme respiratorii). Moartea papei Francisc a fost cauzată de un accident vascular cerebral, care a dus la comă și stop cardiocirculator ireversibil.

După moartea Papei Francisc, Robert Francis Prevost a fost ales papă al Bisericii Catolice, cunoscut sub numele Leon al XIV-lea, devenind primul suveran pontif american din istorie.

Surse:

https://www.rfi.ro/social-109920-pagina-de-istorie-ziua-jorge-mario-bergoglio-devenit-papa-francisc

http://www.mae.ro/node/1749

http://www.e-communio.ro/stire7593-video-cinci-ani-de-la-alegerea-papei-francisc

https://www.vaticannews.va/ro/papa/news/2019-03/papa-francisc-6-ani-de-pontificat-interviu-gisotti.html

http://www.ziare.com/international/papa/cine-este-papa-francisc-i-jorge-mario-bergoglio-1224085

https://radioromaniacultural.ro/portret-papa-francisc-viata-si-opera-unui-suveran-pontif-altfel-2/

$$$

 S-a întâmplat în 13 martie…

- 1458: Domnitorul Moldovei, Ştefan cel Mare, reînnoieşte „tuturor braşovenilor şi tuturor negustorilor şi întregii Ţări a Bârsei" privilegiul pe care aceştia îl aveau de la Alexandru cel Bun; comerţul Moldovei cu Transilvania se dezvoltă 

– 1569: A murit Ludovic I de Bourbon, fondatorul casei de Condé, ramură a Casei de Bourbon (n. 1530)

- 1615: S-a născut Papa Inocenţiu al XII-lea. Papa Inocenţiu al XII-lea (nume laic: Antonio Pignatelli; n. 13 iunie 1615 la Neapole; d. 27 septembrie 1700 la Roma) a fost un nobil napolitan şi papă al Romei din 1691 până în 1700.

– 1569: A murit Ludovic I de Bourbon, fondatorul casei de Condé, ramură a Casei de Bourbon (n. 1530)

– 1733, 13/24: S-a născut Joseph Priestley, chimist, fizician şi filosof englez; a descoperit oxigenul (la 1.VIII.1774), fenomenul de respiraţie la vegetale, hidrogenul sulfurat, etilena; studii în domeniul opticii şi electricităţii; liber cugetător, deist, partizan al Revoluţiei Franceze, a emigrat, în 1794, în SUA (m. 1804)

- 1741: S-a născut Iosif al II-lea, împărat al Sfântului Imperiu Romano-German (d. 1790) .Iosif al II-lea, născut Joseph Benedikt August Johann Anton Michael Adam în Casa de Habsburg-Lothringen, (n. Viena - d. 20 februarie 1790,Viena) a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman între anii 1765-1790.A fost, de asemenea, rege al Ungariei, Boemiei etc.A fost primul fiu al împărătesei Maria Terezia şi al soţului acesteia, împăratul Francisc I, cooptat la conducerea Ţărilor Ereditare Habsburgice după moartea tatălui său în anul 1765. 

- 1781: Astronomul englez Sir William Herschel a descoperit planeta Georgium Sidus, cunoscută ulterior sub denumirea de Uranus

– 1855: S-a născut Percival Lowell, astronom american; a înființat observatorul astronomic omonim, „Lowell Observatory” din Flagstaff, Arizona, SUA (m. 1916)

- 1860: S-a născut compozitorul austriac Hugo Wolf (m. 1903)

-1865: S-a născut fizicianul Dragomir Hurmuzescu; fondator al învăţământului electrotehnic din România.

-1867: Semnarea Tratatului ruso-american privind vânzarea către SUA a Alaskăi şi Insulelor Aleutine. După expediţiile ruseşti din 1741 şi 1783, aceste teritorii nord-americane trecuseră, în anul 1799, sub controlul Companiei Ruso-Americane

- 1870: S-a născut William Glackens, pictor american (m. 22.03.1938).

-1871: S-a născut Frederick William Hutchison, pictor Canadian

–1872, 13/25: S-a născut Gheorghe T. Kirileanu, istoric literar, folclorist, memorialist şi editor; sub conducerea lui A. D. Xenopol a făcut numeroase cercetări socio-etnografice de teren; membru titular onorific al Academiei Române din 1948 (m. 1960)

-1875: A murit Ana Ipătescu, eroină a Revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească (n. 1805)

- 1881: S-a născut actorul Tony Bulandra.Tony Bulandra (n. Târgovişte - d. 5 aprilie 1943, Bucureşti) a fost un renumit actor român, elev al lui Constantin I. Nottara. Tony Bulandra a fost căsătorit cu Lucia Sturdza-Bulandra (1873 - 1961).Distins protagonist al scenei româneşti.Societar al teatrului Naţional Bucureşti. Prezenţă ocazională în film (Amor fatal (1911), Dragoste la mănăstire (1912), Trenul fantomă (1933)).Studii: Conservatorul de artă dramatică, Bucureşti (1902)

- 1881: Este asasinat ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei (1 martie conform calendarului iulian folosit atunci în Rusia.).Alexandru (Aleksandr) al II-lea Nicolaevici (rusă: Александр II Николаевич) (n. 29 aprilie 1818, Moscova – d. Sankt Petersburg), fiul lui Nicolae I al Rusiei, a fost Ţarul (Împăratul) Rusiei de la 2 martie 1855 şi până la asasinarea sa în 1881.De asemenea, a fost şi Mare Duce al Finlandei şi a revendicat titlul derege al Poloniei.

- 1887: S-a născut Gheorghe Mihail, general român (d. 1982) ..

–1888: S-a născut Silviu Dragomir, istoric (contribuţii la istoria medie şi modernă a românilor) şi om politic (secretar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1.XII.1918; ministru în mai multe rânduri, între anii 1937 şi 1940); membru titular al Academiei Române din 1928 (m. 1962).

- 1891: S-a născut Felix Aderca, prozator, dramaturg, poet, eseist, estetician şi publicist (m. 1962). 

- 1892: Conferinţa extraordinară a Partidului Naţional Român, care definitivează textul Memorandumului Transilvaniei

.- 1899: S-a născut John van Vleck, fizician american (d. 1980).

- 1900: În Franţa, ziua de muncă pentru femei şi copii este limitată prin lege la 11 ore

– 1900: S-a născut Petre P. Panaitescu, istoric literar şi filolog (slavist); preocupat, în special, de relaţiile românilor cu popoarele slave, de circulaţia manuscriselor slave în cultura română; membru fondator al Asociaţiei Slaviştilor din România; membru corespondent al Academiei Române din 1934 (m. 1967).Unele surse menţionează ca dată a naşterii 11 martie 1900

-1900: S-a născut Giorgios Seferis, poet grec, laureat al Premiului Nobel..Giorgos Seferis (n. Urla, lângă Smyrna, azi în Turcia; d. 20 septembrie 1971) a fost un poet grec contemporan, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1963.A scris relativ puţin, dar versurile sale au fost bine primite pentru mesajul lor antifascist, de fapt Seferis a reluat ideile umanismului clasic grecesc şi le-a re-contextualizat, pentru a le adapta la contextul socio-istoric al secolului XX. A fost distins cu premiul Palamas în 1947 şi cu un prestigios premiu englezesc, Foyle, acordat pentru prima oară unui poet străin.

- 1907 (stil vechi: 28 februarie): S-a născut Mircea Eliade, prozator, istoric al religiilor, romancier, eseist român, stabilit în Franţa (d. 1986) 

- 1910: A apărut, la Bucureşti, săptămânalul social-politic şi literar Facla (până în 1940, cu întreruperi), sub conducerea lui N. D. Cocea şi apoi a lui Ion Vinea

- 1915: A murit tenorul Grigore Gabrielescu (n. 1859).A evoluat în ţară şi în străinătate, obţinând mari succese, inclusiv la Teatro alla Scala din Milano. Urmare a evoluţiei sale în rolul Enzo Grimaldo din opera La Gioconda de Amilcare Ponchielli a fost invitat de Puccini să cânte rolul titular în premiera mondială a operei sale Edgar.

- 1916: S-a născut actriţa Cella Dima (m. 2000).

- 1917: A fost semnat Documentul de la Viena de către cancelarul Bethmann-Hollweg şi ministrul de Externe austro-ungar Ottokar Czernin. El prevedea anexarea României la Austro-Ungaria în caz de victorie a puterilor centrale în primul război mondial 

- 1925: În Tennessee, predarea teoriei evoluţioniste în şcoliile publice a fost interzisă prin lege 

- 1926: S-a născut sculptoriţa Filofteia Simionescu 

- 1928: A avut loc, la cinematograful bucureştean „Capitol", premiera filmului „Maiorul Mura", în regia lui Ioan Timuş, singura peliculă care păstrează prezenţa pe ecran a lui George Timică (alături de Elvira Godeanu şi Jean Georgescu).Scenariul l-a scris Ion (Jean) Georgescu, după o operetă germană „Moştenitorii veseli”, localizată de Paul Gusty.

– 1929: S-a născut Bill Cunningham, fotograf american de modă; a lucrat peste 40 de ani la cotidianul „New York Times” (m. 2016)

- 1930: Clyde W. Tombaugh anunţă descoperirea planetei Pluto 

-1933: S-a născut Sergiu Eremia, compozitor şi dirijor de fanfară (m.28.VIII.2009) 

- 1934: S-a născut, în studiourile Walt Disney, celebrul personaj de desen animat Donald Duck, care a debutat în filmul The Little Hen, la 9 iunie 1934. În anul 1943, Donald devine, cu adevărat un star şi primeşte Premiul Oscar pentru rolul din The Fuerhrer's Face 

- 1935: S-a născut Romulus Rusan, prozator şi editor; unul dintre iniţiatorii „Memorialului Sighet" (Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei)

- 1936: Premiera tragediei lirice „Oedip" de George Enescu, pe scena „Operei Mari din Paris"; libretul a fost scris de Edmond Fleg după tragedia greacă omonimă a lui Sofocle 

- 1936: S-a născut Alexandra Indrieş (pe numele său real Gloria Barna şi, după căsătorie, Gloria Lillin), prozatoare şi critic literar; în 1956 a fost arestată şi închisă câteva luni pentru agitaţie politică (m. 1993) 

– 1936: A murit lingvistul german Hariton (Heyman) Tiktin; preocupat de limba română, a trăit o perioadă la Iaşi; a realizat o serie de lucrări de lingvistică românească („Studii de filologie românească”, „Gramatică română”, „Manual elementar de limbă română”) şi de lexicografie („Dicţionar româno-german”); membru de onoare străin al Academiei Române din 1919 (n. 1850).

- 1939: S-a născut Neil Sedaka, cântăreţ american

- 1942: S-a născut poetul palestinian Mahmoud Darwish, unul dintre cei mai populari autori arabi contemporani (m. 2008)

–1943: S-a născut matematicianul şi profesorul Constantin Năstăsescu; începută în 1965, încă din perioada studenţiei, activitatea sa ştiinţifică se concretizează în cercetări în domeniul categoriilor abeliene, al teoriei inelelor generalizate şi teoriei mulţimilor; membru titular al Academiei Române din 1993

- 1945: S-a desfăşurat, la Cluj, şedinţa solemnă a Guvernului României (condus de dr. Petru Groza) cu ocazia restabilirii administraţiei româneşti în partea de nord a Transilvaniei (ocupată, în 1940, de Ungaria horthystă), în prezenţa regelui Mihai I şi a lui Andrei Vîşinski, adjunctul ministrului sovietic de externe

– 1952: S-a născut Cristian Hadji-Culea, regizor de teatru şi profesor; directorul Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi (din 2006)

- 1971: A murit dirijorul italian Piero Coppola (n. 1888) 

- 1971: A murit pictorul şi graficianul american Rockwell Kent (n. 1882) ..

- 1975: A murit Ivo Andrič, scriitor şi diplomat sârb, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1961

- 1976: A murit Sergiu Dan, prozator şi traducător (n. 1903) 

- 1979: A murit medicul militar dermatolog Scarlat Longhin; a urcat treptele ierarhiei militare până la gradul de general; a întreprins cercetări originale, fiind precursorul imunostimulării nespecifice cu vaccinul BCG; membru corespondent al Academiei Române (n. 1899)

- 1979: Intră în vigoare Sistemul Monetar European (SME). A fost creat cu scopul de a controla fluctuaţiile cursurilor de schimb în ţările Comunităţii Europene, cu excepţia Marii Britanii

- 1996: A murit preotul Valerian Zaharia, episcop al Oradiei între 1951 şi 1969, an când a fost forţat de comunişti să se pensioneze; după multe peregrinări prin ţară şi domiciliu forţat a trăit din 1979 într-una din casele parohiale ale bisericii Podeanu din Bucureşti (n. 1905) 

- 1996: S-a desfăşurat, în localitatea egipteană Sharm el-Sheikh, la iniţiativa SUA, prima reuniune internaţională la nivel înalt consacrată luptei împotriva terorismului şi continuării procesului de pace în Orientul Mijlociu 

- 1996: A murit regizorul polonez Krzysztof Kieślowski, unul dintrei cei mai importanţi regizori al Poloniei din ultimele două decenii ale secolului al XX-lea (n. 1941) 

- 2000: Prima vizită în Vietnam a unui şef al Pentagonului, William Cohen, de la încheierea războiului dintre SUA şi această ţară (1973)

- 2009: Are loc, la Bacău, primul zbor pe un avion supersonic (MIG - 21 Lancer) a unei femei pilot din România (sublocotenent Simona Maierean)

- 2010: A murit teatrologul Michaela Tonitza Iordache; profesor, din 1967, la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale" şi director al Teatrului „Ţăndărică" din Bucureşti (1986-1999); nepoata pictorului Nicolae Toniza şi soţia actorului Ştefan Iordache (n. 1942) 

- 2013: Alegerea în Scaunul Pontifical a Papei Francisc (cardinalul argentinian Jorge Mario Bergoglio), cel de-al 266-lea episcop al Romei şi papă al Bisericii Catolice. Papa Francisc este primul papă ne-european după Papa Grigore al III-lea (731-741), deşi e născut din părinţi italieni, primul papă originar de pe continentul sud-american şi primul papă iezuit. Acesta îi succede Papei Benedict al XVI-lea, care a renunţat la scaunul pontifical începând cu 28.II.2013

– 2014: A murit Aureliu Manea, regizor de teatru, actor şi scriitor (n. 1945)

– 2015: A murit Maria Vicol, scrimeră, antrenor de scrimă şi arbitru internaţional la floretă; campioană mondială la scrimă şi medaliată cu bronz la Jocurile Olimpice, este cea care a adus României prima medalie la o mare competiţie de scrimă (1956) (n. 1935)

$$$

 S-a întâmplat în 14 martie 1804: În această zi, s-a născut Johann Strauss - tatăl, compozitor, violonist şi dirijor austriac. Johann Strauss - tatăl (n. Viena - d. 25 septembrie 1849, Viena; Johann Baptist Strauß, Johann Strauss (Vater); cunoscut și ca Johann Baptist Strauss, Johann Strauss Sr., Johann Strauss I) a fost un compozitor romantic austriac, faimos pentru valsurile sale și popularizarea acestora alături de Joseph Lanner, așezând astfel fundațiile pentru ca fiii lui să continue dinastia sa muzicală. Cea mai cunoscută piesă a sa este probabil Marșul lui Radetzky (numit astfel după Josef Radetzky), în timp ce valsul cel mai renumit este probabil Lorelei Rheinklänge, op. 154.

Johann Strauss a fost tatăl lui Johann Strauss (fiul), Josef Strauss și Eduard Strauss, care a avut un fiu numit Johann Strauss al III-lea, născut în 1866. A avut de asemenea și două fiice, Anna, care s-a născut în 1829, și Tereza, care s-a născut în 1831. Cel mai tânăr fiu al său, Ferdinand, care s-a născut în 1834, a trăit numai zece luni. Părinții lui Strauss, Franz Borgias Strauss (10 octombrie 1764 – 5 aprilie 1816) și Barbara Dollmann (3 decembrie 1770 – 28 august 1811), erau hangii (Zum heiligen Florian). Strauss avea un bunic evreu, Johann Michael Strauss (1720–1800), care s-a convertit la catolicism.Tragedia i-a lovit familia atunci când mama sa a murit pe când el avea șapte ani din cauza frisoanelor. Atunci când avea 12 ani, tatăl său, Franz Borgias Strauss, a fost descoperit înecat, posibil prin sinucidere, în Dunăre. Tutorele său, croitorul Anton Müller, l-a dat ca ucenic la legătorul de cărți Johann Lichtscheidl. Strauss a luat lecții de vioară și violă pe lângă faptul că și-a terminat ucenicia. Contrar unei povești spuse mai târziu de fiul său, Johann jun., nu a fugit niciodată de ucenicia de legător de cărți și de fapt a terminat-o cu succes în 1822. 

A studiat, de asemenea, muzica cu Johann Polischansky în timpul uceniciei sale, iar în cele din urmă a reușit să-și asigure un loc într-o orchestră locală a lui Michael Pamer, pe care a părăsit-o eventual pentru a se alătura unui popular cvartet de coarde cunoscut drept Cvartetul Lanner, format din viitorul său rival Joseph Lanner și frații Drahanek, Karl și Johann. Acest cvartet de coarde care interpreta valsuri vieneze și dansuri germane rustice s-a extins într-o mică orchestră de coarde în 1824.Mai târziu, el a devenit dirijor-adjunct al orchestrei pentru a-l ajuta pe Lanner cu organizarea concertelor după ce aceasta a devenit atât de populară în timpul Fasching-ului din 1824, iar Strauss a fost curând plasat la conducerea unei a doua orchestre mai mici, care s-a format ca urmare a succesului orchestrei-mame.

În 1825, el a decis să-și formeze propria trupă și a început să compună muzică (în special muzică de dans) pentru a o interpreta după ce și-a dat seama că era posibil de asemenea să emuleze succesul lui Lanner, pe lângă faptul de a pune capăt dificultăților sale financiare. Făcând acest lucru, Lanner i-ar fi devenit un rival crâncen, deși rivalitatea nu a dus la consecințe ostile, deoarece competiția muzicală era foarte productivă pentru dezvoltarea valsului, precum și a celorlalte tipuri de muzică de dans din Viena. 

Curând a devenit unul dintre cei mai cunoscuți și iubiți compozitori de dans din Viena, pornind într-un turneu cu orchestra sa în Germania, Olanda, Belgia, Anglia și Scoția. „Frâurile” dirijoratului și administrarea acestei „Orchestre Strauss” vor fi transmise în cele din urmă fiilor săi până la desființarea acesteia de către Eduard Strauss în 1901.

Surse:

https://www.britannica.com/biography/Johann-Strauss-I

https://www.coramdeo.ro/exercitiu-de-neuitare-johann-strauss-tatal

https://istoriiregasite.wordpress.com/2011/08/19/strauss-versus-strauss/

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2014/06/03/documentar-johann-strauss-fiul-regele-valsului-vienez-08-44-29

https://www.allmusic.com/artist/johann-strauss-i-mn0001276748

$$$

 S-a întâmplat în 14 martie1879: În această zi, s-a născut fizicianul german Albert Einstein, emigrat în SUA (în 1933), unde a primit cetăţenia în 1940; autorul teoriei relativităţii restrânse, care stă la baza electrodinamicii relativiste şi al teoriei relativităţii generalizate; Premiul Nobel pentru fizică pe 1921. 

Albert Einstein s-a născut la Ulm, în Germania, într-o familie de origine evreiască, tatăl său fiind comerciantul Hermann Einstein, iar mama, Pauline Einstein, era casnică. În anul 1880, familia Einstein s-a mutat la München, unde tatăl, fratele acestuia și bunicul viitorului savant și-au deschis un mic atelier de produse electrice – Elektrotechnische Fabrik J. Einstein &Cie. Primii ani de viaţă ai micului Albert au însemnat o luptă a părinţilor săi pentru a-l determina să pronunţe primele sunete, să lege primele sale cuvinte, însă copilul nu dădea semne că ar dori să înveţe să vorbească, familia sa fiind îngrozită că acesta ar putea avea probleme mintale. Abia la vârsta de cinci ani, Albert a început să lege câteva cuvinte, iar biografii săi glumeau, peste ani, că viitorul geniu chiar nu a avut ce să spună până la acea vârstă. Ulterior, s-a descoperit că această anomalie a întârzierii vorbirii poate fi caracteristică unor copii extraordinar de bine dotaţi intelectual, iar economistul, filosoful şi scriitorul american Thomas Sowell i-a dat chiar şi un nume – sindromul Einstein.

Tot la vârsta de cinci ani, Einstein s-a îmbolnăvit, a trebuit să stea la pat, iar tatăl său i-a furnizat o preocupare, dându-i spre studiu o busolă, care l-a fermecat iremediabil pe cel mic. Momentul – avea să mărturisească Einstein – i-a produs „o impresie adâncă și de durată”, inspirându-i curiozitatea de a cerceta misterele lumii înconjurătoare, care îl va urmări pe tot parcursul vieţii.În perioada 1885 – 1888, Einstein a studiat la școala elementară catolică din München, apoi a frecventat, începând cu anul 1888, școala primară de la Gimnaziul Luitpold din München (actualul Gimnaziu Einstein), fiind efectiv chinuit de metodele rigide de predare – bazate pe învățarea prin memorare mecanică și lipsită de imaginație – şi manifestând deficienţe reale de exprimare, pornite de la un ritm încet de vorbire şi lungi pauze pentru a pregăti ceea ce vroia să spună.Era atras,în schimb, de muzica clasică, lua lecţii de vioară şi interpreta cu pasiune „Sonata pentru vioară” a lui Mozart.

În anul 1889, familia Einstein a invitat un student polonez la medicină care avea o situație materială precară, Maz Talmud, să vină în casa lor în fiecare joi pentru cină, acesta devenind meditator neoficial pentru tânăr, mai ales la matematică și filosofie. Pornind de la o carte de științe pentru copii în care autorul și-a imaginat o plimbare alături de electricitatea care circula printr-un cablu de telegraf, Einstein a început să-şi pună diferite întrebări tehnice, mai ales gravitând în jurul subiectului vitezei relative faţă de puncte fixe. Curiozitatea sa ştiinţâifică a stat la baza publicării, la vârsta de 16 ani, a primei sale lucrări, intitulată „Analiza stării de eter în câmpurile magnetice”.

În anul 1894, familia Einstein se mută la Milano, iar tânărul Albert a rămas la un internat din München, pentru a-și putea încheia studiile la Gimnaziul Luitpold.Însă tânărul renunţă la studii, ba mai mult, refuză să fie înrolat în armată, folosindu-se de un certificat medical fals, ajungând la Milano, alături de familia sa.Einstein se înscrie la Școala Federală Politehnică Elvețiană (Eidgenössische Polytechnische Schule) din Zürich, cu un punctaj excepţional la matematică și la fizică, dar cu condiţia de a-și termina prima parte a studiilor, care au fost finalizate la un liceu special din Aarau, condus de un oarecare Jost Winteler. Albert se îndrăgosteşte nebuneşte de fiica acestuia, Marie Winteler, şi renunță la cetățenia germană, pentru a evita stagiul militar.Mai târziu, la şcoala din Zürich, în anul 1898, avea să o cunoască pe viitoarea sa soţie, Mileva Maric, pe atunci studentă la fizică, însă tânărul Albert a continuat să fie total dezinteresat de cursuri – fiind, mai degrabă, un autodidact -, stârnind mânia profesorilor săi. După absolvire, acesta a fost şi motivul pentru care, ca urmare a recomandărilor negative pe care profesorii săi le-au scris, Einstein a avut reale probleme în găsirea unei funcţii academice.În ianuarie 1902, Einstein şi Mileva Maric – care îşi continuau relaţia în pofida opoziţiei părinţilor lui - au devenit părinţii unei fetiţe pe nume Lieserl, care, se pare, a murit la scurtă vreme din cauza unei boli incurabile.

În tot acest timp, Einstein era şomer, singurele sale venituri fiind cele obţinute din meditaţii. La finalul anului 1902, Albert primeşte o recomandare pentru un post de funcționar la oficiul de brevete elvețian din Berna, apoi tatăl său trece la Domnul, nu înainte de a-i da fiului binecuvântarea de a se căsători cu aleasa sa. La 6 ianuarie 1903, cei doi tineri se căsătoresc, iar în mai 1904 se naşte primul fiu al cuplului, Hans Albert.În 1905 scrie o lucrare pentru doctorat – obţinut cu un studiu privind determinarea dimensiunilor moleculare – , apoi îi sunt publicate alte patru lucrări în „Analele Fizicii” (Annalen der Physik), unul dintre cele mai celebre jurnale de fizică ale epocii, privind efectul fotoelectric, mișcarea browniană, relativitatea specială și echivalența dintre materie și energie. Aceste teme aveau să schimbe pentru totdeauna pilonii fizicii moderne. Deşi privite iniţial cu scepticism, teoriile lui Einstein au stârnit interesul unor mari oameni de ştiinţă – precum Max Planck, autorul teoriei cuantice şi cel mai influent fizician al generației sale – iar de aici până la celebritate în lumea academică nu a fost decât o chestiune de timp.

În 1906, Einstein avansează profesional ajungând examinator (expert tehnic, clasa a II-a) la Biroul de Patente, în anul 1908 obține un post de lector la Universitatea din Berna, iar în anul 1909, părăsește postul de la Oficiul de Patente, pentru a fi numit profesor asociat de fizică teoretică la Universitatea din Zürich. În anul 1910 i se naşte cel de-al doilea fiu, Eduard, au urmat prelegeri la cele mai influente universităţi din Europa, oferte de muncă de la prestigioase instituţii şi o celebritate în ascensiune fulminantă.În 1911 se mută cu familia la Praga, unde este numit profesor titular la Universitatea Germană, iar în perioada 1912 – 1914, se mută la Zürich, unde obține postul de profesor de fizică teoretică la Universitatea ETH – la recomandarea celei care a fost Marie Curie, care a remarcat valoarea lucrărilor sale științifice.

În perioada primului război mondial, el a fost unul din puținii savanți germani care au condamnat public implicarea Germaniei în conflict, chiar în anul declanșării războiului, în 1914, semnând celebra proclamație „Manifest către europeni”, iar în 1915, a aderat la mișcarea pacifistă „New Fatherland League”.Tot în anul 1915, fizicianul a terminat teoria generală a relativității, capodopera sa, prin care a prezis, printre altele, periheliul orbitei lui Mercur în jurul Soarelui sau devierea măsurabilă a luminii în jurul Soarelui când o planetă sau un alt soare orbitează în jurul acestuia. În anul 1921, Albert Einstein a primit Premiul Nobel pentru fizică, dar nu pentru remarcabila teorie a relativităţii, care încă stârnea controverse, ci pentru explicarea efectului fotoelectric.Însă prestigiul profesional, timpul alocat cercetării şi conferionţelor, aveau să-i afecteze grav viaţa de familie, în cele din urmă căsnicia lui Einstein destrămându-se în anul 1919, nu înainte ca mama copiilor săi, care avea să-i preia pe cei mici în grijă, să-i pună condiţia ca în eventualitatea în care Albert va obţine premiul Nobel, recompensa financiară ce-l va însoţi să se îndrepte către ea şi către copii.

La scurtă vreme, Albert a început o aventură cu o verișoară, Elsa Löwenthal, cu care avea să se căsătorească mai târziu şi care s-a declarat cucerită mai ales de felul în care Einstein îl interpreta pe Mozart la vioară. În anul 1923, vizitează Palestina – aflată pe atunci sub mandat britanic – , unde este primit de guvernator și în coloniile evreiești, iar pe muntele Scopus inaugurează Universitatea Ebraică din Ierusalim, un vis mai vechi la materializarea căruia a contribuit personal prin strângeri de fonduri. Au urmat anii de cercetări în noua știință a cosmologiei, care au concluzionat că universul este dinamic, fiind mereu în expansiune sau în contractare, studii confirmate, în anul 1929, de munca astronomului Edwin Hubble. Însă acea perioadă avea să consemneze şi ascensiunea nazismului, care găsea adepţi inclusiv dintre fizicienii oportunişti, cei care deveniseră promotorii propagandei şi adversarii teoriilor de „fizică evreiască” ale lui Einstein. În decembrie 1932, Einstein părăseşte Germania, stabilindu-se peste Ocean, unde a devenit profesor la Institutul de studii avansate din Princeton, New Jersey.

În vara anului 1939, cu un an înainte de a deveni oficial cetăţean american, Einstein, alături de alţi savanţi fugiţi din calea nazismului, a scris o scrisoare președintelui american de atunci, Franklin D. Roosevelt, pentru a-l avertiza în privinţa pericolului realizării, de către nazişti, a bombei atomice. După toate probabilităţile, demersul oamenilor de ştiinţă avea să se afle la originea declanşării, în SUA, a cercetărilor privind bomba atomică, sub titulatura de „Proiectul Manhattan”, fără să îl includă şi pe Einstein – ci doar folosind din plin descoperirile sale -, care fusese asociat cu ideologia şi organizaţiile socialiste.Totuşi, marele savant a sprijinit Marina Militară a SUA prin evaluarea designului şi funcţionalităţilor altor sisteme de arme și a contribuit la aceste proiecte cu fonduri consistente rezultate din licitații de manuscrise personale aflate la mare preţ. Spre exemplu, în anul 1944, manuscrisele celebrelor sale lucrări scrise în 1905 privind Teoria Relativității sunt vândute la licitație, în Kansas City, pentru 6 milioane de dolari, sumă care a mers, drept contribuție a sa, la efortul de război american.

La 6 august 1945, a fost lansată bomba atomică de la Hiroshima, Japonia, iar Einstein s-a alăturat eforturilor internaționale care încercau să țină bomba atomică sub control, pentru ca un an mai târziu, acesta să înfiinţeze Comitetul de Urgență pentru Cercetătorii Energiei Atomice, alături de fizicianul Leo Szilard.În anii ce au urmat, fizicianul s-a implicat în numeroase demersuri în care şi-a manifestat sprijinul pentru existenţa armei atomice doar ca efect descurajant, inclusiv la dispoziţia ONU, a manifestat sprijin pentru drepturile civile şi pentru o viaţă mai bună pentru populaţia de culoare, a găzduit chiar afro-americani şi a plătit şcolarizarea pentru mai mulţi studenţi ai acestei populaţii defavorizate.După război, în ultimii ani ai vieţii, Albert Einstein a abandonat viaţa publică, dedicându-se călătoriilor, plimbărilor lungi în jurul oraşului şi discuțiilor profunde cu prietenii, mai ales despre politică, religie, fizică și – una din pasiunile vieţii sale – teoria câmpurilor unificate.

În 14 martie 1951, Einstein îşi aniversa ziua de naştere, iar după petrecere fotoreporterii se înghesuiau să îl imortalizeze. De aici a apărut celebra fotografie a omului de ştiinţă, care era obosit, şi neavând chef să zâmbească, a scos limba la fotografi. În 1949, Israelul a fost recunoscut ca stat, la un an după crearea sa, iar primul preşedinte al ţării, până în 9 noiembrie 1952, a fost Chaim Weizmann. La scurtă vreme după încheierea mandatului acestuia, premierul israelian David Ben-Gurion i-a propus lui Einstein să preia preşedinţia ţării, dar omul de ştiinţă a refuzat, explicând că nu are calităţi şi experienţă pentru o astfel de poziţie importantă.La 17 aprilie 1955, în timp ce lucra la un discurs prin care se pregătea să marcheze cea de-a șaptea aniversare a statului Israel, Einstein a suferit un anevrism abdominal, dublat de o hemoragie internă, a fost dus de urgenţă la Centrul Universitar Medical din Princeton pentru tratament, dar a refuzat operația, declarând că și-a trăit viața şi că este mulţumit cu ce a realizat: „Dacă e momentul să mă sting din viață, prefer să fac asta într-un mod elegant”, ar fi declarat el. Einstein a murit a doua zi dimineaţa, la 18 aprilie 1955, la vârsta de 76 de ani.

În timpul autopsiei, doctorul Thomas Stoltz Harvey, avizat de inteligenţa uimitoare de care a dat dovadă omul de ştiinţă în timpul vieţii, a decis să fure efectiv creierul lui Einstein, fără acordul familiei, pentru conservare și cercetări amănunţite, mai ales că trupul lui Einstein urma să fie incinerat, iar cenuşa a fost aruncată într-un râu din New Jersey. Imediat anatomo-patologul a fost concediat, însă a luat şi creierul lui Einstein cu el. Harvey a fotografiat creierul, după care l-a tăiat în 240 de bucăţi pe care le-a păstrat într-o substanţă răşinoasă, iar unele dintre aceste bucăţi au fost ulterior secţionate, din nou, în două mii de felii subţiri, care au fost studiate cu ajutorul microscopului. Ulterior, aceste studii microscopice şi fotografiile cu creierul lui Einstein au fost distribuite către 18 cercetători din întreaga lume. Cu excepţia lamelor microscopice păstrate de Harvey, nimeni nu ştie unde se găsesc astăzi multe din specimenele din creierul lui Einstein, cele mai multe fiind pierdute pe măsură ce cercetătorii s-au pensionat sau au murit.

La câţiva ani după moartea lui Einstein, oamenii de ştiinţă au descoperit un nou element chimic, cu numărul atomic 99, pe care l-a denumit, în cinstea omului de ştiinţă, Einsteinium. În ultimii ani, lucruri care au aparţinut lui Albert Einstein au făcut obiectul a numeroase licitaţii, în întreaga lume, preţurile plătite pentru acestea ajungând la niveluri exorbitante. O parte din creierul lui Albert Einstein, una dintre cele mai sclipitoare minţi care s-au putut întâni în istorie, cu celebrul IQ estimat la 160, este expus, în prezent, la Centrul Universitar Medical din Princeton, iar altă parte este prezentată la Muzeul Naţional pentru Sănătate şi Medicină din Silver Spring, Maryland, lângă Washington D.C. O cercetare, efectuată cu ajutorul a 14 fotografii recent descoperite, realizate de către Thomas Stoltz Harvey, în care creierul lui Einstein fusese imortalizat la scurt timp după moarte, a permis concluzia că Einstein avea un creier neobişnuit, prezentând circumvoluţiuni suplimentare şi pliuri aparte, care au influenţat abilităţile extraordinare ale fizicianului.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/physics/1921/einstein/biographical/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/albert-einstein-destinul-unui-geniu

https://www.scientia.ro/blogul-catalina-oana-curceanu/2210-albert-einstein-un-geniu-in-lumea-fizicii-biografie.html

https://www.notablebiographies.com/Du-Fi/Einstein-Albert.html

https://www.famousscientists.org/albert-einstein/

https://radioromaniacultural.ro/portret-albert-einstein-povestea-extraordinara-a-unui-savant-genial/